Dacia Antiqua

EPOCA ELENISTICĂ ÎNTRE DUNĂRE ŞI MARE

Parte integrantă a pămîntului şi neamului geto-dacic, Dacia Pontică, cum am putea-o numi, adică Dobrogea zilelor noastre, a cunoscut în veacurile ce au urmat expansiunii macedonene puse sub semnul figurii ce avea să devină legendară, a lui Alexandru cel Mare, o deosebit de frămîntată istorie, care a avut în acelaşi timp meritul de a spori şi adînci contribuţia elenismului la morfoza spiritualităţii geto-dacice.
O justificare privind economia lucrării şi alta de ordin metodologic se impun chiar de la începutul prezentului capitol. Întîi de toate, continuitatea subiectului într-o zonă precis determinată geografic ne-a obligat să ne sustragem de la stricta succesiune cronologică, şi anume să urmărim arta antică în coloniile greceşti din Dobrogea şi în hinterlandul lor pînă la finele veacului I î.e.n. şi în primele decenii ale celui următor, şi numai după aceea să revenim la cercetarea artei traco-dacilor pe întinsele teritorii locuite de aceştia, din momentul afirmării lor antropo-culturale, adică din veacul VI î.e.n., pînă la aşezarea imperiului roman pe linia Dunării, materie ce urmează a forma subiectul capitolului III. A trebuit să recurgem la această inversiune cronolgică pentru motivul întemeiat că, implicînded arta greacă de pe teritoriul României în geneza culturală traco-geto-dacică, se cuvine a cunoaşte mai înainte caracteristicile mediului iradiant spre a putea depista efectele iradierii, evoluţia pe planul culturii materiale şi spirituale de la anistoric la istoric, precum şi sincronizările procesului de istoricizare în raport cu „martorii“ civilizaţiei istorice greceşti, care erau înseşi coloniile de pe litoralul dobrogean.
Am fost, sub raport metodologic, în egală măsură obligaţi să urmărim într-un capitol aparte arta antică în epoca elenistică pe teritoriul României şi să despărţim această perioadă de înlănţuirea firească de la arhaic la clasic, nu pentru că ar exista o cezură de vreun fel în devenirea istorică, ci pentru că acesta este demersul, pe deplin justificat, al istoriografiei moderne care urmăreşte să evidenţieze în atare chip nu o întrerupere sau o diminuare, ci tocmai o hipertrofiere a multora din elementele pe care se structurase anterior civilizaţia elenă. Pe de altă parte, aidoma unei tensiuni şi unui suflu uriaş (noţiuni pentru care unul din cele mai semnificative sisteme filosofice produse de spiritualitatea elenistică — stoicismul — utiliza vocabulele de tónos şi pnéuma), elenismul a antrenat în universalismul ritmului său istoric mase umane infinit mai mari decît vremurile anterioare, vehiculîndu-le în zone îndepărtate şi în arii de civilizaţie atît de diverse încît cosmopolitismul său programatic din punct de vedere ideatic a devenit o realitate palpabilă şi frecventă, cu consecinţe dintre cele mai operante în modelarea antropo-culturală a tuturor componentelor etnice ale desfăşurărilor sale.
Fără a recurge la hegelianul şi deopotrivă romanticul spirit al epocii, trebuie totuşi să subliniem ca deosebit de important imponderabilul spirit elenistic şi să vedem în el unul din factorii prin excelenţă eficienţi ai istoricizării mai accelerate şi mai largi a entităţilor etno-culturale din imediata vecinătate balcanică, cu precădere a traco-geto-dacilor. Amintim, în acest sens, pe lîngă cunoscuta menţionare în comedia attică nouă (la Menandru, Agricultorul, v. 32) sau în Geografia lui Strabon (VII, 3, 12), faptul că geto-dacii se răspîndiseră în lumea greacă ca sclavi (cîţi dintre ei nu vor fi fost apoi eliberaţi!) purtînd drept nume chiar etnicoanele lor: Geta sau Davos — că o mulţime de traci (cîţi nu vor fi fost între ei geţi şi daci!) se angajau ca mercenari în armatele elenistice, străbătînd Asia şi Africa. M. Launey (Recherches sur les armées hellenistiques, Paris, 1949) face un lung catalog al acestora după numele descoperite pe stelele funerare din Egipt.

Iată, deci, că imponderabilul spirit elenistic nu este în fapt insesizabil la nivel uman; el este însă greu de circumscris şi de descris în termeni antropo-culturali, căci manifestările şi efectele sale, substanţiala lui operativitate, se va fi produs în acea forma mentis care nu se traduce decît mediat în artefactele unui grup social. Or, tocmai respectiva forma mentis este instrumentul cel mai prompt şi mai generativ al istoricizării şi al sincronismului istoric, al morfozei unei facies de civilizaţie proprie şi nu al unei aculturaţii mecanice, inhibatoare a disponibilităţilor autohtone.
Statutul ontologic al acestui spirit elenistic este întrucîtva asemănător celui al tradiţiei istorice. Şi oricît de respinsă a fost cea din urmă de istoriografia pozitivistă (este suficient să ne reamintim, în ce priveşte antichitatea, refuzul categoric al lui Mommsen de a accepta tradiţia istorică asupra Romei de dinaintea invaziei celtice din 390 î.e.n., pentru ca săpăturile arheologice, mai ales din ultimele decenii, să ilustreze cît se poate de amplu respectiva tradiţie, aşa cum publicul nostru a putut constata cu prilejul bogatei expoziţii privind originile Romei, deschisă la Bucureşti de către statul italian în ianuarie—februarie 1980), ea şi-a impus în ultimă instanţă locul de care orice istoric are a ţine seama atunci cînd vrea să depăşească nivelul factologic spre o închegare teoretică şi sintetică asupra unei epoci sau unui fenomen.
Să ne închipuim că, prin absurd, ar fi dispărut toate izvoarele istorice asupra lui Alexandru cel Mare şi că numele şi gesta acestuia ne-ar fi ajuns doar prin romanele sau poemele de mari dimensiuni care, din secolul IV e.n. proliferează vreme de cel puţin douăsprezece veacuri în toate literaturile lumii, din India pînă în Franţa. Ar fi deosebit de instructivă efectuarea unei analize structurale a acestui vast material din care să rezulte specificităţile etno-culturale şi temporale, pentru a ilustra în mod complex mecanismul invariantelor şi bogăţia sedimentelor în formarea unei tradiţii istorice, comparate cu realitatea izvoarelor documentare.
Spre deosebire de tradiţia istorică în general, statutul ontologic al spiritului elenistic nu posedă, aşa cum arătam, repere imediate. A depăşi factologia arheologică şi optica statistică pe care se întemeiază îndeobşte argumentarea oricărui proces de aculturaţie, ar putea părea unor pozitivişti impenitenţi şi evident anacronici o adevărată opţiune pentru teologie, pe care cu triumfătoare dar iluzorie bucurie n-ar mai osteni să o demaşte. După cum se ştie, atît pozitivismul veacului trecut, cît şi neopozitivismul secolului nostru nu au avut nici cea mai mică înţelegere pentru dialectică şi cu atît mai puţin pentru dialectica materialistă. Pentru ele, imponderabilul în ştiinţele sociale, ca şi materia în fizică erau deopotrivă de „metafizice“, acceptînd mai degrabă să legitimeze un materialism vulgar decît să recunoască unul dialectic sau istoric.
Arheologia în general, şi cea românească nu constituie o excepţie, este prin însăşi natura ei predispusă către pozitivism, din care uneori îşi face, cu atît de puţină îndreptăţire, un titlu de glorie. Avînd în vedere tocmai acest pozitivism profesional, inerent şi explicabil în cele din urmă la nişte practicieni ai terenului şi ai obiectului material extras din săpătură şi învăluit deîndată, în mod involuntar, de către descoperitorul său într-un halou subiectiv de care spiritul lui critic cu greu se mai poate detaşa spre a-l străpunge — deci, avînd în vedere pozitivismul profesional amintit, am socotit de cuviinţă să insist asupra unor aspecte teoretice şi nuanţări care, decorelate de contextul la care tocmai ne refeream, ar putea părea pedante. Nu trebuie deci să se confunde noţional, în ce priveşte lumea geto-dacică, procesul istoricizării prin contact cu o civilizaţie istorică, recte cea greacă, cu procesul aculturaţiei şi asimiliării, aşa cum se vor suprapune cele două, după transformarea Daciei în provincie romană.


Pledoaria pentru spiritul elenistic, pe care ne vom strădui mai jos să-l definim, dacă nu să-l descriem, cît şi pentru o abordare mai largă, mai integratoare a materialului ce ne preocupă şi care a ieşit la lumină graţie săpăturilor arheologice sau descoperirilor întîmplătoare, traduce stringenta necesitate a istoriografiei actuale de a exploata superior, la nivel antropo-cultural, factologia arheologică, aşa cum au înţeles s-o facă un Colin Renfrew şi aşa cum, revenind la tradiţia istorică şi la reinstalarea ei în drepturi, a gîndit şi a scris în domeniul istoriei medievale un Gheorghe Brătianu (pentru formaţia şi activitatea sa ştiinţifică, a se vedea amplul studiu introductiv al lui Valeriu Râpeanu la Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Editura Eminescu, 1980, studiu şi ediţie care readuc în actualitate, după patru decenii, o figură marcantă a ştiinţei istorice româneşti). Aşadar, cultura românească însăşi, prin întreaga operă a istoricului abia amintit, prin cea a lui Blaga, prin hermeneutica mitului practicată de Mircea Eliade, şi-a pus încă de multă vreme problema exploatării izvorului istoric dincolo de mesajul informaţional rezultat direct din datele sale fizice şi a cărui redundanţă descinde din utilizarea valenţelor lui neobiectivate.

*

Ca factor al istoricizării lumii traco-geto-dacice, spiritul elenistic poate fi definit în primul rînd drept o consunanţă sub raport politic. Pînă la Alexandru cel Mare şi la generalii care i-au urmat, luîndu-şi titlul de regi (basilei) şi întemeietori de dinastii în vastele teritorii transformate în regate şi care cu puţină vreme înainte erau parte integrantă a imperiului marelui macedonean, structura nenumăratelor state greceşti era, pentru majoritatea lor, cea a democraţiei sclavagiste.
În epoca clasică, exista aşadar o discrepanţă sensibilă între aristocraţia tribală a formaţiunilor etnice prestatale (conduse de către un rege a cărui succesiune era asigurată fie prin descendenţa masculină directă, fie prin filiera agnaţilorinfo) şi sistemul democratic de eligibilitate a deţinătorilor puterii politice, legislative, militare şi judecătoreşti a polis-urilor greceşti, sistem caracterizat prin pluralismul conducerii şi limitarea temporară a exercitării puterii. Această discrepanţă conferea onomatopeicului bárbaros o conotaţie politică pregnantă, marcată încă de Eschil în Perşii, v. 55—58. Odată cu dispariţia democraţiei cetăţii-stat în Grecia şi formarea regatelor elenistice, transformări politice şi sociale de care ne-am ocupat într-o carte apărută cu aproape un deceniu în urmăinfo, se estompează disparitatea politică funciară şi odată cu ea se dizolvă şi mentalitatea asupra superiorităţii democraţiei prin comparaţie cu regalitatea.
Într-o subsecventă ordine de idei se cuvine reliefat faptul că promotorii „noii ordini“ a lumii, macedonenii, erau ei înşişi numiţi de greci barbari. Din punct de vedere etnic, ei erau de obîrşie eleni, dar rămaşi în afara civilizaţiei greceşti pînă ce, încetul cu încetul, au fost reelenizaţi, începînd din veacul V î.e.n. Demostene îl numea în Filipice pe Filip II un „barbar“, care îşi bate joc de lipsa de simţ şi de voinţă politică a atenienilor, dînd indirect dreptate lui Eschine şi lui Isocrate, care vedeau în regalitatea macedoneană cea mai bună formulă politică în conducerea luptei ... împotriva Persiei, obsesie a democraţiei ateniene, persistînd pînă la jalnicul şi inevitabilul ei sfîrşit.


Pe de altă parte, curentele filosofice elenistice de relevanţă etică, şi în primul rînd stoicismul, legitimau, în ordinea ideilor, egalitatea tuturor oamenilor, greci sau nu, precum şi cosmopolitismul ca trăsătură definitorie a acestor vremi. Omul nu mai era cetăţean al unui oraş, nici măcar al unui regat, ci al întregii lumi în care se putea realiza în egală măsură, urmîndu-şi norocul (týhe) şi dorinţa de trai bun (tryfé). Grandilocvenţa căsătoriilor de la Babilon între macedoneni şi persani era o iniţiativă în stilul lui Alexandru; realitatea vieţii pe parcursul celor trei veacuri ale elenismului avea să confirme însă noua mentalitate. Regii formaţiilor politice neelene din Tracia şi cele la nord de Dunăre, precum şi societăţile în vîrful piramidelor cărora se situau şi care în veacurile clasicismului nu putuseră găsi o platformă comună cu democraţia greacă nici măcar la nivelul eventualelor „democraţii militare“ — se află acum pe picior de egalitate sub raportul legitimităţii istorice cu „basileii“ elenistici, de la care preiau şi respectivul titlu grecesc pe care-l înscriu pe monedele lor, odată cu propria efigie pe care şi-o bat, sau îl trec pe vesela de aur şi de argint ele care se foloseau la „curţile“ înjghebate în mai marile sau mai micile lor aşezări întărite, de factură rurală, ca de pildă cea a lui Dromichete la Helis (nedescoperită) sau a lui Seutes III, la Seutopolis (de dimensiuni mai mari şi de alură urbană). Ambii basilei, respectiv în fruntea geţilor şi a tracilor, aveau să lupte cu ambiţiosul Lisimah, monarhul stăpînitor al Traciei, ale cărui posesiuni se întindeau pînă pe linia Dunării, şi pe care le voia extinse şi la nord de fluviu.
Înrudirile dintre basileii elenistici şi cei ai neamurilor getice şi tracice vin să contureze şi mai precis spiritul elenistic ecumenic în sensul unei Weltpolitik bazate nu pe relaţii de dependenţă, ci de participare politică, dar mai ales economică la structurarea şi dăinuirea formaţiunilor basileice greceşti în Balcani şi la sprijinirea lor în lupta pentru putere sau în echilibrul de putere stabilit cu restul regatelor elenistice.
Vitejia, lealitatea, hotărîrea, fermitatea sentimentelor — valori civice şi umane puternic corodate în veacurile „acomodamentului personal“ al epocii elenistice — vor conferi „barbarului“ exemplaritatea acelui model comportamental pe care amintirea şi prestigiul clasicismului îl conştientizau fără a mai avea tăria să-l obiectiveze în viaţa zilnică. Galii, sciţii, negroizii devin subiecte ale sculpturii monumentale sau miniaturale. Nu osmoza etnică ne interesează, căci ea putea fi sau nu favorabilă ecumenizării spiritului elenistic, ci promovarea şi chiar exacerbarea individualismului, domeniu în care se întîlnesc, în epoca respectivă, „barbaritas“ şi „graecitas“. Noţiunea de „patrie“ şi de „cetăţean“, în sensul clasic, dispărînd din regatele elenistice, legăturile dintre suveran şi supuşi, funcţionar sau militar, erau directe, personale, rezultate şi garante ale serviciilor reciproce. Aceleaşi erau raporturile în societăţile tribale cu structură prestatală, fie ele tracice sau getice. Iată, deci, o altă platformă comună înlesnind spiritului elenistic acţiunea sa de istoricizare. Cu alte cuvinte, nu exclusiv cultura materială, nici exclusiv structurile sociale (atît de diverse chiar în cuprinsul diferitelor regate elenistice) au avut rolul decisiv în procesul trecerii treptate de la o atitudine anistorică spre forme şi criterii istorice, ci conjuncţia unor mentalităţi asemănătoare, care au favorizat, au definit şi au făcut operant spiritul elenistic. Obiectivarea acestuia la nivel politic şi social o surprindem aşadar în conceptul de regalitate, de individualism, în relaţiile personale dintre „vitejii“ tribului sau triburilor şi regele lor.

La nivelul culturii materiale, obiectivarea spiritului elenistic stă mărturie a unui consumism ridicat de produse rafinate (dacă nu chiar de lux) sau de succedanee ale acestora, consumism de care dă dovadă nu numai aristocraţia tribală sau „curţile“ basileilor, ci mase tot mai largi ale comunităţilor. Imitaţii ale ceramicii greceşti de import, imitaţii în lut ale vaselor de metal (cu precădere ale celor de argint), imitaţii ale scrierii greceşti atestatoare a autenticităţii mărfurilor, sînt tot atîtea indicii ale ecoului puternic pe care l-a avut cosmopolitizarea lumii elenistice.
Elenismul nu a fost numai un fenomen panelenic, ci deopotrivă şi un fenomen extraelenic. În aceasta a constat originalitatea şi însemnătatea rolului său istoric. El a instituit un mod de viaţă cu precădere în teritoriile neelenice, fie cucerite, fie aflate sub influenţa sa nemijlocită. Fresca mormîntului unui basileu local de la Kazanlîk (unul din exemplarele cele mai strălucite ale picturii elenistice) ne înfăţişează viaţa la o atare curte princiară, în desfăşurarea cîtorva scene simbolice, iniţiatice.
Spre deosebire de diasporaua epocii arhaice şi de democratismul celei clasice, ambele bazate pe comunicaţii navale şi pe o Weltanschauung maritimă, culminînd cu talasocraţia ateniană, expansiunea elenistică a fost cu precădere continentală. Alexandru cel Mare s-a dispensat cu multă uşurinţă de flotă, cucerind Tyrul, insulă din apropierea coastei, de pe uscat, prin uriaşe lucrări de geniu, umplînd cu pămînt îngustul braţ de mare care o despărţea de ţărm. Nu vrem să spunem că navele comerciale sau de luptă greceşti au înregistrat în veacurile elenismului un sensibil regres. Dimpotrivă. Activitatea lui Demetrios Poliorcetul, supranumit „craiul mărilor“, sau uriaşele şantiere navale ale Lagizilor, ale Rodosului şi chiar ale Seleucizilor sînt grăitoare pentru puterea maritimă a basileilor şi a unor porturi libere. Faţă de „imperiul“ atenian, cel al lui Alexandru, precum şi regatele urmaşilor săi, sînt predominant continentale.
Alexandru nu a mai avut răgaz să cucerească occidentul Mediteranei, deşi ştim că intenţiona să o facă. De o covîrşitoare importanţă pentru istoria civilizaţiei europene rămîne faptul că elenismul nu s-a extins în această parte a lumii (aflată în sfera de influenţă a Cartaginei şi apoi a Romei). Spre deosebire de Balcani, unde iradierea elenistică era tot atît de puternică pe uscat ca şi prin cetăţile greceşti din Pontul Euxin, în vestul bazinului mediteranean ea era exclusiv maritimă şi supusă vicisitudinilor politice ale raporturilor dintre regatele elenistice însele, interesului comerţului cartaginez şi al politicii expansioniste romane care a preluat din elenism fructul şi nu esenţa. Din această pricină mediul traco-geto-dacic se istoricizează mai timpuriu şi mai în substanţă decît cel celtic din centrul şi vestul continentului.
Dar acţiunea elenismului în partea de sud-est a Europei şi în răsăritul lumii mediteraneene se află la obîrşia liniei de demarcaţie culturală ce se va trasa tot mai accentuat peste secole pe faţa civilizaţiei europene. Pe de altă parte, extinderea elenismului către orientul asiatic, iniţiată de Alexandru, cel puţin propagandistic ca o replică a înaintării Asiei spre Europa, în vremea războaielor medice, are şi semnificaţia aruncării fundamentelor unei bariere de protecţie, preluată apoi de Roma (cu o diversiune tactică ce-i putea fi fatală, dar asupra căreia a ştiut să revină în grabă) şi de imperiul bizantin. Căderea acestui ultim bastion al tradiţiei politice europene mediteraneene a avut drept urmare, după aproape două milenii de la bătălia de la Salamina, înstăpînirea neamurilor Asiei în partea de răsărit a continentului nostru.

Ne întrebăm, în perspectiva istoriei, dacă acţiunea lui Alexandru a fost o uriaşă aventură sau o extraordinară viziune neîmplinită, de a uni civilizaţiile orientale cu cea greacă şi cu Europa pînă la Atlantic într-o firească sinteză menită să scutească partea cea mai creativă a umanităţii de atîtea primejdii întru îndepărtarea cărora contemporaneitatea îşi consumă încă energia, înţelepciunea şi experienţa ei milenară?
Spiritul elenismului, graţie cosmopolitismului acceptat şi nu impus, a însemnat deopotrivă stimularea latenţelor culturale ale etniilor asupra cărora s-a extins, creînd, aşa cum s-a mai subliniat, facies-uri diferite şi specifice ale procesului de istoricizare. În capitolul următor vom privi iradierea grecească, din epoca arhaică pînă la începutul erei noastre, de pe versantul geto-dacic al problematicii schiţate. Pînă a ajunge, însă, în paginile prezentului capitol, la cercetarea artei elenistice în oraşele greceşti din Dobrogea, este nimerit să creionăm evenimentele politice şi sociale care au marcat istoria celor trei veacuri pe pămîntul cuprins între Dunăre şi Mare.

*

Evenimentele, atît din lumea greacă egeeană şi mediteraneană, cît şi cele petrecute pe pămîntul Daciei Pontice, trebuie privite într-un larg context politic şi economic, context în care îşi au rolul lor, tot mai important în perioada elenistică, geţii stăpînitori pe ambele maluri ale fluviului. Aceste evenimente se înscriu cronologic între apariţia regatului Traciei al lui Lisimah (năruit odată cu moartea acestui diadoh în 281 în bătălia de la Kurupedion lîngă Magnesia pe Sipilos, unde luptase împotriva fostului său aliat Seleucos) şi prăbuşirea regatului lui Burebista, ultimul rege get care acordase protecţia sa cetăţilor greceşti de pe litoralul dobrogean al Pontului Euxin. Aproape trei veacuri de intensă existenţă istorică asupra căreia documentele epigrafice şi izvoarele literare sînt numeroase, deşi nu totdeauna pe măsura nestinsei noastre dorinţe de cunoaştere. Trebuie, însă, subliniat din capul locului că spre deosebire de epocile clasică şi arhaică, inscripţiile oraşelor greceşti din Sciţia Mică (numele de Sciţia dat acestui pămînt apare pentru întîia oară în decretul histrian pentru Agatocles de la sfîrşitul sec. III î.e.n., iar sintagma Sciţia Mică, Mikrà Skytía, este întîlnită la Strabon, 64 î.e.n.—21 e.n., Geografia, VII, 4, 5, context în care se precizează că era parte distinctă a unei Sciţii Mici întinsă dincolo de Istru pînă la Bosporul Cimmerian, de unde sciţii trecuseră fluviul spre vest, iar „tracii le-au dat pămînt, fie cedînd forţei, fie pentru faptul că pămîntul era nefolositor, o mare parte din el fiind mlăştinos“. Într-un pasaj următor celui citat, VII, 5, 1—2, se înşiră într-o descriere: „Şi mlaştinile aşa-numitei Sciţii Mici, cea de dincoace de Istru“, deci nu cea de la est de el, adică sudul Basarabiei şi teritoriile de dincolo de Nistru) — se referă tot mai des la populaţiile din hinterland, la „regii“ geţi, cu precădere, de a căror protecţie militară depindea în cele din urmă pacea şi bunăstarea acestor comunităţi urbane cu întinse teritorii aferente destinate culturii cerealelor. Vedem, deci, în atare referiri indicii ale procesului de istoricizare pus sub semnul integrator al civilizaţiei elenistice şi mai puţin mărturii ale slăbiciunii militare de care ar fi dat dovadă respectivele oraşe. În optica noastră este grăitor faptul că oraşul Callatis a putut rezista asediului lui Lisimah, fără a se afla sub protecţia vreunui puternic rege elenistic, doar cu cîteva decenii înaintea decretului histrian pentru solii trimişi la basileulinfoget Zalmodegikos, căruia i se solicită mai multe înlesniri pentru cetate. Reamintim că perioada elenistică se caracterizează pe toată aria ei de civilizaţie prin dese războaie, conflicte de tot felul, dar prin tot atîtea împăcări şi alianţe, prin distrugeri mărunte sau pustiitoare, dar prin tot atîtea refaceri, uneori de o opulentă monumentalitate.

În felul acesta au fost consumate, în mai puţin de două veacuri, imensele cantităţi de aur persan vărsate în lumea greacă egeeană şi mediteraneană ca urmare a memorabilei expediţii a lui Alexandru cel Mare.
Stăpînirea Lagizilor în Egipt a făcut din această ţară un concurent nelipsit de importanţă al grînelor din Pont, un concurent cu atît mai temut cu cît principala sursă cerealieră a lumii egeene putea fi lesne controlată de jocul politic desfăşurat în Balcani. Ca şi Marele Rege persan, cu vreo două veacuri mai înainte, Lisimah se şi văzuse stăpîn pe soarta grecităţii, permiţînd sau oprind trecerea convoaielor de corăbii prin Strîmtori, fapt (282 î.e.n.) pare-se nu lipsit de însemnătate în ce priveşte grabnicu-i sfîrşit. Interesate în comerţul cu cereale erau, se înţelege, şi cetăţile din Dobrogea. Nici lor şi nici clienţilor lor nu le va fi convenit taxa de trecere impusă de Bizanţ, în a doua jumătate a sec. III î.e.n., spre a compensa tributul pe care bizantinii erau nevoiţi să-l plătească celţilor care întemeiaseră de pe la 278 î.e.n., la sud de Balcani, regatul din Tylis. În fruntea celor interesaţi, Rodos-ul va duce cu Bizanţul, pentru anularea respectivei taxe, un război care a durat pînă în 219 î.e.n. Ca să recurgă la această soluţie extremă, înseamnă că Bizanţul, destul de agresiv în materie de politică comercială, epuizase căile obişnuite. Dintre acestea nu s-a dat în lături nici de la folosirea armelor. Este cunoscut episodul luptei pentru controlul portului Tomis, luptă dusă contra Histriei şi Callatidei aliate, ambele înfrînte în final (circa 255 î.e.n.).
Economia cetăţilor greceşti din Dobrogea, ca de altfel şi cea a întregii lumi elenistice, era departe de a înregistra în sec. III î.e.n. un oarecare declin. Dimpotrivă, ea era prosperă, căci în ciuda conflictelor sau cererilor de ajutor, sistemul era încă sănătos şi capabil să intereseze cercuri tot mai largi de neeleni. Dovadă stau importurile, în primul rînd de amfore cu stampile, ambalaj folosit pentru transportul vinurilor sau al uleiului, amfore care vin din Rodos (ca şi opere sculpturale, cum se va vedea mai jos), Tasos, Cnidos, sau din alte centre neidentificate ale Egeei, fără să mai pomenim de cele provenite din „comerţul zonal“: Chersonesos, Heraclea Pontică, Sinope — amfore, deci, pe care le regăsim în hinterland-ul dobrogean, dincolo de Dunăre, pînă în centrul Moldovei şi în zona Subcarpaţilor munteni.info
Judecînd în detaliu, dar şi în ansamblu, istoria sec. III î.e.n., nu ne putem ralia părerii lui D. M. Pippidiinfo asupra caracterului autarcic al cetăţilor Histria, Tomis şi Callatis în acest veac, asupra slăbiciunii lor militare, reflectată în relaţiile cu basileii geţi — un Zalmodegikos deja pomenit şi un Remaxos atestat pe la sfîrşitul veacului de o altă inscripţie histriană. Viziunea editorului documentelor de la Histria este cea a epigrafistului preocupat de particularismul interpretării textului şi nu cea a istoricului care face bilanţul tuturor considerentelor. Or, după cum se ştie, particularismul generează adesea nu numai idei ca cea a autarciei, ci şi tablouri sumbre, pesimiste. Elenismul, era prin excelenţă epoca „intercooperării umane“. Autarcici erau eroii tragici ai lui Eschil, singuri în faţa destinului, singuri în faţa „barbarilor“. Oamenii vremii la care ne referim erau cei ai dramei lui Euripide şi ai comediei lui Menandru, oameni care căutau şi apreciau omenia dincolo de zidurile cetăţilor-stat ale vremurilor apuse, năruite odată cu mentalităţile vechi. În acelaşi secol al III-lea, poetul Asclepiades din Samos are semnificative accente de egalitarism universalist:
„Ce dacă-i neagră, nu sînt negri cărbunii şi totuşi
De se aprind strălucesc ca rozele cînd înfloresc?“

Să nu eşuăm, însă, în idilă! Viaţa era complexă, grea, dar încă plină de posibilităţi. Imensele tezaure persane activaseră comerţul şi meşteşugurile. Aurul, care circulase în toată lumea greacă vreme de un secol era încetul cu încetul absorbit de limitrofii neeleni sub formă de plăţi pentru mărfuri, sau, uneori, de subsidii garante ale unui vremelnic echilibru politic.
Apelul la protecţia basileilor getici nu-mi pare neapărat o dovadă a slăbiciunii oraşelor pontice în sec. III î.e.n., chiar dacă, în cazul Histriei, negoţul ei ar fi fost stînjenit de transformarea, încă din cursul veacului anterior, a golfului marin pe care era aşezată, în lagună. Recurgerea la protecţia getică, şi să fim bine înţeleşi, a geţilor din stînga Dunării, care controlau teritoriul Dobrogei, însemna că acest teritoriu era bîntuit de tot felul de seminţii puse în mişcare fie de mase sarmatice avansînd din estul îndepărtat către vest, fie de cele germanice coborîtoare dinspre nord, fie de chiar avangărzile populaţiilor amintite. Astfel, la sfîrşitul veacului III, primele grupuri de bastarni au ajuns pe malurile Pontului Euxin, între Dunăre şi Nistru, după ce, în drum, au determinat părăsirea de către populaţia getică a marilor cetăţi de pămînt din Moldova, de la Stînceşti şi Cotnari, fără a putea să pătrundă în interiorul arcului Carpatic din pricina opoziţiei armate a regelui dac Oroles. Scurgerea prin Dobrogea a grupurilor de bastarni, în vederea angajării lor ca mercenari în armatele macedonene, a reprezentat pînă la 148 î.e.n., data căderii regatului macedonean sub stăpînire romană, o continuă sursă de nelinişti, desigur minore, pentru grecii de pe coastă.
Mai turbulenţi par a fi fost tracii de la nord de Haemus, ca de pildă cei conduşi de căpetenia Zoltes, ascultătoare, la rîndu-i, de basileul Remaxos, domnind undeva în sud-estul Munteniei mai degrabă decît în sudul, poate bastarnizat al Moldovei, cum presupun unii cercetătoriinfo. Acestuia i s-a adresat histrianul Agatocles pentru a-i solicita, din partea cetăţii, ajutor împotriva lui Zoltes.
Sub presiunea sarmaţilor, aproape asimilaţi şi în tot cazul deculturalizaţi de aceştia, pătrund în Dobrogea, tot la finele sec. III şi începutul celui următor, grupuri masive de sciţi agricultori care caută pămînturile fertile dintre Mangalia şi Dunăre. Aici ei constituie un factor de stabilitate şi de prosperitate pentru Callatis, în atelierele monetare ale căreia, regii lor Ailios, Kanites, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Haraspes îşi bat monedă cu propriile efigii. Activitatea agricolă a sciţilor sud-dobrogeni se dovedeşte a fi fost sursa comerţului activ şi a bunăstării callatiene în veacul II î.e.n., vreme în care recesiunea economică era aproape generală. Este foarte posibil, deşi în acest sens nu aveam pînă acum nici o dovadă, ca grupul sciţilor agricultori să se fi alăturat celui al geţilor, împuţinaţi în cursul veacului IV î.e.n., şi cu toţii să fi recunoscut suzeranitatea unui rege din stînga Dunării. Săpăturile de la Albeşti, în hinterland-ul Mangaliei, unde s-a descoperit o aşezare getică de factură elenistică, ne vor furniza, desigur, date asupra grînarului dobrogean în sec. IV—III î.e.n. Sub acelaşi unghi de vedere al bogăţiei cerealiere este de privit insistenţa cu care Lisimah asedia şi voia să cucerească Callatida. Cu ani în urmăinfo, am putut depista un port cerealier la Callatis, situat pe lacul din sudul oraşului şi avînd legătură, prin mica vale a rîului Kerbos, cu adîncul teritoriului agrar. Acest port comercial al oraşului era deosebit de cel militar, fortificat, graţie căruia cetatea a putut rezista lui Lisimah. Fortificaţiile portului militar din faţa cetăţii se pot vedea prăbuşite în mare, iar în 1979, din pricina digurilor nou construite şi a redistribuirii plajelor de nisip, valurile au dezvelit la capătul estic, năruit, al zidului de nord al cetăţii, în locul unele acesta cotea în unghi obtuz spre a forma fortificaţia portului, zidirile masive în piatră de talie ale cheiurilor. Linia lor urmează întocmai pe cea a soclului continental argilos, care desparte longitudinal în două plaja mare de la Mangalia.


Cum spuneam, bogăţia agricolă a Callatidei, la care au contribuit geţi şi sciţi, a avut darul să-i prelungească în veacul II puterea economică şi financiară, fapt care i-a permis să sară în ajutorul unei vecine mai vitregite de soartă — Histria, înlesnind-o cu împrumuturi băneşti la dobînzile cărora bancherul callatian Hefaistion, fiul lui Matris, renunţase cu filotimie.
În deplină concordanţă cu acel spirit elenistic ne apare acum colaborarea nu numai dintre cetăţile greceşti, ci şi dintre acestea şi basileii suzerani geţi de dincolo de Istru, care prin puterea armelor lor controlau Dobrogea şi întreţineau cu grecii relaţii bazate pe interes reciproc. Astfel se produce istoricizarea progresivă a teritoriilor de la nord de Dunăre şi o morfoză culturală ce avea să le integreze tot mai mult lumii elenistice pontice şi egeene. Această integrare se accentuează treptat în timp pe măsură ce izolarea şi sărăcirea endemică a grecităţii pontice şi egeene o obligă la un comerţ local mai susţinut cu populaţiile tracice şi getice. Era fatal, drept urmare a extinderii lumii elenistice, în special în Asia Mică, în Siria şi în Egipt, ca vechea vatră a acesteia să înregistreze o sensibilă recesiune prin mutaţiile de interese şi prin apariţia unor noi zone productive şi comerciale active. Intervenţia Romei în Balcani şi în Asia Mică cu începere din a doua jumătate a sec. II î.e.n., a diminuat şi a modificat vechile structuri conform unei politici ce avea drept ţel subminarea economică a elenismului, pentru ca regatele acestuia să cadă cît mai repede în plasa intereselor de mare putere, rol pe care Roma şi-l asumase, nu fără a fi îndemnată la aceasta de continuele neînţelegeri, intrigi şi războaie ale grecităţii orientale, chemată fiind tot mai des, de unii sau de alţii dintre cei aflaţi în conflict, să le arbitreze şi să le soluţioneze diferendele. Inconştienta autodistrugere a elenismului printr-un politicianism excesiv şi meschin l-a impresionat atît de mult pe Polybios încît l-a făcut să admire integritatea morală a republicii romane (reală în acele vremuri încă) şi să deplîngă soarta pecetluită a concentăţenilor săi.
În capitolele finale ale lucrării despre Istoria economică şi socială a lumii elenistice, Oxford, 1941, Mihail Rostovtzeff nu uită să sublinieze, pe de altă parte, lipsa de scrupule a romanilor, inconştienţi într-alt fel decît grecii, atunci cînd cu orice chip s-au străduit să năruie elenismul, în special în Asia Anterioară, încurajînd etniile barbare să-şi intensifice atacurile dinspre est pentru a pune mai repede capăt existenţei regatului seleucid. Abia în ceasul al doisprezecelea şi-au dat seama că distrugînd structura şi avanposturile elenismului oriental pentru a se substitui acestuia cel puţin într-o parte a teritoriilor lui, ei se vor găsi faţă în faţă cu agresivitatea de temut a părţilor aflaţi în plină creştere a forţei lor demografice şi militare. Abia atunci Roma a iniţiat acţiunea de restaurare a elenismului, la început timidă şi cu avataruri dintre cele mai dăunătoare pentru cei administraţi, dar care a culminat, cum se va vedea, cu eforturile şi măsurile înţelepte ale lui Pompei, în al doilea pătrar al veacului I î.e.n.
Nu se poate spune că Roma nu a plătit politica ei de mare putere, atît în estul cît şi în vestul Mediteranei. Distrugătoarele războaie civile care au bîntuit-o, vreme de aproape o jumătate de veac, pînă la instaurarea principatului lui Augustus, au fost jertfa adusă acestei politici incompatibile cu structura republicană şi cu tradiţionalismul agrar al unei mentalităţi strict continentale, depăşită, însă, de imperialismul roman de peste mări. Dar pînă a ajunge la acest moment ce ar fi putut să fie fatal pentru Roma, să ne întoarcem la realităţile economice ale veacului II î.e.n.

Italia devenise mare consumatoare de grîne, dar şi de produse de lux, în special de sorginte orientală. Contactul cu elenismul, de pe poziţii de forţă, de cucerire, a umplut peninsula de prăzi de război şi de parveniţi bogaţi cu o snoabă spoială de cultură greacă şi de rafinament al gustului. Produsele acelui bonus agricola autohton, tot mai dispreţuit, se împuţinau din ce în ce mai mult. Peninsula se vădeşte a fi o extraordinară piaţă absorbantă pentru tot felul de bunuri. Politica şi expansiunea armată către Asia Mică şi Siria atrag direct disponibilităţile acestor zone către noul centru al puterii mediteraneene, debarasat definitiv de stînjenitoarea existenţă a Cartaginei şi a „commonwelthului“ punic.
Cum se reflectă noua orientare asupra comerţului egeic şi pontic, de la care am pornit în acest excurs completiv? Una dintre cele mai însemnate puteri navale şi economice ale epocii elenistice era insula Rodos care reuşise să-şi menţină independenţa faţă de regatele elenistice şi mai apoi chiar şi faţă de injoncţiunile Romei în treburile greceşti. Imperiul ei, la început maritim şi eminamente comercial, tinde să devină şi terestru, lucru ce nu avea darul să placă Romei. Deşi insula se declarase de partea acesteia în războiul pe care îl începuse cu Antioh al III-lea (cel Mare) al Siriei, după înfrângerea monarhului seleucid şi după pacea de la Apamea (188 î.e.n.), cînd i se smulge învinsului Asia Mică, Rodos-ul găseşte cu cale să anexeze în acea regiune teritoriile continentale ale Cariei şi Liciei, drept plată pentru ajutorul militar dat romanilor. Senatul este nemulţumit de această iniţiativă pe care nu o aprobase, mai ales de ocuparea Liciei, căci voia ca Asia Mică să-i rămînă un domeniu de manevră şi în nici un caz nu admitea ca după neutralizarea unui puternic adversar cum era basileul seleucid, o putere maritimă autonomă să posede şi însemnate baze continentale. De aceea, spre a lovi în esenţa puterii rodiene, fără să întreprindă vreo acţiune militară, romanii cedează Atenei Delosul drept cleruhie, declarîndu-l în acelaşi timp ,,porto franco“ (167 î.e.n.). În felul acesta, bogaţii şi intrepizii stăpînitori ai mărilor au fost trecuţi pentru totdeauna la remorca politicii Romei, sărăciţi iremediabil, Rodosul rămînînd doar un port de escală. Puternica lovitură dată insulei a fost resimţită de întreg comerţul egeean, dar mai ales de cel pontic, oarecum periferic, şi deci fără o viaţă negustorească alta decît cea a vînzării resurselor proprii sau a celor din hinterland. Amforele rodiene dispar din Pont ca de altfel din întreaga lume greacă. O altă mutaţie cu urmări negative pentru economia pontică a fost modificarea unei importante căi comerciale.
Mai bine de un secol, comerţul seleucid a fost îndreptat către Asia Mică pe drumurile terestre ce străbăteau Anatolia către marile porturi Efes şi Milet. În Anatolia, ele se întîlneau cu străvechile drumuri ale mătăsii şi porţelanurilor, care din Extremul Orient, pe la sud de Caspica, atingeau ţărmurile Egeei în aceleaşi străvechi oraşe comerciale. Situaţia s-a menţinut şi după ce Asia Mică ieşise, prin pacea de la Apamea, de sub stăpînirea Seleucizilor. Dar după dispariţia dinastiei de la Pergam şi intrarea acestui regat, „prin testament“, în posesia Romei (viitoarea provincie Asia), comerţul sirian şi implicit cel extrem-oriental şi indian se vor dirija către porturile Feniciei, Tyr şi Berytos, legate strîns prin Delos de Italia, devenită aproape unică clientă a Mediteranei occidentale. Cauză, dar şi efect, în Asia Mică şi Grecia, are loc o bruscă scădere a puterii de cumpărare, se instaurează o sărăcie endemică şi cronică, pe care o vor duce pînă la limite inimaginabile publicanii romani, arendaşi ai strîngerii birurilor în viitoarele provincii Ahaia şi Asia. Pentru a proteja noul drum comercial către Italia şi Occident, ferindu-l de atacurile piraţilor, Roma înfiinţează o provincie în Cilicia.


Este lesne de înţeles cît de puternică a fost lovitura dată Pontului şi Egeei, precum şi partenerilor neelenici tradiţionali ai acestor zone comerciale, altă dată foarte active. Atunci, însă, cînd şi Delosul avea să decadă, ajungînd mai rău chiar ca Rodosul, momentul va echivala practic cu o asfixie. Şi aceasta se va întîmpla cînd Cezar va întreprinde reconstruirea Corintului din ruinele în care îl transformase Mummius (146 î.e.n.). În acel loc se vor întîlni de aici încolo traseele comerţului sirian din porturile Feniciei, puţinele produse ale Antaloiei şi Pontului, de care lumea occidentală ar fi avut nevoie.
Iată, deci, în contextul relaţiilor comerciale „globale“, care sînt cauzele sărăcirii cetăţilor greceşti din Dobrogea şi, după cum s-a văzut, nu numai a lor, ci şi a clienţilor şi furnizorilor egeici şi microasiatici. Desigur, grecii de dincolo de Strîmtori au continuat să cumpere grîu şi să consume peşte, scumpirea însă a vieţii, descreşterea simţitoare a populaţiei, au diminuat substanţial un comerţ altădată înfloritor. Asistăm acum la un fenomen de revitalizare a micului negoţ într-o zonă periferică şi izolată, cum devenise cea a Pontului. Astfel, în sec. II î.e.n., comerţul cu vin pare a fi deţinut cu prioritate de Sinope, Heraclea Pontică, Chersones. Din aceste locuri vin la Histria, dar mai cu seamă la Callatis, materiale ceramice de construcţie, în schimbul grînelor de care ducea lipsă în special Sinope. Investigaţii serioase ar trebui întreprinse, în optica mai sus înfăţişată, pentru a contura mai precis aspectul interpontic al vieţii comerciale din secolele II—I î.e.n.
Dacă nu avem încă o nuanţată confirmare la nivel arheologic a acestui aspect, o avem însă din plin la modul politic. Cu greu am găsi în frămîntata istorie a vremurilor acelora o mai pregnantă şi imediată condiţionare a politicului de către realitatea economică pe care am văzut-o cît era de precară, de stringentă, decît acţiunea anti-romană a lui Mitridate VI Eupator. Dar, înainte de a face turul de orizont al ultimului veac dinaintea erei noastre în ce priveşte istoria oraşelor greceşti dobrogene, este cu siguranţă necesar să amintim că în condiţiile unui comerţ zonal, legăturile cu factorii de stabilitate getici se întăresc (şi aceşti basilei puternici continuă să se afle în stînga Dunării), dovadă importurile de produse care se înmulţesc, precum şi penetraţia lor înăuntrul arcului carpatic, fapte asupra cărora cartea lui I. Glodariuinfo însumează în bună parte documentaţia disponibilă pînă la apariţia ei. Semnificativ este că la Callatis se continuă baterea staterilor de aur de tip Alexandru cel Mare şi în sec. II, iar fuga metalului preţios în teritoriile getice este, printre altele, ilustrată în aceste vremuri critice, de descoperirea acum mai bine de o jumătate de veac a tezaurului de la Mărăşeştiinfo, alcătuit din stateri de aur, cei mai mulţi emişi la Callatis.
O problemă, pe lîngă atîtea abia schiţate, de care ne vom lovi şi în capitolul următor, este cea a împuţinării metalului preţios (aur şi argint) atît pe piaţa greacă cît şi pe cea getică, criză care are loc aproximativ între jumătatea veacului II î.e.n. şi mijlocul secolului următor. Fireşte, nu ne putem ocupa de chestiunile referitoare la artele practicate în cetăţile greceşti dobrogene fără a recurge, cum am făcut-o, la fundalul politic şi economic din care se reliefează şi pe care se resfrînge viaţa spirituală. Nădăjduim astfel să fie mai lesne de înţeles o serie de absenţe, de lacune, de distrugeri ale unora, în special ale Histriei, şi să prindă consistenţă acea atmosferă de incertitudine instaurată în sec. I î.e.n. în hinterland-ul dobrogean, ca urmare a transformării lui într-un coridor al deplasărilor etnice, situaţie care îşi găseşte ecoul în formula aproape stereotipă: „şi înfruntînd multe primejdii“ . . . folosită de decretele onorifice greceşti conferite solilor cetăţilor trimişi la unii basilei geţi din stînga Dunării. Dorim să subliniem, deci, că neplăcerile pe care respectivele oraşe le-au avut cu precădere în sec. II—I î.e.n., mergînd chiar pînă la repetate distrugeri, se datorau unor populaţii „în tranzit“ şi nicidecum băştinaşilor, la rîndu-le oprimaţi ei înşişi de atari venitùri.


Dar, să revenim la Mitridate şi la semnificaţia politică a acţiunii lui anti-romane. Precizăm că nu ne interesează mobilurile iniţiale personale şi ambiţiile lui Mitridate VI însuşi, „alexandromania“ sa. Despre aceste aspecte s-au ocupat principalii săi exegeţi moderni, începînd cu Th. Reinachinfo şi mai de curînd A. Dugganinfo şi Dennis Glewinfo. Importantă este adeziunea pe care lupta lui Mitridate împotriva Romei a stîrnit-o în rîndurile grecităţii din Pont, din Asia Mică şi din Grecia însăşi. Să presupunem că nu toate cetăţile din Pont i s-au raliat de bunăvoie, că garnizoanele din unele din acestea (la Apollonia, de pildă) erau menite să le constrîngă obedienţa şi nu să le apere de venitùrile agresive din hinterland; ceea ce s-a întîmplat, însă, în Asia Mică (uciderea a peste 80 000 de romani într-o singură noapte) nu putea constitui numai fapta trupelor lui Mitridate. Insulele Egeii i se alătură, Delosul, puternică bază negustorească romană, masacrează şi el pe italici, în fine, Atena se declară pentru Mitridate, instaurînd tirania filosofului Aristion şi bătînd monedă cu chipul monarhului pontic. Elenismul subminat economic, politic şi militar de către Roma, spoliat de negustorii şi publicanii italici, încearcă într-un efort disperat, dar zadarnic, să scuture jugul pe care politicianismul lui veros de altădată şi-l aşezase singur cu atîta rea-credinţă pe grumaz. Cauzele adeziunii aproape unanime de care s-a bucurat Mitridate din partea grecilor (notorie excepţie fiind cea a Rodosului) erau în primul rînd de natură economică, aşa cum s-a mai arătat în paginile de mai sus. Dar, după cum Atena nu a scăpat de represaliile lui Sylla, nici oraşele greceşti din Pont nu au rămas neatinse de urmările luptei pe care cei doi fraţi Lucullus o duceau cu succes împotriva lui Mitridate. Marcus Terentius Varro Lucullus, guvernatorul Macedoniei, „demitridatiza“ coasta vestică a Mării Negre pînă la vărsarea Dunării. Cum era de aşteptat, Apollonia, cu garnizoana ei regală, de care am mai amintit, a fost asediată, jefuită şi distrusă (atunci a fost transportată la Roma statuia colosală a lui Apolo, operă a lui Calamis, vezi cap. I). Celelalte cetăţi pare-se că au suferit mai puţin, fie pentru că nu avuseseră trupe străine între zidurile lor, fie că acestea se retrăseseră la vreme sau, în cel mai rău caz, se predaseră. Roma se grăbeşte să încheie tratate cu oraşele „eliberate“, cum stă mărturie cel descoperit la Callatis şi care datează dinaintea anului 69 î.e.n., după exacta observaţie a lui D. M. Pippidiinfo care relevă precizarea textului că exemplarul de bronz de la Roma urma să fie aşezat în templul Concordiei din For şi nu în locul obişnuit, adică în sanctuarul lui Jupiter de pe Capitoliu, incendiat în 83 î.e.n. şi refăcut abia în 69 î.e.n.
La un deceniu după alungarea lui Mitridate de pe coasta dobrogeană, un alt guvernator al Macedoniei, C. Antonius Hybrida, din pricina spolierilor practicate în cursul deplasării sale la Dionysopolis, este atacat cu armele şi pus pe fugă de o armată compusă din greci aliaţi cu bastarni şi geţi. Judecat şi condamnat la Roma pentru astfel de abuzuri, cazul lui Hybrida trebuia să fie un exemplu de comportare a republicii în noile sale zone de influenţă cu atît mai mult cu cît el urma cronologic revoltei lui Mitridate şi abuzurilor aceloraşi italici în Asia Mică şi în insulele Egeii.
Cel care va pansa şi va vindeca rănile produse de romani în Tracia şi în Orient va fi Pompei, ale cărui reforme şi măsuri i-au atras nu numai preţuirea ca persoană, dar şi o oarecare schimbare în optica grecilor faţă de politica Romei însăşi. Aceştia au întrezărit posibilitatea refacerii Orientului elenistic sub administraţie romană, idee pe care, pare-se, o susţinea şi Pompei.

Geţii, ca parteneri economici tradiţionali ai lumii elenistice nu puteau rămîne indiferenţi la o atare perspectivă. Iată de ce ei, cît şi cetăţile pontice, l-au susţinut pe Pompei în războiul împotriva lui Cezar, aşa cum ne informează un text din Appian, dar şi decretul pentru Acornion din Dionysopolis.
În amintitul document epigrafic, Burebista este pomenit ca cel mai puternic dintre basileii stăpînind la sud de Dunăre, precizîndu-se că atare situaţie nu o deţinea de multă vreme. Deci, influenţa regilor geţi din stînga fluviului constituia în Dobrogea, mai ales la sfîrşitul veacului II şi în cel următor, un fenomen de temporară stabilitate într-un context militar şi etnic nesigur. Nu este cazul să repet aici faptele şi demonstraţiile înfăţişate în altă parteinfo  privind caracterul stăpînirii lui Burebista în Dobrogea, protecţia pe care va fi acordat-o cetăţilor greceşti, sensul politicii sale balcaniceinfo. Cert este că o dată mai mult spiritul elenistic va avea să se manifeste în acest colţ de lume ca un numitor comun al intereselor geţilor şi grecilor. Eşuarea acţiunii lui Pompei şi înstăpînirea Romei pe linia Dunării vor pune capăt elenismului pontic, lăsînd însă triburile geto-dacice într-un stadiu avansat de istoricizare şi de deschidere către cultură mediteraneană care va fi de aici înainte cea elenistico-romană.

*

Să aruncăm o fugară privire asupra vieţii culturale în epoca elenistică în cele trei oraşe greceşti de pe litoralul dobrogeaninfo. Dacă în epocile arhaică şi clasică Histria deţinea întîietatea în această privinţă, putem afirma, cu toate că săpături arheologice de întinderea celor de la Histria nu au avut unde se desfăşura la Callatis, că în vremea de care ne ocupăm, Callatida este una din cele mai strălucite cetăţi din Pontul Stîng. Nu de săpături, ci de inscripţii descoperite în oraşele din Pont, Egee sau Grecia continentală ne este impusă atare concluzie. Epigrafe de la Bizanţ, Apollonia, Delos şi Delfi pomenesc callatieni sau popasuri de vază (al unor „ambasadori“ ai sanctuarului lui Apolo de la Delfi) în acest înfloritor port, îmbogăţit de comerţul cu grîne.
Limba greacă comună vorbită şi scrisă în oraşele greceşti este de o corectitudine ce lasă să se presupună un temeinic schimb cultural între centrele de vază ale grecităţii şi cetăţile dobrogene. Uşoara tentă dialectală ionică la Histria şi Tomis sau dorică la Callatis pare a fi mai mult formală şi menită să amintească şi în acest fel tradiţia şi legăturile cu respectivele metropole. Fără îndoială că pe meleagurile dobrogene se citea literatură greacă, după cum putem deduce din cele scrise de Xenofon în veacul al IV-lea î.e.n.info, iar preocupările intelectuale vor fi fost un titlu de glorie pentru cetăţenii înstăriţi, ca de pildă cel înmormîntat la Callatis cu un sul de papirus în mînă. Chiar dacă Histria, Tomis şi Callatis nu au fost centre de iradiere intelectuală ca atîtea altele din vremea elenistică în rîndul oraşelor greceşti din sud, aici au găsit totuşi putinţa să-şi formeze prima instrucţie în disciplinele Muzelor un Demetrios din Callatis, geograf din sec. III î.e.n., autor al unei lucrări pierdute Despre Asia şi Europa şi care va fi activat, desigur, într-una din marile capitale intelectuale ale elenismului (Alexandria, Pergam, Rodos, Cos, Atena, Cizic, Efes etc.).
Cel mai apropiat oraş cu „învăţămînt superior“ era pentru grecii din Pont, Cizicul, situat pe coasta asiatică a Propontidei (Marea Marmara), către care se îndreptau pentru a-şi desăvîrşi învăţătura copiii celor înstăriţi, şi de unde porneau, în adevărate „turnee“ de conferinţe, învăţaţi ce poposeau prin porturile Mării Negre, în care-şi ţineau lecţiile. Un atare cărturar, medicul Diocles, fiul lui Artemidoros din Cizic, a binemeritat de la cetăţenii Histriei pentru învăţătura împărtăşită localnicilor de către care a fost în chip special invitat, dîndu-i-se apoi sarcina de a îngriji de sănătatea histrienilor.

Este clar că în veacul II î.e.n., de cînd datează inscripţia relatînd cele spuse, problemele ivite prin schimbarea mediului (apariţia lagunei în locul golfului) erau în primul rînd cele ale apei de băut şi ale smîrcurilor, care şi astăzi preocupă autorităţile sanitare locale.
Generalizarea gimnaziilor în aşezările urbane elenistice este o caracteristică a spiritului elenistic în domeniul educaţiei, de la care nu puteau face excepţie niciuna din coloniile pontice, după cum nu putea lipsi nici instituţia teatrului, deşi lăcaşe ale acesteia nu au ieşit pînă acum la iveală cu toate că sînt atestate de inscripţii la Histria, Callatis şi Tomis, inscripţii care, cel puţin pentru primele două oraşe, vorbesc deseori de cultul lui Dionysos, la ale cărui sărbători, după cum se ştie, aveau loc în chip negreşit reprezentări dramatice. La Callatis şi-ar fi avut obîrşia un Istros, autor al unui tratat Despre tragedie, un Tales, retor de profesie, şi eventual un Satyros, în sec. III î.e.n., biograf şi „critic literar“.
De toată această înflorire a civilizaţiei sub auspiciile elenismului, a cărei caracteristică era participarea la viaţa culturală şi la modul de viaţă urban a unui număr tot mai mare de oameni, vor fi profitat direct sau indirect nu numai aristocraţia populaţiilor din hinterland, ci şi categorii sociale care mai înainte, fie că erau greci sau băştinaşi, erau deopotrivă aserviţi preocupărilor de a-şi satisface cu greu nevoile vieţii zilnice. Căci, în ciuda tuturor restriştilor la care fac aluzie inscripţiile, luînd în consideraţie numărul şi modul de realizare al vestigiilor artistice, nu putem să nu recunoaştem, chiar dacă nu o ridicare a nivelului de trai, de multe ori discutabilă, în tot cazul o sporire a calităţii vieţii şi a mulţimii celor ce beneficiau de condiţii superioare celor din epocile anterioare.

*

SCULPTURA în ronde-bosse, în comparaţie cu relieful, este o categorie artistică deosebit de vitregită de distrugerile timpului. În oraşele greceşti din Dobrogea ea se limitează la cîteva descoperiri, cu precădere fragmente ale unor piese de mici dimensiuni. Singura excepţie este, poate, capul colosal (de două ori mărimea naturală) a lui Helios, aflat acum în Muzeul de la Varna şi care a fost descoperit la Histriainfo. El aparţinea unei statui de mari dimensiuni a zeului Soare (poate o statuie de cult), marmură vădind caracteristicile şcolii rodiene a sec. III î.e.n., care atestă, pe lîngă schimburile comerciale foarte active în acel veac cu insula, şi altele de natură artistică. Expresia patetică a figurii, cu gura deschisă şi ochii privind larg înainte, este subliniată de părul bogat în şuviţe prelucrate în mase mari, peste care era prinsă, aşa cum stau dovadă perforaţiile încă existente, o cunună radiată din bronz aurit. Profilul e determinat de volume, întregul sugerînd o pondere specifică mai degrabă sculpturii epocii clasice.
În acelaşi sens al volumelor masive, dar şi al graţiei praxitelice, constituite în tradiţie pînă în sec. III î.e.n., se înscrie şi capul de divinitate feminină tînără sau de copil, descoperit la Callatisinfo şi care ar atesta, în opinia Gabriellei Bordenache, aceeaşi provenienţă sculpturală şi arheologică pentru un cap similar, de obîrşie necunoscută, aflat în depozitele Institutului de arheologie din Bucureşti.info Nu credem, însă, că ar putea fi vorba de produse ale unor sculptori callatieni, cîtă vreme ştim că mari ateliere metropolitane elaborau nenumărate statui de acest gen.
Ecoul operei lui Cefisodot pare a fi şi statueta de marmură foarte fragmentată şi arsă, descoperită înainte de ultimul război la Histriainfo şi care ar proveni din ateliere insulare egeice; cît priveşte presupusa ei identificare cu Demetra, e o conjectură ce trebuie încă argumentată. Mai certă este, însă, atribuirea sculpturii secolului III î.e.n., poate chiar începutului celui următor.

De la sfîrşitul perioadei elenistice, deci din sec. I î.e.n., ne-a parvenit de la Callatis un tors fragmentar de marmură, reprezentînd o Afrodită cu un Eros pe umărinfo. Acest motiv iconografic, preluat desigur din coroplastica epocii (generalizat în atelierele italice, greceşti şi microasiatice) a fost prelucrat şi în marmură, el devenind una din reprezentările predilecte ale artei podoabelorinfo. În cadrul acestei din urmă categorii putem cita cele două mici medalioane de aur din Colecţia Severeanuinfo, cu loc de provenienţă necunoscut, precum şi un altul fragmentar, dar de dimensiuni mai mari, găsit la Apolloniainfo, toate trei datînd din veacul I î.e.n. Torsul unei statuete de marmură, tot de la Callatis, acum în muzeul localinfo, reprezentînd un Eros ţinînd cu braţul stîng lipit de trup un porumbel, este, ca şi torsul Afroditei mai sus amintit, opera unor meşteri locali. Tot acestora li se datorează şi numeroasele interpretări în marmură, la dimensiuni reduse, similare celor ale statuetelor de lut, ale zeiţei Cybele, aşezată pe tron, piese răspîndite în muzeele celor trei oraşe dobrogene sau păstrate în depozitele Institutului de arheologie din Bucureşti şi provenind de la Histriainfo, Tomisinfo şi Callatisinfo. Datarea lor în ultimul veac şi jumătate al epocii elenistice este cea mai probabilă.
Cum spuneam, relieful este categoria sculpturală cea mai bogat reprezentată în cetăţile greceşti din Dobrogea. Printre diversele lui forme, ediculele votive histriene sînt cele mai vechi. Edicula reprezentînd Moireleinfo a fost găsită în stratul de arsură al pronaosului fazei elenistice a templului Afroditei, aproape de intrarea în cella acestuia. Meşterul local a utilizat pentru respectiva ofrandă cultuală baza unei coloane ionice de marmură. Altorelieful şi frontalitatea sînt cele două caracteristici ale monumentului. Sculptura este aproape artizanală şi deci anistorică, datarea ei în prima jumătate a sec. III î.e.n. făcîndu-se după tipologia literelor inscripţiei dedicatorii. Din punctul de vedere al realizării sub semnul artizanalului, asemănarea cu o Cybele de la Tomis este deosebit de grăitoare şi comparaţia poate fi extinsă la majoritatea grupului de statuete ale acestei divinităţi, despre care a venit vorba puţin mai înainte.
Edicula votivă închinată Dioscurilor Salvatori de către Kalikrates, fiul lui Kalikrates info şi de ostaşii care pe mare au venit în ajutorul apolloniaţilor este şi ea un alt produs al artizanalului local histrian, databil tot după forma literelor, în sec. III î.e.n. Să fie legat oare acest ajutor de stabilirea regatului celtic din Tylis, nu putem şti, căci nici un alt izvor contemporan nu pomeneşte de mica intervenţie (poate cu titlu voluntar şi particular) a unui grup de histrieni de partea Apolloniei Pontice în vreo acţiune militară a acesteia. Doar în prima jumătate a veacului următor Histria ia poziţie în războiul dintre Apollonia şi Mesambria, de partea primei, drept pentru care un decret apolloniat (descoperit la Histria şi dat în cinstea comandantului corpului expediţionar histrian, Hegesagoras, fiul lui Monimos, distins printre altele în luptele pentru stăpînirea apolloniată asupra Anhialosului, stăpînire disputată de Mesambria) pomeneşte de ridicarea la Histria a unei statui de bronz a navarhului Hegesagoras, statuie ce urma a fi aşezată lîngă templul lui Apolo Tămăduitorul. Existenţa la Histria în sec. III î.e.n. a unui atelier de factură artizanală nu exclude şi prezenţa altuia cu ţinută artistică mai elevată, în sensul sincronizării cu tendinţele artei elenistice contemporane. Astfel, un basorelief fragmentar şi deteriorat reprezentînd un Eros cu paterăinfo  este prin tematică şi epigonism plastic praxitelian de atribut tot veacului III, în vreme ce un altul, foarte distrusinfo, aparţine secolului următor, ilustrînd bogăţia drapajului curentului neoclasic, dar totodată şi schematizarea acestuia vizibilă în linia verticală zigzagată a marginii veşmîntului şi în folosirea nedisimulată a sfredelului.


În vreme ce la Histria avem atestate două tendinţe (dacă nu preferăm să le spunem ateliere) ale reliefului figurativ, la Tomis, două stele votive de marmură aflate în depozitele Institutului de arheologie bucureştean, ridică o problemă deosebită asupra obîrşiei lor artistice. Primainfo, fragmentară, reprezentînd bustul lui Poseidon cu tridentul şi probabil delfinul în mîna dreaptă întinsă, era pînă nu de multinfo unica mărturie sculpturală a cultului acestui zeu în oraşele greceşti din Dobrogea în secolele preromane ale autonomiei lor. Datarea ei în veacul III î.e.n. pare să fie corectă prin analogie cu piese similare la care ne vom referi de îndată. A doua stelă votivă tomitanăinfo reprezintă pe Hades şi pe Proserpina şezînd fiecare pe tron, faţă în faţă, şi purtînd respectiv sceptrul şi facla. Datarea o considerăm a fi tot sec. III î.e.n. Formele celor două stele, proporţiile lor, modalitatea cadrării şi tăierii cîmpului sculptural, precum şi tehnica prelucrării cu gradina a fundalului acestor reprezentări invocă fiecare în parte şi deopotrivă prin atmosfera generală, stele votive similare din Pontul Stîng, de la Mesambria şi Odessos cu precădere. De la Mesambria pot fi amintite stelele lui Menisinfo, a lui Meidoninfo şi a Agasicleiiinfo, tustrele de la mijlocul sec. III î.e.n., iar de la Odessos relieful votiv cu Bendisinfo din sec. II î.e.n., unde divinitatea tracă poartă două lănci, interpretîndu-se astfel atributul acelei Bendis dílonhos de pe un fragment ceramic din sec. VIII î.e.n. de la Hefaistia (Lemnos), citat de Ch. Picard şi invocat mai de mult de noi înşineinfo în conturarea numen-uluiimportantei divinităţi traco-getice.
Originea pontică a tuturor stelelor amintite mi se pare a fi mai mult decît o ipoteză de lucru; ea e o realitate ce se leagă de tipologia asemănătoare, dar de calitate şi dimensiuni sporite, a stelelor attice ale veacului IV î.e.n Mesambria va fi fost probabil centrul din care atare monumente s-au răspîndit la Tomis, la Odessos şi poate şi în alte oraşe unde n-au fost încă descoperite.
O chestiune şi mai incitantă este cea a numărului relativ mare de reliefuri arhitecturale (respectiv frize) cu divinităţi, descoperite la Histria, Tomis şi Callatis. Aceste frize de marmură, cu înălţimea variind între 52—15 cm, sînt membra disiecta ale unei koiné plastice elenistice al cărei prototip ilustru va fi fost friza lui Telefos din incinta altarului de la Pergam sau, ceva mai îndepărtat, bazele circulare cu figuraţie antropomorfă ale veacului IV î.e.n. Piesele de la Histriainfo sînt mai puţin concludente, cu excepţia aceleia păstrată în Muzeul de istorie naţională şi arheologie din Constanţainfo şi reprezentînd o suită de Victorii înaripate, în bigă (pl. I, 1). De fapt, e vorba de repetarea paratactică a unui motiv, fără interpunerea vreunui element alogen, după cîte ne putem da seama din fragmentul redus ce ne-a parvenit şi din bucăţi ale unor frize cu aceeaşi decoraţie, descoperite la Histria şi Odessos. Oricum, imaginile sînt strict decorative şi nu narative, nici măcar expozitive, ele reamintind figuraţia similară a frizei pictate superioare a frescei mormîntului tracic de la Kazanlîk. Lipsa elementului peisagistic ar indica mai degrabă apropierea de amintitele baze decît de friza lui Telefos. Există însă şi o excepţie: fragmentul de friză cu Artemis vînînd cerbul, acum în Muzeul de la Mangaliainfo, pe care e prezent un copac stufos şi cu trunchiul masiv, sugerînd bătrîneţea codrului vînătorii (pl. I, 2). Isprăvile cinegetice ale zeiţei, de data aceasta ucigînd mistreţul, sînt completate de fragmentul altei frize callatiene din muzeul constănţeaninfo.

Faldurile fluturînd ale mantalei sînt de un manierism periferic şi tîrziu. În fine, o friză ale cărei două fragmente au fost descoperite la Constanţa şi Techirghiol (de unde a fost transportat la Tomis), reîntregită azi în muzeul tomitaninfo, este o adevărată expositio deorum, la rînd figurînd Hermes (?), Cybele, Artemis (?), Apolo (?) relaxîndu-se cu mîna pe cap, apoi muzele şi Apolo citared şezînd pe tron, iar în extrema dreaptă Hekate, în total 14 divinităţi. Pare a fi limpede că nu avem de a face cu o reprezentare expozitivă, care să redea un Panteon, devreme ce persoana lui Apolo se repetă de două ori, ci cu una decorativă, care cumulează, într-o diversitate pseudo-narativă, mai multe motive celebre ale statuarei şi reliefului elenistic, de pildă Apolo din grupul Pedepsirea lui Marsias al primei şcoli sculpturale de la Pergam. Suprafaţa multora din figurile reliefului fiind, din păcate, erodată, coeficientul de impreciziune privind identificarea unor zeităţi este apreciabil. În favoarea acelei koiné sculpturale elenistice de elevată ţinută pledează şi existenţa unei frize fragmentare de marmură, înaltă de 42 cm, datînd din sec. III î.e.n. şi provenind de la Dionysopolis (acum la Muzeul naţional din Sofia), care reprezintă patru femei (nimfe?) dansînd ţinîndu-se de mînă. La nivel artizanal, replica acestei decoraţii antropomorfe poate fi considerată stela votivă de la Odessos din sec. I î.e.n., unde sînt reprezentate trei nimfe cărora o localnică şi copilul ei le aduc mulţumire.
Un alt grup de frize elenistice de marmură sînt cele fără figuraţie antropomorfă, decorate cu bucranii, ghirlande, patere, rozete de mai multe tipuri (unele adevărate flori) şi... o raritate în motivistica decorativă elenistică, gîşte sălbatice! Cea mai elaborată şi mai bine finisată dintre ele este friza bazei lui Atenagoras din faza elenistică a templului Afroditei de la Histriainfo, piesă datînd din prima jumătate a sec. III î.e.n. (fig. 1). Celelalteinfo provin tot de la Histria, cu excepţia uneiainfo, a cărei obîrşie e necunoscută, dar pe care editoarea o consideră ca descoperită, probabil, la Histria sau Callatis.
Avem de fapt de a face cu frize în diverse faze de finisare, lucru pe care nu a reuşit să-l înţeleagă editoarea lor. Simpla comparaţie scoate în evidenţă faptele. Cum spuneam, sub raportul finisării, etalon poate fi considerată baza lui Atenagoras. La unele frizeinfo, ghirlanda care uneşte bucraniile nu a fost finisată în sensul că nu i s-au mai trasat frunzele şi panglicile, fapt pentru care editoarea o consideră eronat o infula (bandă frontală, la sacrificii, de altfel existentă în decoraţiunea sculpturală greacă). În afară de baza lui Atenagoras, fragmentul de friză nr. 279 arată clar cum era finisată atare ghirlandă. În cazul frizei cu gîşte sălbatice, ghirlanda neprelucrată pe care acestea o ţin în cioc e interpretată drept şarpe! (fig. 2). Un şarpe fără cap şi coadă, fără piele, vînat de gîşte sălbatice! Paterele, de pildă cele ale frizei nr. 281 (fig. 3), pot fi patere, dar pot fi finisate şi în rozete, cum o indică piesa nr. 280 a ş.a.m.d.
Motivul decorativ al bucraniului este foarte răspîndit, mai ales în vremea elenistică. De la friza inferioară a frescei mormîntului de la Kazanlîk pînă la ofrandele de plumb de diverse forme şi mărimi, descoperite pînă acum în număr mare la Olbia şi în împrejurimi, dar şi cîteva exemplare la Apolloniainfo, piese care se seriază tipologic de la jumătatea sec. IV î.e.n. pînă în veacul II î.e.n., bucraniul, ca şi palmeta, poate fi considerat un loc comun al decorativisticei elenistice şi romane. În legătură cu „aplicele“ de plumb abia amintite şi considerate drept unicum olbian, semnalăm şase exemplare de diverse tipuri în colecţia Severeanuinfo, care ar putea proveni de undeva de pe litoralul dobrogean (pl. I, 5).


Frizele de care a fost vorba pînă acum, cu excepţia celei a bazei lui Atenagoras, par să fi aparţinut toate unor edificii de dimensiuni reduse, inclusiv cele cu decoraţie antropomorfă. Faptul că acestea din urmă sînt finisate şi că cele de mai înainte, în marea lor majoritate, n-au fost — nu ne îndreptăţeşte să le considerăm pe unele ca importate, iar pe celelalte lucrate pe loc, indiferent cum am pune problema. Dimpotrivă, înclin să cred că toate au fost realizate în cetăţile respective, de artişti localnici. Motivul gîştelor sălbatice putea fi un motiv original, de inspiraţie histriană. Nefinisările indică fie fluctuanta situaţie economică în ultimele două veacuri ale elenismului (căci consider clădirile cărora le erau destinate, de iniţiativă şi relevanţă financiară privată), fie pe cea politică, aşa cum s-a putut desprinde din paginile consacrate acestui aspect al vieţii în Dobrogea acelor vremuri.
Micul templu doric închinat Marelui Zeu de către un particular, şi încă tasian (chit că aici lucrurile stau cu totul altfel, după cum se va vedea în curînd) e o mărturie a iniţiativei private realizată fără grandoare arhitecturală, dar cu eleganţă şi minuţie a detaliului. Este, la nivel local, traducerea în sculptura decorativă a spiritului elenistic, a preferinţei pentru miniatural şi elaborat, pentru frumosul de dimensiuni reduse care să semene a bijuterie (în genul podoabelor, al cameelor, al vaselor de preţ). Pentru astfel de construcţii, marmura putea fi adusă uşor de peste mări şi, în blocuri mici, era mult mai ieftină. Dar chiar calcarul local, de pildă cel de la Callatis, era prelucrat la dimensiuni reduse, cum stă mărturie un frumos fragment de friză împodobită cu grifoni şi palmete, aparţinînd (după forma ei în arc de cerc decorat pe faţa concavă) unei exedre din veacul II—I î.e.n. (piesa se află la Muzeul din Mangalia, vezi op. cit. la nota 44, p. 492—495).
ARHITECTURA elenistică în oraşele greceşti, de a căror artă ne ocupăm, este prin excelenţă un domeniu deficitar. Singurul monument ceva mai bine cunoscut este templul doric cu prodomos in antis, distil, din marmură de Tasos, închinat, cum o arată inscripţia de pe arhitravă, Marelui Zeu de către tasianul Pisistrate, fiul lui Mnesistratos. După forma literelor inscripţiei dedicatorii editorii monumentuluiinfo l-au situat cronologic în prima jumătate a sec. III î.e.n., în vreme ce arhitectul Dinu Theodorescuinfo, studiind un capitel doric de marmură transferat în 1956 de la Histria în Muzeul din Constanţa şi atribuindu-l edificiului în discuţie, îl datează, pe considerente comparatiste arhitecturale, „către sfîrşitul secolului III sau în tot cazul în a doua jumătate a sa“. Datarea în sine este o chestiune subsidiară. Problema cea mai pasionantă, care nu a fost rezolvată şi nici măcar pusă nici de editor, nici de cercetătorul ordinului doric la Histria, este dacă respectiva clădire a apucat să fie ridicată. O parte a arhitravei, a metopelor, a frontului (timpanul), mai multe fragmente ale sigmei, precum şi cîţiva tamburi ai celor două coloane au fost descoperiţi pe nivelul zonei sacre, pe care se găsesc şi acum. Alte fragmente au apărut în locuri mult mai îndepărtate ale cetăţii. Fundaţiile monumentului, crepidoma sa, ar fi trebuit să se afle în zona sacră, or, în partea dezvelită pînă acum a acesteia, ele nu au apărut. Să presupunem însă că soarta rătăcitoare a pietrelor le-a strîns pe cîte s-au aflat în acelaşi loc. O observaţie pe care am făcut-o cu aproape două decenii în urmă, cercetînd splendidele fragmente de marmură, şi pe care i-am împărtăşit-o lui Dinu Theodorescu, acesta recunoscîndu-i pertinenţa, este următoarea: unul din tamburii coloanelor avea suprafaţa de aşezare virgină. Ea era nu numai neatacată de factorii de eroziune ai solului în care a stat, dar vădea că nu primise nici o greutate deasupra, că nu fusese introdusă în operă.

Respectiva suprafaţă se prezenta astfel: perimetrul canelurilor avea pe o zonă de circa 3—4 cm o finisare fină, polisată, destinată să asigure îmbinarea perfectă la exterior. Restul suprafeţei era prelucrată cu gradina, cu asperităţi destul de puternice. Prin greutatea tamburului superior, acestea urmau să se macine reciproc cu suprafaţa identică a aceluia, asigurînd îmbinarea perfectă şi stabilă a pieselor. Dacă suprafeţele de contact ar fi fost în întregime lise şi polisate, piesele ar fi avut un joc infinitezimal care ar fi produs cu timpul, datorită instabilităţii vectorilor verticali, deteriorări în masa tamburilor şi în final avarierea coloanei. Procedeul tehnic amintit este comun pietrarilor din antichitate pînă în zilele noastre.
Pînă la dovezi contrarii, rămînem la convingerea că micul templu doric urmînd a fi ridicat pe cheltuiala tasianului Pisistrate, nu a fost niciodată înălţat. Principalele sale piese arhitectonice vor fi fost lucrate la Tasos şi aduse pe mare, iar blocheţii zidurilor cellei aveau să fie tăiaţi la Histria. Evenimente similare celor care au făcut să rămînă nefinisate mai multe frize histriene (discutate anterior) au decis, desigur, şi soarta (Týhe, zeiţa cvasieponimă a întregii epoci elenistice) acestui edificu, ale cărui fundaţii urmau să fie aruncate sub supravegherea arhitectului tasian care l-a proiectat şi care avea să sosească la Histria după ce întregul material va fi fost adunat spre a fi pus în operă.
Despre persistenţa doricului la Histria în vremea elenistică tot Dinu Theodorescuinfo ne citează mărturia unui capitel pe care-l situează temporal în sec. II î.e.n., cel mai probabil în prima lui jumătate. Pe baza celor trei capiteluri studiate (primul menţionat de noi în capitolul precedent) autorul încearcă să stabilească o evoluţie a doricului în mediul ionian în sec. IV—II î.e.n., concluzii de natură arhitecturală la care trimitem pe cititorul interesat în mod special.
Asupra doricului de la Callatis, din perioada elenismului tîrziu, un capitel încă necercetat, din Muzeul de la Mangalia, lucrat în calcar local, poate contribui, alături de nenumărate fragmente arhitectonice în calcar şi marmură, la formarea unei impresii generale despre bogăţia şi frumuseţea clădirilor acestui oraş.
În ce priveşte decoraţia sculpturală arhitecturală a ordinului ionic (care, ca şi celelalte ordine clasice greceşti devin, mai ales după sec. II î.e.n., tot mai mult nişte genuri arhitectonice) remarcăm evoluţia ei către rococo atît într-un capitel de antă, în gresieinfo, cît şi într-altul, din acelaşi material, descoperite la Callatis, primul rămas în muzeul local, cel de-al doilea transportat ulterior la Constanţainfo. Se vădeşte, deci, că arhitecţii locali s-au conformat şi ei tendinţelor extreme ale barocului microasiatic manifestate, în ce priveşte arhitectura, chiar pe edificiul de cult cel mai semnificativ al vremii, Artemisionul din Efes.
Dacă arhitectura publică ne este cunoscută cît de cît prin sporadicele şi fragmentarele mărturii invocate, cea privată, adică locuinţele cetăţenilor, rămîn încă acoperite, unde se vor fi păstrat urmele, de straturile multiseculare de depuneri. Chiar la Histria, singura aşezare accesibilă săpăturilor pe întreaga ei suprafaţă, nivelul elenistic nu a fost atins şi străbătut decît în „Zona sacră“. La Olbia, însă, habitatul urban a fost destul de bine surprinsinfo şi ne putem referi la datele obţinute acolo pentru a creiona o sumară schiţă a situaţiei similare de la Histria, Tomis şi Callatis. Mai întîi de toate trebuie spus că marea masă a orăşenilor în epoca elenistică o formau meşteşugarii liberi şi cetăţenii cu avere medie şi că, deci, majoritatea locuinţelor din oraşe aparţineau acestora.

Ele erau simple, funcţionale, clădite pe fundaţii de piatră legată cu pămînt, cu zidurile din cărămidă uscată la soare, arsă, sau din paiantă. Lemnul era mult folosit în structură, din care pricină erau şi foarte vulnerabile la foc. Casele populaţiei mijlocii ocupau suprafeţe reduse: o curte centrală, o aripă destinată stăpînilor, eventual cu două nivele, alta sclavilor şi personalului liber, a treia comodităţilor.
Orăşenii foarte înstăriţi ca Protogenes, Cleombrotos şi Pantacles, la Olbia, sau Hefaistion, fiul lui Matris la Callatis, vor fi avut reşedinţe urbane mai întinse şi mai luxoase, fără ca ele să depăşească sobrietatea tipic grecească, cu toate că elenismul era vremea luxului şi fastului, mai mult însă vestimentar sau al obiectelor de valoare (vase metalice, podoabe, vase ceramice decorative etc.).
Aceeaşi sobrietate caracterizează şi arhitectura funerară. Mormintele cu boltă în piatră, ca cele menţionate în capitolul precedent la Callatis, dispar acum chiar şi de la Olbia, în al cărei hinterland se aflau bogaţii regi sciţi. Grecii veacurilor elenismului se îngropau în morminte nefastuoase, plane sau acoperite de tumuli puţin înalţi, ca la Histria şi Callatis. Un procedeu răspîndit la Olbia şi la Tomis era cel al mormintelor cu nişă, săpate în lut, de cele mai multe ori fără nici un fel de structură de piatră sau cărămidă. De regulă, inventarele funerare nu erau foarte bogate. Aurăria abundentă, podoabele de preţ, erau apanajul barbarilor secolelor anterioare. În timpul acestei crize a metalului preţios puţini mai riscau să împodobească defunctul cu fast şi risipă, căci ştiau că lăcaşul de veci al acestuia n-ar fi întîrziat să fie prădat. În unele locuri, nici obiecte comune şi lipsite de preţ nu se puneau în jurul mortului. Necropola olbianăinfo este cît se poate de modestă, nu din sărăcie, ci dintr-o mentalitate remarcabil de realistă. Se observă, de pildă, lipsa aproape totală din morminte a statuetelor de teracotă, deşi existau numeroase ateliere la Olbia, unde acestea erau produse. Nici la Tomisinfo nu se prea întîlnesc statuete în morminte, cu toate că inventarul funerar al necropolei elenistice tomitane este mult mai bogat, adică mai numeros, decît la Olbia în ce priveşte diversitatea pieselor descoperite în fiecare mormînt. La Callatis, însă, deşi necropola elenistică de dincolo de zidul de nord al cetăţii nu a putut fi sistematic cercetată datorită amenajărilor edilitare şi turistice efectuate în ritm foarte susţinut în ultimele două decenii pe întreaga ei întindere, o bună parte a statuetelor de lut ars provine din mormintele elenistice.
CERAMICA acestei vremi, la Histria, Tomis şi mult mai puţin la Callatis, ne este cunoscută, în formele întregi sau întregibile ale vaselor, mai ales din morminte; ea este factorul comun şi cronologic chiar al celui mai sărăcăcios mormînt, fie el de incineraţie sau inhumaţie. Cu toate acestea, datorită caracterului ei atipic, ceramica elenistică, spre deosebire de cea clasică şi arhaică, nu poate constitui un mijloc de datare foarte precis. Acestui fapt trebuie să i se acorde toată atenţia. Acelaşi lucru e valabil şi pentru ceramica romană de uz comun. Deşi este abundentă în morminte, ceramica elenistică este puţin folositoare la datarea cît mai nuanţată a complexelor funerare; cîteva mari categorii trebuie însă trecute în revistă pentru completarea peisajului relaţiilor comerciale şi culturale ale timpului, precum şi al vieţii cotidiene în locurile vizate.
Importurile unei atare mărfi au continuat deşi ateliere locale (cum erau cele două de la Histria, de pildă, din sec. III şi II î.e.n.) produceau vase cu angobă şi poate chiar cu firnis brun şi în degradé în mai toate aşezările urbane pontice. Din atelierele attice n-au încetat să sosească vasele cu firnis negru strălucitor, fără decor pictat, ci numai cu ornamentică stampilată sau incizată, cu precădere kylixuri şi kantarosuri.

Acestea, dimpreună cu lekytosurile cu decoraţie roşie în palmetă sau cu reţea în firnis negru (mai numeroase, pare-se, la Callatis decît la Histria) încetează a mai fi produse la începutul sec. III î.e.n. Frumoase exemplare întregi s-au descoperit la Olbia; dintre ele poate fi amintită o splendidă peliké intactă de la Muzeul din Kievinfo, al cărei gît e decorat cu o salbă de amforete în vopsea deschisă, fixată prin ardere secundară, procedeu ce e deja un indiciu a ceea ce va fi tehnica vaselor de lux ale veacului III î.e.n. Kylixurile şi kantarosurile cu firnis negru strălucitor şi ornamentică aplicată în culoare albă sînt destul de rare în sec. III î.e.n. sau în cel următor, cînd calitatea firnisului, precizia şi eleganţa decoraţiei aplicate scade simţitor. Cum era de aşteptat, ceramica ateniană West-Slope este prezentă la Histria, unde, în necropola tumularăinfo se remarcă două amfore, una decorată pe pîntec cu delfini şi palmete, alta cu patrate liniare înscrise şi şah, ambele databile pe la mijlocul sec. II î.e.n.
O categorie de vase foarte răspîndită este cea a bolurilor „megariene“. Le aflăm la Histriainfo şi la Tomisinfo, unde dealtfel e atestată şi o frumoasă oinohoeinfo  întreagă din prima fază a stilului West-Slope, adică pe la începutul sec. III î.e.n., similară cu alta descoperită la Histriainfo. Dintre multiplele tipuri de kantarosuri persistă pînă către sfîrşitul epocii elenistice cele ce par a fi de obîrşie microasiatică. Din aceeaşi zonă se difuzează şi aşa-zisa ceramică pergamenă, în general boluri şi cănuţe biansate sau monoansate cu firnis roşu şi cu decor din pastă, aplicat înainte de aşternerea firnisului. În vreme ce bolurile „megariene“ erau lucrate cu tipare (ca terra sigillata romană), vasele pergamene erau realizate în mod liber, cu mîna (decor în barbotină) şi aparţin cronologic ultimului veac al elenismuluiinfo.
Produse fără îndoială de atelierele locale, sînt lekytele cu angobă, precum şi flacoanele de lut. Există aici un paralelism. Se pare că tipurile de flacoane cele mai timpurii, de la începutul sec. III î.e.n., sînt importate din Asia Mică, iar apoi mai mult sau mai puţin imitate şi produse local. Dintre cele dintîi, foarte multe am întîlnit la Callatis, ca replici în miniatură ale unor amfore cu pastă fină, identică, aduse în sec. V—IV î.e.n. probabil din insulele ionice. Flacoanele cu picior şi gît lung, aşa-zisele unguentarii sau lacrimarii sînt tipice pentru perioada tîrzie a elenismului şi ele sînt aproape nelipsite în inventarul funerar al vremii.
Cel mai răspîndit tip de vas în sec. III—I î.e.n. este lagynos-ul. El îşi are zona de difuziune la est de Adriatică, fiind un recipient pentru vin. Constituie grupul cel mai numeros de ceramică pictată fără firnis. Corpul este rotund sau bitronconic, cu gît înalt sau, o altă variantă, cu gîtul scurt, buza răsfrîntă şi toarta supraînălţatăinfo. Pasta era acoperită uneori cu un slip albicios peste care se aplicau ornamente în diverse nuanţe de maron, ţinînd de imagistica dionysiacă. Despre cît de populare erau atare recipiente ne stă mărturie vestita sculptură a lui Miron din Teba (originar din Beoţia, activ însă la Smirna şi Pergam în a doua jumătate a sec. III î.e.n.), Bătrîna beţivă (gliptoteca de la München posedă cea mai bună copie antică). Ptolemeu IV Filopator (244—205, rege de la 221 î.e.n.), elev al lui Eratostene şi personaj cultivat, a întemeiat o sărbătoare, Lagynofória, în cursul căreia aceste vase erau purtate în procesiuneinfo.
Într-un mormînt de incineraţie de la Tomis s-a descoperit o frumoasă picsidăinfo, conservată în întregime. Pasta şi decoraţia ei este asemănătoare cu cea a lagynoilor mai înainte amintiţi; înclinăm totuşi să vedem în ea un import microasiatic.

Se poate conchide că, în general, ceramica elenistică, exceptînd bolurile „megariene“, care sînt contrafăcute pe o scară largă în lumea traco-getică şi vasele kantaroi, nu a avut un ecou prea mare asupra ceramicii băştinaşilor. Influenţa ei se vădeşte mai degrabă în domeniul toreuticii geto-dacice, respectiv în tezaurul de la Sîncrăeni, unde vor fi interpretate în argint tipuri de kantarosuri elenistice.
TERACOTELE FIGURATIVE elenistice au fost parţial discutate în capitolul precedent în special cele produse la Callatis, astfel că nu mai revenim asupra celor deja spuse. Descoperirile tomitane, deşi numeroase, nu au fost încă studiate. Ele par însă a fi produse ale unor ateliere mai puţin experte decît cele callatiene. Impresia noastră este că majoritatea figurinelor de lut descoperite la Tomis datează mai degrabă din sec. I î.e.n. — I e.n. Una din statuetele descoperite în săpături e cea a unui Silen culcatinfo. Ea este o replică tîrzie a tipului de Silen culcat pe burduful cu vin, vas plastic pe care îl întîlnim la Varnainfo, datat pentru sec. III î.e.n. Desigur că fără o cercetare minuţioasă a materialului descoperit atît în nordul cît şi în vestul Pontului nu se pot emite încheieri temeinice. Ne izbeşte, însă, şi de data aceasta, ca şi în cazul reliefurilor descoperite la Tomis şi discutate mai înainte, acelaşi aer comun al coroplasticei de aici şi a celei din vestul Pontului, cu precădere. Prin ce se caracterizează respectivul aer comun? Înainte de toate, printr-o evidentă agrestitate, nefinisare superficială cu angobă, prin prelucrarea în mase mari a elementului capilar, tratarea sumară a detaliilor faciale şi aproape neglijentă, artizanală, a celor vestimentare. Căci, de fapt, impresia lăsată de un atare material este cea a unui produs artizanal şi este suficient să trimitem la două din măştile descoperite la Mesambria în morminte de secol III î.e.n.info sau la atîtea piese de provenienţă tomitană sau chiar callatiară (pl. I, 3), publicate de V. Canaracheinfo, pentru a avea confirmarea aşteptată. De la această comparaţie trebuie desigur exclus materialul de import pe care e firesc să-l găsim în număr mai mare sau mai mic în fiecare din respectivele oraşe.
Mai ales Callatis, dar şi Histria, menţin în privinţa producţiei coroplastice un nivel analog celui al marilor ateliere din Asia Mică, de la Corint şi din Attica. Din păcate, producţia histriană este prea puţin cunoscută. Abia dacă putem cita cîteva piese fragmentare descoperite în săpăturiinfo. Sînt de menţionat o divinitate feminină tînără, aşezată pe tron cu spătar şi purtînd pe cap kalatos, iar în urechi cercei discoidali — probabil integrîndu-se seriei de divinităţi tinere ale căror imagini similare erau încă din veacul V î.e.n. folosite ca ofrande la Nymfaioninfo (lucrate doar ca protome). Un fragment de statuetă reprezentînd coapsele şi bazinul nud al unui corp masculin pare a o îndreptăţi pe editoare să-l atribuie unui Eros dormind. Oricît am încerca să-l apropiem de o atare imagine, ca de pildă cea provenind de la Kerkinisinfo şi datînd din veacul I î.e.n., este imposibil să rămînem la această identificare. Mult mai firesc ar fi să se vadă în fragmentul respectiv una din multiplele replici coroplastice ale vestitului Heracles Epitrapezios al lui Lisip, cu atît mai mult cu cît originalul era el însuşi de mici dimensiuni, executat în argint, poate o solniţă destinată veselei lui Alexandru cel Mare.
Nu este imposibil ca în vremea elenistică să fi existat un atelier de teracote şi în aşezarea de la Capul Dolojman (Argamum?) pe Lacul Razelm, dacă astfel poate fi interpretat un fragment de statuetă (prezentîndu-se ca un rebut) descoperit împreună cu multă arsură şi lut vitrifiat, într-un loc unde este bănuită amplasarea unor cuptoareinfo.

Tot atît de puţin surprinzătoare ar fi şi apariţia unui atelier coroplastic în cetatea cu ziduri de factură elenistică de la Albeşti, lîngă Callatis, de unde cu două decenii în urmă eu însumi recoltasem la suprafaţa soiului ceramică cu firnis negru şi torţi de amfore stampilate. Continuarea săpăturilor şi publicarea lor ne vor lămuri asupra penetraţiei meşteşugurilor şi formelor de viaţă urbane elenistice în aşezările băştinaşe din vecinătatea unor însemnate oraşe greceşti ca Histria şi Callatis.
TOREUTICA acestor secole se ilustrează prin prea puţine şi sărace exemplare descoperite în zona de care ne ocupăm. Mormintele elenistice de la Histria, Tomis şi Callatis au livrat un material obişnuit constînd din oglinzi circulare de bronz, mici aplice decorative în formă de frunze de viţăinfo, strigilii, brăţări din platbandă simplă, oglinzi cu capacinfo, dar fără decoraţie, etc. etc., cu alte cuvinte un material nesusceptibil de a forma obiectul preocupărilor de artă. O singură piesă merită ceva mai multă atenţie şi anume un mic recipient cilindric pentru libaţii (σχαλλiσν, skallion) din foaie subţire de aur, descoperit undeva în Dobrogea (nu se cunoaşte locul precis, dar e de bănuit că într-unul din cele trei oraşe greceşti) şi aflat acum în Colecţia Severeanuinfo. Decoraţia au repoussé este antropomorfă, ea constînd din figurarea următoarelor divinităţi: Heracles (din faţă), Hera (din profil), Atena (din profil) şi Zeus cu acvila retrocefală (din faţă). După felul sumar şi oarecum artizanal al execuţiei, acest obiect de cult se datează în sec. II—I î.e.n. Factura realizării şi stilul, dacă putem spune astfel, al reprezentărilor, ne duc cu gîndul la o diademă de aur descoperită mai de mult la Tyras, dar publicată de curînd şi asupra căreia ne vom opri în rîndurile de mai jos.
PODOABELE elenistice din Dobrogea nu sînt spectaculoase. Disponibilităţile reduse ale aurului pe piaţa lumii greceşti este un motiv de ordin general, de la care fac desigur excepţie piesele de mare valoare, posedate de o restrînsă categorie de oameni foarte înstăriţi. Aurul monetizat constituia o modalitate de tezaurizare mai sigură, avînd avantajul de a fi mai uşor convertibil în bunuri. Pe de altă parte, gustul pentru lux al clasei mijlocii, numericeşte superioară celei din veacurile anterioare, sporeşte cerinţa de podoabe de aur. De aceea ele încetează a fi masive şi sînt lucrate din foaie foarte subţire din care se crează volume, dîndu-se astfel impresia masivităţii. Inelele şi cerceii sînt categoriile cele mai răspîndite. În acelaşi timp, preferinţa pentru policromia podoabelor duce la o mai largă folosire în orfevrărie a pietrelor semipreţioase gravate (intalii). Ele sînt utilizate cu precădere la inele, în şatoanele cărora sînt încastrate. Abia în epoca romană cerceii vor fi şi ei ornamentaţi cu pietre multicoloreinfo. Este semnificativ faptul că bogăţia în aur şi pietre semipreţioase a podoabelor sarmatice nu a avut ecou asupra acestei arte miniaturale în veacurile elenismului. Folosirea cu precădere a almandinei în podoabele de aparat (ca de pildă diademele cu aşa-zisul nod al lui Heracles în poziţie centrală) se încetăţeneşte prin filieră iraniană şi microasiatică drept firească urmare a cuceririlor lui Alexandru. Dar atare piese de excepţie nu s-au aflat, cum spuneam, pe pămîntul dintre Dunăre şi Mare. În muzeul constănţean figurează, totuşi, un splendid medalion de aur cu bustul Afroditei, dintr-o serie ilustrată prin mai multe exemplare asemănătoare, produse de unul sau cîteva ateliere tesaliene. Într-o lucrare anterioarăinfo am arătat care era ambianţa artistică şi tehnică a acestor medalioane, precum şi faptul că cel aflat la Constanţa şi dat drept de obîrşie dobrogeană (ca descoperit la Vama Veche) este în realitate o achiziţie din comerţul de antichităţi antebelic, el provenind dintr-una din cele cîteva descoperiri tesaliene de medalioane de acest tip, descoperiri care au avut loc prin deceniul III al veacului nostru.

Aşadar, această podoabă de excepţie, neprovenind din pămîntul dobrogean, nu poate intra în discuţie în prezentul context.
Graţie atît săpăturilor efectuate în necropole, cît şi descoperirilor întâmplătoare, lotul cel mai important de podoabe elenistice provine de la Tomis. Analiza lor are caracterul unei aprecieri generale, deoarece podoabele sînt pe de o parte conservatoare ca forme, iar pe de alta, ca obiecte de preţ, au o perioadă lungă de întrebuinţare. Trebuie să ne gîndim totuşi la faptul că nu cele mai spectaculoase exemplare ieşeau din patrimoniul familiilor spre a fi depuse în morminte, dar aceasta e una din servituţile arheologiei. Comparativ cu alte cetăţi din Pontul Stîng, podoabele de la Tomis sînt mai sărace decît cele descoperite la Mesambriainfo, de pildă: coliere, inele spiralice şi broşe provenind din morminte de piatră de la mijlocul sec. III î.e.n., amănunt de altfel elocvent asupra stării materiale a defuncţilor (s-a arătat mai sus că în oraşele dobrogene, cît şi la Olbia, mormintele de piatră sînt rare, predominînd cele simple de lut, cu nişă). La Odessos, port cu redusă activitate în epoca elenistică, podoabele sînt mai rare, deşi de foarte bună calitate, cum o atestă perechea de fibule discoidale, ornamentate cu rozetă în filigran de aur şi pseudoperlajinfo, importată, ca şi piesele de la Mesambria, din Grecia insulară sau continentală.
Revenind la Tomis, menţionăm cercelul cu cap de berbecinfo şi bară în pseudotorsadă de la sfîrşitul sec. III şi începutul următorului, descoperit în mormîntul XXX, inelul din foaie de aur răsucită în pseudobară, cu lăcaş pentru piatră (dispărută), dintr-un mormînt din sec. I î.e.n.info sau, din aceeaşi vreme, un alt inel cu dublă bară în pseudoperlajinfo şi cu piatra lipsă din şaton. În Colecţia Severeanuinfo figurează ca descoperite la Tomis cîteva podoabe de aur; o încheietoare de colier cu două capete de caprideu şi perle de cornalină (databile din sec. III pînă la sfîrşitul elenismului, interval în care se încadrează şi cele ce urmează), două frunze trilobate de la o cunună, precum şi un buton circular provenind de la un veşmînt. Este interesant de remarcat că atît cerceii cu cap de muflon (şi nu de berbec), cît şi încheietorilor de colier de acelaşi fel, urmează tipologia bestiarului toreuticii iraniene şi apoi greco-persane, aşa cum apare acest caprideu pe una dintre cele mai timpurii reprezentări (sec. VII î.e.n.), pe placa de aur din tezaurul de la Ziwyie (Muzeul arheologic din Teheran). Din seria respectivă de coliere, unul dintre cele mai bine păstrate, datînd de la începutul sec. III î.e.n., a fost descoperit la Tomis. El e alcătuit din 7 perle de aur, în formă de amforă fără toarte, şi dintr-o încheietoare cu două capete de muflon îmbrăcînd cîte o mărgea de cornalină. Printre puţinele podoabe de la începutul elenismului, ieşite la iveală la Histria, amintim un pandantiv de aur (acum la M.I.R.S.R.) în formă de trunchi de piramidă, decorat în filigran cu motivul palmetei.
Deşi descoperită, după relatări, într-un mormînt de epocă romană de la Tyras, în 1938, de către Paul Nicorescu, diademainfo despre care am amintit mai înainte, face parte din acele obiecte cărora le aparţine şi recipientul pentru libaţii, piese cultuale de aur a căror imagistică viza în primul rînd simbolismul religios şi nu realizarea artistică. Partea centrală a diademei redă un călăreţ cu ryton în mînă spre dreapta, în faţa căruia se află un preot cu bonetă, care ţine în mînă tot un ryton. Pe diademă mai figurează un bucraniu şi şerpi, fapt, printre altele, care-l îndreptăţesc pe editor să considere respectiva podoabă sacră a fi legată de cultul Cavalerului trac, de cel al Cavalerilor danubieni sau de al lui Teos Hypsistos (Zeul prea înalt).

Credem că o apropiere de semnificaţia cultuală a bucraniilor şi a securilor de plumb (labris-ul figurează şi el pe diademă) descoperite la Olbiainfo şi poate şi în Dobrogea ar fi pus această diademă de la sfîrşitul epocii elenistice sub o altă lumină, anume aceea a cultului lui Dionysos ca zeu al morţii, cum de altfel apare acesta, în costum militar, pe o stelă funerară roamnă din Dobrogea veacului III e.n. (aflată într-o colecţie particulară din Bucureşti), precum şi pe alte monumente din aceeaşi regiuneinfo.
MONEDELE de argint emise de Histria se opresc la sfîrşitul sec. IV î.e.n. Cele de bronz însă încep din a doua jumătate a veacului IV î.e.n., fără a însemna, sub raport artistic, o realizare nici pe departe comparabilă cu seriile de argint cu două capete inversate pe avers. Imaginile aversului sînt fie chipul lui Apolo din profil, fie cel al zeului fluvial Istros. În veacurile III—II î.e.n., pe aversurile monedelor de bronz histriene apare capul lui Helios văzut din faţă, al lui Dionysos, al Demetrei, al lui Hermes, bustul Atenei şi în fine Apolo pe omfalosinfo. Din punct de vedere iconografic ne reţine atenţia capul lui Helios radiat, văzut din faţă, emisiune care se extinde cronologic dintr-a doua jumătate a sec. III pînă la mijlocul celui următor. Fără îndoială că în acest caz avem de a face cu reproducerea miniaturală a capului unui model statuar histrian despre care a venit vorba mai înainte şi anume statuia de cult a lui Helios, al cărei cap, de două ori mărimea naturală, a fost descoperit la Histria şi se găseşte acum în Muzeul de la Varna.
Despre emisiunile de aur (stateri) de la Tomis şi Callatis sînt prea puţine lucruri de spus, ele urmînd fidele (cu excepţia mărcilor de atelier) iconografia generală a monedelor de acest tip, bătute iniţial de Alexandru cel Mare şi, în oraşele efemerului său regat, de către Lisimah. În tezaurul descoperit la Mărăşeştiinfo în 1909, care număra în momentul descoperirii 800 piese de aur (unul din cele mai însemnate ale epocii elenistice) figurează printre prea puţinele monede păstrate (aproape a opta parte), două exemplare bătute la Tomis şi douăzeci la Callatis (atelierul de emisie cu cel mai mare număr de stateri din compoziţia lotului care a putut fi înregistrat). Cu toate că emisiunile callatiene de stateri par a fi fost considerabile, este probabil ca execuţia ştanţelor lor să fie de cu totul altă relevanţă artistică decît cea locală. Simpla comparaţie cu emisiunile de bronzinfo, dintre cele mai frumoase din Pontul Stîng, reliefează nu numai „o altă mînă“, sau un alt „stil“, ci un conformism tehnic şi artistic în limitele căruia vor fi trebuit să se încadreze toate seriile centrelor emitente, căci monedele în chestiune aveau o circulaţie „internaţională“ şi un prestigiu economic care nu puteau fi compromise de sensibile variante iconografice sau stilistice ce ar fi depăşit toleranţa pricinuită de frapa manuală sau de gravarea, tot manuală, a matriţelor. Locul de frunte în iconografia monetară callatiană era deţinut de Heracles şi Demetra, urmaţi de Apolo, Dionysos, Atena. Emisiunile tomitane, de o plasticitate mai puţin organică, reprezentau pe avers pe Marele Zeu (Theòs Mégas, al cărui templu l-am întîlnit la Histria şi a cărui efigie figurează şi pe aversurile monedelor din alte oraşe pontice sau din Tracia, printre care Odessos), Hermes, Dioscurii etc.
De atelierul callatian sînt legate monedele emise de „regii sciţi“ din sudul Dobrogei (despre care am amintit mai sus), iar de monetăria histriană, cele de argint (didrahme), bătute cu numele regelui traco-get Moskon, al cărui „regat“ se întindea în secolul III î.e.n. în nordul Dobrogei. Şi unele şi altele au la bază iconografia monetară elenistică (capete diademate pe avers, călăreţi pe revers), dar realizarea lor artistică trădează iscusinţa unui ucenic puţin priceput, aflat „în deplasare“ la „curţile“ respectivilor basilei.


Este oricum surprinzător că în vreme ce baterea aurului şi bronzului urmează făgaşurile artistice arătate, în majoritate de nivel superior, emiterea tetradrahmelor de argint de tip Alexandru cel Mare sau Lisimah înregistrează oscilaţii derutante. Formalismul rece al celor mai bune realizări se degradează repede într-un schematism expediat parcă în grabă. Desigur, se poate invoca, aici şi în alte cazuri, „involuţia“ datorată regresului economic şi „decăderii“ artistice, dar se pare că paralelismul nu e strict şi deci cu atît mai mult interesant.
Un ultim cuvînt trebuie spus despre frumuseţea deosebită a contramărcilor callatiene. Miniaturizarea şi calitatea artistică sînt uimitoare. Cred că aceste contramărci se numără printre cele mai frumoase din întreaga numismatică greacă şi atunci cînd întrunesc litere şi simboluri şi cînd redau capete de zeităţi (Demetra, de pildă). Tetradrahma bătută de Lisimah şi contramarcată la Callatis aflată în Colecţia Severeanu, este o monedă de mare valoare artistică din dublul punct de vedere al realizării aversului şi al preciziei şi minuţiei contramărcilor.
STATUETELE DE BRONZ elenistice sînt aproape absente în rîndul descoperirilor dobrogene. Ne este cunoscută una singură, ieşită la iveală la Tomis în 1912 (înălţime 4,4 cm şi reprezentînd un taur, trupul acestuia făcînd corp comun cu postamentul de bronz, care, prin cele două crampoane de pe faţa lui inferioară, va fi fost fixat în bordura unui car (?), ca podoabă. Statueta e turnată masiv, pe partea stîngă a ei avînd înscris numele ATAΣ (Atas), iar pe cea dreaptă şirul de litere AγEλONMA (Agelonma), al cărui înţeles ne rămîne necunoscut, indiferent dacă am citi a doua literă g sau p. Piesa se află în Colecţia Severeanu (inv. nr. 19154/404,  pl. IX, 5). În epoca romană bronzurile mici reprezentînd tauri sînt numeroase. Din sec. V—IV î.e.n. sînt cunoscute ofrandele de la Olympiainfo. Credem că exemplarul la care ne referim datează din secolele I î.e.n.—I e.n. (V. Pârvan, Getica, p. 719).
La Kunsthistorisches Museum din Viena se află un splendid Apolo de bronz (inv. VI. 2848), provenind din Româniainfo. Nici o altă precizare nu circumscrie locul descoperirii ei, deşi pare limpede că e vorba de un produs al artei bronzierilor greci şi nu de o copie interpretativă romană. Avînd în vedere faptul că statueta ar putea fi datată către sfîrşitul sec. IV î.e.n. şi în primul sfert al celui următor, ne întrebăm dacă nu e de presupus mai degrabă eventuala ei apariţie din pămîntul Dobrogei, din pricina calităţilor artistice excepţionale care pot indica un comerţ direct al oraşelor greceşti cu cele din Egee; vehicularea ei ulterioară către binecunoscuta colecţie vieneză se va fi făcut prin intermediul negustorilor de antichităţi atît de activi în veacul trecut şi în primele decenii ale celui actual.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2