Dacia Antiqua

GLIPTICA

Prin acest termen înţelegîndu-se sculptura în pietre preţioase (cazuri foarte rare) şi semipreţioase, fie că e vorba de redarea imaginilor în adîncimea rocii (intalii), sau în relief (camee, modalitate practicată de la începutul sec. III î.e.n. cu precădere pe roci cu straturi policrome suprapuse, pentru a crea impresia naturalismului şi a altoreliefului şi în cazul respectivelor realizări miniaturale), va trebui să subliniem de la bun început două dintre caracteristicile categoriei artistice în discuţie:
1)    cu mult precumpănitoare numeric în epoca romană sînt intaliile, folosite mai ales ca accesorii ale podoabelorinfo, în special ale inelelor, şi
2)    tematica pietrelor gravate reflectă cele mai populare imagini ale statuarei, picturii de gen şi mai ales ale reversurilor monetare, meşterii gravori (cavatores gemmarum) fiind nu de puţine ori şi cei ce lucrau matriţele metalice destinate emisiunilor de bani de aur, argint şi bronz ale monetăriilor din provinciile Imperiului roman.
Domeniul artelor miniaturale şi al glipticii, în special, presupune nu numai existenţa unor albume de modele foarte bogate (cum erau dealtfel şi cele ale sculptorilor de statui, de reliefuri votive, de stele, de sarcofage, ale mozaicarilor etc.), ci a unui limbaj comun şi a unei legităţi artistice specifice, bazate pe o tehnologie străveche, rămasă, în liniile ei mari, aceeaşi din arhaismul grec pînă în Renaştere şi epoca modernă. Gravarea pietrelor cu ajutorul mai multor dăltiţe cu profiluri diferite, al unei paste abrazive obţinută dintr-un liant gresant şi pulbere de diamant şi al unui strung rudimentar, care acţiona dăltiţele pe rînd, urma în fapt unei alte acţiuni distincte, ce consta în aşchierea nucleelor de rocă, în fasonarea pietrelor, în bizotarea şi polisarea lor primară, pentru ca în final să fie lustruite şi distribuite diverselor întrebuinţări. Cînd cererea de pietre gravate a devenit prea mare, au apărut, ca în atîtea categorii de artefacte trecute în revistă, facsimilele din pastă de sticlă felurit colorată. Masa sticloasă era turnată în formele dorite, imaginea fiind obţinută fie prin turnare (cazul unor piese de nivel artizanal scăzut), fie prin gravarea cu materialele abrazive specifice gravării sticlei.
Consumul ridicat de astfel de podoabe sau accesorii de podoabe (în cazul montării lor în inele puteau servi şi ca peceţi atunci cînd proprietarul cerea executarea unei anumite imagini, însoţită de iniţialele numelor sale — tria nomina —) a dictat deschiderea unor ateliere de profil cu arie de difuziune mai mult sau mai puţin întinsă. Spre a ne da seama de ce putea reprezenta ca număr clientela acestor ateliere, este suficient să amintim că efectivul militarilor prezenţi permanent în provincia Dacia era aproximativ de cincizeci de miiinfo; acestora li se adăugau cel puţin de două ori atîţia virtuali purtători de pietre gravate din rîndul populaţiei civile. În aceste condiţiuni apărea ca necesitate nu numai logică producţia de intalii şi camee pe teritoriul Daciei. Graţie descoperirii unor nuclee şi deşeuri de prelucrare, s-a dovedit existenţa la Romula a unui astfel de atelier, şi este foarte probabil să fi existat şi altele la Apulum şi Potaissa, locurile de rezidenţă a legiunilor respectiv XIII Gemina şi V Macedonica. Un important centru de vînzare a pietrelor gravate către aristocraţia tribală din barbaricum s-a presupus (după cum s-a arătat mai sus) a fi fost castrul de la Porolissum. Materialul litic necesar meşteşugului gravorilor de geme se afla la dispoziţia lor pe cuprinsul teritoriilor romane administrate: carneolul, jaspisurile roşii şi galbene, agatele negre, verzi, cenuşii sau cu mai multe straturi, proveneau din Carpaţii meridionali sau din Banat, sardonixurile de diferite culori veneau însă, cum le arată şi numele, din Orient.

Împărtăşind aceeaşi soartă cu a podoabelor, dar fiind mult mai numeroase decît acestea, pietrele gravate antice au luat încă din evul mediu timpuriu calea cabinetelor de artă princiare, a bijutierilor care le încastrau în podoabele lor. Numeroase sînt inelele boiereşti, începînd încă din veacul al XVI-lea, care au ca piatră sigilară cîte o „antică“ descoperită în Dacia. Pînă nu de mult, intaliile romane, cu un evantai de realizări artistice foarte larg, provenind în marea lor majoritate de pe teritoriul României sau de la sud de Dunăre, formau marfa cea mai abundentă şi cea mai accesibilă a anticarilor de la Bucureşti, Craiova, Constanţa. Cu cîţiva ani în urmă se mai puteau cumpăra de la Consignaţia rudimentare intalii antice în schimbul sumei de 50—100 lei. Nu trebuie să ne mire deci că prea puţine au intrat şi s-au păstrat în colecţiile muzeelor şi că acestea, alături de sporadicele informaţii privind schimbătoarele colecţii particulare şi fluctuantele lor fonduri, se constituie în materialul de bază pe care se întemeiază consideraţiile şi concluziile arheologului şi istoricului artei antice.
Cel mai important lot de intalii şi camee romane, ce pot fi considerate ca provenind din regiunea Dunării de Jos, este cel al fostei colecţii a Academiei (acum la M.I.R.S.R.), publicate de noiinfo şi însumînd 570 intalii şi 10 cameeinfo. Urmează cele 177 intalii şi 3 camee publicate pe parcursul a douăzeci şi cinci de ani de către D. Tudorinfo ca provenind de la Romula. Muzeul Brukenthal deţine 115 intaliiinfo; cel din Zalău 63 şi o cameeinfo; M.I.T. deţine 55 intalii şi două cameeinfo; M.I.N.A.C. 23 intaliiinfo, majoritatea montate în inele. Un colier de aur din Colecţia Severeanu numără printre mai multe piese moderne 29 intalii şi 3 camee romaneinfo. În aceeaşi colecţie mai figurează 29 intalii şi 2 camee, multe montate în inele. Cu cincisprezece ani în urmă am înregistrat la Marin Nica din Fărcaşele, cinci intalii provenind de la Romula (nu ştim dacă ele îi mai aparţin) şi printre noile intrări ale Muzeului din Caracal alte şase piese. Toate acestea inedite, inclusiv intaliile şi cameele romane din colierul Colecţiei Severeanu, vor fi publicate în secţiunea de gliptică a capitolului final al acestei cărţi. Din bogata colecţie de geme aparţinînd poetului Adrian Maniu, M.I.M.B. a achiziţionat douăzeci şi cinci intalii romane şi o camee descoperită la Apulum, care reprezintă pe Ceres (proces verbal de achiziţie nr. 584 din 1950); piesele respective au fost văzute de noi, dar neavînd posibilitatea de a le face mulaje tuturor, majoritatea rămîn deocamdată inedite, deşi le-am inclus în statisticile la care vom recurge mai jos. Gemelor enumerate li se mai adaugă o camee de sticlă turnată şi lipită pe un suport de sticlă, descoperită la Apuluminfo.
În afara gemelor mai sus enumerate şi înregistrate şi care se cifrează la 1 097 intalii şi 23 camee, vor mai fi existînd încă în colecţiile particulare şi în cele necunoscute ale muzeelor aproximativ 200 piese. Ele nu schimbă însă tabloul general rezultat din studierea celor care ne-au fost accesibile. Deci, din 1 120 de intalii şi camee, divinităţile şi personificările divine însumează un număr de 469 (în covîrşitoare majoritate, intalii). Iconografia panteonului roman (tradiţional şi sporit cu divinităţile orientale, cu începere din a doua parte a sec. II e.n.) reprezintă aşadar 42% din întreg materialul gliptic considerat ca provenit de pe cuprinsul ţării noastre. Care erau subiectele a mai bine de jumătate din acest material? Capetele masculine şi feminine fără intenţie de individualizare portretistică, portretele în adevăratul sens al cuvîntului, cu precădere de împărătese (profilurile Sabinei, Lucillei sau Iuliei Domna, lucrate mai ales în maniera camee, devin simboluri iconografice pentru demnitatea imperială); reprezentări de animale, făpturi fantastice (capricorni, grifoni, capete de Meduză) sau reale (lei, cai, vulturi, şerpi, raci, insecte), scene de gen (păstori mulgînd capra, capre păscînd frunzele unui copac, cocoşi ciugulind spice), grylloiinfo (capete groteşti şi păsări compuse din măşti umane), călăreţi, inscripţii şi, în fine, reprezentări şi inscripţii gnostice asupra cărora vom reveni.

Cele 469 piese cu iconografie cultică se împart pe divinităţi în felul următor: Jupiter, 57; Mercur, 47; Fortuna, 46; Minerva, 42; Marte, 33; Eros, 32; Venus, 29; Victoria, 28; Ceres, 17; Roma, 15; Pan, 14; Hercule, 13; Esculap, 13; Genius, 13; Bonus Eventus, 11; Apolo, 7; Bahus, 7; Diana, 6; Sol, 6; Justiţia, 4; Salus, 4; Harpocrate, 4; Juno, 3; Neptun, 3; Dioscurii, 3; Nemesis, 2; Serapis, 2; Isis, 2; Epona, 1; Priap, 1; Silvanus, 1; Libera, 1; Hekate, 1; Osiris, 1.
Dacă ne gîndim la aspectul social al distribuţiei gemelor pe mari categorii de beneficiari în funcţie de imagistica şi divinităţile pe care le preferau şi cărora li se adresau constatăm că pe primul loc se situează militarii, care alegeau pentru podoabele lor, în special inele, varietatea grupajului Jupiter, Minerva, Marte, Victoria, Roma şi Hercule (188 piese). În al doilea loc s-ar înscrie negustorii, cu grupajul Mercur, Fortuna, Bonus Eventus (104 piese). Clientela feminină a litoglifilor era şi ea apreciabilă (grupajul Eros, Venus şi Juno însumează 64 piese). Ceres, divinitate agrară, este înregistrată doar de 17 geme, destinate mediului agricol tradiţional, cu precădere în Dacia Inferior, căci veteranii romani stabiliţi în provincia în care au fost deblocaţi (honesta missio) preferau imagistica ce le amintea de cariera în care au activat în deceniile tinereţii şi maturităţii lor, înainte de a fi lăsaţi la vatră şi împroprietăriţi, eveniment important în viaţa unui fost oştean atestat dealtfel în Dacia de cele 30 de diplomeinfo descoperite pe teritoriul provinciei romane (diplome gravate pe plăci de bronz). Grupajul Esculap şi Salus, însumînd 17 geme, se adresa de bună seamă acelei clientele care, indiferent de ocupaţie, avea ca permanentă grijă sănătatea, apelînd pe lîngă ajutorul zeităţilor şi la tratamentul curativ al apelor termale sau potabile de care amintesc epigrafele şi toponimia provinciei înseşiinfo.
O dovadă în plus asupra caracterului provincial şi a destinaţiei modeste pe care o aveau piesele în discuţie e şi materialul ieftin, în general local, în care erau lucrate. Carneolul comun predomină alături de jaspul roşu şi agata brună, pietre care se extrăgeau din provincia Dacia. Smaragdul de proastă calitate (tulbure, aproape opac) era relativ frecvent în raport cu caracterul preţios al rocii. Rezumîndu-ne numai la lotul de intalii romane din colecţia Academiei (acum la M.I.R.S.R.), dintr-un total de 242 piese reprezentînd divinităţile în discuţie, numai 20 sînt de smaragd de calitate inferioară şi doar două de ametist. Şi acest fapt este elocvent asupra disponibilităţilor materiale ale celor care beneficiau de aceste piese.
Nu cred că se poate vorbi cu toată certitudinea, în ce priveşte divinităţile amintite, de o preferinţă pentru coloristica materialului litic chiar în cazul unor roci destul de comune, cum ar fi diferitele feluri de jasp (roşu, galben, brun). Această preferinţă ar putea fi eventual luată în discuţie la piesele mistice sau gnostice, cu rol de talisman. Lipsa respectivei preferinţe litice sau coloristice pentru divinităţile avute în vedere o dovedeşte simpla lor distribuţie pe material. Să rămînem tot la lotul cercetat de noi şi aparţinînd colecţiei Academiei. Astfel, pentru Jupiter, din 33 de piese, 10 sînt corneoluri, 6 jasp roşu, 5 agată brună, 4 opal, 3 serpentină, 1 agată bej, 1 sardonie, 1 calcedonie, 1 cristal de stîncă, 1 aquamarină. Venus: din 22 piese, 9 sînt carneoluri, 5 smaragde, 3 jaspuri roşii, 2 agate brune, 1 agată bej, 2 sardonii. Mercur: din 34 piese, 17 sînt carneoluri, 5 jasp roşu, 3 agate brune, 3 smaragde, 2 opale, 1 jasp galben, 1 agată bej, 1 onix, 1 cristal de stîncă ş.a.m.d.

Reprezentările unei serii întregi de divinităţi pot avea şi o funcţie talismanică, cum ar fi Venus Anadyomene, simbolizînd fertilitatea, pietrele fiind folosite ca talismane pentru prolificitate matrimonialăinfo. Diana din Efes sau Tripla Hekate, imagini uneori sincretizate într-una singură pe cîte o gemă, puteau servi ca talisman spre a vindeca rănile provenite din ciupituri sau muşcăturiinfo. Pseudoştiinţele epocii elenistico-romane ofereau un vast cîmp de activitate litoglifilor producători ai unor astfel de talismane. Dintre reprezentările mitologice cele mai frecvente sînt capetele de Meduză (preponderent camee în agată în două straturi, alb pe fond închis), cu rol apotropaic, precum şi simplegma erotică dintre Leda şi Jupiter ipostazat în lebădă mascul, şi a cărei semnificaţie orgiastică şi iniţiatică este evidentă. Interesant este să constatăm că în Dacia iconografia mitologică gliptică circulă încă în formele ei de expresie grecească. Lupoaica alăptînd gemenii este însă un simbol mitologic italic şi nu unul funerar, valoare pe care o capătă însă, aşa cum am văzut, pe stelele din necropolele romane din Dacia. Mitologia Romei, a obîrşiilor ei, era firesc să întovărăşească cu respectivele imagini legiunile şi administraţia Imperiului. Reprezentările lui Eros sînt susceptibile de a ţine, măcar în parte, de magia erotică şi de cultul Junonei Lucina (dătătoarea de prunci). Nu toate imaginile lui Harpocrate pot fi legate de mitul acestuia. Erosul egiptean este de pus uneori în legătură cu mitul naşterii soarelui.
Numeroase sînt intaliile reprezentînd leul, animal care, în gnoza precreştină (ale cărei caracteristici ideologice principale erau refuzul lumii reale ca străină Dumnezeului suprem şi adevărului acestuia, precum şi credinţa că sufletele alese sînt scîntei divine ale unei catastrofe precosmice, suflete care şi-au găsit un vremelnic lăcaş în trupurile de carne din care vor fi trezite şi chemate de cuvîntul trimisului divin spre a se reîntoarce întru Domnul; simbologia gnostică era destinată contracarării de către aceste suflete a forţelor oarbe planetare, care le-ar stînjeni în călătoria lor de reintegrare în divinitate) simboliza soarele. Leii cu capete de taur, cu bucranii aflate deasupra sau în faţa lor, cu stele, corn lunar etc. simbolizează victoria împotriva duşmanilor; sînt amulete solare dătătoare de forţă fizică şi spirituală împotriva duşmanilor tereştri sau cosmici, asigurînd izbînda împotriva tuturor acestora. Şi taurul e simbolul forţei, dar al celei telurice, apărînd şi el asociat cu capul lui Jupiter deasupra. Porcul şi scroafa alăptîndu-şi purceii au fost identificaţi cu Seth-Tyfon şi derivatele lor mitologiceinfo.
Scorpionul putea fi şi un semn zodiacal purtat de cei născuţi în acea zodie, obicei atestat de Petronius (Satiricon, 39) şi de Hipolit (Refutationes, IV, 15—26), dar şi amuletă pentru sănătatea şi vigoarea organelor genitale, precum şi împotriva deochiuluiinfo. Dintre animalele sacre, trei aparţin zodiacului: scorpionul, racul şi capricornul. Se ştie că în simbolistica magică, semnele zodiacului au fost distribuite părţilor şi organelor corpului, de la cap (taur) pînă la picioare (peşti). Deci, reprezentările gliptice respective pot îmbrăca şi valoarea magică amintită.
Dintre păsări, vulturul se bucura de o importanţă mistico-gnostică aparte. Reprezentările de vulturi sînt foarte numeroase, şi ele trebuie osebite în cele cu semnificaţie militară, de multe ori încadrate de signa, de pasărea-simbol a lui Jupiter şi a lui Malagbel de la Palmira. Disjuncţia necesară aici este similară celei aplicabile figurinelor de bronz înfăţişînd aceeaşi pasăre. Deci, în afara faptului că vulturul este simbolul victoriei, al puterii imperiale militare, caracterul său solar îi conferă şi o semnificaţie mistică. Uneori, vulturul şi taurul figurează împreună pe acelaşi intaliu, marcînd astfel conjuncţia forţelor uranosolare cu cele telurice. Vulturul cu iepurele în gheare sau pe care îl devorează semnifică puterea magică asupra duşmanuluiinfo. Tema este foarte cunoscută în magia medievală, iar reprezentările de acest gen trec în arhitectură, încă din secolul V e.n., la capitelurile decorate cu motive zoomorfe, ca de pildă cele de la bazilica de tip sirian de la Callatis — şi se perpetuează în tot evul mediu.

Insectele aveau şi ele rostul lor magic şi intaliile le reprezintă destul de des; combinate cu chipul lui Ceres, cu cîte un spic de grîu, alcătuiau talismane contra eczemelor, pornindu-se de la tratamentul empiric al podagrei şi artritei cu furnici zdrobiteinfo.
Dintre scenele de gen, unele reprezentări pot avea un sens mistic: cele înfăţişînd secerători ar simboliza pe Cronos secerătorul şi ar alina durerile reumatice, fiind astfel talismane curativeinfo. Dacă referindu-ne la toate aceste amulete şi talismane gliptice am lua în consideraţie culoarea pietrelor, am constata că cel mai frecvent este roşul (carneolul şi jaspul), apoi brunul şi negrul (al agatei, al jaspului şi al magnetitei), galbenul, opalul, iar verdele ocupă ultimul loc. Valoarea magică intrinsecă a culorilor pare să fi fost o realitate în credinţele şi pseudoştiinţele antice; această valoare era însă labilă şi nu sînt două surse care să cadă de acord asupra semnificaţiei aceleiaşi culori sau roci.
Intaliile de nivel artizanal scăzut erau utilizate ca şatoane ale inelelor modeste de bronz descoperite în necropolele din Dacia, cum ar fi cele studiate de D. Protaseinfo şi provenind de la Bruiu (jud. Sibiu), de la Caşolţ (acelaşi judeţ), de la Lechinţa de Mureş (jud. Mureş), ca să nu mai vorbim de necropolele marilor oraşe pontice din Dobrogeainfo, în ale căror inventare apar foarte des pietrele gravate montate în bijuterii din metale preţioase şi din bronz sau de piesele similare (intalii în carneol şi pastă de sticlă) descoperite în aşezările de la Cernatu şi Poianainfo.
Dăinuirea bestiariului antic, de sorginte orientală, preluat încă de timpuriu de arta greacă, este asigurată în lumea romană şi de abundenţa pietrelor gravate cu reprezentări de acest tip între care un loc important îl ocupă capricornul şi hipocampul. Sensurile talismanice ale primului sînt evidente. (Printre altele era şi simbolul gintei Iulia), el fiind folosit şi ca simbol zodiacal. Acest bestiariu gliptic este implicit mărturia unei mari labilităţi a imaginaţiei şi se numără, în fapt, printre primele încercări de spargere a „canoanelor“ referitoare la redarea chipului uman şi a imaginilor celor mai familiare. Preferinţa oamenilor simpli pentru astfel de imagini ne îndreptăţeşte să credem că este vorba de o irumpere a popularului în cultura tradiţională. Deci, în afara tradiţiei vechi, care oricum nu intră în discuţie, bestiariul despre care este vorba are în vremea elenistico-romană şi romană încă două valenţe, două canale, pe care îşi pulsează din plin sensurile intime. De o parte se grupează reprezentările gliptice de animale patrupede, păsări, insecte, fiinţe acvatice sau mai larga categorie a vulturilor, asupra cărora am dat mai înainte unele desluşiri, iar de altă parte polimorfa categorie a gryllilor.
Arta de la sfîrşitul elenismului şi arta romană au adăugat sferei lărgite a umanului tuturor vîrstelor şi stărilor sociale şi imagistica animalieră, atît în ronde-bosse, cît mai ales în scenele peisagistice care formau temele panourilor decorative murale pictate sau ale mozaicurilor „nilotice“. Afecţiunea faţă de animal în arta majoră îşi are ecoul şi în gliptică, şi e simptomatică pentru o anume stare de spirit în virtutea căreia tind a fi umanizate patrupedele însele sau trăsături ale firii acestora sînt puse în paralel cu tipuri de caractere omeneşti.

De la o caracterologie pură, de factură teofrastică, se ajunge în vremea tot mai impetuoasei creşteri a pseudoştiinţelor la o caracterologie magico-taumaturgică şi astrologică (zodiacală), ale cărei expresii pe plan literar, dintre prea puţinele care ni s-au păstrat (şi în materia cărora animalele, transformările lor, joacă un rol esenţial), încep cu fabulele milesiene, Metamorfozele lui Ovidius, fabulele lui Fedru, versiunile latine ale fabulelor lui Esop şi Babrios (după florilegiul lui Demetrios din Faleron) şi culminează în sec. II cu Măgarul de aur al lui Apuleius. Valoarea anecdotică şi moralizatoare stoică a multora din acestea este subsidiară celei mantico-mistice, iar pietrele gravate la care ne-am referit nu fac decît să confirme aserţiunile de pînă acum.
Dacă mai înainte am amintit de grylloi ca expresie a caricaturii elenistico-romane pe linia dezvoltării gustului pentru cacoshematie şi exotic şi a dezintegrării groteşti a figurii umane, ca simptom al explorării tuturor ungherelor omenescului şi cuprinderii urîtului însuşi în sfera artei, nu este lipsit de importanţă să trecem în revistă modalităţile concrete de exprimare a grotescului popular pe care le vădesc intaliile romane aflate la îndemîna oamenilor cu posibilităţi financiare modeste. Cum este şi firesc, gryllii sînt în marea lor majoritate de factură artizanală, uneori cu execuţie deosebit de sumară, cu excepţia rarelor piese care par a fi rodul strădaniilor artistice mai calificate. Puterile acestor pietre erau magiceinfo. Simbolismul lor era cel al forţei supranaturale care se iveşte din deplasarea organelor, a creşterii de forme monstruoase, al amestecului de forme viiinfo. Gliptica greco-romană oferea toate varietăţile de combinaţii: capete cu labe, capete cu labe avînd deasupra un gît cu cap de pasăre sau patruped, trunchiuri cu faţă dublă, cu un gît cu cap de pasăre sau patruped, trunchiuri cu faţă dublă, cu un al treilea cap sau cu bust suprapus; uneori pe pieptul păsărilor, pe spatele sau la coada lor apar chipuri omeneşti. Este de remarcat în acest sens gryllul nr. 591 din Colecţia Academieiinfo, reprezentînd un cocoş cu mască bărboasă pe piept, cap de berbec la coadă şi trofeu înclinat deasupra corpului, ca şi cum l-ar duce pe umăr. Simbolistica pietrei însemna virilitate, fertilitate, bogăţie şi victorie asupra duşmanilor, fără a exclude cîtuşi de puţin sensul satiric, acela al vizării trăsăturilor caracterologice definitorii ale unui miles gloriosus (soldatul fanfaron plautian). Toate combinaţiile posibile, cele mai surprinzătoare alcătuiri prefigurînd parcă pe un Hieronymus Boschinfo, sporesc evantaiul acestor reprezentări de la o mască simplă sau dublă pînă la zece măşti umane într-o frenezie a fantasticului care alătură chipurile umane capetelor de animale cu ciocuri de păsări, rîturi de mistreţi, boturi de berbeci, de ţapi, trompe de elefanţi etc. Interesant este gryllul din Colecţia Academieiinfo, nr. 606, compus ca o scenă de gen; el reprezintă un cap bărbătesc bărbos, acoperit de o protomă de cal, totul împins spre stînga de către un Eros stînd în picioare pe spinarea unui delfin şi pe un cap de berbec.
În secolele II şi III, gryllii cunosc o răspîndire ieşită din comun ca frecvenţă şi vastă ca arie geografică, din Gallia pînă la Begram, apărînd şi în gliptica sassandină. Valoarea lor gnostică nu e de neglijat pe lîngă cea mistico-talismanică. În fond, grotescul evidenţiază neîmplinirea însăşi, accentele căzînd tocmai pe acele părţi ale trupului în care acesta rămîne accesibil lumii din afară, ce ar voi parcă să pătrundă în elinfo. Gryllii şi caricatura, gryllii şi grotescul, gryllii şi mistica animalieră, iată în fond coordonatele pe care se înscriu aceste reprezentări atît de populare şi atît de suculente în semnificaţia lor.

Printre gemele cu inscripţii, cele avînd gravat şi cuvîntul pistis (credinţă) par a fi legate de gnoza creştină. Tot de această erezie ţin intaliile talismanice cunoscute sub numele de abraxas, ale căror litere notează, în greceşte, numeralul 365 (zilele anului), şi care se referă la credinţele respectivei secte conduse de Basileides, „filosof“ creştin de obîrşie siriană, rezident, cu începere de la 125 e.n., în Alexandria. Basilidienii socoteau plenitudinea divinităţii supreme (pléroma), compusă din 365 eoni creatori, mulţi dintre ei (Iao, Sabaot, Adonai, Eloi, Oraios etc.) figurînd pe pietre gravate sub forma unor făpturi cu anatomie eteroclită, însoţiţi, în afară de cuvîntul abraxas, de inscripţii cabalistice ininteligibile, în care se pot repera rădăcini lexicale ebraice, greceşti, siriene, copte, precum şi formula destul de frecventă, citibilă şi retrograd, ablanatanalba.
Astfel de intalii gnostice, prezente atît în Colecţia Academiei cît şi în cea achiziţionată de M.I.M.B. de la Adrian Maniu, precum şi în lotul de la Muzeul din Zalău (nr. 64)info, au fost descoperite la Sucidavainfo şi la Tomisinfo. Deşi ele sînt gravate pe roci, în general jaspisuri sau agate, deseori se întîlnesc lucrate în pastă de sticlă, material în care-şi găsesc expresia plastică o mulţime de intalii, camee, mascheroni sau pandantive cu reprezentări în reliefinfo.
În legătură cu funcţionarea atelierului de la Romula şi după retragerea aureliană, o serie întreagă de intalii, în general reprezentînd capete masculine, par a pleda pentru o continuare a activităţii lor şi în secolele următoare. D. Tudorinfo este de părere că activitatea acestor ateliere ia sfîrşit în a doua jumătate a sec. III e.n. în împrejurările tulburi (provocate de invaziile carpo-gotice) în care se aflau Dacia şi Moesia Inferior. Totuşi, merită evidenţiat faptul că în Cîmpia Dunării, şi chiar în regiunea Porţilor de Fier, au fost descoperite, în număr mare, mai de multinfo şi mai de curînd, monede de bronz datînd din sec. IV, care imită moneda romană contemporană de bronz cu modul mic. Aceste monede provin de la autorităţi emitente necunoscute şi din ateliere monetare şi de gravare a matriţelor cu atît mai greu identificabile. Există însă o mare asemănare între intaliile rudimentare amintite şi capetele ce figurează pe aversurile acestor monede anonime. Asemănarea nu ni se pare pur întîmplătoare dacă ţinem seama că după retragerea aureliană un mare număr de centre urbane, şi Romula printre ele, nu şi-au încetat producţia pentru clientela rurală din împrejurimi. Pe de altă parte, este foarte posibil ca în cadrul procesului de retragere a oraşelor la sate, la începutul perioadei migraţiilor, unele aşezări rurale să fi preluat formele reduse, simplificate, ale meşteşugurilor urbaneinfo, cu atît mai mult cu cît o bună parte a Cîmpiei Dunării se afla încă imediat după retragere şi apoi sub Constantin cel Mare şi urmaşii săi sub controlul militar al autorităţii imperiale din sudul Dunării. Orleainfo se numără printre satele care practicau meşteşugurile încă dinaintea retragerii şi care au primit în cadrul lor atelierele urbane după părăsirea Daciei; acolo se produce, chiar în veacul IV, sub scutul protector al Imperiului de peste Dunăre, ceramică romană provincială, de calitate şi uz curent.
Cîteva ultime cuvinte despre specificitatea plastică a atelierelor gliptice din Dacia sau de la Dunărea de Jos. E imposibil de făcut o delimitare precisă şi restrînsă. Există o virtuozitate a imaginii, care nu e rece, profilurile şi adînciturile sînt îndulcite, se lucrează pe perforaţii rotunde, pe un şarf mai puţin riguros al marginilor, contrar imagisticii monetare din zonă. Prin acestea se deosebeşte poate gliptica din Dacia de gliptica romană occidentală. Iconografia e trecută prin filtrul grecesc şi cu siguranţă că marea inventivitate a gryllilor se datorează apropierii de romanitatea greacă ce, prin unele categorii artistice, a iradiat în sec. II—IV e.n. pînă în Extremul Occident european.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2