Dacia Antiqua

DESCHIDEREA CĂTRE ISTORIE

Către sfîrşitul secolului VIII î.e.n. şi începutul celui următor, deci la mijlocul primei vîrste a fierului (Hallstatt), teritoriul ţării noastre se afla sub semnul unei izbitoare unităţi a culturii materiale, ilustrată prin ceramica încrustată cu culoare albă, pereţii vaselor fiind decoraţi cu imprimări, incizii şi excizii. Această modă ceramică, denumită, după locul staţiunii care a confirmat constituirea ei ca unitate arheologică, Basarabi (jud. Dolj), reprezintă de fapt continuarea culturilor Hallstatt-ului timpuriu, iar omogenitatea şi larga ei difuziune îşi poate avea explicaţia în preponderenţa creşterii vitelor, în acele timpuri, faţă de agricultură şi deci în mobilitatea care caracteriza triburile băştinaşe, pe o zonă ce depăşea spre SV şi E hotarele României.
Tehnica şi formele acestei ceramici sînt aceleaşi ca în prima perioadă a Hallstatt-ului, iar numărul mare de arme care o însoţesc în necropolele orizontului respectiv este elocvent asupra firii războinice a acelor păstori şi crescători de vite. După destrămarea marii unităţi (evident, de cultură materială) a bronzului european, ceramica de tip Basarabi vădeşte o receptivitate univocă sub raport artistic a locuitorilor acelor timpuri, ea fiind tot mai argumentat considerată ca o creaţie autohtonă, elocventă asupra închegării pentru aproximativ un veac a unei Weltanschauung de la care, în ordinea metodologiei, şi-ar putea afla punctul de plecare cercetările menite să scoată în evidenţă procesul de istoricizare şi în acelaşi timp de geneză etno-culturală a triburilor geto-dacice.
Dezmembrarea, sau mai degrabă transformarea „fenomenului cultural“ Basarabi, petrecută pe la sfîrşitul sec. VII î.e.n. sau începutul sec. VI, a însemnat de fapt apariţia unor multiple faţete, în sectorul ceramicii mai ales, definite în mare (căci prin însăşi natura acestei diversificări cercetările arheologice sînt încă departe de a ne furniza o imagine completă în sensul celei referitoare la perioada care a precedat-o) prin grupul Ferigile (atestat şi în sudul Transilvaniei, pe lîngă Muntenia, Oltenia şi Banat) sau alte grupuri înrudite, ca Bîrseşti (reg. Vrancei pînă la Trotuş) şi Dobrina-Ravna (două necropole din NE Bulgariei). Dar tocmai faţetele menţionate evoluează către şi par să scoată în evidenţă o unitate de esenţă, subliniată de A. Vulpe atunci cînd afirmă că: „Această cultură materială unitară este demonstrată a fi getică şi întregul spaţiu carpato-dunărean este dominat de elementul nord-tracic, în special geto-dacic. Această afirmaţie nu împiedică cîtuşi de puţin ca populaţii de altă origine, cu propriile lor elemente de cultură materială, să fie de asemenea prezente“info.
Optînd, ca şi noi, pentru desfiinţarea liniei artificiale de tranziţie între Hallstatt şi la Tène (a doua epocă a fierului), autorul antecitat propune o mai firească periodizare a culturii geto-dacice în două etape: geto-dacicul I (sec. VII—III î.e.n.), de fapt începutul veacului III î.e.n., şi geto-dacicul II (sec. III—II î.e.n. — sec. I e.n.). Invazia celţilor în Balcani în sec. III î.e.n. şi toate consecinţele decurgînd din aceasta ar constitui graniţa evenimenţială a celor două etape.
Concluzia, deosebit de importantă, la care ajunge A. Vulpe raportînd caracterul unitar al „fenomenului cultural“ Basarabi la perioada care i-a urmat, adică secolele VI—V î.e.n., este intervenţia subită şi brutală a unui factor alogen, care a determinat nu numai o sfărîmare culturală, „ci şi o reaşezare geografică în cuprinsul aceluiaşi spaţiu. Astfel, Cîmpia Dunării a fost părăsită, iar Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei, nelocuiţi în perioada Basarabi, devin dintr-odată intens populaţi“info. Un popor de călăreţi venind dinspre est a împrăştiat cultura Basarabi şi a lăsat nelocuită cîmpia mai înainte plină de aşezări. Această etnie prescitică (poate cimmerieni), fără să fi locuit efectiv zona pe care o ameninţa şi poate o domina virtual, a făcut-o practic nesigură pînă în veacul II î.e.n., cînd începe să se reacopere de aşezări. Este de menţionat că raidurile prescitice şi scitice nu au depăşit malul stîng al Dunării, iar atunci cînd au reuşit să treacă fluviul, în sec. IV î.e.n. (în Dobrogea), au fost repede respinşi peste el, către răsărit.


Zăbovind asupra izvoarelor scrise, A. Vulpe subliniază o dată mai mult ceea ce realitatea arheologică confirmă, şi anume prezenţa imediat în dreapta Dunării a geţilor (Herodot, IV, 93 şi Tucidide, II, 96, I), dar şi absenţa locuirilor geto-dacice în cîmpia de la nord de fluviu, numită de Herodot (V, 9), după informaţiile primite de la cei din oraşul Pernit (în Tracia), „ţinut pustiu şi fără margini“. Fapt de altfel întărit şi de Arrian (sec. II e.n., Anabasis, I, 4), care arată că locuitorii cetăţii depărtate de Istru cam la 6 kilometri au fugit din faţa lui Alexandru „în locuri pustii“ (es tà érema): „Cei care trecură împreună cu Alexandru ... merseră în cursul nopţii prin locuri unde holdele de grîu erau îmbelşugate ... Cu ivirea zorilor, Alexandru o porni prin holde. El porunci pedestraşilor să înainteze culcînd grîul cu lăncile înclinate pînă au ajuns la pămîntul necultivat. . . Mai întîi (geţii) fugiră spre un oraş care se afla la o depătare de o parasangă de Istru ... şi apoi părăsiră şi oraşul, care nu era bine întărit. Îşi luară copiii şi femeile pe cai, cît puteau duce caii, şi se retrăseseră cît mai departe de fluviu prin locuri pustii. Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră geţii. El însărcină pe Meleagru şi pe Filip cu transportarea prăzii“.
„Locurile pustii“ înseamnă în primul rînd necultivate, spre deosebire de fîşia de ogoare mănoase de pe malul Dunării. În al doilea rînd, înseamnă nelocuite în raport cu aşezările depărtate pînă la 5, 6 kilometri de fluviu. Nu înseamnă însă nelocuibile de vreme ce geţii îşi luau familiile pe cai şi fugeau să se adăpostească în ele. Pe de altă parte, aceşti geţi nu erau săraci dacă Alexandru însuşi se învrednicise să-i prade, bogăţia lor formînd obiectul unei prăzi colective, cu transportul căreia regele însărcinase doi ofiţeri. Este de presupus că grosul prăzii îl formau animalele, cai, cornute, ale căror vaste terenuri de păscut se aflau tocmai în acele „locuri pustii“, — cîmpia de la nordul gurii de vărsare a Oltului, pe unde trecuse Alexandru Dunărea.
Dar revenind la constituirea şi periodizarea culturii geto-dacice, nu putem vedea în acest proces complex un simplu fenomen mecanic, marcat de o răscruce cu semnificaţie aproape dogmatică: apariţia roţii olarului în mediul geto-dac. Precumpănitoare şi determinante sînt contactele cu tracii sud-dunăreni şi de la sud de Haemus, intermediari ai culturii elenice, sau şi mai pregnante cele ale geţilor dintre Dunăre şi Mare cu locuitorii cetăţilor greceşti, care de la mijlocul veacului VII î.e.n. încep să-şi facă apariţia pe litoralul dobrogean.
Oricine meditează asupra fenomenului colonizării greceşti îşi pune anumite întrebări care, fără a fi false probleme, nu sînt mai puţin lipsite de o anumită tentă speculativă. Se ştie că în bazinul occidental al Mediteranei colonizarea greacă s-a lovit de sfera de interese şi de expansiune comercială a lumii feniciene. Întemeierea de oraşe greceşti în zona amintită a fost totdeauna dificilă atît sub raportul eşichierului general al forţei armate şi priorităţii comerciale, cît şi sub cel al relaţiilor cu băştinaşii respectivelor locuri. În vestul şi nordul Pontului Euxin, fără a şti în ce măsură situaţia era diferită (Herodot, I, 163; IV, 152), nu putem să nu remarcăm că ea avea o natură specială, al cărei ecou, chiar dacă tîrziu (Herodot, la mijlocul sec. V î.e.n.), ne atrage totuşi luarea-aminte. Tracii, geto-dacii şi, în intensitate sensibil mai mică, sciţii se bucură de atenţia şi afecţiunea autorilor greci. Atenţia e cu totul explicabilă, pentru că erau geograficeşte nu foarte depărtaţi de Egee şi de lumea greacă metropolitană, dar afecţiunea pe care o simţim sau o deducem nu poate fi, în mod cert, interesată.

În această optică, nu avem desigur de ales între afinitate şi necesitate. Nevoia de hrană, suprapopulaţia sînt temeiuri obiective şi de necontestat ale apoikíei (colonizării) greceşti. Că Pontul nu interesase lumea feniciană şi că rămăsese practic liber pînă în sec. VII î.e.n. sînt fapte tot atît de certe. Din punct de vedere etno-cultural însă, experienţa grecească în Marea Neagră a precedat, firesc şi fără ostentaţie, cu cîteva secole, cosmopolitismul şi universalismul civilizaţiei elenistice, gestul de un simbolism şi retorism asianic al căsătoriilor mixte greco-persane, ordonate de Alexandru cel Mare armatei sale. De la întemeiarea unui regat mixelen — cel al Bosforului — în nordul Pontului Euxin, pînă la situaţiile întîmplătoare ale căsătoriilor dintre greci şi băştinaşi, o gamă întreagă de interpenetraţie se desfăşoară în zona celei mai fertile coabitări greceşti. În primele trei secole de existenţă a coloniilor, aristocraţia tribală a favorizat în cea mai mare măsură amintita interpenetraţie pînă cînd prezenţa greacă pe coastele mării a devenit o realitate istorică ce a pătruns în însăşi mentalitatea oamenilor locului, această mentalitate lărgindu-şi tot mereu cercurile pe măsură ce tot mai adînc pătrundeau în teritoriu mărfurile, negustorii greci sau intermediarii acestora.
,,Dintre neamurile de dincoace de Pont nu putem aminti de niciunul care să fi dat dovadă de înţelepciune, spune Herodot (IV, 46), şi nu cunoaştem pe nici un învăţat, cu excepţia neamului scit şi a lui Anaharsis (despre care tradiţia spune că a studiat la Atena, pe vremea lui Solon, filosofia). Neamul scit, între toate neamurile pe care le cunoaştem, a descoperit cu nespus de multă cuminţenie cel mai însemnat lucru pentru viaţa bine orînduită a oamenilor“. Să nu ne închipuim însă că interpenetraţia greco-barbară a fost un proces lesnicios la nivel cultural sau social. Şi mai ales să nu credem că era deosebit de lesnicios pentru aristocraţia tribală, pentru care nu ar fi reprezentat decît un divertisment lipsit de primejdii şi absolut inocent. Întors la ai săi, Anaharsis avea să-şi găsească sfîrşitul tocmai pentru că îmbrăţişase credinţele şi gîndirea elenă. Caracterul tradiţional al civilizaţiilor închise care refuză noul ca măsură profilactică a propriei lor dăinuiri îşi găseşte în relatările lui Herodot strălucite şi semnificative exemplificări. Părintele istoriei continuă să nareze fapte petrecute în propria-i contemporaneitate: „Foarte mulţi ani după aceea, Scyles, fiul lui Ariapeites, avu parte de o soartă asemănătoare (cu a lui Anaharsis). Căci Ariapeites, regele sciţilor, pe lîngă alţi copii, avea şi un fiu, Scyles cu numele, de la o femeie din Histria şi nu din partea locului. Mama îl învăţă ea însăşi pe băiatul ei limba şi literele greceşti. După cîtva timp, Ariapeites a murit, căci i-a curmat zilele printr-un vicleşug Spargapeites, regele agatîrşilor, iar Scyles a preluat domnia şi s-a căsătorit cu soţia tatălui său, pe nume Opoia. Această Opoia era băştinaşă şi Ariapeites a avut cu ea un fiu, Oricos. Deşi domnea peste sciţi, Scyles nu era mulţumit deloc cu felul de viaţă al sciţilor, ci, mai degrabă, datorită creşterii primite, era înclinat să urmeze obiceiuri greceşti. Şi iată ce a făcut Scyles. Ducea armata sciţilor la oraşul boristeniţilor (Olbia) ... şi obişnuia cu acest prilej s-o lase în împrejurimile oraşului. Iar după ce se afla înăuntrul zidurilor şi închidea porţile, dezbrăca haina scitică, îşi punea veşmînt grecesc şi astfel se înfăţişa în agora, fără păzitori sau vreun alt însoţitor, aşezînd strajă la porţi, ca să nu-l vadă sciţii cu asemenea îmbrăcăminte. Şi în celelalte privinţe, el urma felul de viaţă al elenilor, oferind zeilor sacrificii, cum cere la eleni datina. Apoi, după ce petrecea o lună şi mai bine la boristeniţi, îmbrăca iar haina scitică şi o pornea spre casă. Făcea lucrul acesta deseori şi-şi zidise chiar o casă la Boristene... În oraşul boristeniţilor el avea un palat mare, pentru zidirea căruia se făcuse foarte multă cheltuială ... În jurul palatului se aflau sfincşi şi grifoni din marmură albă“.


Într-adevăr, la Olbia s-a descoperit un astfel de sfinx sau grifon de marmură, datînd din ultimul pătrar al veacului V î.e.n., piesă fragmentară păstrată la Muzeul arheologic din Odessainfo.
Caracterul activ al tendinţelor filelenice manifestate de aristocraţia tribală, în cazul amintit, scitică, subliniază o dată mai mult rolul pozitiv al unor elite (evident, nu e vorba de elitarismul aristocratic) spirituale angajate în mecanismul sincronizării culturale şi deci al istoricizării unei societăţi tribale. Pe geţi, care s-au împotrivit cu armele expediţiei militare a lui Darius contra sciţilor, Herodot îi numeşte, cum prea bine se ştie, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“ (IV, 93). Nu credem că se poate vedea în această afirmaţie un tópos literar, cel al „bunului sălbatic“, deşi literatura istorică şi cea de călătorii, mai ales în epoca elenistică, va încetăţeni atare tópos, căruia i se cunosc şi interpretări plastice (monumentul de la Pergam, comemorînd victoria lui Atalos I asupra galaţilor). Filelenismului cultural, de care dau dovadă sciţii, tracii şi geţii, Herodot nu uită să-i subsumeze exemple individuale elocvente. După cele al lui Anaharsis şi Scyles, este invocat cazul lui Zalmoxis (IV, 95), personaj divin sau legendar, a cărui formaţie pitagoreică este presupusă, deşi Herodot crede că a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pitagora. În cazul unei reciprocităţi clar şi deplin atestate în ce priveşte preţuirea ce o manifestau unii faţă de alţii grecii şi băştinaşii din Pontul Euxin, rezultă limpede că nu despre un tópos literar poate fi vorba aici, nici de a alege între afinitate şi necesitatea procurării hranei, ci mai degrabă de a vedea lucrurile aşa cum se vor fi petrecut ele în realitate: colonizarea greacă în Pontul Euxin a avut menirea să furnizeze cetăţilor egeice hrană (grîne şi peşte de apă dulce). Convieţuirea greco-barbară (amintim că verbul barbarízo este în greceşte un onomatopeic semnificînd orice altă vorbire negreacă) în condiţiile în care s-a desfăşurat ea în Pont nu putea presupune decît o anumită afinitate care să favorizeze o atît de profundă şi îndelungată osmoză. Se va vedea mai jos că cel puţin în ce priveşte populaţiile getice şi tracice, în mai mare măsură decît cele scitice, procesul lent al istoricizării lor se întemeiază pe o deschidere specifică spre colaborarea şi simbioza greco-barbară.
Pentru a pătrunde însă în miezul acestui proces, este necesar în primul rînd să trecem în revistă manifestările aristice ale coloniştilor greci din Dobrogea în răstimpul veacurilor VII—IV î.e.n., ca parte integrantă a unui complex de probleme asupra căruia istoriografia românească şi-a îndreptat atenţia cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, străduindu-se necontenit să-i desluşească detaliile, căci, aşa cum afirmă textual D. M. Pippidiinfo, „din indiferent ce punct de vedere am înclina să-l considerăm, fenomenul considerabil care e aşezarea grecilor pe ţărmurile Mării Negre se învredniceşte de atenţia cercetătorului“.

*

SCULPTURA. În fruntea colonizării ioniene în Pontul Euxin se află Miletul, care ar fi întemeiat, după spusa lui Plinius (N.h., V, 29), 90 de aşezări. În al doilea rînd, la o depărtare sensibil mai mare, se situează cetatea doriană a Megarei, metropola a circa 10 oraşe fundate în Pont. Histria şi Tomis sînt colonii ioniene, milesiene, al căror început se distanţează cronologic cu circa un veac şi jumătate. Callatis, oraş doric, e colonia Heracleii Pontice, la rîndu-i întemeiere megariană; singura cetate doriană de pe litoralul dobrogean pare a-şi fi avut începuturile pe la sfîrşitul veacului VI î.e.n. Histria e cea mai veche colonie de pe ţărmul apusean al Pontului, fundată pe la mijlocul sec. VII î.e.n., după cum rezultă din coroborarea tradiţiei literare de către cercetările ceramologice.


În ce priveşte recuperarea mărturiilor artistice timpurii şi a celor sculpturale în special, Histria deţine întîietatea, nu numai din motivul arătat, ci şi pentru faptul că pe ruinele ei nu s-au suprapus aşezări medievale şi moderne, aşa cum se întîmplă la Tomis (Constanţa) şi Callatis (Mangalia). Cea mai veche piesă sculpturală la care ne putem referi este bustul fragmentar al unui kouros (tînăr) de marmură, descoperit în 1939 la Histria într-o groapă de deşeuri situată în nordul zonei sacreinfo. Datată pe la mijlocul sec. VI î.e.n., această parte deteriorată a unei statui de marmură ce va fi împodobit oraşul este singulară dacă ne aruncăm privirea spre coloniile greceşti din vecinătate, care nu ne înlesnesc situarea ei într-un context artistic mai circumstanţiat. Nici capul de kouros provenind de la Kepi (peninsula Taman) şi păstrat la Muzeul de istorie din Moscova, datat la sfîrşitul sec. VI î.e.n.info, nici capul masculin de marmură de la Apollonia (Sozopol), lucrat pe la începutul sec. V î.e.n.info, şi nici, în fine, cel al lui Apolo de la Odessos (Varna), datînd din prima jumătate a sec. V î.e.n. şi lucrat în stilul severinfo de un artist aparţinînd foarte probabil ambianţei sculpturale attice, nu ne pot fi de mare folos prin însăşi distanţarea lor cronologică, importantă, în ce priveşte sculptura arhaică, chiar pînă la un deceniu. Totuşi, capetele de la Kepi şi Apollonia, cele mai timpurii după fragmentul de la Histria, aparţin sculpturii ioniene, fapt atestat de maniera de prelucrare a pleoapelor, a pielei din jurul globului ocular, modelată în cută groasă.
Un kouros acefal aproape întreginfo a fost descoperit în peninsula Atia şi se află astăzi la Muzeul din Burgas. El datează de la începutul sec. V. î.e.n. Spre deosebire de fragmentul histrian, acest kouros este drapat, avînd doar partea dreaptă a bustului nudă. Părul este tratat pe spate în şuviţe asemănătoare coafurii statuii histriene, dar mai puţin îngrijit lucrate. Proporţiile trupului şi zvelteţa lui, identice, după cîte ne putem da seama, raporturilor sugerate de fragmentul de la Histria, indică o provenienţă milesiană. Aceeaşi zvelteţă o au şi bazinul şi membrele inferioare, lucru deosebit de important în privinţa delimitării sculpturii milesiene de cea samiană. Credem că putem restrînge, în consecinţă, aria de provenienţă a piesei de la Histria, la sculptura Miletului în sec. VI î.e.n., faţă de o zonă mult mai mare, cuprinzînd nediferenţiat Miletul, Samosul, Nordul Egeii (Thasos) şi chiar elaborarea pe loc, la Histria, aşa cum ne îndemna G. Bordenacheinfo.
Ceea ce rămîne încă neclar şi insuficient argumentat este apartenenţa pentru care pledează Ivan Gălăbovinfo, şi anume a statuii amintite de la Atia şi a stelei lui Anaxandru descoperită la Apollonia (acum la Muzeul de arheologie din Sofia), piesă datată tot la începutul sec. V î.e.n., la opera lui Kalamis, sculptor beoţian activ în Attica, dar care a lucrat o statuie colosală de bronz (13 m înălţime) pentru Apollonia Pontica (Plinius, N.h., XXIV, 39; Strabon, VII, 319), reprezentîndu-l pe Apolo, statuie luată de Marcus Lucullus (73—71 î.e.n.) la Roma şi aşezată pe Capitoliu. Faptul că trei stele arhaice, descoperite la Apollonia (Muzeul din Burgas), datînd de la sfîrşitul sec. VI î.e.n., reproduc motivul bărbatului pe tron (statui ale Branhizilor, preoţi ai sanctuarului lui Apolo de la Didyma, lîngă Milet) nu face decît să confirme o dată mai mult influenţa şi răspîndirea plasticii milesiene în Pontul Stîng.


Neîndoielnic că la Histria vor fi existat statui ale lui Apolo, divinitate de căpetenie a cetăţii, a cărui preoţime deţinea eponimatul datării actelor oficiale ale oraşului. Baza unei astfel de statui de bronz de la sfîrşitul sec. V î.e.n., consacrată zeului denumit cu epitetul său de „Tămăduitorul“, poate fi văzută în Muzeul cetăţii Histria. Membrii şi descendenţii aceleiaşi familii de preoţi ai lui Apolo „Tămăduitorul“ (identitatea de situaţie cu familia Branhizilor milesieni e elocventă asupra asemănării nu numai instituţionale, dar şi cutumiare dintre metropolă şi colonie) dedică o statuie de bronz şi Latonei (mama zeului) sau ridică un sanctuar zeului lor şi al cetăţii, din care s-a mai păstrat doar un fragment arhitectonic. Putem bănui că într-o aşezare orăşenească închinată lui Apolo vor fi existat mai multe statui ale zeului în ipostaza sa de „Tămăduitorul“ şi negreşit şi altele care să-l reprezinte şi să-l cinstească sub ipostaze diferite. Despre eventuala diversitate a invocărilor (epicleze) sub care era venerat Apolo la Histria, este sugestivă o inscripţie din sec. IV—III î.e.n., aflată în depozitul şantierului, inscripţie constînd doar în pomenirea numelui şi a epitetului zeului cu care acesta era desemnat. Respectivul cuvînt, neatestat pînă acum niciunde, este Foleutereus, ceea ce ar însemna „locuitor al peşterii“ sau „născut în peşteră“. Publicarea micii dar interesantei piese epigrafice va spori informaţia pe care o avem astăzi despre particularităţile locale ale cultelor greceşti la Histria şi în celelalte două colonii dobrogeneinfo.
Din moment ce s-a dat peste faza arhaică a templului Afroditei de la Histria, edificiu reclădit şi reamenajat de mai multe ori pînă în epoca romană, este de bănuit că vor fi existat în perioada veche statui sau măcar o statuie de cult a zeiţei. Despre astfel de monumente sculpturale nu avem însă pînă acum nici un indiciu. La Tomis şi Callatis, sculptura în piatră a secolelor VI—V î.e.n. nu şi-a găsit încă nici o ilustrare. Cît priveşte perioada avută în vedere, putem conchide, după kouros-ul de la Histria şi celelalte monumente amintite din Pont, că ea se află sub semnul nemijlocitei difuziuni artistice a Miletului. Poate că în sec. V î.e.n., mai degrabă în jumătatea a doua a acestuia, odată cu schimbările politice care au avut loc la Histria, adică cu preluarea puterii din mîna oligarhiei şi instaurarea democraţiei prin răzvrătirea celor avuţi, dar lipsiţi de drepturi, după cum ne informează Aristotel (Politica, IV, 4, 1920 b 11), citind printre alte exemple şi cetatea dobrogeană de pe malul lacului Sinoe — poate, deci, că în vremea amintită să se fi făcut simţită în Pont influenţa artistică a Atenei, prevestită de capul de marmură al lui Apolo de la Varna. Influenţă de netăgăduit, de altfel, în ce priveşte organizarea politică şi sistemul de alianţe ale oraşelor de pe coasta Mării Negre, după expediţia militară a lui Pericle în Pontul Euxin (circa 450 î.e.n.), care a consolidat poziţiile noilor regimuri venite de curînd la cîrma treburilor publice. Este de văzut dacă, în ce priveşte cele amintite, poate fi invocată mărturia unui tors fragmentar şi deosebit de degradat, ca produs al sculpturii attice, piesă provenind din săpăturile de la Histria de dinaintea ultimului război şi pe care G. Bordenache o situează în cei din urmă douăzeci de ani ai secolului V î.e.n.info
Gîndindu-ne la prosperitatea economică a oraşelor greceşti din Dobrogea, prosperitate bazată pe negoţul cu peşte şi cereale, cele din urmă produse fie pe teritoriile lor rurale, fie achiziţionate de la agricultorii băştinaşi din zonele fertile mai depărtate de mare, în special în sudul regiunii — cu greu ne-am putea explica relativa sărăcie a monumentelor sculpturale aparţinînd veacului al IV-lea î.e.n.

Judecînd comparativ cu perioada următoare (sec. III—I î.e.n.), cînd numericeşte sculptura în piatră, e adevărat, de calităţi foarte diferite, este vizibil preponderentă şi ţinînd cont şi de ceea ce, proporţional, materialul atribuit unui secol poate reprezenta faţă de cel acumulat pe o perioadă de timp de trei ori mai mare, sîntem obligaţi să recunoaştem totuşi neobişnuita puţinătate a monumentelor din sec. IV î.e.n. Din rarele piese care ne-au parvenit se poate deduce totuşi faptul că ele erau importate ca atare şi nicidecum lucrate în eventualele ateliere locale, despre a căror existenţă în această vreme nu avem nici o ştire. Chiar în perioada următoare, marmura continuă să fie adusă ca lestaj al corăbiilor, în bucăţi de dimensiuni reduse, elemente arhitectonice pentru edificii de mari proporţii rămînînd încă de domeniul importului de material finit. Abia în epoca romană situaţia se schimbă radical şi Tomis-ul, mare consumatoare de marmură brută, o va aduce de peste mare în monolite gigantice.
O altă cauză a rarităţii sculpturii din sec. IV î.e.n. este intensul negoţ cu antichităţi de la Tomis şi Callatis, practicat pe scară mare pînă la sfîrşitul veacului trecut, operele de artă luînd calea apei pe care veniseră, de data aceasta spre colecţiile particulare sau publice din vestul Europei. Histria, acoperită de pămînt, a fost scutită de atare flagel. Dar şi aici, datorită înnisipării portului şi a accesului în actualul lac Sinoe, refolosirile, încă din cea mai bună antichitate, au constituit un flagel local deloc neglijabil. În plus, aria epocii clasice dezvelită pînă acum la Histria este foarte redusă în raport cu suprafaţa oraşului în acea vreme.
Astfel stînd lucrurile, ne-au parvenit de la Histria, din a doua jumătate a sec. IV î.e.n., mai multe reliefuri votive fragmentareinfo, a căror apartenenţă la atelierele attice poate fi doar bănuită din pricina stării lor proaste de conservare. Schemele compoziţionale sînt ale unui repertoriu tipic pieselor de mici dimensiuni folosite ca ofrande. Tot comerţului de artă attic îi poate fi atribuit şi capul feminin al unei mici statuete de marmură descoperit la Callatisinfo, precum şi o statuetă acefală a unei fetiţeinfo, primul de la sfîrşitul sec. IV î.e.n., cea de a doua o replică locală elenistică a unui original de import datînd tot din sec. IV. Astfel de replici, numeroase în sec. III şi II î.e.n. (colecţii particulare din Bucureşti; o piesă fragmentară din colecţia Severeanu, o alta acefală în actualul muzeu de la Mangalia), ne confirmă presupunerea asupra datei începuturilor atelierelor sculpturale dobrogene, a orientării lor artistice, precum şi a difuziunii anterioare a prototipurilor attice în oraşele greceşti din Pontul Stîng. În această din urmă privinţă nu putem invoca decît o mărturie indirectă, şi anume baza unei statui de marmură (judecînd după mărimea suprafeţei de aşezare, ceva mai mică decît statura umană) aflată în acelaşi muzeu din Mangalia, statuie care va fi reprezentat pe o oarecare Hegeso. Numele este de rezonanţă attică, iar stilul grafic al inscripţiei atribuibil celei de a doua jumătăţi a sec. IV î.e.n. Cam tot din aceeaşi vreme sînt cunoscute mai multe nume de callatieni la Atena şi invers, lucru ce ne lasă putinţa de a presupune, aşa cum amintita bază sugerează, şi prezenţa fizică a sculpturii ateniene în piatră într-un oraş care se număra printre cele ce asigurau jumătate din importul de grîu descărcat pe cheiurile Pireului.
ARHITECTURA greacă în oraşele dobrogene ne este încă puţin cunoscută pentru perioada sec. VI-IV î.e.n. De peste un sfert de veac au fost dezvelite în întregime la Histria rămăşiţele templului consacrat, se pare, după fragmentele ceramice cu graffiti descoperite în puţul în care erau aruncate ofrandele dezafectate, lui Zeus ca protector al cetăţii: Zeus Polieus.

De fapt, în afară de platforma pe care se ridicau zidurile cellei şi ale pronaosului templului şi cele patru trepte de acces lucrate în blocuri de calcar dobrogean, nici un alt fragment arhitectonic (coloană, capitel, arhitravă) nu a ajuns pînă la noi spre a putea încerca o reconstituire măcar grafică a sanctuarului. Datarea acestuia în forma lui ultimăinfo (de fapt, cea care ne-a parvenit) s-a făcut baza amforelor de Chios îngropate în platformă ca ofrande la începutul sec. V î.e.n. Sanctuarul lui Zeus era probabil de mică înălţime şi nu este exclus, avînd în vedere lipsa cvasi-totală pe întreaga suprafaţă a zonei sacre descoperite a fragmentelor arhitectonice care ar putea fi puse în legătură cu construcţia, ca o bună parte a elementelor structive să fi fost de lemn, iar decoraţia arhitectonică de teracotă. De altfel, în afară de distrugerea serioasă a lăcaşului ab antiquo, săpăturile arheologice însele au lăsat mult de dorit în ce priveşte capacitatea de surprindere a unor amănunte, esenţiale faţă de carenţa de date arheologice a contextului. Din păcate, acestea sînt irecuperabile şi trebuie să ne mulţumim cu ceea ce săpătorii monumentului ne-au putut da. Chiar dacă nu a avut un peristil, templul lui Zeus era probabil înconjurat de un portic de lemn mergînd pînă la marginea platformei şi adosat zidirii principale, cu acoperişul sub nivelul celui al cellei, şi al cărui rost va fi fost în primul rînd să protejeze fundaţiile puţin adînci ale edificiului de infiltraţia apei pluviale de pe acoperiş şi construcţia, în general, de intemperii.
Noi conjecturi vor fi făcute asupra templului lui Zeus cu ocazia viitoarei publicări integrale a zonei sacre, mai ales în lumina descoperirii fazelor arhaice ale templului Afroditei, căreia îi aparţin cu siguranţă fragmentele de teracote arhitectonice sau figurinele de lut ars răspîndite prin preajmă-i. Deja un pavaj exterior incintei arhaice a templului Afroditei, delimitat în mare, de mai multe anathemata (ofrande) de piatră (baze votive?) şi acoperit cu un strat gros de arsură indică, cel puţin pînă cînd relatările săpătorilor (după părerea noastră, ai celui mai vechi sanctuar histrian, de la sfîrşitul sec. VII poate) vor confirma sau nu că un portic de lemn era adosat construcţiei iniţiale, măcar în părţile ei laterale.
Descoperirea sanctuarului Afroditei, cu multiplele lui faze de refacere, împărţire şi amenajare a spaţiului interior, repune deopotrivă şi problema atribuirii capitelului ionic de calcar descoperit la Histria templului lui Zeus Polieus. Aflată în depozitele şantierului, respectiva piesă a fost studiată de Dinu Theodorescu şi inclusă în seria evolutivă şi tipologică a capitelului ionic grec, stabilindu-i-se obîrşia în zona egeană şi datarea între 500—480 î.e.n.info Cît priveşte întîietatea ordinului ionic la Histria, cel puţin sub raport cronologic, nu sînt pînă acum motive să nu o acceptăm. Despre pătrunderea, însă, a doricului în colonia milesiană, cea mai timpurie mărturie pînă în prezent este cea a unui capitel lucrat în calcar gri, spongios şi silicios, şi care a fost întrebuinţat ca bază a unei coloane a edificiului de epocă constantiniană aflat deasupra templului lui Zeus Polieus. După opiniile aceluiaşi Dinu Theodorescu, capitelul aparţinea unui edificiu ridicat la Histria între 350—340 î.e.n.info Aceasta nu înseamnă, evident, că va fi fost prima manifestare a doricului în cetate şi este de presupus, ţinînd seama de afirmarea influenţei ateniene cu un veac mai înainte, că şi arhitectura se va fi conformat noii orientări.
De la Tomis şi Callatis, pentru vremea ce ne preocupă, vestigiile sînt ca şi inexistente. Cu cîţiva ani în urmă au fost descoperite la Tomis, în jurul vechii clădiri a Muzeului, o ţesătură de ziduri greceşti, databile, după recolta ceramică, în secolele VII—IV î.e.n.

Pentru cea mai veche atestare a bolţii de piatră pe teritoriul României trebuie amintite cele două morminte cu cameră funerară de la 2 Mai, la sud de Mangalia. Este vorba de construcţii de mici dimensiuni, din piatră, cu boltă în leagăn; cea mai apropiată de Callatis, de dimensiuni reduse şi descoperită la începutul veacului nostru, nu are dromos (culoar de acces); cealaltă, adăpostind două morminte, are dromos de piatră, iar lucrările de tăiere şi asamblare a blocurilor (efectuate pe loc) sînt de o remarcabilă preciziune, finisajul îmbinării lor fiind perfect. Este vorba de construcţii funerare destinate aristocraţiei getice elenizate, tipul de construcţie fiind răspîndit în lumea tracică în sec. VI—IV î.e.n. Monumentele amintiteinfo, lipsite de context arheologic (cît priveşte primul, nu se ştie dacă l-a avut, iar cel de al doilea a fost „curăţit“ de orice inventar încă din antichitate), pot fi datate la sfîrşitul sec. IV î.e.n. şi începutul celui următor.
CERAMICA greacă arhaică şi clasică (sec. VII—IV î.e.n.) este în mod divers şi abundent reprezentată în ruinele coloniilor greceşti din Dobrogea. Cum este de închipuit, pentru Histria dispunem de datele cele mai complete, materialul ceramic din această aşezare formînd obiectul mai multor studii speciale şi în final al unui catalog din seria monografică consacrată cetăţiiinfo. Este vorba, bineînţeles deocamdată, de importurile de vase din lumea greacă egeeană, studiate de P. Alexandrescu, ale cărui concluzii vor fi înfăţişate în cele ce urmează. În lumina acestui material, Histria apare, pînă acum, drept cea mai importantă colonie greacă din Pont în sec. VII î.e.n. Vasele cele mai vechi sînt cele aparţinînd aşa-numitului stil al „caprelor sălbatice“ de la sfîrşitul sec. VII î.e.n., majoritatea fabricate la Rodos, bolurile decorate cu păsări, cu rozete punctate, cu fileuri paralele, cu „ochiuri“ şi cu flori de lotus. În prima jumătate a veacului VI î.e.n. pînă în cel de al treilea sfert al său se situează vasele (amfore, oinohoe, situle, cupe) aparţinînd stilului Fikellura şi aşa-zisului grup samian. După cum se observă, e vorba de ceramică provenind din atelierele est-greceşti (ioniene); importurile din aceste centre continuă să rămînă masive şi după ce, la mijlocul sec. VI î.e.n., apar la Histria vasele attice. Dintre acestea, cele mai frecvente sînt cele provenite din atelierul lui Lydos, care deţine supremaţia pieţei şi la Berezan, Olbia şi Nymfaion, în detrimentul altor ateliere attice foarte slab reprezentate, cum ar fi cele ale lui Exekias şi Amasis. În al treilea sfert al sec. VI î.e.n., cantitatea de ceramică attică la Histria începe să devină importantă, cele mai frecvente fiind cupele „micilor maeştri“. Se remarcă absenţa pieselor de lux şi a ceramicii cu figuri roşii, dar în aceeaşi situaţie se află şi Olbia şi Panticapaeum. Vasele attice cu figuri roşii sînt rare şi în sec. V, pentru a deveni inexistente în a doua jumătate a acestui veac, fapt care contrastează cu abundenţa tot mai mare a vaselor attice cu figuri negre, începînd cu mijlocul veacului V î.e.n.
În sec. IV î.e.n., ceramica cu firnis negru este dominantă, cea mai mare parte fiind de provenienţă attică, dar cea cu figuri roşii continuă să rămînă mult mai rară decît în celelalte colonii din nordul Pontului. Poate că tocmai respectiva raritate a ceramicii cu figuri roşii va fi determinat-o pe Marcelle Lambrino, întîia cercetătoare a vaselor de lut descoperite la Histria, să presupună o cezură a acestei categorii de material între perioada arhaică şi a doua jumătate a sec. V, cînd predominanţa attică i se părea de necontestat. Rămîne oricum semnificativ faptul că penetraţia mărfii attice de lut ars în regiunea masivei colonizări şi a predominanţei economice ioniene devansează în timp cu mult pe cea politică şi militară a Atenei şi chiar şi pe cea cultural-artistică.

Să nu uităm însă că aceste importuri attice sînt în fond produse de lux şi că de fapt ceramica de uz comun, care este cea mai abundentă în descoperirile arheologice de la Histria, fie ea de import sau fabricată în atelierele locale, stă sub semnul tipologiei nord-ioniene şi eolice, fiind similară cu cea a coloniilor foceene din sudul Franţei. Acest gen de ceramică (nord-ioniană şi eoliană), a cărei arie de răspîndire se confundă cu cea a difuziunii vaselor foceene, a fost determinantă în ce priveşte formarea ceramicii tracice şi celtice (din Gallia). Despre raporturile dintre ceramica greacă şi cea tracică se va discuta însă într-un capitol următor. În cadrul acestor relaţii, un rol de seamă l-au jucat atelierele ceramice din cetăţile pontice, cele ale Histriei cu precădere.
Deşi încă din 1954 se admitea posibilitatea unei producţii ceramice histriene localeinfo, doar cîţiva ani mai tîrziu (1956, 1957, 1963) s-au descoperit în sectorul Z din zona vestică a cetăţii mai multe cuptoare situate de-a lungul zidului de incintă din epoca clasică (distrus în deceniul VI al sec. IV î.e.n.) şi datînd din sec. V—IV î.e.n. Epocii arhaice îi aparţine cuptorul nr. 4, descoperit abia în 1973 în secţiunea G din extremul vest al platoului histrian, secolelor V—IV î.e.n., cuptorul nr. 2, 1973, din secţiunea G, iar secolului IV î.e.n. mai multe cuptoare (nouă la număr), descoperite în 1957, 1963, 1970, în sectorul Z2info. S-a căpătat astfel dovada producţiei de vase în centrul comercial-agrar şi — în lumina acestor descoperiri — şi meşteşugăresc, care era Histria epocii arhaice şi clasice. Grupa ceramică locală s-a deosebit însă de cea de uz comun de import îndată ce au fost reluate la Histria săpăturile, după ultimul război. Înaintea acestei date, M. Lambrino susţinea inexistenţa olăritului autohton, făcînd în acelaşi timp o deosebire netă (din punct de vedere al obîrşiei vaselor) între cele două procedee de ardere în cuptoare: arderea reductoare, în cuptoare ermetic închise, în urma căreia se obţineau vase de culoare cenuşie, şi arderea oxidantă, cu tiraj de aer, care producea culoarea cărămizie, obişnuită ceramicii. Se ştie astăzi că ambele procedee puteau fi folosite de acelaşi olar, la şarje succesive, pentru a dubla varietatea tipurilor cu varietatea culorii pastei.
Compusă din argilă locală, din brizură de scoici, dintr-un pămînţel care îi dădea uneori un aspect alburiu, ceramica fabricată la Histriainfo are o facies proprie, deşi baza tipologiei ei sînt modelele de import. Cele mai vechi forme de vase sînt o oinohoe din tumulul XII al necropolei, datînd din al treilea sfert al sec. VI, un crater cu mînere implantate orizontal pe pîntec (sfîrşitul sec. VI), o lekane cu toarte verticale pe buză (fel de vas deosebit de frecvent la Histria în al treilea pătrar al aceluiaşi secol), în fine, tipul de cană din a doua jumătate a sec. V î.e.n., cu modele în importurile din veacul anterior. Modele eoliene arhaice stau la baza ceştii cu toartă supraînălţată, dar ţinem să amintim că astfel de vase sînt deosebit de frecvente la începutul primei vîrste a fierului în vestul Asiei Mici, în Balcani şi în Egee, ca urmare a unor mai vechi conexiuni culturale. Tot un model eolian vede P. Alexandrescu şi în lekane cu toarte orizontale, produsă la Histria cu începere din prima jumătate a sec. V î.e.n. Tot un prototip eolic l-a avut şi strachina cu buza întoarsă spre interior, un alt tip de vas deosebit de răspîndit la Histria. Asiatic e şi modelul acelor „farfurii de peşte“, curente în sec. V. Predominanţa modelelor microasiatice este clară, deci, şi în privinţa producţiei de ceramică locală. Varietatea tipologică a ceramicii fabricate sau importate la Histria reflectă caracterul eclectic al colonizării milesiene în sensul că la ea participaseră greci din diferite oraşe ale Ioniei.

Ceramica attică de uz comun nu a reuşit să se impună la Histria, vasele produse în cetate continuînd pînă în epoca clasică să se înscrie în descendenţa formelor asiatice. Totuşi, acea peliké descoperită în cimitirul get de la Satu-Nou (Constanţa) a fost creată la Histria sub influenţă attică, iar skyfos-ul descoperit în cetate (nu ştim dacă au mai fost descoperite şi alte exemplare) imită o formă attică din prima jumătate a veacului V î.e.n.
Evident că ceramica de uz comun lucrată la Histria servea nevoilor locale ale orăşenilor, dar şi celor ale geţilor din hinterland drept o marfă mai aleasă, în vreme ce aristocraţia tribală îşi putea permite luxul achiziţionării vaselor de import de calitate tehnică şi artistică mult superioară. Despre difuziunea ceramicii locale histriene se va vorbi, cum am mai spus, într-un capitol următor.
O producţie locală de ceramică mai putem bănui la Callatis, unde s-au descoperit numeroase tipare pentru figurinele de lut ars. Este, deci, de presupus că vor fi existat, cu începere cel puţin din sec. IV î.e.n., şi cuptoare de vase. Ţinînd seama de faptul că la Callatis statuetele de teracotă reprezentau tipuri caracteristice multor centre de fabricaţie situate în Pont, dar mai ales în Egee, deducem că procesul de copiere s-ar fi extins şi la formele ceramicii cu angobă. În acest sens, ilustrativă ni se pare o amforă, folosită drept urnă funerară, cu decoraţia antropomorfă aplicată, piesa datînd din sec. IV î.e.n. şi reproducînd totodată, cum de altfel se obişnuia în epocă, forme metalice de vase de acelaşi tip, aşa cum stă mărturie o hidrie de bronz descoperită într-un mormînt tumular de la Callatis şi ornamentată pe pîntec cu cuplul Dionysos-Ariadnainfo (acum la M.I.R.S.R.), vas ce se datează în prima parte a sec. IV î.e.n. În legătură cu această importantă realizare toreutică sînt de amintit cele două hidrii similare descoperite în 1960 la Mesambria, decorate sub toarta verticală cu aplice de bronz identice, figurînd răpirea Oreitiei de către Boreu. Ele datează din aceeaşi vreme ca şi descoperirea callatiană şi reprezintă neîndoielnic produsul aceluiaşi atelier attic (credem noi) care îşi desfăcea marfa, prin intermediul negustorilor, în Pontul Stînginfo. Ca produs de import al toreuticii figurative putem cita şi prezenţa într-un mormînt de incineraţie de la Tomis, de la sfîrşitul sec. IV î.e.n., a unui capac de oglindă, de bronz, reprezentînd un cap feminin tînăr spre stînga, cu coafura în şuviţe strînse la spate într-un coc. Este vorba, bănuim tot de un import provenind dintr-un atelier atticinfo. Cu totul insolit în peisajul arheologic al Dobrogei este un mic vas piriform de aur (8,5 cm), lucrat prin turnare (?) şi avînd sudate pe suprafaţa corpului conuleţe de sîrmă filigranată, cu vîrfurile închise de către un mic grăunte de aur. Vasul, aflat acum la M.I.R.S.R., a fost descoperit pe traseul canalului dobrogean, obîrşia sa putînd fi Asia Anterioară, iar datarea propusă de editor, secolele VIII—VII î.e.n.info
TERACOTELE FIGURATIVE sînt, alături de ceramică, piesele cele mai întîlnite în săpăturile arheologice. Dacă Histria deţine prioritatea şi supremaţia producţiei de vase, Callatis este oraşul care a fabricat cele mai multe statuete de teracotă. În ce priveşte vechimea pieselor descoperite, întîietatea îi aparţine totuşi Histriei. Este vorba de vasele plastice reprezentînd o kore cu mîna stîngă adusă la piept, în care ţine un porumbel, şi de cele două piese înfăţişînd Sirene, obiecte descoperite încă de V. Pârvan în zona sacră, şi care sînt, neîndoielnic, importuri din sec. VI î.e.n. Kore provine din atelierele samiene, iar cele două Sirene din mediul rodian (ateliere ioniene funcţionînd sub influenţa Rodos-ului).

În 1960, în săpăturile din sectorul T (templu), a fost descoperit un cap feminin (protomă decorativă), datînd din prima jumătate a sec. VI î.e.n.info, produs al unui atelier din Chios. Este interesant de remarcat asemănarea calitativă a pastei acestei piese şi a amforelor chiote din veacul următor. De la sfîrşitul veacului VI î.e.n. datează şi statueta unei femei pe tron, descoperită în 1974 în secţiunea G şi care e de tip delian bine cunoscut. Toate figurinele citate sînt importuri. Situaţia este generală în sec. VI şi începutul sec. V în vestul şi nordul Pontului. Publicînd statuetele de teracotă cu provenienţă certă din coloniile greceşti ale litoralului lor, arheologii sovieticiinfo  au constatat că în perioada amintită este caracteristic importul din centrele ioniene, de la Rodos, Samos, Delos. De pildă statueta deliană a femeii (zeiţei) pe tron se regăseşte aidoma la Olbia, Tiritake, Apollonia. Ei nu exclud totuşi o producţie locală în stil ionizant. Puţinătatea descoperirilor de la Histria nu ne îngăduie să surprindem penetraţia, în sec. V î.e.n., a tipologiei atelierelor attice, aşa cum s-a produs aceasta, de pildă, la Olbia.
Graţie plasticii în teracotă avem dovedită, încă din sec. VI î.e.n., existenţa unei demonologii acvatice în Pontul Stîng, prin descoperirea la Apollonia a unui vas plastic în formă de ,,Sirenă“ (pe lîngă cele două de la Histria, menţionate mai înainte, şi considerate de noi harpiiinfo, împreună cu alte mărturii ulterioare). Pentru această vreme nu ne sînt cunoscute, cel puţin nouă, piese similare în nordul Pontului.
Date fiind importurile de ceramică corintiană la Histria şi în nordul Pontului, este de presupus că şi la Histria se vor afla acele păpuşi cu membrele articulate, atît de caracteristice coroplasticii corintice şi care îşi fac apariţia la sfîrşitul sec. VI şi începutul sec. V la Olbiainfo şi la Panticapaeuminfo; în Colecţia Severeanu, o astfel ele păpuşăinfo, poate mai tîrzie decît cele amintite, ar putea proveni de la Histria, colecţionarul întreţinînd, înainte de război, legături cu localnicii, care-i furnizau piese arheologice; nici o indicaţie, însă, nu certifică presupusa provenienţă.
Cu începere din sec. IV î.e.n., la Callatis sînt produse, în mari cantităţi, figurine de teracotă. Dovadă stau numeroasele tipare de lut arsinfo, mult mai numeroase decît cele descoperite pînă acum la Histria. În cazul acestei industrii artistice nu putem vorbi, în sens larg, de o specificitate şi de o inventivitate locală, ci de o producţie eteroclită în funcţie de tiparele primite din diversele centre ale lumii greceşti, de piesele de import copiate şi manufacturate local, de combinaţia fortuită sau expresă a capetelor pe alte trupuri, alterînd înfăţişarea originalelor. Publicînd teracotele din Colecţia Severeanu şi repartizîndu-le tipologic pe centre (din Italia, Sicilia, Grecia, Pontul Euxin, insulele Egeice, Asia Mică), am constatat că cele cu provenienţă sigură din Dobrogea, datînd din sec. III—II î.e.n., sînt replici mai mult sau mai puţin fidele ale prototipurilor attice de la Tanagra, microasiatice de la Myrina, aceste replici distanţîndu-se deseori foarte mult în timp de prototipul original. Tot din perioada amintită (sec. III—II î.e.n.) am reuşit să identificăm cel puţin două tipuri (Silen ityfalic aplecat pe spate şi Pan ityfalic aşezat pe o stîncă), reprezentînd creaţii callatiene locale. Din cele 140 de piese publicate de noi, dintre care puţine provin cu certitudine din Dobrogea, nu pot fi desprinse concluzii. Totuşi, cele constatate ne întăresc impresia lăsată de parcurgerea vizuală a materialului aflat în muzee şi colecţii particulare, şi anume că în sec. IV la Callatis se copiau cu precădere tipuri importate (momentul corespunde cu perioada de maximă înflorire a coroplasticii greceşti), pentru ca în veacurile III şi II să se execute variante după modele din sec. IV şi chiar să se creeze unele tipuri locale, încă prea puţin cunoscute.

Sînt deopotrivă remarcabile legăturile Callatidei cu coroplaştii din oraşele din nordul Pontului, în sec. IV î.e.n., de unde provin figurine ale divinităţilor adorate acolo în acea vreme (Cybele şi Attis la Olbia, de pildă, par a furniza tipare sau modele pentru piese callatiene similare, ca acea Cybele de la Muzeul din Mangalia). Spre a anticipa asupra perioadei următoare, amintim că în sec. III î.e.n. multe tipuri de figurine sînt comune la Callatis şi Chersones (dar şi de amfore stampilate aduse din cetatea din nordul Pontului), oraş doric, soră a Callatidei, avînd ca metropolă aceeaşi Heraclee Pontică, care l-a reîntemeiat după ce fusese mai înainte colonizat de milesieni. Dintre tipurile chersonesite, cele mai des întîlnite la Callatis sînt măştile lui Dionysos şi ale Satirilor, Demetra, Afrodita, Eros şi Tanatosinfo, divinităţi adorate în oraşul chersonesiţilor.
Coroplastica secolului IV la Tomis ne este, deocamdată, necunoscută, iar la Histria ea este ilustrată printr-o figurină masculină şi un exemplar fragmentar reprezentîndu-l pe Apolo Sauroctoninfo. Această din urmă piesă, dată ca provenind din „vechile săpături“ şi înregistrată sub nr. inv. V 1934 a-c, este foarte suspectă din punctul de vedere al originalităţii. Ca să nu mai vorbim că maniera tehnică nu e conformă celei antice, sexul divinităţii este acoperit cu... o frunză de viţă, pudicitate elocventă pentru mentalitatea modernă a unui falsificator nu prea competent, avînd în minte imaginile statuilor pudicizate de la Vatican.
Aparţinînd unei categorii limită între coroplastică şi podoabe sînt figurinele-aplice aurite, în relief decupat, folosite mai ales ca podoabe funerare, cum sînt cele peste o sută de astfel de miniaturi (dansatoareinfo, luptători, Eroşi citarezi etc.) descoperite în mormîntul unei fetiţe de la Callatis şi datînd din sec. IV î.e.n. Procedeul auririi micilor obiecte de lut ars, spre a crea iluzia masivităţii şi autenticităţii, apare în a doua jumătate a sec. IV şi se va intensifica în cursul celorlalte veacuri ale elenismului ca parte integrantă a unei producţii de facsimile destinate unei largi clientele cu pretenţii sporite în a imita felul de viaţă al celor bogaţi, clar cu infinit mai reduse mijloace financiare.
MONEDELE bătute de cetăţile pontice pot face obiectul unei luări în considerare din punct de vedere artistic cu atît mai mult cu cît, cel puţin în cazul Histriei, un atare criteriu a servit drept argument al datării întîiei emisiuni a cetăţii. Este vorba, bineînţeles, de cunoscutele piese de argint, cu cele două capete de tineri inversate, prezentate din faţă. Semnificaţia acestei imagini a stîrnit discuţii care au deja o considerabilă vîrstă şi diversitate; la lunga serie de opinii am adăugat şi noi una legată de Zodia Gemenilor, de navigaţia în Pont şi de comerţul cu sturion sărat sau proaspăt.
Din punct de vedere stilistic, prima emisiune histriană se situează în climat artistic ionic arhaic. Nu mai poate subzista nici un dubiu că redarea ochilor cu pleoapele groase şi a masei capilare compactă şi lipită de craniu n-ar fi indicii ale plasticii sec. VI î.e.n. Din această primă emisiune nu sînt cunoscute decît două exemplare. Un hemiobol datat la sfîrşitul sec. V. î.e.n. pare stilistic legat de seria arhaică şi, cel puţin pe aceste criterii, databil cu un veac mai înainte. Discrepanţa artistică între cele două mari zise subgrupe ale monedelor de argint histriene, dintre care a doua datată în a doua jumătate a sec. V î.e.n. şi începutul sec. IV, este deosebit de frapată mai ales prin lipsa „punţilor de legătură“. Faptul scoate în evidenţă încetarea baterii banilor de argint pentru o bună bucată de vreme. Nu aducem în discuţie criterii ponderale, pentru a corobora cu ele constatări stilistice şi ipotezele decurgînd din acestea.

De altfel, atare criterii s-au dovedit a nu fi decisive sub raportul arealului răspîndirii lor şi al cronologiei. Nu repunem în discuţie nici semnificaţia iconografică a aversului. Atragem doar atenţia asupra următoarelor fapte:
1)    Vulturul de mare cu peştele în gheare mai apare în Pont pe reversurile monetare ale Olbiei şi oraşului Sinope. Este evident vorba de un vultur de coastă care se avîntă pînă la circa 200 m în larg. Pe litoralul dobrogean el se numeşte Haliätus albicella, codalb. Prada pe care o ţine în gheare nu e un delfin, care e un mamifer (gregar, cu familii bine întemeiate; puii sînt rari, cel mult unul anual pentru o pereche şi care chiar de la naştere este imposibil de atacat, stînd sub burta mamei şi greu de transportat de o pasăre mică cum e acest vultur), ci un peşte, în cazul Olbiei şi Histriei un sturion, în cel al Sinope-lui, un ton (izvoarele antice menţionează bogatul comerţ al oraşului cu acest fel de peşte).
2)    Nu s-a pus problema provenienţei argintului monedelor histriene arhaice.
3)    Nu s-a făcut nici o legătură între sursa metalului monetar şi amintitul hiatus al monedelor de argint ale oraşului.
Nu mi se pare o întîmplare faptul că Sinope, Histria şi Olbia au pe revers „emblema“ vulturului de mare cu peştele în gheare: cîteşitrele sînt întemeieri milesiene, cîteşitrele oraşe cu importantă activitate pescărească, în fine, de lîngă Sinope, traversarea spre Crimeea era cea mai scurtă. Deşi barat dinspre continent de un lanţ muntos, Sinope făcea un susţinut comerţ cu minereurile exploatate în hinterland. După tradiţie, oraşul ar fi fost întemeiat înainte de 756 î.e.n., distrus apoi de cimmerieni şi reîntemeiat la sfîrşitul veacului VI. Spre est, nu departe de Sinope, pe coasta Pontului, se află cele mai vechi şi mai importante exploatări de minereuri metalifere ale Asiei Mici. Încă din mileniul al doilea î.e.n., de aici se scoteau cantităţi importante de argint, metal mai rar decît aurul în vremea stăpînirii asiriene. Este de presupus că prin intermediul Sinope-lui şi al Cizicului, deopotrivă întemeiere milesiană din 756 şi reîntemeiată în 675, argintul era răspîndit în lumea ioniană, cu atît mai mult cu cît sursele proprii ale Cizicului în ce priveşte acest metal conferiseră încă de timpuriu o largă faimă şi răspîndire staterilor săi.
Faptul că metalul monetar histrian va fi provenit din sud-estul Pontului, via Sinope, l-ar putea confirma tocmai cezura mai sus amintită a monetăriei de la Histria, ce ar fi de pus în legătură cu înstăpînirea perşilor în Asia Mică şi controlul ce-l vor fi exercitat asupra resurselor de acest fel. Este posibil ca o dată cu consolidarea comerţului attic în Marea Neagră, argintul să fi fost adus clin insulele Egeii, de la Tasos, din sudul Traciei etc., şi în acest fel să fie reluată activitatea monetară la Histria. Cu toată lipsa de izvoare, o atare cercetare ar trebui întreprinsă, măcar pentru a schiţa deductiv, liniile mari ale unei chestiuni nu fără interes. În urma unei astfel de investigaţii se va vedea dacă primele emisiuni histriene nu pot fi împinse către începutul sec. VI î.e.n., datare căreia nu i s-ar opune aspectul stilistic al celor două monede arhaice cunoscute.
Activitatea monetară a Callatidei se înscrie cu precădere în perioada următoare secolului IV î.e.n., veac în care cetatea începuse totuşi să emită drahme de argint cu capul lui Herakles pe avers. Chiar de la primele lor emisiuni, atelierele monetare callatiene nu excelează sub raportul exigenţei artistice. Spre deosebire de monedele histriene, cele de la Callatis sînt terne, matriţele fiind executate parcă de meşteşugari, nu de artişti.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2