Dacia Antiqua

STATUARIA

În afara celor cîteva statui cu portrete individualizante (piese întregi sau fragmentare) asupra cărora am zăbovit în paginile precedente pentru valoarea lor prioritară ca portrete, din pămîntul României au ieşit la iveală o serie întreagă de statui romane cu funcţionalitate funerară (feminine şi masculine), statui onorifice de bronz (ridicate împăraţilor şi împărăteselor, dar ajunse pînă la noi în răzleţe şi puţine fragmente), statui închinate numeroaselor divinităţi adorate în antichitate pe aceste meleaguri, în fine, statuete cu caracter cultual, avînd aceleaşi rosturi ca şi cele de mai înainte, destinate însă altarelor private şi în mai mică măsură lăcaşelor publice de cult.
Tipologia statuilor feminine funerare se înscrie, fără excepţie, în cadrul schemelor iconografice preluate de sculptura romană din statuaria greacă şi difuzate în provinciile europene ale Imperiului. De la Constanţa provine astfel statuia de dimensiuni medii a unei fetiţeinfo, cu părul tăiat scurt, în semn de doliu (pl. III, 1) şi drapajul veşmîntului derivat din cel al Micii Herculaneze (M.I.R.S.R.). Ea se datează în sec. II e.n. Tipul Marii Herculaneze a cunoscut cea mai largă răspîndire în statuaria funerară romană din pricina intrării sale încă din sec. I e.n. în acest repertoriu. Statui de tip Marea Herculaneză au fost descoperite la Drobeta, Sarmizegetusa, Micia, Apulum, Cinciş, Potaissa şi în alte centre din Dacia Superior. Exemplele noastre se vor referi numai la piesele întregi şi nu la zecile de statui acefale sau la încă şi mai numeroasele fragmente ale altora mult deteriorate. Amintim astfel sculpturile de la Sarmizegetusainfo (pl. III, 2) şi Apuluminfo, pl. III, 3, (două bucăţi, dintre care prima aflată la M.I.R.S.R.), databile în sec. II e.n., precum şi pe cea de la Potaissa (M.I.T.), datînd din epoca Severilor.
Portretistica Iuliei Domna, difuzată şi depersonalizată (în statuaria provincială, are la bază portretul de la Vatican, reprodus şi în Dacia, la Apulum şi fixat cronologic prin reluarea lui pe panoul Arcului Argentariilor de la Roma (203—204 e.n.). Statuia de la Potaissa o reprezintă pe defunctă împreună cu un copil (pl. III, 4) pe care-l ţine de mînă. Nu avem cîtuşi de puţin a face cu individualizarea unui caz, ca urmare a comenzii exprese a beneficiarului. Este vorba de contaminarea tipului cu circulaţie în statuaria provincială, şi anume cel al Medeii cu schema Marii Herculaneze şi portretul cvasidepersonalizat al Iuliei Domna. Tipul Medeii (cu doi copii) apare în statuarie în Gallia, la Arles, precum şi, nu mai puţin de trei ori, în Pannonia (la Aquincum, Intercisa şi Poetovioinfo).
Tipul statuar Palliata, înrudit în ce priveşte dispunerea vestimentară cu Marea Herculaneză, intră în repertoriul provincial odată cu începutul epocii Severilor. Din Dacia Superior se cunosc trei exemplare, două provenind de la Sarmizegetusa (în muzeul local), iar altul dintr-un loc necunoscut (aflată la Brukenthal, Inv. nr. 7052). Tipul Palliata ia locul, în repertoriul statuariei provinciale, tipului Pudicitia, de obîrşie micro-asiatică (constituit în al doilea veac al elenismului), adoptat de arta romană imperială în vremea lui Augustus şi încetăţenit în cea provincială încă din veacul I e.n. Statui de tip Pudicitia au fost descoperite la Sarmizegetusa (?) (fragment în Muzeul din Deva) şi la Apulum (M.U.A.I., două piese acefale, dintre care reproduceminfo pe cea cu nr. inv. 236/II, pl. III, 5). Statuile aparţinînd celor trei tipuriinfo nu depăşesc mărimea naturală decît rareori şi cu foarte puţin. Ele fac de obicei corp comun cu mici baze rudimentar finisate (spre deosebire de cele ale statuilor de cult), fapt care ne dă temei a le considera amplasabile (prin intermediul respectivelor baze monolite) în lăcaşuri special amenajate pe stilobatul construcţiilor funerare ,,cu baldachin“, discutate în cadrul monumentelor funerare.


Numeroase sînt şi statuile masculine (de obicei fragmentare), drapate în togă. Stereotipia acestor „togaţi“, dar mai ales tratamentul sculptural exclusiv formal (volumul corpului este redat aproape în plan, cu o insistentă frontalitate) lasă să se întrezărească destinaţia funerară a respectivelor opere artizanale de nivel superior. Veteranii preferau să fie imortalizaţi ca civili, cu atît mai mult cu cît, nu numai în Dacia, ci în toată Europa romană, stelele „militare“ devin tot mai rare odată cu sfîrşitul veacului I e.n. Pe ofiţerii însă decedaţi în Dacia statuile lor funerare îi redau în ţinută militară. Ilustrative sînt în acest sens cele descoperite la Sarmizegetusa şi Apulum (muzeul din Deva, nr. inv. 200, pl. III, 7 şi resp. 2189, pl. III, 8).
Statuile de bronz vor fi fost cu siguranţă numeroase pe teritoriul Sciţiei Mici şi al Daciei romane. Pedestre sau ecvestre, bronzul lor a fost reutilizat fie de chiar administraţia locală, atunci cînd vicisitudinile timpului o cereau (acesta fiind cazul statuilor dispărute în întregime), fie spoliat după părăsirea teritoriilor respective de puterea imperială sau distruse în atacurile dezlănţuite de pe la mijlocul sec. III e.n. de către populaţiile migratorii împotriva oraşelor romane din Dobrogea şi din provincia Dacia (cazul monumentelor de bronz ale căror fragmente ne-au parvenit).
De la Mangalia provine laba piciorului drept al unei statui pedestre masculine de mărime naturală (M.I.N.A.C.), lucrată cu îngrijire şi datînd din sec. IIinfo. La Troesmis va fi fost ridicată o statuie ecvestră din care s-a mai păstrat fragmentul unui picior din spate al calului (M.I.N.A.C.), găsit nu departe de aşezarea anticăinfo. De la Romula (Reşca) un fragment de armurăinfo  (pteryx) indică şi el existenţa cel puţin a unei statui de bronz (imperiale) în bogata aşezare din Dacia Inferior. În castrul de la Răcari Tocilescuinfo descoperea mîna dreaptă a unei statui de bronz şi mai multe fragmenteinfo (circa 3 000) din astfel de monumente închinate probabil lui Heliogabal şi altor împăraţi din prima jumătate a veacului III, loviţi de damnatio memoriae (osîndirea la uitare). De la Drobeta, două minuscule fragmente de armură (azi la M.P.F.), unul cu capul Meduzei, aparţinînd pieptului unei cuirase, iar altul fiind o pteryx (aripă) din partea de jos a platoşeiinfo, precum şi mîna stîngă a unei statui masculine de mari dimensiuniinfo sînt, dimpreună cu capul de bronz aurit al unei împărătese (discutat în grupul portretelor) mărturii asupra plasticii monumentale în bronz din această importantă aşezare militară romană.
De la Sarmizegetusa romană capul lui Traian Decius este descoperirea cea mai însemnată a statuarei de bronz din Dacia. Tot de aici mai provin şi o mînă de bronz de la o statuie imperială colosală (aflată la muzeul din Deva), o alta găsită în curtea mică a Palatului Augustalilor şi un picior al unei statui masculine, ambeleinfo aflate la muzeul local. Mîna stîngă a unei statui feminine din sec. II, descoperită tot la Sarmizegetusa se află la M.I.T. din Cluj-Napocainfo. Din aceeaşi aşezare provine şi o statuetă de bronz aurit şi de dimensiuni considerabile a Dianei, socotită drept statuetă de cult a unui templu, părere lipsită însă de vreo temeinică argumentare.info La Porolissum (Moigrad) au fost descoperite fragmente din statuia ecvestră a lui Caracallainfo şi din cea a mamei saleinfo, Iulia Domna (Mater Castrorum), monumente înălţate în castrul roman din localitate. Din castrul de la Gherla provine palma dreaptă fragmentară a unei statui colosale masculine (muzeul din localitate), iar la Brukenthal, descoperită undeva în Transilvania, se află mîna dreaptă colosală a altei statui masculine.

Modestele fragmente citate sînt, fără excepţie, de bună calitate şi au fost cu siguranţă aduse din afara hotarelor provinciei. Cele din Dacia Inferior sînt turnate într-o tehnică axată pe grosimea stratului de metal, vădind o rugozitate puternică a suprafeţei interioare. Indiciile acestui procedeu ne fac să le bănuim provenienţa din ateliere sud-dunărene. Vestigiile din Transilvania, ca şi cele din Sciţia Mică, sînt dimpotrivă lucrate în strat de bronz foarte subţire, cu suprafaţa interioară destul de lisă. Statuile erau din această pricină fixate printr-o armătură interioară, greutatea metalului nefiind suficientă spre a le echilibra pe soclu. După cîte ne putem da seama, obîrşiile acestor monumente vor fi fost atelierele din Noricum şi Germania şi respectiv cele din Italia, bronzieri anume veniţi de acolo urmînd să le asambleze în aşezările care le-au comandat. Asemănările tehnice între capul lui Traian Decius de la Sarmizegetusa şi capul lui Gordian III de la Rheinisches Landesmuseum din Bonn par să îndreptăţească cele abia afirmate, după cum maniera de turnare în strat gros şi de finisare a capului feminin de la Drobeta asemănîndu-se cu modalitatea realizării capului masculin de la Cladova (Muzeul Arheologic din Belgrad) justifică opinia asupra originii sud-dunărene a plasticii majore în bronz din Dacia Inferior. În secolele II—III, ateliere artistice competente, precum şi numeroase oficine ale industriei artistice se consolidează în Iliria şi provinciile central-europene, asigurîndu-şi fiecare atît o specificitate proprie, cît şi o clientelă care reflectă odată mai mult orientarea comercială şi culturală tradiţională pentru un considerabil răstimp din istoria Imperiului.
Reprezentările divinităţilor constituie tematica numeroaselor statui de cult descoperite în Dacia şi Sciţia Mică. Evident că nu pot fi trecute toate în revistă, deoarece lucrarea noastră, am mai spus-o şi o repetăm, nu este un catalog comentat pentru nici una din perioadele artei antice din România. Statuile lui Jupiter pe tron (aşa-zisul tip Verospiinfo ) sînt în marea lor majoritate sub un metru, probabil pentru că urmau a fi plasate pe postamente special amenajate în incintele de cult. Lucrate în general din augit-andezit, statuile acestei divinităţi erau opere de serie ale atelierelor de la Micia, Sarmizegetusa şi Apulum. În cea din urmă localitate a fost descoperită cu cîţiva ani în urmă (1976) o statuie colosală din marmură a lui Jupiter tronînd, rămasă pînă acum nepublicată. Părintele zeilor este uneori reprezentat şi cu vulturul la picioare (pl. III, 11,13), ceea ce i-a făcut pe unii să vadă în mult prea comuna prezenţă a acvilei ipostaza lui Jupiter Erapolitanusinfo. Alteori, în acelaşi cadru dimensional şi tipologic, Jupiter apare pe tron împreună cu Junona. În picioare, cu urme ale acvilei însoţitoare, Jupiter e cu precădere reprezentat în Dacia Inferior, la Romula de pildă (fragment de statuie de dimensiuni medii, în Muzeul din Caracal). Nu se cunosc pînă acum statui ale lui Jupiter pe tron la sud de Carpaţi. În schimb, Jupiter Serapis e atestat prin fragmente de statuiinfo şi statuete la Potaissa, Sarmizegetusa şi Sucidava.
Venus, atît de des înfăţişată de bronzurile şi teracotele din Dacia şi din toată Europa romană dealtfel, este prezentă la Sarmizegetusa (Muzeul din Deva nr. inv. 12045) printr-o statuie de marmură, deosebit de importantă din două puncte de vedere. Întîi pentru că redă într-o prelucrare locală, mult simplificată, nu numai prototipul grec creat de Calimah (sculptor atenian activ la sfîrşitul sec. V î.e.n. şi creator, zice-se, al capitelului corintic), ci şi pe cel provincial roman danubian, care este Venus genetrix de la Klagenfurt, datînd din prima jumătate a sec. II e.n.info. Statuia este remarcabilă şi pentru faptul că pe micul pilastru din stînga ei sculptorul şi-a înscris numele Claudius Saturninus sculpsit (pl. III, 9).

Este oare Saturninus, originar din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, autorul acelui colosal Jupiter tronînd de la Apulum, despre care abia am amintit? Lista numelor sculptorilor din Dacia este întregită de un Diogenes lapidarius, înscris pe un fragment de cip cilindric (pl. III, 18) descoperit la Aquae (Călan, acum la muzeul din Deva, inv. nr. 195), de un Marcus Cocceius Lucius de la Micia, de un Hermeros lapidarius de la Cristeşti şi de un Titus Iulius ... dintr-o localitate neprecizată.
Cultul lui Herculeinfo era deosebit de răspîndit în Dacia, iar valoarea funerară a unei părţi a iconografiei sale va fi menţionată mai jos. O statuie de calcar (pl. III, 12) de dimensiuni medii, descoperită la Napoca (M.I.T.), îl reprezintă ţinînd în mînă merele culese în grădina Hesperidelor (Hercule, tip Mastaiinfo ).
Calităţile curative ale apelor potabile sau termale din Dacia au prilejuit închinarea multor altare, busturi şi statui lui Esculap şi Salus (Hygieia). Dintre acestea, demnă de atenţie este statuia celei din urmă, descoperită la Sarmizegetusa (acum la Muzeul din Deva), care se remarcă nu numai prin bogăţia drapajului, fin şi nuanţat prelucrat, ci şi prin ponderea şi tectonica volumelor cîtuşi de puţin sacrificate în favoarea unui formalism convenţional, artizanal (pl. III, 6). Piesa merită toată atenţia, deoarece în cazul cînd n-ar fi vorba de un import, ea stă mărturie asupra unei dimensiuni şi feţe necunoscute ale artei romane din Dacia Superior, care depăşesc chiar şi meşteşugul lui Claudius Saturninus. La antipodul profesionalismului sculptural care a prezidat realizarea ei se află herma fragmentară din calcar a lui Esculap şi Salus (pl. III, 16) de la M.I.T. (provenind de undeva din Transilvania, inv. nr. 10). Sculptată în marmură, tot la Sarmizegetusa, este şi o Nemesis (pl. III, 10) de la Muzeul din Deva (inv. nr. 2195), în care întrezărim cu uşurinţă prototipul statuilor elenistice tîrzii, de dimensiuni medii şi mici, prelucrat însă cu infinit mai puţin har şi valenţe plastice decît amintita Salus.
Dintre nenumăratele reprezentări în Sciţia Mică şi în Dacia, ale Hecatei cu trei trupuri (Hekate triformis), statuete sau statui de dimensiuni medii, realizate, în marea lor majoritate în marmură, amintim pe cea binecunoscută de la Salinaeinfo (Ocna Mureş, jud. Alba) aflată la Brukenthal (pl. III, 15), căreia îi lipseşte polos-ul, partea inferioară şi unul din antebraţe. Două din trupuri sînt înveşmîntate în obişnuitul hiton răsfrînt şi strîns sub sîni cu o legătură, iar cel de al treilea e prelucrat pînă la înălţimea corsajului, aidoma unei coloane cu patru registre suprapuse şi amintind, prin rigiditatea lui, de Artemida din Efes sau de Venus de la Afrodisia. Pe primul registru superior relieful pare să înfăţişeze pe Hermes şi Telefos, pe al doilea sînt redaţi probabil Telefos şi ursitoarele, pe al treilea, bănuim, mitul lui Demeter şi Kore, iar pe registrul inferior, un dans ritual.
Ne-am pus deseori întrebarea, dacă splendid realizatul cap de berbec (pl. III, 14)  în marmură, descoperit în castrul de la Olteni şi unică piesă de valoare, în ce priveşte sculptura romană, a Muzeului din Sf. Gheorghe (inv. R. 15727) nu este cumva o lucrare modernă dată drept antică prin etichetarea cu o provenienţă care să-i acrediteze autenticitatea (cum s-a întîmplat cu o serie de reliefuri de la Tg. Mureş, de care ne vom ocupa mai jos). Credem că este o operă de epocă romană şi că aparţinea unui monument mai complex, legat de cultul lui Mercur sau reprezentîndu-l pur şi simplu pe acest zeu purtînd în mînă capul berbecului sau avînd la picioare animalul în întregimeinfo. Oricum, capul de berbec, aşa cum apare uneori pe camee şi intalii romane trebuie să fi aparţinut simbologiei lui Mercur; edificatoare este în sensul monumentului sculptural în discuţie cameea din Colecţia Severeanu, reproducînd un cap similar, cu aceleaşi valori plasticeinfo.

Vasta iconografie a lui Mithras, răspîndită pe tot cuprinsul Imperiului roman şi realizată în pictură parietală, mozaic, basorelief şi ronde-bosse îşi vădeşte şi în Dacia importanţa ei numerică şi, implicit, în ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Despre însemnătatea unor mithree din Dacia Superior pare a fi elocvent capul colosal din calcarinfo păstrat la I.A.B. şi descoperit cu multă vreme în urmă la Potaissa, unde era cantonată Legiunea a V-a Macedonica. Ca şi cel de dimensiuni reduse (pl. III, 17) de la Apuluminfo, tot din calcar, ele urmăresc să redea tinereţea perpetuă a zeului şi rolul său de salvator al neamului omenesc printr-o faţă senină, caldă, apropiată prin patetismul ei de manifestările emoţionale şi de universul iraţional al sufletului omenesc.
O altă ipostază a lui Mithras este cea a naşterii sale din stînca (Mithras petrogenitus) pe care se încolăceşte un şarpe; zeul ţine în mîna dreaptă un cuţit, iar în stînga o faclă. Aşa apare în nenumărate piese statuare monolite, ca cea de la Brukenthal (inv. A 3441/7275) sau de la Apuluminfo (pl. IV, 1). Imaginea lui Mithras ieşind nud din stîncă devenise o metaforă a apei dătătoare de viaţă, care ţîşneşte din adîncul pămîntului. Astfel, blocurile monolite sculptate în acest mod erau perforate şi folosite ca guri ornamentale de fîntînă (un exemplar de la Romulainfo, la I.A.B.). Lăcaşurile de închinăciune ale zeului erau foarte numeroase, iar pe lîngă clădirile somptuoase vor fi existat multe mithree ridicate prin modesta contribuţie a celor săraci. Despre cele din urmă nu avem ştire decît prin aspectul mai mult decît modest al unor sculpturi artizanale, fruste, cum este, printre altele, un Mithras petrogenitus de la Apulum (M.U.A.I., pl. IV, 12), capul ieşind direct dintr-o stîncă pe care se încolăceşte un şarpe (calcar). Monumente de felul acestuia arată că mithraismul a fost precursorul creştinismului (mai ales a acelei forme de creştinism cosmic, după expresia lui Mircea Eliade, proprie spiritualităţii dacice) în rîndul populaţiei nevoiaşe a provinciei romane.   Prezentă pe monede, pe pietrele gravate, în rîndul statuetelor de bronz, Fortuna şi-a găsit în Dacia Superior expresia şi în domeniul statuarei. Drapajul urmează pe cel al statuetelor elenistice tîrzii, cunoscute, în varianta lor provincială, prin exemplarele de la Turda şi prin cel descoperit la Napoca (pl. IV, 4), despre care vorbim, realizat în calcar şi din păcate deteriorat în ce priveşte atributele certificatoare ale identităţii reprezentăriiinfo.
Dar cea mai cunoscută şi mai realizată expresie statuară a Fortunei este aceea descoperită în aşa-zisul tezaur de statui de la Constanţa. Ea este o interpretare romană în marmură, de epocă antonină, integrabilă formalismului elenistic neoclasic. După cum se ştie, numitul depozit cuprindea încă trei sculpturi de remarcabilă execuţie tehnică: şarpele Glycon, edicula Nemesidelor, ofrandă a lui Caius Herennius Charito şi bustul Isidei. Glycon şi edicula datează şi ele din sec. II, bustul Isidei (precedat de un altul, miniatural, descoperit cu decenii în urmă la Tomis, aflat acum la I.A.B. şi datat de editoarea sa în vremea Flaviilorinfo) pare însă a se situa la începuturile veacului următor, fără ca noi să împărtăşim părerea că el este de fapt portretul unei împărătese în această ipostază divinăinfo (portretul este generic şi nu individualizant, iconic). Restul depozituluiinfo era format din diverse statuete (Esculap, Dioscurii, Hekate, Cybele) şi reliefuri (Graţiile, Hekate, Cavalerul Trac, Selene, Mithras, Mercur, Bahus). Majoritatea reliefurilor sînt de nivel artizanal foarte scăzut. Cu excepţia şarpelui Glycon, care este un unicum (dacă excludem din repertoriul iconografic al acestuia care cuprindea în primul rînd monedele, piesa sculpturală în ronde-bosse de la Bordeaux), interesul descoperirii consta tocmai în adunarea laolaltă a nu mai puţin de 23 monumente sculpturale şi un mic altar anepigraf.


Cînd cercetătorii perioadei greco-romane au fost convocaţi, imediat după descoperirea de la 1 aprilie (sic!) 1962, într-o sesiune specială la Constanţa, piesele depozitului erau deja spălate (după îndepărtarea pămîntului, încă umede fiind, puse sub jetul puternic al furtunului cu apă, părţile odinioară polisate fin şi-au pierdut netezimea şi strălucirea, devenind mate şi parcă spoite cu var) şi restaurate (bucăţile desprinse lipite, iar cele lipsă întregite cu ciment alb). Întîmplarea a făcut ca în ziua (rezervată, după obicei, farselor) emoţionantei descoperiri să mă aflu la faţa locului, părăsind în aceeaşi seară Constanţa şi arheologia dobrogeană. Am rugat deci pe Florin Dragu, care executa fotografiile depozitului şi ale săpăturii, să-mi obţină o imagine cu orizontala obiectivului la baza rîndului de sus al pietrelor ce formau zidul de secol V—VI aflat în spatele Fortunei (pl. IV, 6), ea însăşi nederanjată din poziţia în care fusese dezvelită. Rezultă clar că partea superioară a capului trecea peste nivelul zidului antic şi că din punct de vedere stratigrafic îngroparea nu se făcuse în antichitate (pînă la sfîrşitul sec. VI, căci după aceea oraşele dobrogene au fost distruse de migratorii avari), Fortuna depăşind în înălţime nivelul de călcare contemporan zidului. Pe de altă parte, felul în care au fost stivuite sculpturileinfo i-a smuls regretatului V. Canarache, directorul şi reîntemeietorul muzeului constănţean, afirmaţia, atît de plină de miez şi atît de repede şi categoric contrazisă de colaboratorii săi, că îngroparea va fi fost opera unuia din nenumăraţii furnizori locali de antichităţi, care, la sfîrşitul secolului trecut şi începutul celui al nostru, aprovizionau pe intermediarii sau direct pe clienţii acestui înfloritor, dar păgubitor negoţ. Pista era găsită. Misterul inadvartenţei stratigrafice începuse să se limpezească, cu atît mai mult cu cît două tipuri de spărturi ale marmurelor veneau în sprijinul ideii tezaurizării moderne. Spărturile vechi ab antiquo, ca cea a braţului drept al Fortunei, erau patinate, cum e şi firesc după 17 secole de şedere în pămînt. Existau însă mai multe spărturi albe, strălucitoare, noi. Cazul ediculei, ruptă în două bucăţi şi cu mica coloană întregibilă, ale cărei fragmente s-au regăsit în mormanul de pieseinfo. Tot strălucitoare erau şi spărturile coroanei murale a lui Pontos, acolitul Fortunei, ale cărei bucăţi rupte, dimpreună cu cornul abundenţei, au fost puse pe postament, la loc sigur, aşezate cu grijă în vederea reîntregirii.
Deosebirea netă între cele două feluri de rupturi, stivuirea cu atenţie a pieselor (bustul Isidei era de pildă pus cu faţa pe fundul gropii, pentru a fi ferită de stricăciuni) şi păstrarea fragmentelor sparte în momentul dezgropării statuilor din locurile lor în care şezuseră ab antiquo, precum şi congruenţa de nivel între zidul romano-bizantin aflat la circa 40 cm în spatele Fortunei şi capul numitei statui, indică toate o reîngropare modernă. Dar despre acestea nu aveau ştiinţă participanţii la sesiunea constănţeană din primăvara lui 1962. Numai profilul pe axul median al gropii a stîrnit o justificată nedumerire. Cu această ocazie s-a lansat teoria că depozitul constituie dovada peremptorie a persecuţiei cultelor păgîne la Tomis de către creştini, teorie sugerată poate şi de vecinătatea celor două bazilici din secolele IV—V e.n. (vezi capitolul următor). închinătorii la idoli ar fi adunat statuile cultelor lor pentru a le feri de urgia creştinilor. Nimeni nu s-a mai întrebat de ce trebuiau ferite nişte statui sparte, dezafectate (Fortuna, de pildă) sau de ce erau considerate obiecte de adoraţie simple ofrande (reliefurile, edicula lui C. Herennius Charito etc.).

Teoria a îmbrăcat haine savante şi a început să „lumineze“ un moment întunecat din istoria Sciţiei Miciinfo.
Sculpturile sînt fără îndoială anticeinfo, iar înşiruirea cronologică a pieselor din sec. II pînă în sec. IV e o altă faţă a caracterului eteroclit şi a modernităţii depozitării lor. Cum s-au petrecut lucrurile în realitate? Reîngropări de sculpturi antice au avut loc şi în vremea ultimului război. În imediata vecinătate a muzeului din Delfi fuseseră îngropate, pentru protecţia contra bombelor, toate piesele sculpturale de valoareinfo. Evident, nu aceeaşi a fost şi situaţia depozitului tomitan. Să nu scăpăm din vedere un lucru important: el a fost descoperit pe locul vechii gări din Constanţa, ale cărei clădiri şi linii au fost dezafectate puţin mai înainte în vederea sistematizării oraşului şi a construcţiei de locuinţe (fig. 20). Mulţimea pieselor, cu remarcabila lor integritate, nu putea fi recoltată din eventualele cratere ale bombelor căzute deasupra oraşului în cele două războaie mondiale. Trebuie deci să ne referim la vremea cînd se lărgea gara din Constanţa, adică la perioada cuprinsă între anii 1897—1912info. Ţinînd seama că depozitul se afla în interiorul zidului de incintă al cetăţţii şi că el nu cuprinde nici un monument funerar, înseamnă că piesele provin din zona intramurană a oraşului antic, cu alte cuvinte reprezintă recolta arheologică a vreunui picher care a lucrat chiar în partea terminus a liniei, în vecinătatea staţiei, în anii după 1904, cînd se reluaseră lucrările (suspendate în 1900 din lipsă de fonduri) de către serviciul D. sub conducerea ing. P. Zahariade. În acea perioadă, printre altele, s-au executat şi o parte din clădiri în staţie. Pe de altă parte, printre manuscrisele lui Tocilescu de la Biblioteca Academiei, se află şi o copie (5131/174) după raportul prefectului Capşa pentru înfiinţarea unui muzeu, act datat la 4 decembrie 1906. Atît Capşa cît şi prefectul Remus Opreanu au preconizat şi au pus bazele primului muzeu arheologic constănţean. O ordonanţă din acei ani a prefecturii Constanţa interzicea, sub pedeapsa cu închisoarea, obişnuitul comerţ cu antichităţi efectuat cu căpitanii vaselor, mai ales după războiul Crimeei, cînd pe această cale atare monumente au luat drumul Muzeului Britanic, al Luvrului şi al Muzeului din Metzinfo. Deci, recolta arheologică a respectivului picher, de pe arealul ce-i fusese încredinţat, a fost depusă în taină şi cu atenţie într-o groapă din vecinătatea serviciului său, în aşteptarea unor vremuri favorabile înstrăinării ei lucrative. Războaiele balcanice şi apoi războiul mondial, cu toate încercările pe care le-a cunoscut Dobrogea şi Constanţa, au făcut imposibilă atare acţiune. Poate că în acele vremuri, puse sub semnul lui Marte, îşi va fi aflat, pe front sau detaşat altundeva, obştescul sfîrşit şi întîiul descoperitor al sculpturilor depozitului tomitan. Fortuna, care sub pămînt priveghease peste ele, şi-a manifestat pentru ultima oară puterea numen-ului ei păgîn: de la 1 aprilie 1962 avea să joace cea mai nevinovată festă oraşului care, cu peste 17 veacuri înainte, o ridicase pe piedestalul cinstirii lui, aceea de a-l lăsa să creadă că ar fi putut fi ea însăşi persecutată vreodată.
Activitatea atelierelor sculpturale din Dacia nu se rezuma doar la domeniul macrostatuarei sau al reliefului. Statuetele, cel mai adesea de marmură, erau căutate fie ca obiecte de cult în cadrul familiilor, fie pentru a fi închinate ca ofrande în sanctuarele divinităţilor respective. Alteori, valoarea lor pur ornamentală era cea pentru care erau cumpărate. O bună parte dintre ele serveau cultelor practicate în castre, ca de pildă Minerva, descoperită în castrul de la Drobetainfo (M.P.F., pl. IV, 8), sau capul unei statuete a lui Apoloinfo, descoperit în castrul de la Aquae (Cioroiul nou), cel din urmă mai păstrînd urme ale vopselei aplicate pe marmură (Muzeul din Craiova), modalitate de a conferi verism coloristic statuilor antice, gust care ni se pare astăzi îndoielnic, într-atît realitatea arheologică ni s-a fixat pe retină.

Statuete ale Venerei Pudice sau Anadyomene transpuneau în marmură tipologia frecventă în bronz şi lut. Tot mediului militar aparţinea şi torsul Victoriei în mers spre dreapta, descoperit în castrul de la Drobeta (M.P.F.). Ţinem să precizăm că cea mai mare parte a statuetelor descoperite în Dacia şi Sciţia Mică sînt databile în cursul sec. II şi cel mult în primele decenii ale veacului următor.
Dacă unele statuete sînt realizate în marmură cu granulaţie fină şi frumos polisate, lucrate într-o deplină tridimensionalitate, ca de pildă cea descoperită la Potaissa (Muzeul din Turdainfo, inv. nr. 2487, pl. IV, 2), altele sînt modeste ofrande din calcar, de o agrestitate datorată deopotrivă materialului cît şi manierei artizanale. Ne gîndim în primul rînd la acea Nemesis de la Apuluminfo sau la Cybele de la Gherla (M.I.T., nr. inv. D 846, pl. IV, 9). Atît în Dacia cît şi în Sciţia Mică, statuetele aceloraşi divinităţi sînt lucrate paralel în formule artizanale şi în tradiţia formalismului elenic (o Cybele descoperită la Schitul-Costineşti şi aflată la M.I.N.A.C., lucrată în marmurăinfo). Nu s-ar putea spune că materialul este cel care decide asupra unei formule sau alteia. Iată de pildă o serie întreagă de piese în ronde-bosse, realizate în marmură, de obicei grupuri aparţinînd iconografiei dionysiace sau mithriace, a căror tridimensionalitate este atît de redusă încît par a fi adevărate traforaje în marmură. Ronde-bosse-ul acestor grupuri cultuale este nu numai aplatizat, dar şi sumar prelucrat. Avem în vedere grupul dionysiacinfo de la Tomis (I.A.B.?), cel al lui Liber Paterinfo de la Apulum (M.I.T.), al lui Mithrasinfo de la Sarmizegetusa (Muzeul din Deva) şi al Nemesideiinfo din acelaşi loc (aflat în aceeaşi colecţie, pl. IV, 7).
Statuetele triplei Hekate, ale lui Liber Paterinfo, ale lui Paninfo, ale lui Herculeinfo, ca erou benefic, protector al pragului şi al familiilor pentru că el însuşi a trecut de două ori pragul infernului, biruind asupra morţii, sînt comune nu numai antichităţilor romane de pe teritoriul ţării, ci şi altor regiuni ale continentului pe cuprinsul cărora s-a extins stăpînirea civilizatoare a Romei.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2