Dacia Antiqua

GETO-DACII PE FĂGAŞUL ISTORICIZĂRII ARTISTICE

Răspunzînd unei intervenţii a lui Paul-Marie Duval, în cadrul unuia din nu multele interesante şi rodnice colocvii care, alături de cele de studii clasice ale Fundaţiei Hardt de la Geneva, s-au ţinut în Europa postbelică, întrunind, în septembrie 1968 la Mamaia, graţie strădaniilor lui Emil Condurachi, pe cei mai străluciţi savanţi ai arheologiei continentului nostru, spre a discuta despre temeiurile arheologice ale civilizaţiei acestuia, regretatul Ranuccio Bianchi-Bandinelliinfo reamintea cuvintele pline de tîlc ale unuia din reprezentanţii şcolii vieneze de istoria artei de la începuturile veacului, Iulius von Schlosser, — anume că, pe lîngă magistra latinitas a existat, în secolele imperiului tîrziu, şi o magistra barbaritas, activă, în deloc neglijabilă măsură, la făurirea a ceea ce avea să fie arta şi cultura Europei veacurilor VI—XI.
Desigur, magistra barbaritas reprezintă stadiul final şi original al osmozei îndelungatului proces de istoricizare artistică şi de dobîndire a unei facies diferite de cultura artistică greco-romană. Aşa cum am mai arătat, primii paşi pe acest făgaş se fac încă din veacul VI î.e.n., iar locuitorii ţinuturilor de la Dunărea de Jos sînt printre cei dintîi şi cei mai adînc implicaţi, ca factori activi, în devenirea istorică, în făurirea unei Europe postmediteraneene integrale.
Capitolul de faţă, ocupîndu-se de arta geto-dacilor, îşi propune următoarele obiective: să urmărească penetraţia culturii materiale elenice din cetăţile Pontului Euxin şi din Egee spre zonele getice din interiorul continentului, să abordeze iconografia artei geto-dacilor şi să-i studieze semnificaţia antropo-culturală (cu un excurs, în acelaşi sens, asupra arhitecturii sacre geto-dacice), să zăbovească asupra stilului acestei arte şi a stilului culturii (în direcţia în care Lucian Blaga a depăşit prin cercetările sale aplicate spaţiului românesc morfologia de tip spenglerian) şi să evidenţieze ritmul şi specificul istoricizării artistice în aria geto-dacică în perioada de timp cuprinzînd veacurile VI—I î.e.n., I e.n., cu alte cuvinte pînă la transformarea Daciei în provincie romană.
Dacă în capitolele anterioare, după ce am construit cadrul teoretic al tematicii, am trecut în revistă, uneori piesă cu piesă, documentele materiale invocate ca temeiuri ale argumentării, am făcut-o deopotrivă pentru că ele erau prea puţin cunoscute cititorului şi niciodată încă cuprinse laolaltă într-o prezentare din care să se deducă legături sau încheieri (fie ele provizorii) menite să le confere o semnificaţie artistică şi istorică de ordin mai general. Nu este cazul să procedăm şi acum în acelaşi chip. În primul rînd pentru că majoritatea covîrşitoare a artefactelor ilustrînd arta geto-dacilor în perioada amintită au fost strînse în lucrări ştiinţifice cu caracter de corpus sau monografie. Materialul toreutic a fost adunat de D. Berciuinfo şi Dorin Popescuinfo, cel numismatic de C. Predainfo, ceramica, e drept cu „specială privire la Transilvania“, de către I. H. Crişaninfo, arhitectura şi diverse piese arheologice din Transilvania au fost tratate în cărţile lui H. Daicoviciuinfo sau prezentate în nenumărate albume începînd cu mica, dar utila serie a Editurii Meridianeinfo; aşezările din cîmpia Munteniei au fost studiate şi făcute cunoscute publicului de către Radu Vulpeinfo şi Mioara Turcuinfo, iar materialul cel mai reprezentativ de pe întreg cuprinsul României, inclusiv cel aflat în tezaurul Muzeului de istorie al R.S.R.info, a fost itinerat sub formă de expoziţii, cu cataloage ilustrateinfo, atît înlăuntrul hotarelor ţării, cît şi în afara lorinfo.

Nu vom relua în paginile de faţă nici măcar argumentarea arheologică, istorică şi de teorie a artei pe care noi înşine am făcut-o cu diferite ocazii, chestiuni de altfel foarte strîns legate de cele ce vor fi discutate în acest capitol, pentru bunul motiv că cititorul poate lesne recurge la ele cînd ne vom referi la diversele studii ale cărţii noastre recent apăruteinfo.
Dorim ca în cele ce urmează să facem un pas înainte atît în ce priveşte însumarea iconografiei şi simbologiei artei geto-dacilor, cît şi, mai ales, în interpretarea acestei iconografii şi simbologii. Avînd în vedere ţelul propus şi presupunînd cunoscute, din punct de vedere factologic, categoriile de materiale tratate în lucrările mai sus amintite, vom recurge la imaginile şi simbolurile oferite de întregul material, exclusiv după nevoile demersului nostru demonstrativ, renunţînd în prezentul capitol la împărţirea oarecum didacticistă, dar totuşi necesară, pe care am practicat-o şi o vom practica în cursul lucrării.
Trebuie menţionat că paginile de faţă, consacrate artei geto-dacilor, sînt departe de a epuiza totalitatea subiectului sau a implicaţiilor sale de indiferent ce natură. Acest lucru intenţionăm să-l facem în viitor, într-un volum de sine stătător, aflat în curs de elaborare, dar pentru care este încă nevoie de timp spre a prelucra şi interpreta vastul material al motivului animalier eurasiatic: cititorul nu va aştepta deci să afle aici mult mai mult decît arată însuşi titlul capitolului.
Pentru a contura, aşa cum ne-am propus, peisajul iradierii elenice şi elenistice pe teritoriul României în sec. VI î.e.n.—I î.e.n.—I e.n., cît şi pentru a sesiza în artefactele cele mai simple şi mai răspîndite, care sînt vasele ceramice lucrate de autohtoni, „baza de mase“ a procesului istoricizării artistice în intervalul de timp specificat, vom face cîteva menţiuni privitoare la atare material.
Răspîndirea ceramicii greceşti în spaţiul geto-dacic în perioadele arhaică şi clasicăinfo este deosebit de semnificativă. Pentru sec. VI î.e.n., ea e prezentă la Dolojman (Tulcea), unde fragmentul unui bol cu păsări poate fi datat încă la sfîrşitul secolului precedent, la Enisala (Tulcea), la Sarinasuf (Tulcea), la Corbu de Jos (Constanţa), la Tariverde (Constanţa), la Brăiliţa (Brăila), iar în Moldova s-au descoperit amfore de Chios de la finele veacului VI î.e.n. la Stînceşti şi Curteniinfo. Această timpurie marfă grecească de import a luat calea difuziunii în rîndul triburilor geto-dacice prin intermediul oraşelor Histria şi Tomis, unde, în săpăturile din ultimii ani, efectuate în parcul Catedralei constănţene, s-au descoperit fragmente de amfore de Chios, de ceramică clazomeniană, un coton (vas inelar) şi o cupă ionică arhaicăinfo.
Ceramica greacă din veacul V î.e.n. a fost descoperită la Bucureşti (Cernica) şi la Frumusiţa (Galaţi), iar din secolul următor la Enisala, Murighiol şi Teliţa (Tulcea), la Bugeac, Cernavodă, Satu Nou (Constanţa), la Bucureşti (Tei), Zimnicea (Teleorman) şi Coţofeni (Dolj)info.
Cum am spus încă de la începutul cărţii (Introducere), nu dorim să raportăm toate aceste descoperiri (cu datare foarte precisă), precum şi vasele locale ce imită formele greceşti sau artefacte de orice altă categorie, la diviziunea atît de labilă şi de factice dintre Hallstatt şi La Tène, legată cel mai adesea, într-o anumită mentalitate arheologică, de apariţia roţii olarului. Adoptarea acesteia de către traco-geţi a fost mai timpurie decît se crede.

Chiar din ultimul sfert al veacului VI î.e.n. se produce ceramică lucrată la roată la Sarinasuf (40 km de Histria) şi la Ravna (40 km vest de Odessos), iar dacă aceste fapte nu sînt suficient de convingătoare, adăugăm că descoperirile de la Alexandria, Gogoşu, Cucuteni (Iaşi) atestă folosirea roţii olarului din sec. VI sau începutul celui următor, adopţiune tehnologică ce a accelerat transformarea, istoricizarea culturii materiale geto-dacice.
Aşa-numitul crater de tip I histrian, cu gura foarte deschisă, înrudit cu tipul de la Chios şi Larissa şi datînd din sec. VI î.e.n. a constituit prototipul formal cel mai apropiat al vaselor autohtone de acelaşi gen, descoperite la Enisala, (fig. 4) (Tulcea) şi Orbeasca, (fig. 5), iar varianta III a aceluiaşi prototip a fost reprodusă la Enisala, Bugeac (Constanţa) şi Zimnicea (Teleorman)info (fig. 67). Amforele (este vorba de vase cu fund plat şi nu de ambalajele ceramice pentru vin şi ulei, cu fund conic sau picior pentru înfipt în nisip) din veacul VI î.e.n., deşi în oraşele vest-pontice nu a fost descoperit nici un exemplar întreg, ci numai cîteva fragmente (printre care unele şi la Histria), au fost prelucrate în mediul traco-getic în trei variante reperabile în materialul ceramic provenit din contexte datînd între sec. V—III î.e.n., la Sarinasuf, (fig. 8) (Tulcea), Satu Nou (fig. 9) şi Adamclisi (Constanţa), Alexandria şi Zimnicea (Teleorman), fig. 10 11, şi Bucureşti (Cernica), fig. 12.
Lekanai cu toarte aplicate pe buză, lucrate în atelierele histriene între sfîrşitul sec. VI î.e.n.—3/4 V î.e.n. au fost imitate la Buceag, fig. 13, Zimnicea, fig. 14, şi Gostinu (Giurgiu). Lekanai cu toarte oblice aplicate pe umeri, tipul original fiind răspîndit în mediul tracic sud-balcanic, au fost imitate la Rasova (Constanţa), Alexandria şi Orlea (Olt), fig. 15, iar varianta cu buza canelată în exterior (unul din cele mai tipice vase fabricate la Histria de la mijlocul sec. VI î.e.n. pînă la începutul epocii elenistice) a constituit modelul vaselor similare de la Murighiol (fig. 16, 17) şi Enisala, Satu Nou (fig. 18) şi Ostrov (Constanţa), Zimnicea şi Grădiştea Călăraşi (Ialomiţa). Multe alte forme de vase greceşti au fost imitate în atelierele ceramice getice, mai ales în Dobrogea şi pe linia Dunării; cititorul îndeaproape interesat poate recurge la studiul amintit. Menţionăm doar că ceştile cu toartă supraînălţată şi picior jos, formă de obîrşie eolică, rară la Histria, a fost imitată la mare distanţă, de pildă la Slobozia Nouă (Bacău), fig. 19, şi la Sighişoarainfo. Înainte de a părăsi zona dobrogeană şi a Dunării de Jos muntene, să zăbovim asupra unei comunităţi getice din Balta Ialomiţei, constituită pe ambele maluri ale Dunăriiinfo şi care între veacurile IV—II î.e.n. a avut un rol important în intensificarea iradierii elenistice, pe de o parte, în ritmarea şi istoricizarea culturii materiale getice, pe de alta. Materialele arheologice descoperite la Grădiştea Călăraşi, Mircea-Vodă, Coslogeni, Grădiştea Coslogeni, Grădiştea Dichiseni, Iezerul-Jegălia, Pietroiu, Borduşani, Vlădeni, Piua Pietrii, atestă închegarea acestei comunităţi după încetarea în 410 î.e.n., odată cu moartea lui Seutes, a influenţei la sud de fluviu a regatului odris. Comunitatea are o viaţă neîntreruptă pînă în sec. I î.e.n. cînd prezenţa Romei la Dunăre o anihilează. Se găsesc aici în vremea elenistică imitaţii de kantarosuri, de boluri greceşti cu picior inelar, de ceşti cu corp sferic şi toartă supraînălţată (prototipuri comune ceramicii greceşti microasiatice, dar şi sfîrşitului bronzului balcanic şi epocii imediat următoare).


O categorie ceramică mult răspîndită în mediul autohton este cea a amforelor-ambalaje pentru vinuri şi ulei, venite de la Rodos, Paros, Cnidos, Cos, Tasos, Heraclea Pontică, Chersones etc.; ele se răspîndesc nu numai în interiorul Dobrogeiinfo, ci şi în Moldovainfo, în Cîmpia Munteanăinfo şi Oltenia pînă în zona subcarpatică, pe o perioadă care cuprinde sec. III— II î.e.n. Evident, şi aceste vase sînt imitate, cu pseudostampile foarte rudimentare, ceea ce atestă indirect o economie dezvoltată (în sensul că produsele locale ieftine erau vîndute unor consumatori modeşti drept marfă de import, forma vasului constituind garanţia autenticităţii, ca şi stampila pseudoepigrafică, pentru neştiutorii de carte); ne stau în acest sens mărturie, dintre multele, amfore de fabricaţie locală descoperite la Popeşti, Bucureştiinfo, Piscul Crăsani, Căscioarele, Malul Roşu (Giurgiu), Zimnicea, Cetăţeni (Cîmpulung-Muscel), pe lîngă cele din Moldova, mai sus amintite. Pentru o altă categorie de consumatori, imitarea stampilelor era mult mai riguroasă, vizînd contrafacerea scrierii greceşti şi a simbolului stampilei. Era vorba probabil de o pătură mai ridicată, căreia îi erau destinate produse ambalate în vase cu stampilă de felul celei descoperite la Cetăţeniinfo.
Am pomenit, cîteva rînduri mai sus, de imitarea unor vase elenistice. Abordînd procesul istoricizării din această epocă, reamintim că materialul atestativ se află, în special pentru Transilvania, dar şi pentru regiunile extracarpatice, în cartea lui I. Glodariuinfo şi în cea a Mioarei Turcuinfo, pentru Muntenia. Dintre vasele elenistice mici, deseori sînt imitate kantarosurile, de pildă piesele de la Popeşti (Ilfov) şi Răcătău (Bacău), datînd din sec. II—I î.e.n., iar unele poate chiar din veacul următorinfo.
În ce priveşte iradierea elenistică în Moldova şi procesul de istoricizare artistică în această regiune, descoperirile, deşi nu sărace, sînt încă multe inedite şi nestrînse într-un studiu la obiect. Restructurarea aşezărilor getice, începută în sec. IV—III î.e.n., este temporar încetinită de pătrunderea bastarnilor germanici; cu toate acestea, respectivele aşezări vor marca în sec. II momentul lor de maximă înflorireinfo. Aşezările de la Barboşi, Poiana (Piroboridava), Răcătău (Tamasidava), Bradu (Zargidava) şi Bîtca Doamnei (Petrodava) rămîn în afara zonei de coabitare geto-bastarnice, acoperită de necropole şi locuiri de tip Poieneşti-Lukaşevkainfo, coabitare care sfîrşeşte prin asimilarea de către autohtoni a etniei germanice (sec. I î.e.n.). Poate că tocmai datorită prezenţei bastarnice în partea centrală şi de nord a Moldovei în sec. III—II î.e.n., monedele de tip Huşi-Vovrieşti info rămîn conservative sub raportul iconografiei (imitaţii de tip Filip II care nu se abstractizează prin schematizare), căci nu împărtăşim părerea că ele ar fi fost emise de bastarni, dovadă fiind prezenţa tăieturilor pe aceste monede, a unor contramărci deosebite de tăieturi şi a altora plasate exact la obîrşia tăieturilor (peste ele), deci frapate într-o fază ulterioară executării lor (a tăieturilor). Ţinînd seama, pe lîngă caracterul stilistic conservativ, de cele abia specificate, precum şi de aspectul uzat al tuturor pieselor cunoscute, credem că ele au fost emise de geţii localnici înaintea sosirii bastarnilor, preluate de aceştia din urmă, vehiculate în zona pe care au străbătut-o pentru a ajunge în Moldova (nordul Transilvaniei), trecînd de nenumărate ori prin mîini getice şi bastarnice, ceea ce explică prezenţa tăieturilor şi a numeroaselor faze de contramarcare, precum şi uzura avansată.

Caracterul stilistic conservativ, pe de o parte, contramărcile şi uzura pe de alta, ar putea traduce o situaţie complexă şi anume puternicul impact al bastarnilor asupra ariei getice în care s-au aşezat, izolarea temporară a acestei arii, dar şi progresiva ei penetrabilitate dinspre sud. Suprapunerea descoperirilor monetare de tip Huşi-Vovrieşti, cu aria difuziunii amforelor stampilate, s-ar datora, după cum crede C. Predainfo, unei mari apetenţe a noilor veniţi pentru bunuri elenistice, lucru perfect posibil, dar care dovedeşte totodată preexistenţa legăturilor getice cu sudul elenistic. În continuarea neîntreruptă a acestor legături trebuie să menţionăm şi un vas plastic deosebit de frumos, descoperit la Poiana (Piroboridava) şi reprezentînd un Dionysos bărbos; datarea lui este în sec. II—I î.e.n. şi pare a fi un export alexandrininfo, fapt ce nu are a ne surprinde, cunoscînd legăturile oraşelor din Pontul Euxin cu marea capitală egipteană, legături deocamdată prea puţin documentate arheologic la Histria, Tomis şi Callatis.
O categorie foarte numeroasă şi răspîndită de vase imitate şi inspirate după modele elenistice (după aşa-numitele boluri „deliene“ sau „megariene“info, care făceau pereche cu contemporanele, dar mult mai rarele boluri „homerice“, cu decoraţie exclusiv antropomorfă şi tematică luată din cele două mari epopei greceşti) constituie obişnuitul descoperirilor ceramice în lumea traco-getică. Cu motivistică preluată sau originală, ele au fost parţial catalogate mai de multinfo şi readuse în discuţie cu ocazia publicării descoperirilor de acest gen de la Popeştiinfo şi din zona Bucureştilorinfo. Aceste imitaţii getice se aflau într-un relativ sincronism cu originalele elenice, originale care de fapt erau la rîndul lor multiplicări executate în cetăţile din Pontul Stîng  şi care, de acolo, iradiau în mediul traco-getic. Se poate însă afirma cu toată certitudinea că în ce priveşte decoraţia, inventivitatea getică nu era limitată de conformismul faţă de modele, ci se situa pe linia acelei creaţii interpretative. Vom zăbovi puţin asupra unui fragment de atare vas, a cărui decoraţie interesează direct iconografia artei geto-dacilor. El a fost mai de mult descoperit la Popeşti de către A. Vulpeinfo şi curînd după aceea inclus de noi printre reprezentările zeiţei Bendisinfo. În eventualitatea că s-ar contesta getismul respectivei figuraţii prin preluarea unui model grec, cum ar fi de pildă dansul unor nimfe, pe o friză de marmură de la Dionysopolis sau pe o stelă de la Odessos (pomenite în capitolul precedent) - cetăţi ele însele fabricante de replici ale cupelor deliene răspîndite apoi în hinterlandul traco-getic, atragem atenţia că de fapt nu e vorba de un dans, ci de repetarea paratactică (de trei ori pe fragmentul păstrat) a aceleiaşi imagini, despărţită de decorul „în con de pin“ al pîntecului vasului. Din acelaşi motiv nu poate fi interpretată drept dans nici decoraţia similară a unui alt fragment de vas „delian“, descoperit tot la Popeştiinfo. Că nu este cazul a vedea aici o eventuală prelucrare a unui motiv al bolurilor „megariene“ sau al replicilor lor pontice ne-o dovedeşte apariţia aceloraşi trei imagini în poziţie aproape identică, dar şi acum despărţite de linii-chenar, pe o placă de centură tot de la Popeşti (interpretată la descoperire drept teacă de pumnalinfo), cuprinsă şi aceasta de către noi în iconografia zeiţei Bendisinfo. Considerăm că integrarea unui motiv original getic într-un context decorativ elenistic este o formă tipică, esenţială de creaţie interpretativă în procesul de istoricizare a artei geto-dacilor.


Este bine cunoscută interdependenţa care există între formele vaselor din ceramică şi a celor din metal, mai ales în epoca elenistică, interdependenţă datorată, cum am mai spus, unei mutaţii social-economice, care a determinat dorinţa claselor mijlocii de a poseda dacă nu originale de preţ (în argint sau aur) măcar facsimile în lut, care să le amintească de acestea. Nu numai tracii sudbalcanici fabricau facsimile în lutinfo ale vaselor metalice, ci şi traco-geţii de la nord de Haemus. Este vorba de un vas plastic reprezentînd un cap feminin purtînd la gît un colier de perle în formă de amforete, vas descoperit la Vraţa în aceeaşi movilă cu vestitul tezaur şi datînd de la sfîrşitul sec. IV î.e.n.info. El este întru totul asemănător cu vasul plastic de argint aurit din tezaurul de la Peretu, asemănare care exclude, fie şi numai pentru acest motiv, interpretarea bizară a celui din urmă, de către descoperitorul şi editorul săuinfo, drept şi un posibil cap de sceptru! Vasul plastic de argint de la Peretu nu este un unicum; el trebuie alăturat celui cu trei feţe umane (păstrată, în proporţie ceva mai mare, doar o faţă masculină tatuată) din kurganul nr. 2 de la Mastiughino (U.R.S.S.), situat pe teritoriul unei puternice enclave traciceinfo.
Raportul dintre cănile dacice, aparţinînd ceramicii de lux, cu lustru, şi prototipurile lor de argint din tezaurele de la Radiuvene şi Lukovit (Bulgaria) a fost stabilit de noi de curîndinfo şi trimitem pe cititor la argumentaţia de acolo. În acelaşi loc va găsi şi demonstrarea continuităţii toreuticii traco-dacice din sec. V î.e.n. pînă în sec. I î.e.n.—I e.n., chestiune asupra căreia nu vom reveni în cuprinsul prezentului capitol. De fapt, prototipurile de argint ale cănilor dacice de lut au constituit una din pîrghiile amintitei demonstraţii, care viza, pe baza unor materiale inedite sau puţin cunoscute, desfiinţarea acelei pretinse cezuri pe care cercetările anterioare o postulau între toreutica traco-getică timpurie şi cea geto-dacică a secolelor II—I î.e.n.—I e.n.
În această din urmă perioadă a toreuticii traco-geto-dacice îşi află o largă răspîndire cupele de argint conice, cu fundul rotunjit, fără toarte, avînd buza (dreaptă) lisă sau decorată cu un motiv incizat. Ele apar în descoperiri izolate sau în tezaure ca cele de la Bohot (Plevna), Sindel (Varna), Herăstrău, Sîncrăieni etc. Replica ceramică a acestora cunoaşte variante dimensionale, de la cele miniaturale (de 2—3 cm înălţime, considerate vase cultuale), la altele similare ca mărime prototipurilor de argint — şi pînă la unul (singurul ştiut pînă acum), de dimensiuni colosale, care este vasul cu stampila DECEBALUS PER SCORILOinfo, descoperit la Sarmizegetusa. Respectivul tip de vas (de argint) reprezintă un succedaneu elenistic tîrziu al toreuticii greco-persane, răspîndit în toată aria mediteraneană şi teritoriile învecinateinfo. Nu aceasta este însă important. Semnificativ ni se pare că atare formă deschisă, cu fundul rotund, a putut fi modelată pe o scară dimensională atît de largă. Dacă este să acordăm o importanţă arhitecturii vaselor ca reflectare directă a matricii spirituale a unei etniiinfo, şi nu se poate să nu-i acordăm cuvenita atenţie, atunci forma de lut a recipientului asupra căruia zăbovim este ea însăşi, prin deschiderea ei, tipică spiritualităţii dacice, receptivităţii acesteia şi condensării, prin creaţie interpretativă, a experienţei artistice şi culturale receptate. Ne luăm îngăduinţa de a mai trimite încă o dată cititorul la o dezbatere pe această temă în postfaţa lucrării noastre la care am mai recurs pînă acuminfo.


Ceramica pictată dacică e reprezentată doar de fragmente; nu a fost descoperit nici un vas întreg sau întregibil. Decoraţia, zoomorfă sau vegetală, schematizată, este aplicată cu pastă subţire brună pe o angobă gălbuie. Ne vom referi mai jos la valoarea simbolică a unui motiv decorativ.
Printre cele mai vechi descoperiri de obiecte metalice de provenienţă sudică avem a prenumera înainte de toate acel lebes (lighean) găsit la Bălănoaia (Ilfov) înainte de 1913 şi datînd din sec. V î.e.n.info. Ataşele toartelor acestuia sînt prelucrate în formă de mască de Silen. Un vas asemănător, din argint, şi datînd din secolul următor, s-a descoperit de curînd (1974) la Borovo (Ruse)info. Forma lui e uşor diferită (are şi un picior central scund, de unde denumirea de podanipter), dar ataşele în mască de Silen, precum şi modalitatea execuţiei lor şi a întregului, ne trimit către atelierele greceşti egeice sau attice. Pe fundul aurit al acestui recipient de argint (aparţinînd mediului aristocratic traco-getic) meşterii tribali au amplasat, într-un distonant stil artizanal, motivul predilect al căprioarei atacată de un grifon. O intervenţie similară a toreuţilor geţi este şi cea a reprezentărilor feminine din partea superioară a rytonului de la Poroina (despre care va mai veni vorba).
Remarcăm că spre deosebire de situaţia de la sud de Haemus şi chiar de la nord de aceşti munţi — zonă în care vasele de metal (bronz), coifurile, cuirasele abundă încă din veacul V î.e.n., trădînd legături (intermediare) pînă şi cu sudul Italiei — la nord de Dunăre, prezenţa acestora, mai timpurie şi chiar mai tîrzie, pare a fi, cel puţin pînă acum, un fenomen de excepţie. Coifurile deţin în orice caz predominanţa. Amintim pe cel corintic de la Făcău (Ilfov), pe cele de tip iliricinfo de la Gostavăţu (Olt), de la Ocna Mureş (jud. Alba)info şi de la Jidovin (Banat); pe cele de tip calcidic de la Tinosu (Prahova) şi Zimnicea, precum şi pe cele două, conturînd o tipologie aparte, traco-getică, de la Găvani (Brăila)info şi de la Popeştiinfo, datînd respectiv din secolele IV î.e.n. şi II—I î.e.n.
Obiectele mărunte de metal sau de alt material, importate în Dacia în secolele elenismului sau în cel ce a precedat transformarea ei în provincie romană, sînt desigur numeroaseinfo. Existenţa unei metalurgii locale, pe care importurile nu aveau putinţa de a o face de prisos, se vădeşte nu numai în confecţionarea locală a uneltelor agricole, de dulgherit etc., ci şi în a unor artefacte imitînd importurile destul de abundente în sec. I î.e.n., venite din regiunile sudice sau sud-vesticeinfo. Dintre vasele de bronz importate sînt de amintit situla de la Costeştiinfo, care împreună cu alte produse de bronz similare iau drumul Daciei din atelierele campaniene. Unele din acestea traversează Carpaţii Orientali pentru a le afla în Moldova, la Răcătău de pildă, unde s-au găsit un vas tip stamnos şi o căldare de bronz de aceeaşi obîrşie campanianăinfo. Aceste importuri campaniene se întîlnesc în Moldova cu vase metalice sudice, greceşti, cum e de pildă cana de bronz aurit, cu ataşa toartei antropomorfă, descoperită la Bîtca Doamnei (Petrodava).
Dar în vreme ce teritoriul intracarpatic era deopotrivă deschis comerţului balcanic şi celui nord-italic, ca urmare a rolului tot mai mare, dominant, jucat sub raport politic şi apoi economic de Roma în lumea elenistică sud-dunăreană, dar mai ales vest-mediteraneană, Cîmpia Munteniei rămîne încă exclusiv clientă a atelierelor toreutice sud-balcanice şi greceşti. Ilustrative sînt, în acest sens, prezenţa la Popeşti, bunăoară, a unui opaiţ grecesc de bronz şi a unei aplice (ce va fi decorat probabil un vas de bronz) reprezentînd bustul lui Poseidoninfo.

Am recurs la această enumerare ilustrativă, uneori poate fastidioasă chiar în forma ei ultraselectivă, pentru a accentua asupra unei idei, şi anume că iradiaţia elenică a fost unul din factorii pregătitori ai romanizării, ai profunzimii şi rapidităţii acesteia, că ea a fost predominantă faţă de cea vestică, italică, şi în fine, mai ales, că ea a generat încă de foarte timpuriu creaţii interpretative locale, marcînd trepte ale istoricizării artistice geto-dacice, în vreme ce arta sciţilor sau a celţilor de pe teritoriul Daciei a rămas cu ecouri practic nule şi respectiv limitate.
Înainte, însă, de a aminti vestigiile artei scitice şi celtice în Dacia, cititorul îşi va pune, ca firească urmare a celor mai sus expuse, întrebarea asupra traseului căilor comerciale către ţinuturile geto-dacilor. Cetăţile pontice şi bulevardul Dunării constituiau, împreună cu afluenţii fluviului, calea acvatică a mărfurilor sudiceinfo. Cel puţin tot atît de veche era şi calea terestră, legînd, peste Balcani, ţărmurile Egeii cu Cîmpia Munteniei şi, mai tîrziu, cu podişul Transilvaniei (sec. II—I î.e.n.). Iată, asupra chestiunii care ne interesează, relatarea lui Arrianinfo (scriitor din sec. II e.n.) privind trecerea Balcanilor de către Alexandru şi armata sa în binecunoscuta expediţie împotriva tribalilor şi geţilor: ,,După ce a trecut rîul Nestos, se povesteşte că în zece zile a ajuns la muntele Haemus. Aici, în strîmtorile urcuşului acestui munte, i-au ieşit în cale mulţi negustori înarmaţi şi traci liberi, care se pregătiseră să-i împiedice înaintarea, ocupînd vîrful muntelui Haemus pe lîngă care trebuia să treacă oştirea lui Alexandru. Ei aduseră căruţe şi punîndu-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi. În acelaşi timp se gîndeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că cu cît vor întîlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atît o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii“.info Pârvan, care nu-şi imagina negustori înarmaţi, în loc de a sesiza importanţa deosebită a textului, se străduia să modifice cuvîntul émporoi (negustori) în éghoroi (localnici). Dar în evul mediu, cum circulau oare negustorii cu carele, dar în antichitate, pe drumul mătăsii, din China pînă pe malurile Egeei?
Mulţimea acestor negustori cărăuşi, înarmaţi spre a-şi apăra viaţa şi marfa, atestă cu prisosinţă existenţa unui comerţ cu produse rezistente, „incasabile“, deci în primul rînd cele din metal, cu ţesături şi blănuri, preţuite, respectiv, de geţi şi macedoneni. Evident că atare activitate comercială pe uscat sau pe apă implica şi un intens schimb monetar, vehiculînd către interiorul Daciei monedele pontice sau ale altor oraşe greceşti şi triburi traciceinfo şi făcînd necesară totodată emiterea unor bani proprii de către triburile geto-dacice.
Intensitatea iradierii elenice de la sud spre nord, precum şi corolarul acesteia, istoricizarea treptată a lumii traco-dacice, în răstimpul secolelor VI î.e.n. — I î.e.n. — I e.n. marchează segmentele succesive în spaţiu şi timp ale aceluiaşi vector, avînd aceeaşi bază, fapt pentru care termenii de traco-getic şi de traco-dacic îşi află o perfectă justificare metodologică, ca să nu mai vorbim de acea realitate consemnată încă de Herodot, a deosebirii de „matrice spirituală“ a geţilor în marea masă a tracilor. Termenul geto-dacic are pe de o parte valoarea iradierii şi istoricizării amintite, iar pe de alta traduce desemnarea, conform izvoarelor scrise greceşti şi latineşti, a aceleiaşi populaţii, respectiv din exteriorul şi din interiorul arcului carpatic.

Aşadar, considerăm neconformă cu progresul cercetărilor arheologice şi istorice sugestia epigrafistului G. Mihailov, făcută în preambulul raportului săuinfo la cel de-al doilea Congres internaţional de tracologie de la Bucureşti, de a se renunţa la atare nuanţări terminologice şi de a adopta un singur cuvînt, tracii, care nu poate acoperi o situaţie antropo-culturală şi istorică pe cît de complexă pe atît de individualizată geografic, etnic şi cronologic. Nu înseamnă, însă, că preconizăm absolutizarea nuanţărilor în cauză, pentru ca ferindu-ne de tracomanie să cădem în geto-dacomanie. Rămînînd ferm pe terenul istoriei şi arheologiei şi interpretînd cu cît mai multe resurse exegetice materialul documentar furnizat de acestea, aducem cel mai obiectiv şi mai onest serviciu istoriei traco-dacilor.
Într-o serie de prelegeri ţinute în 1926 la Cambridge, publicate după moartea ilustrului învăţat sub titlul „Dacia: o schiţă a civilizaţiilor timpurii din ţările carpato-dunărene“, Vasile Pârvaninfo se ocupa şi de Carpato-danubieni şi sciţi. El distingea patru mari valuri scitice care au depăşit nordul Mării Negre înaintînd către vest, spre centrul şi sudul Europei: unul era cel care prin Carpaţii Păduroşi a ajuns pînă în Luzaţia brandeburgheză, la Vettersfelde, altul venind direct din răsărit, prin pasurile Carpaţilor Orientali, şi stabilindu-se în văile marilor rîuri din sudul Transilvaniei, un al treilea s-ar fi răspîndit peste toată Cîmpia Munteană şi pare să fi trecut şi mai departe, în valea Savei, atingînd chiar Adriatica, şi, în fine, concomitent cu acest val, un al patrulea ar fi năpădit Dobrogea şi toată Tracia pînă la Rodope. Aceste raiduri scitice ar fi avut loc în sec. VI î.e.n. şi începutul sec. V î.e.n., cu unele prelungiri, în cazul enclavelor stabilizate, pînă la jumătatea sec. V î.e.n. Viziunea lui Vasile Pârvan este astăzi departe de a mai fi întru totul acceptată. Dorin Popescuinfo a arătat, în urmă cu două decenii, ce poate fi reţinut ca încă valabil din scitismul schiţat de maestrul său. Întîi de toate, nu mai pot fi confundate vestigiile artei scitice cu cele ale artei traco-getice. În al doilea rînd, aşa cum s-a spus la începutul capitolului I, „pustiul“ de care vorbeşte Herodot referindu-se la Bărăganul veacurilor VI—V î.e.n., era o zonă în care eventual sciţii puteau face raiduri, dar unde nu au lăsat vestigii arheologice. În fine, o serie întreagă de obiecte, ca aplicele cruciforme de la tolbe, vîrfurile de săgeţi cu trei muchii sau akinakes-urile (pumnalele considerate a fi tipic scitice), s-au dovedit a fi exporturi greceşti destinate lumii barbare în general, fără a viza o anumită etnie, sau arme devenite atipice din punct de vedere „etnic“ prin preluarea lor de grupuri culturale diferite, chiar dacă, în ce priveşte cele descoperite în Moldovainfo, ar putea fi puse în legătură cu vecinătatea grupului scitic al agatîrşilor din Transilvania.
În larga difuziune a motivului animalier trebuie să ţinem seama că prezenţa unor artefacte scitice nu înseamnă prezenţă efectivă scitică, în special în zona de la sud de Carpaţi. Pe de altă parte, interferenţele pe direcţia est-vest între diferite stiluri ale motivului animalier nu presupun neapărat şi o interferenţă etnică. Posibilităţile de interinfluenţare ale unor arte anistorice erau reduse prin raport cu ce datorau aceste arte, din Altai pînă în centrul Europei, legăturilor motivisticei lor animaliere cu marile civilizaţii artistice istorice ale Iranului ahemenid, ale Greciei, ale Etruriei şi nordului Italieiinfo. Grupul statuar miniatural de bronz reprezentînd-o pe Anaitis călare pe un leu (? tigru), însoţită de un acolit, piesă descoperită la Năieni (Buzău), este unul din nu prea numeroasele „accidente“ scitice extracarpatice (cazanele scitice ca de pildă cele de la Scorţaru, Castelu şi Iacobeni, cu elemente decorative animaliere), care poate fi cu mai multă îndreptăţire afiliat artei scitice (dacă nu celei a Iranului preahemenid) decît sabia-emblemă de la Medgidiainfo.

Aceasta atestă o confluenţă traco-ahemenidă pe pămînturile Traciei, istoriceşte fundamentată prin prezenţa persană în zonă timp de cîteva decenii — de la expediţia lui Darius împotriva sciţilor pînă la retragerea definitivă a trupelor Marelui Rege, înfrînt în bătălia de la Salamina (un mare imperiu continental biruit pe apă!) — ca să nu mai vorbim de contactele traco-ahemenide din Anatolia, despre care ştim încă atît de puţin şi ale căror artefacte puteau cu uşurinţă traversa Helespontul.
Oricum ar sta însă lucrurile, rămîne cert un fapt şi anume că un important grup scitic, cel al agatîrşilorinfo, se aşeza la începutul veacului VI î.e.n. în Transilvania, antrenînd cu el şi unele rare vestigii ale culturii materiale cimmeriene (ca de pildă pumnalul cu mîner de bronz şi lamă de fier descoperit la Pănade, jud. Alba), de altfel răspîndite pe o arie mai largă în centrul Europeiinfo. Acest grup transilvan al agatîrşilor a dăinuit aproape un veac şi jumătate: la mijlocul sec. V î.e.n. ceea ce mai rămăsese din el se afla într-un stadiu avansat de asimilare în masa autohtonă traco-dacică. Cercetările susţinute ale lui V. Vasiliev au demonstrat că asimilarea agatîrşilor la data menţionată exclude părerile avansate în trecut despre un contact celto-scitic în acea regiune sau despre o eventuală alungare de către celţi a sciţilor. Cînd la sfîrşitul sec. IV î.e.n. vor apărea primele grupuri de celţi în Transilvania, ei vor găsi reomogenizat elementul autohton, pregătit, ca să spunem astfel, pentru propria lor asimilare.
Vestigiile stereotipe şi sărace ale culturii materiale a agatîrşilor transilvani nu au avut ecou în morfoza cultural-artistică traco-dacică. Motivul animalier apare pe un număr de 13 piese: aplicele cruciforme de tolbă de la Teiuş, Ţelna, Salonta, akinakes-ul de la Dobolii de Jos, teaca pumnalului de la Firminiş, oglinzile de la Ghindari, Jacu, Păuca, Răscruci, Turda, vîrful de baldachin de la Gorneşti şi cele două aplice de bronz de la Sf. Gheorghe şi Şeica-Mică. Animalele reprezentate sînt: cerbul, căprioara, berbecul, iepurele, calul, apoi protome de cai, de feline, de vulturiinfo. Stilul este cel al triburilor scitice, iranice, din nordul Pontului Euxin. Nu există nici o legătură între motivistica animalieră a agatîrşilor şi cea a marilor tezaure getice de la sfîrşitul sec. V î.e.n. şi din cel următor, tezaure despre care vom face menţiune în cuprinsul acestui capitol.
Există totuşi un important tezaur al artei scitice în afara arcului carpatic, respectiv în Moldova, cel descoperit în aşezarea traco-getică de la Stînceşti (jud. Botoşani). Locuită de la sfîrşitul sec. VI î.e.n. pînă la finele lui III î.e.n., cînd se produce brusca pătrundere a bastarnilor în Moldova, cetatea (în fapt două întăriri delimitate prin val şi şanţ) a dat la iveală, pe lîngă ceramică getică, şi fragmente de vase greceşti. Prezenţa a două piese de aur de factură scitică, un frontal de cal în formă de peşte cu cap de mistreţ şi un obrăzar de calinfo rămîne, pînă la publicarea staţiunii şi implicit a acestor piese, în afara oricărei ipoteze. Este oricum de semnalat apropierea formală şi poate şi cronologică între amintitele piese de aur şi altele din kurganul de la Soloha (U.R.S.S.) datînd din veacul V î.e.n.info, mai degrabă decît între ele şi cele fie sensibil dezlînate, ca stil scitic, fie grecizate sub raportul execuţiei şi decoraţiunii, descoperite în tumulul din satul Vovkivţi (Sumi, U.R.S.S.) şi datînd din sec. IV. î.e.n.info

Atît în Getica, precum şi în lucrarea mai înainte citatăinfo, Vasile Pârvan, deşi recunoştea puternica prezenţă a elenismului la sud de Carpaţi: „Ai impresia, chiar în regiuni mai depărtate, ca Bucureşti, Ploieşti, Turnu Măgurele, că te găseşti tot în teritoriul rural al vreunui oraş grecesc de pe litoralul trac, ca Istria, Tomis sau Odessos, atît de numeroase sînt urmele greceşti printre rămăşiţele satelor dace de civilizaţie geto-celtică“info, nu renunţă să conchidă că: „Villanovienii mai întîi, celţii pe urmă, şi unii şi alţii ucenici ai înaltei civilizaţii din bazinul oriental al Mediteranei, elenizează la rîndul lor pe daci, dar în chip apusean, adică le împrumută fermentul care civilizase şi popoarele italice“. Or, elenizarea nu se produce indirect prin filieră celtică, ci direct, fără intermediari; nu dinspre occident, ci dinspre sud spre nord, străbătînd succesiv, în timp, întregul teritoriu locuit de geto-daci. Dacă Pârvan are perfectă dreptate cînd formulează că „protoistoria Daciei este cea mai bună introducere la istoria romanismului oriental“, el se depărtează mult de realitatea istorică, de propriile sale constatări, conchizînd că „cei mai buni iniţiatori (ai Daciei) pe calea spre occident au fost celţii“.
Prezenţa efectivă a acestora în interiorul arcului carpatic cît şi în şesul Crişanei (din a doua jumătate a sec. IV î.e.n. pînă la mijlocul sec. II î.e.n., cînd au fost complet asimilaţi), cu numeroase urme de cultură materialăinfo şi cu prea puţine susceptibile sau dovedind în fapt preocupări artistice (coiful de la Silivaşi, Alba, în cazul că provine de acolo, cel de la Ciumeşti, mistreţul de la Luncani, situla de la Craiova etc.), precum şi accidentale dovezi materiale în virtutea cărora s-a postulat o temporară aşezare a lor (în grupuri mai mici) în Oltenia şi Moldova, au oferit cercetătorilor postbelici tot atîtea temeiuri de a absolutiza încheierea lui Pârvan abia citată. Pînă şi monedele geto-dacilor, considerate de numismaţii interbelici ca ivite din necesităţile economice ale autohtonilor, au fost, într-o lucrare recentăinfo cu caracter de corpus, repuse sub semnul formulării pârvaniene: ,,dacii au învăţat de la celţi şi arta de a bate monede“info. Demonstraţiile noastre anterioareinfo s-au străduit să reaşeze lucrurile pe făgaşul lor firesc şi să ducă mai departe cercetarea numismatică prin corelarea iconografiei acesteia cu imagini similare din plastica de lut, de bronz, de pe podoabe, de pe piesele de toreutică etc. ale geto-dacilor.
Desigur, coabitarea celţilor cu dacii, sfîrşită prin asimilarea celor dintîi, se va fi petrecut cu unele preluări, cum este caracteristic oricărei civilizaţii deschise şi integratoare. A afirma, însă,info că geto-dacii au luat tehnologia fierului de la celţi (deşi se ştie că există încă din Halstatt A dovezi asupra metalurgiei fierului în spaţiul geto-dacic), că tot de la aceştia au preluat roata olarului (cînd ea se difuzează prin filiera traco-pontică încă de la sfîrşitul sec. VI î.e.n., după cum s-a arătat mai sus), că chiar credinţa în nemurirea sufletului şi-au însuşit-o tot de la ei (informaţia lui Herodot despre sincronismul Zalmoxis-Pitagora este, în conţinut şi expresie, anterioară primelor contacte celto-dacice) înseamnă să înlocuieşti procesul istoricizării prin creaţii interpretative, cu o amorfă şi vulgară dependenţă culturală de tip „colonial“. Or, contribuţia teoretică a acestei cărţi vrea să fie, cum s-a precizat de la bun început, tocmai surprinderea etapelor evoluţiei de la anistoric la istoric şi nu schiţarea unei „aculturaţii“ de factură anistorică. Cîteva forme de vase preluate de daci de la celţi şi altele de celţi de la daci, nu justifică exacerbarea realităţii arheologice (a coabitării celor două etnii şi a asimilării celţilor)într-o adevărată celtomanie.


Greşeala teoretică a lui Pârvan a fost că a acordat unei culturi materiale anistorice (cea celtică) rolul de factor istoricizant pe plan antropo-cultural şi de a fi oscilat, în viziunea sa asupra protoistoriei Daciei, între iradierea sudică elenică şi cea anistorică central europeană. Lipsită de o bază teoretică care să-i structureze, să-i justifice şi să-i pună în evidenţă mecanismul propriu al devenirii şi manifestării, matricea culturală geto-dacică a căpătat în opera ilustrului învăţat un conţinut hieratic, înveşmîntat în formulări exaltate. Tonul era, ce-i drept, mai temperat în comunicările şi conferinţele ţinute în străinătate (ca de pildă cele de la Cambridge, adunate în lucrarea Dacia), fapt ce dovedeşte că autorul însuşi era conştient de carenţele sale în domeniul filosofiei istoriei.
Ceea ce este însă de înţeles în ce-l priveşte pe Pârvan nu mai poate fi, sub raport teoretic, pentru cercetătorii datori, prin însăşi evoluţia propriei discipline, să aplice în mod creator şi nuanţat datele fundamentale ale materialismului istoric.

*

Al doilea obiectiv pe care ni l-am propus chiar de la începutul acestui capitol, spre a-l trata în paginile de faţă, este de a aborda iconografia artei geto-dacilor şi de a-i studia semnificaţia antropo-culturală, aruncînd, cu aceeaşi intenţie, o privire şi asupra arhitecturii sacre geto-dacice. Prin semnificaţia antropo-culturală înţelegem în primul rînd valoarea simbolică religioasă a imagisticii geto-dacice. Această problemă ne-a preocupat îndeaproape încă de acum două deceniiinfo. Credem dealtfel că una dintre contribuţiile noastre cele mai importante la istoria Daciei preromane este de a fi introdus în dezbaterea asupra religiei geto-dacilor o serie de documente arheologice şi numismatice pe care toată lumea, printr-o stranie scăpare din vedere, le lăsa deoparte, deşi deplîngea expressis verbis tocmai această lipsă: „Aportul arheologiei la această problemă este deocamdată foarte modest, dacă nu chiar nul“info.
Am considerat şi considerăm de maximă importanţă constituirea unei iconografii geto-dacice care să poată fi luată în discuţie atunci cînd se atacă problema matricei spirituale a acestei etnii, avînd în vedere deopotrivă monumentele descoperite, mai ales între Dunăre şi Balcani, cu care cele din Cîmpia Munteană fac corp comun prin locuirea de către geţi a ambelor maluri ale fluviului. În această dificilă sarcină nu trebuie să rămînem înrădăcinaţi în formalisme sau în idei preconcepute — spre a da doar un exemplu — de felul celei de a considera marele tezaur de la Vîlcitrîn drept obiecte de cult ale lui Dionysos Zagreus tracinfo, cînd ele nu reprezintă, precum am demonstratinfo, decît un jaf al tribului trac al trerilor în Asia Mică.
Religia geto-dacilor a stîrnit interesul erudiţilor încă din sec. XVII, după cum arată în fundamentala-i lucrare antecitată unul dintre cei mai temeinici cărturari ai culturii româneşti de astăzi.info Era firesc ca în Transilvania, în condiţiile împilării naţionale, să apară o mulţime de aşa-zise documente originale (cu precădere inscripţii în piatră) care să vorbească despre comorile lui Decebal, despre cutare fapte anecdotice ale lui Traian, despre religia dacilor etc., monumente pe care Mommsen le-a aşezat, pentru mărturia lor indirectă asupra istoriei moderne, la începutul celui de-al III-lea volum al monumentalului Corpus inscriptionum latinarum, volum în care au fost adunate inscripţiile descoperite în Dacia pînă la publicarea acelei lucrări.


Dintr-un asemenea climat şi vădind în acelaşi timp interesul erudiţilor transilvani pentru religia geto-dacilor, pe care o considerau politeistă (Pârvan, cel dintîi, străduindu-se să acrediteze în Getica monoteismul lor) va fi apărut şi placa de plumb turnată (18,3X15,4X0,8 cm), aflată acum în Colecţia Severeanu, avînd imagini şi litere în relief (pl. I, 4). Sus, în medalionul central, e reprezentat capul de zeitate masculină cu dublă faţă de pe respectivul tip monetar dacicinfo, în stînga un cap masculin imberb ce aminteşte de masca de bronz de la Ocniţainfo, în dreapta, pare-se, un cap feminin de pe alt tip monetar identificat de noi cu Bendisinfo. În partea de jos se găseşte o imagine neinteligibilă. În dreptunghiul din centrul plăcii sînt înfăţişate o masă rituală deasupra căreia sînt plasate o mască feminină tip Bendis şi o alta masculină bărboasă. Dedesubtul mesei figurează un fel de Jupiter Dolichenus pe un taur culcat, precum şi un acolit cu scut şi lance. În dreapta mesei e înfăţişat un bust masculin cu tiară (?), iar în stînga ei două personaje masculine suprapuse şezînd pe tronuri zoomorfe, cel de sus purtînd diademă, cel de dedesubt coroană şi sceptru. Textul, cu caractere greceşti, nu redă cuvinte, ci fragmente de cuvinte cu grafii deformate, în văditul scop de a deruta şi a spori „misterul“ documentului. Astfel, în partea stîngă a plăcii, citim HΠΠE, grafie pseudo-populară pentru είπε = a spus; ΩΣ = ώς — είπε ώς = spuse astfel, formulă cu rezonanţă homerică. Ceva mai jos MYΣTE (E pentru H), sugerînd misterele. Grecescul τòμνστήςιον(misterul) e şi mai jos grafiat MYΣΘE. Urmează apoi un EPEΣH ce ne-ar putea duce cu gîndul la o formă coruptă a perfectului lui εϊςω= a spune. Apoi KABYPH ... Cabirii? În fine, în partea dreaptă, sus, apare un nume întreg ΓHMINOΣ = Geminus, matematicianul elenistic (circa 70 î.e.n.). Puţin mai departe ZAMΩΛΞIOY (sic), iar în jurul medalionului cu cap feminin clin dreapta ΠITAΓOPAΣ (sic). în ultimul rînd inteligibil al aşa-zisei inscripţii citim EPMOΔAM= Hermodamas? (Hermodamas din Samos, după informaţia lui Diogenes Laertios, VIII, 2, şi a altora, bătrînul dascăl al lui Pitagora). Este limpede că sub forma unei tabule oraculare de redacţiune vulgară şi misterică, eruditul întocmitor al specimenului a vrut să întărească printr-un „document“ ipoteticul sincronism herodotian dintre Pitagora şi Zalmoxe, plasînd cronologic respectiva tabulă în ambianţa neopitagorismului alexandrin de la sfîrşitul elenismului (sec. I î.e.n.). Presupunînd că pentru capul cu dublă faţă de pe această tabulă de plumb va fi fost luat drept model aversul monedei mai sus amintite, menţionăm că acest fel de monede se afla în colecţiile de la Praga, Budapesta, Berlin şi Paris încă din a doua jumătate a veacului trecutinfo. Pentru înlăturarea, dacă mai era nevoie, a oricărui dubiu privind lipsa de autenticitate a pretinsei „tabule oraculare“, pe care o publicăm aici, am apelat şi la analizele chimice ale prof. E. Stoicovici de la Cluj, care ne-a informat că grosimea crustei de litargă (oxid de plumb) e în medie de 45 microni şi că ea e discontinuă. Litarga se realizează în mediu natural, în timp, iar depunerea ei este dentritică, urmînd orientarea cristalelor de plumb prin răcirea şi consolidarea lor (octoedri). Cu alte cuvinte, acest document modern, de bogată imaginaţie (dar şi de subtile cunoştinţe) antichizantă, poate avea o vechime de peste un veac, răstimp care a îngăduit formarea oxidului de plumb pe cale naturală. Credem că atitudinea lui Iosif al II-lea (împăratul Austriei), binevoitoare românilor transilvăneni, a sugerat unora dintre intelectualii acestora posibilitatea confecţionării „documentelor“ de felul celui discutat aici.


Prestigiul lui Pârvan, ascendentul moral şi intelectual asupra elevilor săi, exercitate post-mortem chiar asupra  elevilor săi, au încetăţenit mai mult decît ideea monoteismului getic pe aceea a aniconismului religios al acestorainfo. Iată motivul pentru care imagini ce de la prima vedere ar fi trebuit să se impună cercetătorilor ca reprezentări divine, au rămas nedemne de atenţia lor. Se ştie că înaintea diadohilor elenistici, pe monede nu puteau figura decît profile divine. Or, cel puţin pe seriile autohtone, de noi delimitateinfo, respectivele reprezentări aveau semnificaţie religioasă. Laicizarea masivă a motivisticii artei greceşti se produce abia în vremea elenistică. Ce altceva decît figuri de zei, de mitologie proprie, puteau înfăţişa artefactele geto-dacilor în procesul de istoricizare a artei lor, atunci cînd aceste reprezentări nu îmbrăcau un caracter narativ? În cele ce urmează dăm, pentru prima oară în istoriografia românească, o schiţă de iconografie cultuală geto-dacică, subliniind caracterul antropomorf al acestei imagistici, în conformitate cu tradiţia străveche a neamurilor indo-europene.
1) Divinitate masculină cu dublă faţă, simbolizînd dubla natură htoniană-uraniană (solară?) a lui Zalmoxis-Gebeleisis, aşa cum pare a se contura aceasta din cercetările lingvistice şi de istoria religiilor întreprinse de I. I. Russuinfo şi Mircea Eliadeinfo. Antropomorfizarea acestei divinităţi apare doar pe monedele cu cap cu dublă faţăinfo. Instabilitatea acestui dublu numen se reflectă şi în iconografia lui. În vreme ce imaginile de pe tipul monetar Bendis sau de pe cel numit tot de noi Jiblea-pandacic se perpetuează fie pe alte monumente, fie pe succedanee monetare, cea a capului cu dublă faţă rămîne un unicum. Este tot atît de adevărat că acest tip monetar precede stilistic pe cel Jiblea-pandacic, aşa cum am mai arătat-oinfo, şi nu este exclus ca al doilea termen al numen-ului divin, Gebeleisis, să fi dispărut destul de repede („Se mai poate admite că, cel puţin începînd cu anumită epocă, un sincretism religios, încurajat de marele preot şi clasa sacerdotală, sfîrşi în cele din urmă prin a-l confunda pe Zalmoxis cu Gebeleisis. Oricum ar fi, este important să amintim că sanctuarele dace de la Sarmizegetusa şi Costeşti nu aveau acoperiş şi că marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa era dominat de un simbolism celest“info) din conştiinţa religioasă a geto-dacilor, fapt în care trebuie să vedem deopotrivă o mare putere de transformare şi deschidere a civilizaţiei lor spirituale, precum şi unul din paşii importanţi în procesul ei de istoricizare.
2)    Divinitate masculină. Capul acesteia (rezultat al sincretismului religios Zalmoxis-Gebeleisis) apare pe monedele, numite de noi, de tip Jiblea-pandacicinfo şi pe toate succedaneele stilistice ale acestora, mai puţin contaminările cu capul lui Dionysos de pe monedele tasiene tîrzii, pînă la sfîrşitul monetăriei dacice (în sec. I î.e.n.).
3)    Bendis. Echivalenţa cu Diana potentissima daco-romană a fost postulată de Pârvaninfo pe baza informaţiei lui Herodot (IV, 33; Άςτέμιs βασιλεῖα). Diana daco-romană a devenit zîna, iar Sancta Diana > Sînziana, fapte relevate tot de Pârvan şi acceptate de M. Eliadeinfo. Imaginile acesteia apar pe aversul tipului monetar autohton numit de noi Bendisinfo, pe reversul tipului monetar Jiblea-pandacicinfo şi pe o serie de alte monumente pe care le enumerăm: fragmentele de cupe getice de tip „delian“ sau „megarian“ descoperite la Popeştiinfo, garnitura de centură găsită în acelaşi locinfo, fibulele de la Coada Malului, de la Bălăneşti, dintr-un loc necunoscut din Transilvania, falerele de la Herăstrău şi Galice (Bulgaria), bustul-aplică în bronz de la Piatra Roşie, medalionul de lut ars de la Sarmizegetusainfo.

Natura driadică, agrestă, a numen-ului acestei zeităţi poate forma obiectul unei ample discuţii bazate pe unele date sigure, pertinente, care să-i contureze în acelaşi timp şi evoluţia.
4)    Divinitate războinică, Aresinfo. Apare pe reversurile tipurilor monetare Bendis, cap de zeitate masculină cu dublă faţă şi probabil pe încă alte cîteva tipuri monetare dacice timpurii; pe multe din aplicele tezaurului de la Letniţainfo el este figurat fie ţinînd în mînă o fială cu licoare, moment dintr-un ritual iniţiatic, fie suliţa şi arcul, însoţit de cap uman (atragem atenţia asupra asemănării dintre compoziţia acestor aplice şi reversurile monetare geto-dacice, care consemnează şi ele un călăreţ şi cap uman sub cal, formulă iconografică recunoscută chiar de C. Predainfo drept originală prin comparaţie cu imitaţiile obişnuite de tip Filip II), de cap de cal, de animale reprezentate în întregime, ca ursul şi lupul; pe paharul de argint din Colecţia Severeanuinfo; modelat în lutinfo, ca în cazul unor figurine descoperite la Cîrlomăneşti (Buzău); pe placa de bronz turnatinfo de la Polovragi (Gorj, pl. I, 6); masca descoperită la Ocniţa (Buridava—Vîlcea), Polisemia numen-ului său, de la Ares-ul vînător de capete umane, de animale, pînă la Cavalerul trac pare a fi atestată de iconografia trecută în revistă. Poate că tuturor acestora li s-ar adăuga şi placa de argint de la Siliştea (Cioara) aflată acum la Kunsthistorisches Museum din Viena (vezi mai jos şi punctul 7), precum şi călăreţii de pe mai timpuriul vas de lut de la Zimnicea.
5) Divinitate erotică, Afrodita? Atestată doar de o simplegmă erotică reprezentată pe o aplică din tezaurul de la Letniţainfo. Venedikov presupune că e vorba de o simplegmă profană, avînd în vedere libertinajul, poligamia şi consumul de vin al tracilor. Ţinînd seama însă că restul aplicelor tezaurului (descoperit la sud de Dunăre, deci în zona traco-getică) înfăţişează scene şi personaje sacre, credem că e vorba aici de o hierogamie.
6)    Divinitate a vegetaţiei, Semele, Demetra, Kore, poate şi Hestia. În cazul cînd aplica din tezaurul de la Letniţa este interpretată drept o Nereidă călărind un hipocampinfo, o alta din acelaşi tezaurinfo pare a o reda pe Kore cu şarpele tricefal Gerion sau Tritopatorinfo. Aceeaşi divinitate a vegetaţiei e reprezentată pe cnemida nr. 1 din tezaurul de la Agighiolinfo, însoţită de şerpi cu capete de dragon, pe vasul plastic de lut de la Vraţainfo, pe cel de la Peretuinfo şi, desigur, în intervenţia figurativă a toreutului traco-get din partea superioară a rytonului de la Poroinainfo, unde va fi intenţionat să redea aceeaşi divinitate, cu ryton şi fială, obiecte legate de iniţierea mistică a eroului călăreţ, vînător, luptător, aşa cum ar apărea el pe cnemida nr. 1 de la Agighiol, pe aplica menţionată de la Letniţa (Ares) şi pe obrăzarul coifului de la Băiceniinfo.
7)    Dionysos. Reprezentările lui sînt puţine, în ciuda prestigiului şi obîrşiei trace. Eu îl văd figurat pe cnemida nr. 2 de la Agighiolinfo şi pe singura descoperită în tezaurul de la Vraţainfo. Pe ambele piese, faţa zeului este tatuată prin aplicare de benzi din foiţă de aur pe argintul cnemidelor. În cnemida nr. 2 de la Agighiol, D. Berciu identifică o figură masculină, şi are dreptate. Ne surprinde de ce Venedikov interpretează pe cea de la Vraţa ca decorată cu o mască feminină, cu toate că pe fruntea acesteia figurează o cunună de iederă care, alături de tatuaj, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra sexului reprezentării. Poate că Dionysos este înfăţişat şi pe placa de argint de la Siliştea (Cioara), de care am mai pomenit la pct. 4.


8)    Trei divinităţi figurate în relief pe o cupă ceramică de tip kantaroidinfo (sec. I î.e.n.) de la Răcătău (Tamasidava, Bacău): un călăreţ bărbos, cu pumnal (akinakes cu antene) şi suliţă, poate fi interpretat ca întruchipare a lui Ares; o divinitate feminină (fragmentul este mult prea mic pentru a-i conferi vreo identitate); un geniu bărbos şi înaripat.
9) Printre figurile de lut de la Cîrlomăneşti şi din alte aşezări geto-dacice există fragmente ale unora care reprezintă păsări, mistreţi, cerbi, lupi (cîteva întregibile), pe care nu putem să nu le punem în legătură cu simboluri monetare similare, precum şi cu unele din contramărcile monedelor din tezaurul de la Vovrieşti, mai înainte amintite.
În afara enumerării de mai sus, nu dorim să intrăm nici în cea mai sumară argumentare, pentru bunul motiv că o argumentare sumară este imposibilă şi, făcînd una completă, ar însemna să depăşim spaţiul grafic nu numai al capitolului, ci al întregii cărţi. O amînăm, deci, pentru o altă lucrare. Pînă atunci, îndemnăm pe cititori să se familiarizeze cu problemele de etnologie parcurgînd scrierile lui Levy-Strauss, traduse în româneşte, precum şi recenta tălmăcire a mai vechii, dar nu mai puţin valoroasei cărţi a lui J. G. Frazer, Creanga de aur. M. Sadoveanu, el însuşi lector atent al lui Frazer, a scris Ochi de urs şi Creanga de aur, spre a creiona adîncurile etosului naţional, cărţi care, dimpreună cu exegeza ce le-a fost nu de mult consacratăinfo sînt şi ele folositoare celor interesaţi de aceleaşi chestiuni ca şi autorul acestor rînduri. Subliniem că fără a stăpîni la fel de bine datele oferite de filologie, etnografie, arheologie, istorie, istoria artei, a religiilor, de mitologie etc., orice cercetare privind religia geto-dacilor este sortită să rămînă mai mult sau mai puţin o doctă compilaţie, lipsită de suflul înnoitor al tuturor deschiderilor enumerate.
Pe lîngă piesele înşiruite în repertoriul iconografic, toreutica geto-dacică cuprinde o sumedenie de altele, mai puţin spectaculoase, din categoria aplicelor zoomorfe stilizate (tezaurele de la Agighiol, Peretu, Craiova, Băiceni etc.). Elementele figurative ale acestora sînt linii simple, haşuri, puncte etc.; ornamentica este, deci, cît se poate de redusă şi „stilul“ ei nu poate reieşi decît din modalitatea de tratare a unor grupaje specifice. Efortul de clasare pe care îl implică o atare cercetare este răsplătit prin putinţa de creionare a unei Weltanschauung geto-dacice, chiar la nivelul artizanal rudimentar al respectivelor produse. Cînd atrăgeam atenţia asupra amintitelor considerenteinfo, mai precizam că acestei categorii de obiecte cu decoraţie în general exclusiv zoomorfă nu i se poate conferi obîrşia unor „ateliere“ în sensul stilistic al cuvîntului. Afirmaţii de felul: tezaurul cutare a fost executat în întregime în acelaşi atelier, precum şi desemnarea unor ateliere după descoperiri izolate sau tezaure („atelierele“ de la Garcinovo, Pîrjoaia, Agighiol-Vraţa sau Băiceniinfo) sînt lipsite de bază documentară, chiar dacă există o asemănare şi o filiaţie posibilă între fiale, coifuri, cnemide, descoperite la Agighiol, Vraţa, Poiana Coţofeneşti, Peretu etc.
Am vorbit pînă acum de toreutica traco-dacică fără să o delimităm, totuşi, formal. Cu alte cuvinte, trebuie să deosebim produsele lucrate de meşteri greci (pentru lumea tracică sau pur şi simplu găsite pe întinderea acesteia) de cele datorate artizanilor locali, iar lucrul nu este foarte greu. Pentru lumea scitică, faptul este monedă curentă. Cele mai frumoase obiecte de metal preţios şi podoabe cu subiecte din viaţa sciţilor sînt în acelaşi timp şi realizările de cel mai mare prestigiu ale orfevrăriei greceşti.


La sud de Haemus, puţine piese (printre care cele de la Panaghiurişte I, aplice de argint) aparţin artizanalului tracic; marea majoritate a descoperirilor sînt în mod indiscutabil produse ale toreuticii greco-persane (descoperirile de la Duvanli, de la Panaghiurişte — marele tezaur de aur etc.). La nord de Balcani, situaţia se schimbă: majoritatea descoperirilor sînt opera toreuţilor traco-greci şi foarte rare sînt mărturiile toreuticii greco-persane (printre ele, cîteva rytonuri deosebite în tezaurul de la Borovo). Relativul conservatism tipologic şi decorativ al fialelor — de obîrşie a prototipurilor preponderent persană — se explică prin circulaţia modelelor (adevărate calapoade pe care erau ciocănite profilul şi decoraţia principală a foii de argint adusă prin batere să ia forma viitoarelor vase) şi a copiilor — mulaje ale acestora, degradate prin nerecurgere la prototipuri.
Aşadar, cînd în cadrul celui de-al treilea obiectiv al capitolului de faţă vom reveni la toreutica traco-getică sau traco-dacică, vom înţelege prin ea produsele artizanale ale meşterilor autohtoni, şi nu pe cele elene, elenistice sau greco-persane rătăcite în descoperirile izolate (sau chiar în tezaure) de la nord de Balcani.
Dacă am amintit de conservatismul fialelor, ar fi nedrept să nu zăbovim măcar puţin asupra originalităţii formale şi a funcţionalităţii celor trei pahare getice de argint (două în tezaurul de la Agighiolinfo şi unul descoperit la Porţile de Fier, acum la Metropolitan Museum din New-Yorkinfo). Ele sînt de formă bitronconică, cu fundul bombat (deci nu puteau fi aşezate decît goale, aidoma rytonurilor), iar „strangularea“ în zona submediană a profilului este de natură a face lesnicioase apucarea şi ţinerea în mînă pînă la golire. Personal, văd în acestea o creaţie interpretativă getică pentru care nu s-au găsit încă replici în lut (dacă vor fi existat) şi nu mă alătur certitudinii lui D. Berciu că respectivele „vase zise de tip situlă“ s-ar înscrie în descendenţa unei obîrşii formale iraniene arhaiceinfo.
O altă creaţie interpretativă getică în tipologia vaselor metalice (de argint) sînt şi acelea dintre kantaroidele de la Sîncrăieniinfo care preiau decoraţia cupelor „deliene“ sau „megariene“. De fapt, profilului uşor modificat al cupelor „deliene“ îi este aplicat, prin lipire, un picior şi, în acelaşi chip, două torţi. Organicitatea arhitectonică a kantarosului grec e anulată, dar nu e mai puţin adevărat că sincoparea getică a ritmului posedă o anumită atractivitate.
Enumerînd divinităţile atestate, în opinia noastră, de imaginile antropomorfe prezente pe artefactele geto-dacice, se naşte fireasca întrebare asupra locului unde s-ar fi putut practica cultul acestora. Realităţile arheologice nu lipsesc; ele sînt, însă, din păcate, prea puţin lămuritoare. Sanctuarele dacice ar fi de trei tipuri: circulare, patrulatere (neacoperite) şi în formă de clădire rectangulară absidată pe una din laturile scurte (sanctuar acoperit). Sanctuare circulare s-au descoperit la Sarmizegetusa (două), Feţele Albeinfo şi Pecica (Ziridava)info, cîte unul; o serie întreagă de construcţii laice de plan circular sau oval de la Meleia, Rudele, Sarmizegetusa, Feţele Albe, Pustiosul, ar fi constituit obîrşia concepţiei arhitectoniceinfo  a respectivelor sanctuare circulare, opinie mai mult decît discutabilă. Sanctuare patrulatere (cu şiruri de coloane de lemn sau piatră) s-au descoperit la Costeşti (două), Blidaru, Piatra Roşie, Sarmizegetusa (nu mai puţin de opt), unele suprapuse, în timp, peste altele, Băniţa, Piatra Craivii, iar în Moldova la Bîtca Doamnei (Petrodava) şi poate la Barboşiinfo.

Asupra celui de-al treilea tip de sanctuare, părerile sînt împărţite. Cercetătorii transilvani susţin caracterul laic al construcţiilor absidate de la Piatra Roşieinfo şi Pecicainfo, deoarece pentru ei sînt evident sanctuare doar cele circulare şi patrulatere. Pe de altă parte, Radu Vulpeinfo consideră sanctuare atare edificii descoperite la Popeşti, Cetăţeni şi Bucureşti (Lacul Tei), precum şi pe cele similare din Transilvania, căci la sud de Carpaţi nu au fost încă scoase la lumină sanctuare circulare şi patrulatere ca în interiorul arcului carpatic sau în Moldova.
Clădirea absidată de la Popeşti este în mod cert un lăcaş de cult, ea fiind împărţită într-o cella şi un naos. În cella absidată s-au descoperit două vetre patrate de cult, una din acestea decorată, în crusta de argilă care o făţuia, cu motivul valului răsfrînt, prezent pe paharele de la Agighiol, pe vasele de la Sîncrăieni şi, evident, preluat din decorativistica greacă clasică şi elenistică. Radu Vulpe presupune că atari lăcaşe de cult ar avea, sub raportul planului lor arhitectonic, o origine traco-elenicăinfo.
În sanctuarele circulare şi patrulatere neacoperite, H. Daicoviciuinfo crede că se practica un cult urano-solar, acolo putînd fi adoraţi deopotrivă Zalmoxe, Hestia, Bendis, Ares. Din pricina lipsei unor informaţii cît de lăturalnice nu ştim cărora din divinităţile enumerate mai înainte de noi şi individualizate iconografic le erau destinate cutare sau cutare sanctuar sau tip de sanctuar. În mod sigur, soarele de andezit de la Sarmizegetusa era un altar pe care se aduceau jertfe lichide, poate chiar de sînge animal sau uman (prizonierii jertfiţi zeului războiului), aşa cum o indică cuva aflată pe cuprinsul acestuia.
Dacă pentru sanctuarele patrulatere, cu baze de piatră susţinînd coloane de lemn pe care vor fi fost aşezate vase în care ardeau mirodenii, imaginea romantică pe care ne-o facem ar putea corespunde realităţii, pentru cele circulare (în special de la Sarmizegetusa) lucrurile se complică serios. Sanctuare sau temple calendare, I. Glodariu îşi pune problema cum se intra în ele, gîndind că stîlpii de andezit de pe circumferinţă, înalţi de circa 1,5 m de la nivelul de călcare antic, erau greu de sărit chiar şi pentru cei mai sprinteni preoţi. Soluţia poznaşă a unei scări de lemninfo, care să treacă pe deasupra lor pentru a coborî în sanctuar, e de genul isprăvilor lui Păcală. De la H. Daicoviciu aflăm însă că respectivii stîlpi nu ieşeau deasupra nivelului antic mai mult de 50—60 cm, ceea ce presupune o escaladare uşoară a temenos-ului sau peribol-ului (incintă sacră delimitată). Să zicem, însă, că incinta era trecută într-un chip sau altul. Cum se oficia iarna în aceste sanctuare? Nu ştim! Şi e puţin probabil că vom şti.
Dacă aducem în discuţie şi ipoteza (ba chiar „demonstraţia“) că sanctuarele erau şi temple calendare, intrăm cu adevărat într-o dispută teologică. H. Daicoviciu şi G. Charrière (cunoscut specialiştilor şi printr-o Artă a sciţilor, deosebit de deschisă unor interpretări romantice) au epuizat tot ce poate fi epuizat în materie de potrivire a cifrelor şi de simbolistică a stîlpilorinfo. Vedem în aceasta un merit real, o investigaţie care oricum trebuia făcută datorită existenţei însăşi a misterioaselor monumente. Dar cu cît se „explică“ mai mult, cu cît socotelile devin mai „evidente“, cu cît se sporeşte „precizia“ pînă la minute şi secunde, cu atît mai complicată şi mai neverosimilă ajunge ceea ce trebuia să fie evidenţa însăşi. Preluînd observaţiile şi ipotezele lui H. Daicoviciu, justificabile, după cum spuneam, o lucrare recent apărutăinfo le îmbracă într-o formă matematică, asociindu-le şi datele numerice ale cîtorva sanctuare patrulatere (care se potriveau mai bine), astfel încît totul să pară mai complicat decît calculul aselenizării.

În realitate, este un veşmînt cifric pseudo-matematic, autorii ţinînd cu orice chip să ajungă la ceea ce de fapt voiau de la început. Dacă respectivele monumente ar fi fost cu adevărat calendare, era mult mai simplu ca ele să fi numărat 360 de pietre. Cînd ştim cît de uşor îşi calculau ciobanii pînă nu de mult calendarul, cît de precis ştiau în fiecare anotimp ora exactă după soare, cînd este cunoscut cît de firesc şi limpede efectuau vechile popoare ale Europei, Asiei, Africii şi Americii aceleaşi măsurători calendaristice, îmi este imposibil să dau crezare unei contabilităţi atît de cronofage şi de paralogice. Curioasele cercuri şi aliniamente de pietre nu pot fi calendare! Şi-apoi cum? În fiecare aşezare dacică alt sistem de calcul, căci nici măcar două din aşa-zisele calendare nu sînt identice? Sau atunci, cu excepţia Sarmizegetusei (unde diversitatea monumentelor de acest fel e tot atît de mare), cele din alte localităţi nu erau calendare? În acest caz, de ce se asemănau, în mare, între ele? Singurul răspuns posibil: sînt lăcaşe de cult de formă mai mult sau mai puţin similară. Unul din sanctuarele patrulatere de la Sarmizegetusa (4 x 13 tamburi), are adăugaţi ulterior şapte tamburi centrali. De ce? Cu excepţia sanctuarelor circulare închinate unui cult uranic şi zeităţilor uraniene, celelalte (patrulatere) erau, probabil, fiecare consacrat cultului unei divinităţi din cele de noi enumerate. Adăugăm acum atîtor ipoteze încă una: preotul comunităţii respective, sau marele preot în capitala statului dac era concomitent oficiantul suprem al tuturor divinităţilor adorate în acele locuri. Astfel el participa la putere, la regalitate sau era un rege religios. La sărbătoarea anuală a fiecărei divinităţi se înălţa în incinta sacră a acesteia cîte un stîlp de jertfă, sanctuarul fiind considerat închis odată cu trecerea din viaţă a preotului. Ipoteza explică măcar diversitatea, ca mărime, a sanctuarelor rectangulare şi adopţiunea, la date diferite, a cultelor în una şi aceeaşi aşezare. Dar cu aceste consideraţiuni ieşim din cadrul ce ni l-am propus, atraşi de mirajul ipotezelor, cărora desigur le putem găsi ilustrări numeroase şi în practicile religioase şi magice ale populaţiilor primitive din vremurile moderne.
Traseul absidat sau în potcoavă (în centrul marelui sanctuar de la Sarmizegetusa) pare să îmbrace caracterul unui simbol cultual mai general. Poate de aceea îl regăsim pe reversul monedelor de tip cap de divinitate cu dublă faţă (nu la toate, ci la multe din ele), plasat înaintea calului şi din care uneori iese o ramură. Respectivul simbol monetar este alteori redat ψ sub formă de liră (fără ramură), aşa cum apare pe unul din fragmentele ceramice pictate (pl. I, 7) descoperite la Sarmizegetusainfo. Faptul că el este asociat pe monede cu ramura, iar pe fragmentul ceramic dacic abia amintit, cu frunză de iederă stilizată, în maniera redării acesteia pe placa de la Săliştea (Cioara), ne-ar îndrepta atenţia, în ce-i priveşte semnificaţia, către divinităţile naturii, ale vegetaţiei, ale vieţii şi morţii.
Stilul artei geto-dacilor, ca şi stilul culturii lor, precum şi ritmul şi specificul istoricizării artistice din sec. VI î.e.n. pînă la transformarea Daciei în provincie romană, formează cel de al treilea obiectiv al prezentului capitol.
Luînd mai întîi în consideraţie motivul animalier, amintim că în desfăşurarea lui de la Pacific la Atlantic, în afara unor slabe influenţe zonale, specificitatea regională a acestuia este, într-o considerabilă măsură, determinată de conexiunile cu imagistica similară a civilizaţiilor istorice situate în sudul zonei eurasiatice de desfăşurare a motivului animalierinfo.

În afară de aceasta, trebuie să ţinem seama că în domeniul toreuticii vehicularea imagisticii se face sub semnul acelei realităţi istorice şi anume că respectiva artă era o artă mixtă greco-persană, începînd încă din veacul V î.e.n. Relevantă nu este, însă, iconografia mai mult sau mai puţin comună a motivului animalier, comunitate în virtutea căreia pot fi stabilite şi au şi fost stabilite o mulţime de analogii formaleinfo, deopotrivă acceptabile sau recuzabile. Dacă vrem să definim un stil propriu geto-dacilor în tratarea motivului animalier, în alegerea şi prelucrarea „clişeelor“ acestui motiv, trebuie să precizăm o serie întreagă de date interne, de observaţii de amănunt, prin comparaţie cu facies-ul scitic sau celtic al respectivului motiv. Prima observaţie, cu caracter de postulat, este aceea că populaţiile de vînători, de migratori şi de păstori ale sciţilor, ca şi ale înrudiţilor cu ei — iranienii, aveau asupra animalului o cunoaştere deosebit de profundă, că folosindu-l ca motiv ornamental îi confereau o simbolistică expresivă a propriei lor spiritualităţi. Animalul era, într-o destul de îndelungă fază a începuturilor vieţii lor sociale, un limbaj artistic derivat parcă dintr-unul pictogramatic, dar încărcat cu o excepţională înţelegere a reacţiilor fizice ale animalului, a plasticităţii şi a posibilităţilor fiziologice ale organismului acestuia. Accentele de sens, în limbajul motivului animalier, erau realizate prin procedeul acromegaliei tratată la rîndu-i drept cîmp şi prilej de reprezentare a unor noi şi diferite părţi de animale. Nu avem de a face în fapt cu un bestiar, cu o monstromorfoză în sens extrem-oriental, ci cu o moderaţie în fantezia compunerii.
Motivul animalier este tratat de geto-daci, am putea spune, din exterior. Întîi de toate, pentru că o populaţie agrară sedentară avea altă optică asupra animalului. Ea îl subordonase ocupaţiei ei de căpetenie (agricultura), iar păstoritul nu mai era un păstorit nomad (al tribului), ci doar al unor indivizi singularizaţi de obşte, dar dependenţi de ea în virtutea diviziunii muncii. Acromegalia există în faza cea mai veche a toreuticii geto-dacice (cele trei pahare, de la Agighiol şi Metropolitan Museum); ea nu mai este însă folosită drept prilej pentru noi figurări animaliere. Acromegalia este paratactică, aplicată şi nu organic dezvoltată din trupul animalului (păsările şi cervideele de pe piesele abia amintite). Monstromorfoza este minimă: grifonii au aripi subdezvoltate, ciocuri nerapace (Agighiol), iar uneori par adevăraţi pegaşi (coifurile de la Poiana Coţofeneşti şi de la Băiceni). Animalul este redat realist, în sensul structurii logice a figuraţiei, şi rece în sensul lipsei de patos expresiv şi de mişcare faptică sau virtuală. Membrele figurează cu toate, distincte, corecte, dar aproape atîrnînd fără vlagă. Lupul cu cioc de răpitoare de pe fundul paharului nr. 2 de la Agighiol atacă mistreţul; membrele, cu precădere cele posterioare, sînt inerte, fără reacţie musculară. Diferenţa este uşor sesizabilă prin comparaţie cu orice reprezentare animalieră scitică. Redarea blănii cervideelor sau a penajului păsărilor urmează modele elenice; şi mai elocventă este, însă, prelucrarea motivului grec al valului răsfrînt (vague bondissante) prin capete de păsări şi corp de şarpe (?).
Acceptînd valoarea de lingua franca a motivului animalier, cel puţin pînă la sfîrşitul sec. IV î.e.n., dacă nu şi pînă la jumătatea celui următor, conchidem că la geto-daci acest limbaj e convenţional, regresiv sub raportul proliferării formale şi motivistice, el evoluînd către un realism organic demonstrat de prezenţa animalelor pe aplicele de la Letniţa.

Organicizarea motivului animalier este un epifenomen al iradierii elenice cu sens şi semnificaţie istoricizantă. Figurinele de lut de la Cîrlomăneşti sau taurul, ca simbol al forţei, reprezentat pe armătura de fier a unui scut (fragmentar) de paradă descoperit la Piatra Roşie (sfîrşitul sec. I e.n.) sînt întru totul de observanţă naturalistă, fără a fi cîtuşi de puţin elenizante. Iradierea elenică a fost, în cazul istoricizării motivului animalier, un catalizator care a readus pe propriul ei făgaş, la un nivel superior, străvechile tradiţii plastice locale. Încă un domeniu şi încă o formă de detaşare de morfoza asiatică, de opţiune pentru cea europeană, raţionalist-istorică, la nivelul matricei spirituale obiectivate în amintitele artefacte.
În lumea celtică, motivul animalier îmbracă o altă formă specifică. Detaşare totală de construcţia animalului ca urmare a curbiliniarisimului predominant, abstract, imaginativ al decorativisticii celtice. Anorganicitate totală; membrele, privite din profil, sînt contopite sau dacă nu, cel dinspre privitor este aplicat pe corp. Normalitatea fizică e rară. Abstractizarea motivisticii animaliere e curbiformă, evoluînd către imaginativ pînă la pierderea totală a intenţiei iniţiale. Schematismul neorganic devine aproape heraldic, constantă care predomină în substratul artizanal al etniilor celtice şi este estompată de arta romană pentru a reapărea mai viguroasă la sfîrşitul imperiului şi a vegeta apoi veacuri de-a rîndul, prinzînd din nou formă în piatra bestiarelor catedralelor Occidentului. Cazanul de la Gundestrup este cel mai elocvent exemplu al diferenţierii stilistice a tratării motivului animalier de către traco-daci şi celţi, deşi amintita piesă a fost rînd pe rînd considerată traco-dacică sau celtică, celtică cu influenţe getice etc., pînă a se demonstra, în fine, că sub toate aspectele şi în primul rînd al semnificaţiei imagisticii ei este o mărturie a mitologiei şi o realizare a toreuticii celticeinfo.
Cu justificată îndreptăţire s-ar putea replica la cele mai sus enunţate cu privire la organicitatea redării animalului în arta traco-geţilor, că ele nu corespund atît de răspînditelor (la sciţi şi la traci) aplice de harnaşament cu capete de cai, plasate în triskel sau tetraskel, cu figurări de alte animale (leu, cap de cerb etc.), îmbinări de răpitoare sau de părţi de animale (labele din spate), aplice lucrate în general în argint (Agighiol, Peretu, Craiova, Vraţa şi altele la sud de Dunăre), dar şi în aur (Băiceni) iar cîteodată chiar în bronz. Încă în deceniul III al veacului nostru, Hubert Schmidtinfo şi Katharina Malkinainfo au studiat aplicele tezaurului de la Craiova, cea din urmă emiţînd şi ideea unei posibile obîrşii tracice a lor. Tipologia acestor aplice, comune deopotrivă mediului scitic şi tracic, este un exemplu clar al interferenţelor a două zone artistice alăturate, la nivelul artizanal anistoric al unei categorii de artefaete precis delimitate. Avem de a face cu forma abstractizată a motivului animalier, formă devenită de sine stătătoare, împodobirea fastuoasă a calului fiind un obicei predilect al sciţilor şi traco-dacilor în ce priveşte animalul lor preferat. Cu alte cuvinte, piesele respective de harnaşament se detaşează din marea masă a motivului animalier şi trebuie studiate aparte. Relevanţa lor fiind artizanală, nu le putem însă grupa pe ateliere, căci, precum am mai spus, elementele decorative cu care operează sînt limitate, inovaţia ca şi tradiţia supunîndu-se momentului făuririi lor, aidoma legilor oralităţii folclorului.
Nu posedăm încă un instrumentar noţional adecvat studierii artefactelor de acest gen, dar teoria şi estetica oralităţii literaturii nescrise, teorie întemeiată de Milman Parry şi Albert Lord, poate constitui punctul de plecare al unui foarte util transfer de metodă, cu ajustările şi nuanţările de rigoare dictate de noua categorie de material căreia îi este aplicată.

Parcurgînd primele trei capitole ale recentei lucrări a lui Adrian Fochiinfo, cititorul se va convinge de valabilitatea respectivei teorii folclorice şi în cazul acestui gen de artefacte de factură artizanală anistorică. Astfel, formula, alcătuită din elemente motivistice ireductibile (rectiliniare sau curbiliniare) nu este relevantă în sine, ci în context. Grupajele de formule şi modalităţile inserării lor în context pot fi numai ele specifice, iar dacă acestea sînt reduse ca număr, determinarea unor „ateliere“ sau (lucru de nesperat) al unei facies etnice este nu numai dificilă, ci chiar imposibilă.
Cert este faptul că deşi există o continuitate neîntreruptă între fazele mai vechi şi cele ultime ale toreuticii traco-dacice, continuitate logic presupusă de noiinfo, sesizată şi de D. Berciuinfo şi, în fine, demonstrată tot de noi în ultimul volum publicatinfo, aplicele de harnaşament pe care le discutăm (zoomorfe, traforate) îşi încetează existenţa în veacul III î.e.n. Dispariţia acestei categorii de artefacte este, după părerea noastră, pe lîngă raritatea argintului, un indiciu grăitor asupra istoricizării artei traco-dacice. Important nu este că puterea scitică intrase în declin, ci că nu se mai simţea nevoia perpetuării unei decorativistici, iraţionale în multe din formele ei, că, în fine, mentalitatea respectivei decorativistici devenise străină mediului în care circulase ca modă şi că se produsese un salt antropocultural însemnat graţie căruia erau acceptate numai creaţiile interpretative, reprezentative ale matricei spirituale a etnosului geto-dacic. Pe de altă parte, motivul animalier, în ansamblu, cedează tot mai mult din importanţă în favoarea decoraţiei antropomorfe.
Despre problemele ridicate de antropomorfism în arta geto-dacilor, precum şi despre modul lor de abordare, am mai avut ocazia să insist cu alt prilejinfo. Subliniam atunci că evidenta discrepanţă între modalităţile de expresie ale antropomorfismului grec şi ale celui al artei traco-dacilor nu pot fi puse numai pe seama diferenţei dintre artizanal şi redarea artistică de înaltă tehnicitate (deci pe lipsa de meşteşug), ci pe absenţa în rîndul etniilor tracice a acelei paideia care a stat la baza artei greceşti şi care implica organicitatea figurii umane, existenţa unor canoane ale proporţiilor în redarea corpului uman etc. Desigur, faţă de antropomorfismul grec, arta traco-dacilor manifestă la început o anumită respingere, dînd în primul rînd expresie confesionismului propriu oricărei culturi anistorice. Pe de altă parte însă, meşteri traci de la sud de Haemus, elenizaţi, vor fi autorii imagisticii monetare a tipurilor cu iconografie autohtonă, dintre care, cel numit de noi Jiblea-pandacic prezintă succedanee pînă la începutul sec. I î.e.n. Modalitatea abstractizării profilului uman pe aceste succedanee, abstractizare ce atinge gradul cel mai înalt pe monedele de tip Vîrtejul-Bucureşti şi de tip Inoteşti-Răcoasa (contaminate cu figura lui Dionysos de pe tetradrahmele tasiene tîrzii)info constituie o peremptorie dovadă a structurii logice, echilibrate şi realiste, a spiritului istoric, a „voinţei de artă” ale etosului traco-dacic. Datele esenţiale ale chipului omenesc sînt păstrate într-o dispunere al cărei geometrism nu se abate de la schema naturală. Fie numai prin puncte şi linii, sînt marcate fruntea, nasul, ochii, gura, pomeţii obrajilor, în amplasarea lor firească. Antropomorfismul celtic al imaginilor de pe monede, de pe obiecte de argint sau de bronz, cei al sculpturii în ronde-bosse în piatrăinfo, are o propensiune matricială către imaginativ, către fantastic. Nu cunoaştem încă felul în care antropomorfismul elenic a contribuit la structurarea celui artizanal anistoric al geto-dacilor.

Cert este că atît bustul Bendidei de la Piatra Roşie, cît şi masca de la Ocniţa sînt opere plastice realizate în sine şi că ele dovedesc, alături de imaginile toreuticii geto-dacice din sec. IV î.e.n. pînă în sec. I î.e.n., pe lîngă preocuparea constantă pentru organicitatea chipului omenesc, pe lîngă respingerea iniţială a antropomorfismului grec, o anume istoricizare în procesul redării, de-a lungul vremii, a figurii umane. Vorbind de respingerea antropomorfismului grec nu dorim să se înţeleagă respingerea lui de plano, ci numai a structurii sale. În fond, depotenţarea motivului animalier în favoarea antropomorfismului are loc ca firească urmare a iradierii elenice atît în ordinea materială a obiectivării „voinţei de artă“, cît şi în cea determinativă a constituirii matricei spirituale şi a individuării ei în rîndul neamurilor tracice de obîrşie indo-europeană, aşezate la nord de Egee, de Balcani, de Dunăre şi de Carpaţi.
Atare fenomene contrapunctice, de respingere, în demersul creaţiei interpretative, proprii artei traco-dacilor, ţin, desigur, de profilul matricei, căci Lucian Blaga avea să le remarce sub denumirea de „reacţiune“ faţă de stilul bizantininfo. Tot ce filosoful român afirma în paginile studiului amintit îşi găseşte pe deplin confirmarea în formulările teoretice desprinse de noi în urma studiului artefactelor geto-dacice întreprins în acest capitol. Avem de adăugat ceva nou în privinţa stilului culturii româneşti, creionat de Blaga, în afară de includerea la dosarul problemei, pentru a o ilustra şi confirma, a tuturor creaţiunilor artistice pe care le-am trecut în revistă de-a lungul discuţiei noastre? Credem că prea puţin din punctul de vedere al încheierilor şi formulărilor generale.
Capitolele de pînă acum, inclusiv opţiunea teoretică şi metodologică expusă în Introducere, întemeiată pe cel mai riguros spirit critic pe care l-am putut exercita asupra realităţilor de tot felul care au fost luate în consideraţie, credem că au reuşit să acopere, mai ales din punctul de vedere al obîrşiilor, îndreptăţita constatare blagiană: „Europenismul e a se înţelege ca duh al măsurii, care caracterizează în genere spiritul european în comparaţie cu cel asiatic sau cu cel al răsăritului apropiat sau cu cel arab-mediteranean. Nu este aşadar vorba de un europenism de motive, ci de un europenism de învederată atitudine spirituală“ info.
Procesul evoluţiei de la anistoric la istoric, surprins ca faţă pînă acum ascunsă, dar mult mai complexă, mai sugestivă a îndeobşte folositei „aculturaţii“, nuanţările în ce priveşte iradierea elenică şi elenistică, distincţiile operate în optica asupra motivului animalier sau asupra antropomorfismului, precum şi alcătuirea acelui repertoriu iconografic propus atenţiei cercetătorilor religiei şi spiritualităţii geto-dacice sînt tot atîtea fundamente împlîntate pe terenul deseori lunecos al morfologiei culturii. Fără a fi avut intenţia de a merge pe făgaşul pe care L. Blaga a depăşit, graţie analizelor sale consacrate spaţiului spiritual românesc, metodica şi viziunea spengleriană, ci situîndu-ne dimpotrivă în cîmpul materialismului istoric, deschis cu generozitate abordărilor creatoare, antidogmatice, am ajuns la încheieri identice, operînd cu instrumente diferite şi realităţi de multe ori noi sau puse într-o nouă lumină. În acest fel, prin materialismul istoric am putut „face proba“ rezultatelor obţinute de Blaga, aducînd concluziilor sale nu numai o întărire, dar şi o reaşezare a lor pe baze faptice, pe mărturii arheologice şi pe artefacte grăitoare asupra începuturilor spiritualităţii româneşti. Este vorba, deci, de un material sporit, prelucrat pe alte principii şi care prin identitatea rezultatelor confirmă şi se autoconfirmă ca atare.


Despre ritmul şi specificul istoricizării artistice în aria geto-dacică în intervalul de timp dintre sec. VI î.e.n. şi transformarea Daciei în provincie romană a mai rămas doar de întărit cîte ceva din cele anterior expuse.
Într-o ordine de idei nu prea diferită, Vasile Pârvan conferea ritmului o valoare umană absolută, în sensul că ritmul existenţei omeneşti este parte a existenţei cosmosului, iar ritmul devenirii istorice este în ultimă instanţă cel al devenirii spirituale. Am amintit de concepţia lui Vasile Pârvan — străbătută, prin intermediul neokantianismului şi neohegelianismului german, de intuiţionismul bergsonian (Evoluţia creatoare apare în 1907), concepţie dealtfel destul de contradictorie, după cum a avut prilejul să arate Tudor Vianuinfo — deoarece fundamentul faptic al acesteia îl constituia vasta experienţă de arheolog a savantului şi mai puţin familiarizarea sa cu ideile filosofice, estetice şi de filosofie a istoriei ale contemporanilor lui sau ale premergătorilor lor. Chiar în domeniul artei în general şi al artei geto-dacilor în special, Pârvan (şi într-o măsură şi Blaga) a rămas la geometrism, la „ritmul ornamental“, ignorînd aspectele zoomorfe şi mai ales antropomorfe ale acestei arte, după cum tot el teoretiza, pornind de la observaţii superficiale, despre arta Renaşterii sau cea gotică, bazîndu-se doar pe determinări de ordin spiritualinfo.
În privinţa ornamenticii româneşti nu avem încă, din păcate, o lucrare axată pe morfologia istorică a acesteia, subiect, recunoaştem, deosebit de dificil, dar o dată schiţat în liniile lui mari, foarte profitabil pentru mai multe domenii de cercetare. Comparativismul în ornamentică, înţeles doar ca o acumulare de date, lasă numai impresia că atacă problema, în fapt însă o ocoleşte cît mai pe departeinfo.
Ritmul istoricizării artistice a geto-dacilor ar fi, fireşte, direct proporţional cu cel al iradierii elenice, aceasta dacă am privi lucrurile prin prisma „aculturaţiei“. Realitatea este, însă, alta. Întîi de toate, ritmul istoricizării nu este condiţionat de iradiere, de intensităţile acesteia, ci de creaţia interpretativă pe care iradierea o stimulează în contextul etno-cultural istoricizant al unei civilizaţii deschise. „Spiritul elenistic“ a impulsionat cu precădere creaţia interpretativă geto-dacică, specificul istoricizării artistice constînd tocmai în capacitatea de creaţie interpretativă şi nu în copierea facilă şi fidelă a prototipurilor greceşti. Însuşirea acestei optici este esenţială pentru a pătrunde geneza etnoculturală a geto-dacilor. Astfel, nu ne mai interesează dacă ritmul s-a accelerat sau s-a lărgit de pildă în sec. I î.e.n. — I e.n., ci dacă el s-a substanţializat. Şi într-adevăr, el s-a substanţializat, momentele lui maxime fiind, în secolele amintite, cel al lui Burebista şi cel al lui Decebal. Specificul istoricizării etnoculturale poate fi sesizat doar retrospectiv. La nord de Dunăre, limba greacă era cunoscută, dar nu răspîndită. Cu începere din veacul I e.n. a fost cunoscută, în detrimentul celei greceşti, dar tot puţin răspîndită, limba latină. Creaţia interpretativă, ca mecanism al istoricizării, pornind de la impulsuri elenice şi mult mai tîrziu romane, a facilitat şi a dat nota specifică de intensitate şi de perenitate romanizării acelei părţi din Dacia care devenise provincie imperială. La sud de Dunăre, însă, şi mai ales la sud de Balcani, unde procesul istoricizării se transformase cu multă vreme înaintea penetraţiei romane într-o adevărată aculturaţie, romanizarea nu a avut aderenţa pe care a avut-o în Dacia, deoarece elenismul aculturant şi elenofonismul foarte răspîndit au acţionat ca factori de respingere etnoculturali în cadrul marei confruntări dintre pars Orientis şi pars Occidentis ale civilizaţiei mediteraneene.


Graţie caracterului specific al istoricizării, abia menţionat, Dacia nu s-a deschis romanizării numai prin forţa legiunilor. După dispariţia lui Burebista şi mai ales din ultimul pătrar al veacului I î.e.n., cînd partida orientală a elenismului era definitiv pierdutăinfo, avem diverse şi nenumărate dovezi arheologice ale unei serioase preocupări a Daciei pentru comerţul şi politica Romei, fapte care corespund cu intensa circulaţie a monedelor de la Apollonia şi Dyrrhachium pe teritoriul Daciei, monede a căror cronologie a fost de curînd ridicată, pare-se în mod justificatinfo.
Între ritmul şi specificul istoricizării există, în termenii deja formulaţi, o întrepătrundere greu de disociat. Specificul istoricizării este năzuinţa de a aparţine civilizaţiei europene. Substanţializarea ritmului istoricizării şi în acelaşi timp specificul lui este expansiunea latinităţii pe întreg teritoriul Daciei, în secolele care au urmat retragerii aureliene.
Propagarea tot mai largă a ritmului, după ce ar fi încetat impulsurile unei aculturaţii chipurile forţate (e vorba de cea romană), constituie dovada peremptorie a faptului că numai cucerirea Daciei a fost un act de violenţă, nu şi latinizarea ei. Iată, deci, altă faţă a specificului istoricizării în această etapă, iată rezultatul substanţializării ritmului istoricizării în secolele I î.e.n. — I e.n. După retragerea aureliană Dacia ar fi putut cădea, vorbesc sub raport lingvistic, în anistoric, rupînd definitiv unica, dar cea mai trainică legătură cu civilizaţia istorică care i-a pus neştearsa pecete: limba. Aşadar, temeiul continuităţii reale, obiective, continuitate dovedită material (arheologic, istoric şi lingvistic), dar neargumentată pînă acum teoretic, este procesul istoricizării (evoluţia de la anistoric la istoric) început încă în veacul al VI-lea î.e.n., despre ale cărui ritm şi specific paginile acestui capitol credem a fi oferit suficiente date.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2