Dacia Antiqua

MONUMENTELE FUNERARE

Monumentele funerare constituie domeniul vast şi diversificat al întîlnirii şi întrepătrunderii la nivel artizanal al sculpturii în relief cu arhitectura. În clasificarea monumentelor funerare prevalează însă criteriul formei tridimensionale, al spaţialităţii, cu alte cuvinte tipologia arhitectonică (înglobînd şi o serie de sculpturi arhitecturale în ronde-bosse), căreia i se subordonează ca factor completiv, decorativ, baso- sau altorelieful cu un bogat repertoriu vegetal, zoo- şi antropomorf, incluzînd şi demonologia funerară.
Îmbinarea pasiunii de constructori a romanilor cu mentalitatea ostentaţiei virtuţii domestice (ca pater familias), a carierei administrative sau militare, într-un sector în care constrîngerilor impuse de tipurile de construcţii preluate de la greci sau create de ei înşişi (temple, teatre, amfiteatre, terme) li se substituia fantezia neîngrădită a formelor, menită să sublinieze opulenţa şi prestigiul social ale defunctului — a avut ca rezultat apariţia unor monumente funerare dintre cele mai ciudate, care explorau soluţii arhitecturale rare, repetau altele străvechi, în fine, hibridau cel mai adesea noi tipuri, prin suprapunerea pe verticală a elementelor sau subansamblurilor arhitecturii clasice, spre a da impresia monumentalului. Mormîntul Caeciliei Metella de pe Via Appia (40 î.e.n.), cel contemporan al brutarului Eurysaces de lîngă Porta Maggiore şi al Iuliilor de la Saint-Rémy (Glanum, Franţa), mausoleul similar trofeului de la Adamclisi, al lui Munatius Plancus de la Gaeta (Caeta, lîngă Napoli, epoca lui Augustus), piramida lui Cestius de lîngă Porta Appia, mormîntul cunoscut sub numele de „Furca“ (de pe Via Appia, la sud de Capua, sfîrşitul sec. I e.n.), cel al Hateriilor de la Roma (începutul sec. II e.n.), uriaşul mausoleu al lui Hadrian — Castelul Sant' Angelo (proprietatea Vaticanului), monumentul Secundinilor de la Igel (Germania) etc., etc. reprezintă tot atîtea modalităţi diferite de construcţii funerare, care alături de alte vestigii ale Imperiului roman au înfruntat veacurile pînă la noi.
În ce priveşte monumentele funerare romane de pe teritoriul României, diversitatea lor tipologică este în funcţie de zona în care au fost ridicate. Sobrietatea arhitecturii funerare greceşti, limitată în general la stelă, a precumpănit în regiunile unde iradierea greacă a fost cea mai puternică. În Dobrogea şi la sud de Dunăre îndeobşte, monumentele funerare sînt stelele, altarele şi sarcofagele. Pe teritoriul Olteniei, adică al Daciei Inferior, stelele şi altarele cunosc o mai mare dezvoltare a elementelor arhitectonice, apar pilaştrii funerari cu bază detaşată şi sînt prezente evident sarcofagele, dintre care unele de import. Alături de influenţa sudică, cea sud-vestică, dinspre Iliria, se face aici prezentă. În Dacia Superior, bogăţia tipurilor şi variantelor acestora, opulenţa monumentelor în sine, atinge punctul cel mai înalt. Care sînt motivele acestei situaţii?
1. Absenţa oricărei preferinţe locale anterioare pentru vreo formă de monument funerar.
2. Cucerirea Daciei la începutul sec. II e.n., cînd în Italia şi provinciile europene ale Imperiului se conturaseră şi se stabilizaseră vreme îndelungată mai multe feluri de monumente funerare. Cu alte cuvinte, în Dacia nu apucaseră să se încetăţenească anumite forme care să reziste altora sau să se contamineze cu ele. Cu începere din sec. II e.n., în provinciile central- şi vest-europene se face pasul către aspectele zonale ale artei romane provinciale.


3. Drept urmare a numărului mare de colonişti şi militari veniţi în Dacia ex toto orbe romano (din toată lumea romană) datorită bogăţiei provinciei şi salariilor importante plătite militarilor, administraţiei imperiale, precum şi a cîştigurilor realizate de arendaşi, negustori, meşteşugari şi agricultori, aceştia şi-au putut înălţa monumente funerare nu numai diferite ca aspect, ci şi pretenţioase şi costisitoare ca realizare.
Monumentelor funerare din Dacia le-au fost consacrate în perioada interbelică două monografii datorate lui Gr. Florescu, respectiv pentru Dacia Superiorinfo şi Inferiorinfo, modeste sub raport factologic şi lipsite de fundamentarea teoretică necesară conturării unei imagini globale pertinente. Tot în aceeaşi vreme Silvio Ferriinfo avea să treacă în revistă arta romană a provinciei în contextul mai larg al prezenţei romane pe întregul curs al Dunării. Nici acest itinerar arheologic nu a avut darul să satisfacă problematica ridicată de complexitatea materialului. În ultimele decenii, cercetarea românească a publicat aproape în întregime monumentele artei romane din Dacia. S-au întreprins şi unele studii aprofundate referitoare la categorii strict delimitate, dintre care mai important este cel dedicat ediculeiinfo. Mai de curînd, o teză de doctoratinfo a fost consacrată monumentelor funerare romane din Dacia Superior, lucrare ce reprezintă un cert progres faţă de monografiile interbelice, dar care plăteşte încă un serios tribut, datorită şi naturii ei didactice, clasificărilor formale, evoluţionismului tipologic simplist şi analogismului mecanic, servituţi care dăunează demersului teoretic, estompîndu-l, pentru ca în cele din urmă autoarea să nu poată surprinde dinamica autentică a exprimării artistice, spontaneitatea şi imprevizibilul ei, chiar atunci cînd sculptura şi arhitectura acestor monumente operează cu motive iconografice şi forme tridimensionale comune, atestate pe largi spaţii geografice, în îndelungate desfăşurări temporale.
Premisele teoretice ale succintei noastre prezentări sînt:
1. delimitarea importurilor şi a ecourilor lor;
2. acordarea maximei importanţe selectării soluţiilor în funcţie de resursele materiale şi de preferinţele comanditarului, ale meşteşugarului, cît şi de disponibilităţile artistice ale celui din urmă;
3. valoarea prioritară a construcţiilor arhitecturale în impunerea unei anumite tipologii pentru monumentele funerare mai modeste;
4. circulaţia liberă a simbolisticii funerare şi lipsa ei de adresă specială la persoana defunctului;
5. existenţa unei imagistici stereotipizate privind viaţa zilnică a oamenilor; această imagistică poate, uneori, îmbrăca un caracter aluziv la ocupaţia, funcţiile şi poziţia socială a defuncţilor;
6. obligativitatea prezenţei unei inscripţii nominalizante pe orice monument funerar, fie că va fi fost ea gravată sau pictată;
7. stela, cel mai simplu şi mai vechi monument funerar, rămîne, chiar în formele ei cele mai complexe şi mai impunătoare, expresia unor posibilităţi materiale limitate. Tocmai acest fapt, grevat pe fireasca dorinţă a romanilor de a-şi împodobi cît mai mult unicul monument public închinat vieţii şi persoanei lor (cazul covîrşitoarei majorităţi a populaţiei), a făcut ca stela să devină un receptacul bidimensional al decoraţiei monumentelor arhitectonice impunătoare.

De aceea, în studierea, clasificarea şi periodizarea stelelor importanţa analogiilor, preluărilor şi „evoluţiilor“ depistate doar în cadrul strîmt al respectivei categorii trebuie simţitor diminuată în favoarea copierii, a inspirării, a împrumuturilor de elemente decorative şi structive din arhitectura funerară nu numai a monumentelor monolite, ci şi a construcţiilor propriu-zise;
8. ultima noastră precizare are tangenţe şi cu demografia. A devenit un loc comun, acela de a afirma că figurile umane aflate pe o stelă, o ediculă, pe un medalion (de cele mai multe ori un cuplu însoţit de un număr apreciabil de copii) sînt cu toţii decedaţi. Inscripţiile, care sînt parte integrantă a stelelor, sînt departe de a confirma adevărate hecatombe. Cînd familia apare în complet, de cele mai multe ori răposat e doar capul ei, reprezentat împreună cu soţia şi copiii în calitatea lui de pater familias care îi conferea prestanţă morală şi socială.
a. Edicula. Este construcţia funerară cea mai simplă, realizată din cinci piese monolite: o plintă de bază pe care se aşezau trei lespezi în U cu sculpturi pe feţele lor interioare şi rar pe exteriorul pereţilor laterali. Peretele din spate al ediculei era cuprins între cei laterali şi fixat prin crampoane. Acoperişul, sprijinit pe cantul superior al celor trei pereţi, era şi el monolit, fiind prelucrat în dublă pantă cu fronton sau în boltă cu arcadă pe latura deschisă. Acoperişului îi erau adăugate coronamente (conuri de pin). Edicula e un monument funerar roman aflat pe teritoriul ţării noastre exclusiv în Dacia Superior, adică în interiorul arcului carpatic. S-au descoperit pînă acum 78 pereţi şi 14 acoperişuri. De la Micia provine o ediculă întreagă păstrată la Muzeul din Deva. Majoritatea pieselor de ediculă au fost descoperite la Micia (Veţel), ele provin însă şi de la Potaissa (Turda), Cristeşti, Napoca, Apulum, Gherla, Germisara (Cigmău), Gilău, Porolissum (Moigrad), Aiud (Brucla), Bologa, Gîrbău, Ilişua, Optatiana (Zutor), Sărăţeni, Şeica Mică, Tibiscum (Jupa), Tihău, Zam. Apariţia unor asemenea construcţii şi în mediul rural, nu numai în necropolele urbane, poate indica prezenţa unui proprietar de pămînt, existenţa în antichitate a unei villa rustica. Pereţii laterali ai ediculelor au un cîmp ornamental unic sau împărţit în două (cînd decoraţia se află pe ambele feţe) şi chiar în trei registre (caz cînd relieful se găseşte numai pe partea interioară a pereţilor). Fundalurile ediculelor au întotdeauna un singur cîmp ornamental. Acroterele acoperişurilor şi împodobirea canturilor pereţilor laterali (antae) completează aspectul unei edicule. Fundalurile sau pereţii centrali reprezintă întotdeauna familia decedatului. Imaginile de pe pereţii laterali sînt de domeniul simbolisticii funerare (Lupa Capitolina, gladiatori în luptă, Attis, genii cucullati etc.), al reprezentărilor din viaţa zilnică (călătoria cu careta, pieptănatul unei femei, aratul cîmpului etc.), al evocărilor mitologice (Hercule ucigînd Hidra din Lerna), sau reiau figurile familiei defunctului.
În stadiul de cercetare final în care se află edicula funerară în Dacia se impun unele precizări:
1. Categoria de stelă familială în Dacia, aşa cum a fost definită ea de teoretizanţiiinfo acestui fel de monument, nu există. Aceste zise stele, cărora li s-au invocat analogii italice, cum ar fi de pildă cea a mausoleului lui Eurysaces, unde celebrul brutar e reprezentat alături de soţia sa Atistia, sînt pereţi centrali de ediculă, chiar dacă uneori capetele în altorelief ale cuplului depăşesc cu puţin nivelul cantului superior al plăcii (cazul pieselor de la Turda şi Zam). Acoperişul (boltit sau cu casetă pe partea inferioară), călcînd perfect pe peretele din spate, crea un spaţiu în care altorelieful putea depăşi în înălţime linia de joncţiune.

În acest mod, capetele se detaşau şi mai puternic de lespede, dînd iluzia unor statui în ronde-bosse, căci edicula, în forma ei cunoscută în Dacia, e doar un ecou al construcţiilor funerare care implicau statui sub un acoperiş susţinut de coloane şi evocînd forme arhitectonice greceşti sau greco-orientale.
2. O. Floca, W. Wolski au perfectă dreptate cînd susţin că edicula avea nevoie de un soclu care s-o înalţe şi s-o pună în valoare.info L. Marinescuinfo înţelege greşit ideea, replicînd, ceea ce e adevărat, că în Dacia nu s-au găsit socluri monolite cu profilatură de mari dimensiuni, pentru ediculă. Este vorba însă de socluri de zidărie, cu substrucţie, pe care s-ar fi aşezat plinta ediculei, care, în acest scop, îşi restrînge suprafaţa în partea de jos, spre a crea o cornişă deasupra postamentului. Romanii, buni constructori, nu puteau plasa direct pe pămîntul gol un edificiu greu care s-ar fi afundat în sol şi ar fi fost năpădit de ierburi în mijlocul grădinii funerare în care se afla. Avînd în vedere numeroasele analogii din centrul Europei, în special din Noricum, soclul, purtînd şi inscripţia, va fi fost înalt de cel puţin un stat de om dacă ţinem seama de faptul că mulţi pereţi de fundal şi laterali ai ediculelor (şi nu numai dintre cei greşit consideraţi drept stele funerare), ca de pildă cei ai ediculei întregi de la Deva, îşi încep registrele decorative de la 20—25 cm de la limita inferioară a lor tocmai pentru a da posibilitate privitorului să zărească, de jos, imaginile în întregime. Considerînd distanţa de 2 m de la ediculă pînă la exteriorul incintei funerare s-ar putea calcula înălţimea aproximativă a soclului.
3. Calea de pătrundere a ediculei în Dacia s-a considerat a fi Italia de nord, Raetia, Noricum, Pannonia. Ipoteza este justă dacă se are mai ales în vedere faptul că respectivul monument funerar este la rîndul său doar o soluţie ieftină a unor construcţii mai ample răspîndite cu precădere în centrul Europei şi despre care avem prea puţine ştiri. Nu este exclus ca obiectivarea ediculei în Dacia să se fi reverberat pe direcţia pe care pătrunsese ideea generală a unui atare gen de înjghebare arhitecturală. Credem că cel puţin Pannonia cade sub incidenţa acestei reverberaţii. În ciuda afluenţei orientalilor în Dacia, nu subscriem părerii că ei vor fi adus aici edicula din Orientinfo, ca variantă a acelui pilier funéraire cunoscut în diverse ipostaze în Asia Mică şi Siria. Orientalii vor fi adoptat edicula în măsura în care întreaga arhitectură funerară romană, încă de la sfîrşitul Republicii, era penetrată de forme orientale sau orientalizante (de pildă mausoleul cilindric cu acoperişul conic, prezent deopotrivă în Asia, Africa şi Italia). Edicula rămîne, prin frecvenţă şi variata imagistică a pereţilor ei, monumentul funerar din Dacia Superior tipic pentru acea creaţie interpretativă sub semnul teoretic al căreia se află demersul întregii noastre cărţi.
4. În legătură cu imagistica foarte diversă a pereţilor ediculei, avem a face o precizare de amănunt. Pe cei doi pereţi laterali aflaţi în Muzeul din Blaj (care provin probabil din teritoriul apulens) figurează în stînga femeia, iar în dreapta bărbatul, cuplu reunit desigur pe fundalul ediculei. Nici primul editorinfo al monumentului, nici exegeţiiinfo ediculei nu au interpretat mulţumitor discul atîrnat pe pieptul bărbatului, susţinut cu două curele după gîtul acestuia şi cuprins între braţele reunite ale personajului. Cei din urmă au văzut în atare reprezentare disproporţionat de mare în raport cu ansamblul, un tympanum. În realitate este vorba de un veteran care-şi exhibă în felul arătat o distincţie militară primită, o faleră sau unul din numeroasele medalioaneinfo de bronz, argint sau aur, emise de împăraţi pentru a comemora anumite evenimente şi destinate recompensării simbolice a celor ce s-au remarcat în serviciul lor.

Dacă ar fi fost vorba de un tympanum, deci de un gong, marginea acestuia nu ar fi fost profilată, iar suprafaţa lui ar fi fost lisă şi nu decorată cu o imagine (corodată), care cel puţin nouă, cînd am examinat la faţa locului monumentul, ni se părea a sugera o Victorie în bigă spre dreapta. Medalioanele romane nu depăşeau în general 7—8 cm. Exacerbarea dimensiunii lui pe un astfel de monument cade sub incidenţa legii perspectivei şi proporţiilor ierarhice în artizanalul provincial, lege conform căreia accentuarea unei imagini importante se făcea prin supradimensionarea ei în raport cu contextul.
b. Construcţii funerare. Existenţa unor construcţii funerare de tip pilastru sau cu „baldachin“ este atestată in situ în vestul şi în centrul Europei (monumentul Secundinilor de la Igel, al Iuliilor de la Glanum, al Curiei Marcella de la Aquileia); despre acestea am mai amintit. Construcţiile monoptere cu „baldachin“ descind, la modul generic, din mausoleul de la Halicarnas şi din tolos-ul greco-roman. Stilobatul lor putea fi, deci, rectangular sau circular. Edicula trebuie considerată drept reducţiunea simplificată a construcţiilor monoptere cu „baldachin“ şi stilobat rectangular. Pentru că era singurul fel de monument arhitectonic din Dacia care amintea de construcţiile pomenite, am socotit potrivit să o discutăm în primul rînd. Ecoul pe care edicula l-a avut printre monumentele funerare bidimensionale (stelele) se limitează de fapt la acea parte a unora dintre ele căreia i s-a dat respectivul nume. Edicule sînt numite şi micile piese monolite în altorelief, cu inscripţie pe bază,  ca de pildă cea dedicată la Tomis Nemesidei. Şi construcţiile de tip pilastru şi-au avut ecoul lor în rîndul monumentelor funerare din Dacia.
Să ne ocupăm înainte de toate de construcţiile cu „baldachin“info, despre care mărturie directă sînt ediculele şi, vom vedea, nu numai ele. Graţie acoperişurilor de ediculă (în două ape, deci cu fronton unghiular sau cu boltă semicilindrică, deci cu fronton arcuit) aflăm că în Dacia construcţiile cu „baldachin“ comportau pentru acoperiş cele două soluţii. De asemenea, ele aveau, pe baza evidenţei arheologice de pînă acum, un stilobat rectangular, cu laturile-cornişe decorate cu astragale, ove, denticuli şi motive vegetale (o piesă de la Micia, considerată ca aparţinînd unui „palat“, aflată, împreună cu un fronton unghiular ornamentat cu Scylă (pl. V, 3) în colecţiile Muzeului din Devainfo. Printre frontoanele unghiulare mai amintim încă trei de la Micia, aflate tot în Muzeul din Deva, şi anume cel cu Neptun (şi nu cu Jupiter Danubianus) încadrat de peşte şi delfininfo (pl. V, 7), cel cu bustul defunctului (pl. V, 6) în coroană susţinută de Tritoniinfo şi, în fine, frontonul cu doi păuni (păunul simboliza nemurirea) bînd dintr-un vasinfo (pl. V, 9).
Fără a putea vorbi de un „baldachin“ boltit la interior, ca în cazul ediculei de acest gen, cîteva descoperiri ne lasă să întrevedem soluţia unor frontoane arcuite, care comportau un acoperiş în două ape, pentru construcţiile funerare de mici dimensiuni. O astfel de piesăinfo, găsită la Porolissum (Muzeul din Zalău, inv. 221) măsoară 175 cm lungime şi 77 cm lăţime (pl. V, 10). Apartenenţa ei la o construcţie funerară (capul Meduzei din centrul piesei) este certificată şi prin figurarea, în partea stîngă, a bustului unui vînt (care împinge sufletele morţilor către lumea extramundană a celor şapte vămi ale văzduhului. Precizăm cu această ocazie că întreaga simbologie funerară romană are o categorică tentă stoică pe care de altfel astrologia o îmbracă încă dintr-al doilea veac al elenismului).


Sînt atestate şi frontoane arcuite, cu partea superioară orizontală. Un fragment de la Porolissum (Muzeul din Zalău, inv. nr. 228), alături de cel antecitat, impune cooptarea sub aceeaşi funcţionalitate în arhitectura construcţiilor cu „baldachin“ şi a piesei de la Apulum (socotită şi ea, împreună cu cele 7 provenind de la Porolisum drept arcade de poartăinfo), decorată cu vrejuri şi ciorchini de viţă ieşind din două kantarosuri sculptate la bazele arcadei (pl. V, 16). Deasupra unor atare arcaturi vor fi fost aşezate, prin intermedierea unei plinte cu cornişă, coronamentele în formă de trunchi de piramidă, cu laturile arcuite (concave).
De la Napoca provin doi pilaştri (avînd iconografie dionysiacă asociată cu imaginile lui Hercule şi Mercur, cu evidente sensuri funerare), pe care comentatorul din urmă al lorinfo, găsindu-le analogii formale în pilaştrii mormîntului Hateriilor (Roma), continuă să-i considere stîlpi de poartă, în ciuda piesei similare cu Attişi funerari pe laturi, găsită la Sarmizegetusa şi aflată la Deva (pl. V, 15). De la Micia provin două capiteluri, unul corintic (pl. VIII, 11), iar altul „ionic“ (pl. VIII, 13), decorate cu vulturi, capete de meduză şi coroanăinfo (ambele în Muzeul din Deva). Muzeele din Deva şi Alba-Iulia posedă numeroase coloane monolite de dimensiuni medii (circa 2—2,5 m), care împreună cu capitelele de felul celor amintite sau cu pilaştrii de genul celor de la Napoca ar fi putut constitui sistemul de susţinere al acoperişului sau „baldachinului“ construcţiilor funerare despre care vorbim. Cred că per monument ar fi fost suficiente două coloane sau doi pilaştri, deoarece partea din spate a acestuia (după cum ne sugerează şi edicula) va fi fost ocupată de o lespede masivă, constituind un perete plin, desigur cu antae, căruia îi erau adosate statuia sau cuplul de statui funerare. Este posibil ca aceste construcţii cu baldachin să fi adoptat formula ediculelor cu pereţi laterali doar pe jumătate plini, cealaltă jumătate fiind o arcadă îngustă, sprijinită, în stînga şi în dreapta, de coloanele sau pilaştrii din faţă ai edificiului funerar. Difuziunea unor atare mausolee în Noricum este confirmată de două dintre ele, deosebit de somptuoase şi bine conservate: este vorba de cele două edicule ale familiei Spectatiilor de la Sempeterinfo, datînd de la sfîrşitul sec. I şi începutul celui următor.
Care sînt temeiurile arheologice ale soluţiei pe care o propunem? Adosarea statuilor la un fundal o indică lipsa lor de prelucrare, de finisare pe partea din spate a corpului şi nu aplatizarea trupurilor rezultată din folosirea (în sculptura provincială, dar nu numai în cea funerară) unor blocuri de marmură ieftine, subdimensionate pentru tridimensionalitatea reală a staturii umane. Existenţa peretelui-fundal al construcţiilor funerare cu „baldachin“ în trei feţe ar putea fi validată de acele coronamente în formă de trunchi de piramidăinfo folosite poate la astfel de edificii şi care au latura posterioară nearcuită şi neprelucrată (un exemplar de la Germisara, măsurînd 112 cm înălţime, se află la M.I.T., pl. V, 16). Aşa cum se observă, deasupra lor urma să fie aşezat un ultim coronament (sfinx sau con de pininfo, pl. VI, 1, 2). Trunchiurile de piramidă (arcuite sau nearcuite) aveau o funcţionalitate diversă după mărimea şi forma lor, cum se va desprinde dealtfel din cele ce urmează.


Ipoteza noastră asupra construcţiilor cu „baldachin“ în Dacia şi asupra formei pe care ele vor fi avut-o este susţinută nu numai de faptele invocate pînă acum. Este adevărat că edicula este singura construcţie redusă care traduce, în felul ei, marile monumente despre care este vorba (coloanele sau pilaştrii pereţilor laterali de edicule — antae — sînt şi ei un argument în favoarea reconstituirii pe care o propunem). Ea nu este însă singurul tip de monument care evocă atare opere arhitectonice. Pe lîngă ediculă, care la modul arhitectural şi sculptural sugera monumentele funerare cu „baldachin“, cu sau fără coronament piramidal, există altele, monolite, care la modul sculptural şi arhitectural amintesc de aceleaşi mari şi impunătoare construcţii. Acestea sînt segmentele superioare, monolite, ale unor pilaştri funerari care, prin arcadele pe care le dezvoltă sculptural pe laturile lor, evocă „baldachinele“ cu arcade fără coronament piramidal (exemplul unei piese provenind din necropola castrului de la Ilişuainfo, acum la Muzeul din Bistriţa, pl. VI, 6 ) sau cu această formă de coronament (de pildă, piesa de la Miciainfo, aflată la Muzeul din Deva, inv. 15931, pl. VI, 4). De la Gr. Florescu, C. Daicoviciu şi O. Floca pînă la cea mai recentă trecere în revistă a monumentelor funerare din Daciainfo, se menţine în mod eronat, pentru aceste segmente monolite, denumirea de altar, cu toate că ultima lucrare amintită ia act de caducitatea respectivei categorisiri, întrevede adevărata funcţionalitate a monolitelor astfel denumite, dar nu are curajul de a repudia canoanele didacticiste care nu mai corespund noilor cuceriri ale disciplinei.
Revenind la construcţiile funerare cu „baldachin“, precizăm că soclul acestora putea purta, alături de inscripţie (cît de redusă, dar obligatorie; ideea că inscripţiile lipseau pentru că limba latină pătrundea mai greu decît imaginile în mediul beneficiarilor impunătoarelor monumente funerare e falsă, căci aceştia erau romani, veterani ai legiunilor sau corpurilor auxiliare, funcţionari ai administraţiei sau băştinaşi care, ajunşi la o astfel de poziţie socială, cu siguranţă că vorbeau perfect latineşte), panouri sau frize sculpturale. Reliefurile despre care avem ştiinţă nu ne îndreptăţesc, cel puţin pe noiinfo, să susţinem că figurau cu certitudine pe solurile mausoleelor în chestiune, deşi valoarea simbolică a iconografiei lor le-ar fi putut destina ornamentării acestora. Iată deci că pe lîngă „mausoleul“ lui Quintus Aurelius Tertius din necropola Sarmizegetuseiinfo, de fapt o incintă funerară de piatră cuprinzînd un tumul care acoperea un mormînt de cărămidă, acoperit cu un capac de sarcofag, şi un altar funerarinfo, avem dovezi de netăgăduit ale existenţei în Dacia Superior a marilor construcţii funerare cu „baldachin“ şi stilobat rectangular care au influenţat tipologia şi iconografia monumentelor mai modeste în ce priveşte spaţialitatea arhitecturală. Prin aceste pretenţioase mausolee, Dacia se înscrie în rîndul provinciilor europene ale Imperiului cu o activitate arhitectonică şi sculpturală remarcabilă, chiar în ceea ce astăzi am numi locurile de veci ale fruntaşilor vieţii publice (militare sau civile). Faptul că la Micia, unde s-au descoperit cele mai multe fragmente de edicule şi de construcţii funerare cu „baldachin“, erau cantonate Cohors II Flavia Commagenorum şi Numerus Maurorum Miciensium sau că la Porolissum, unde iarăşi s-au aflat frontoane cu arcatură, staţiona Numerus Palmyrenorum Porolissensium sagittariorum civium romanorum cu detaşamente şi în castrul de la Ilişuainfo, de unde provine un fragment monolit de pilastru funerar inspirat din arhitectura construcţiilor cu „baldachin“ precum şi alte consunanţe de acest fel ce ar putea fi invocate, nu constituie dovada peremptorie că orientalii prezenţi în Daciainfo ar fi adus aici, din locurile lor de baştină, tipuri de monumente funerare caracteristice în acele regiuni.

Întîi de toate, respectivele trupe nu veneau direct clin Orient, ci multe din provinciile occidentale şi centrale europene. În al doilea rînd, după cum am mai arătat, influenţa Orientului asupra arhitecturii funerare romane începuse încă din perioada de sfîrşit a Republicii şi ea a continuat să se propage în Imperiu, printre altele, şi prin intermediul Aquileii. Regiunile renane, danubiene şi nord-italice au fost cele care, prin obişnuitul transfer de trupe, au avut un rol esenţial în conturarea tipologiei monumentelor funerare din Dacia Superior. Opţiunile orientalilor din unităţile militare trimise în noua provincie vor fi contat, de bună seamă, şi ele; problema nu trebuie însă răsturnată în absolutizarea importanţei, în acest sens, a celor din urmă.
Monumentele funerare din Dacia Inferior nu prezintă bogăţia de forme constatată în interiorul arcului carpatic. Aici se întîlnesc două influenţe; una sud-dunăreană şi balcanică, şi alta sud-vestică, ilirică. Reprezentativ pentru cea din urmă este pilastrul funerar ca monument în egală măsură comun regiunilor mai sus amintite ale Imperiului. Pilastrul funerar este însă mult mai frecvent şi mai dezvoltat pe înălţime la nord de Carpaţi decît la sud de ei. Trebuie să spunem că nu există pînă acum o concepţie clară asupra pilaştrilor funerari. Segmente ale lor au fost considerate drept piese independente, ca „altare paralelipipedice cu inscripţie pe faţa centrală, altare în formă de ediculă“, susţinute de baze care puteau fi uneori „partea inferioară a monumentelor în formă de pilastru“info.
Prototipul formei generice a pilastrului funerar roman european erau monumentele de felul celui al Secundinilor de la Igel (Germania). Pilaştrii din Dacia nu erau ridicaţi din zidărie, ci lucraţi în segmente monolite, iar decoraţia lor sculpturală, pe trei sau patru feţe, urmărea să sugereze în subsidiar spaţialitatea arhitecturală. De aceea, noi îi considerăm o reducţiune spaţială (dar spre deosebire de ediculă, cu elemente monolite suprapuse) a construcţiilor funerare cu „baldachin“. Bazele pilaştrilor funerari erau aşezate fie pe un postament de piatră făţuită, fie pe o zidărie cu substrucţii. Datorită înălţimii şi secţiunii lor reduse, stabilitatea le-a fost întotdeauna precară. Baze de pilaştri au fost descoperite la Drobetainfo, Apulum, Napoca, Sarmizegetusa etc. Ele înfăţişau, între doi lei apotropaici (influenţa iconografiei orientale), fie un cap de bou, o Scylă, pl. VI, 6 (motiv propriu Daciei şi Sciţiei Mici prin prezenţa unor reprezentări identice la Histria, Apulum, Micia, Porolissum), bustul defunctuluiinfo (pl. VI, 11) sau defunctei, capul lui Amon (influenţă a ioconografiei orientale, golită însă de valoarea cultică ce i s-a atribuitinfo), al Meduzei, al unei divinităţi bărboase, mustăcioase şi hirsuteinfo, asemănătoare reprezentărilor din Britannia sau de pe linia Dunăriiinfo. Pe feţele laterale ale bazelor erau redaţi delfini, hipocampi, grifoni, păuni sau chiar struţi, cărora li se conferea implicit o valoare psihopompă.  Deasupra unor astfel de baze (cercetării de amănunt îi rămîne să stabilească, pentru piesele respective, concordanţele dimensionale) se aşezau blocurile paralelipipedice cu inscripţie pe o singură faţă, eventual cu ancadrament vegetal, care par acum stinghere în mulţimea pietrelor funerare prin aceea că nu au nici o profilatură care să le individueze ca unităţi de sine stătătoare (pl. VI, 5). Unul din multele exemple este cel descoperit la Porolissum şi aflat la Muzeul din Zalăuinfo. Deasupra blocurilor cu inscripţie se aşezau monoliţii cu arcade şi trunchiuri de piramidă, cu reprezentarea defuncţilor, a Attiş-ilor etc. pe trei sau patru feţe (exemplu, dintre multe, cel de la Sarmizegetusainfo, aflat în muzeul din localitate, pl. VI, 8).

În fine, deasupra trunchiului de piramidă urma coronamentul (sfinx sau con de pin). Înălţimea unor astfel de pilaştri putea atinge 3,5—4 m. Există însă şi varianta monolită a ultimelor două segmente: blocul cu arcaturi şi acrotere, lipsit de trunchi de piramidă, avea drept coronament un con de pin (de pildă, piesa decorată pe trei laturi provenind de la Zlatnainfo, aflată acum la M.I.T., pl. VI, 10 a-c), după cum şi cea a „baldachinului“ monolit, fără coronament.
Este foarte posibil ca trunchiurile de piramidă sculptate pe patru feţe, cu muchiile arcuite, pe care se aflau reprezentările (convenţionale) ale defuncţilor, cum e, de pildă, cel descoperit la Mesenteainfo (M.I.T.), să fi fost situate direct deasupra blocurilor cu inscripţie, primind drept coronament un sfinx sau un con de pin (pl. VI, 13 a, b). Unei funcţionalităţi identice (renunţîndu-se la reprezentarea defuncţilor pe pilastrul funerar altundeva decît la nivelul bazei, unde bustul acestuia sau acesteia putea fi încadrat de lei funerari) pare să-i fi fost menit şi trunchiul de piramidă cu laturile drepte, sau pilastru?, descoperit la Sarmizegetusa şi aflat la Muzeul din Deva (înălţime 124 cm şi laturile de 44x40 cm, pl. VI, 9; cf. pl. VI, 15).
Reţinem, drept concluzii ipotetice, pînă la confirmarea măcar a cîtorva corespondenţe dimensionale, că pe pilaştrii funerari figura (convenţională) a răposatului (răposaţilor) trebuia să apară o singură dată, deoarece, şi aceasta este concluzia şi totodată premisa teoretică cea mai importantă, segmentele monolite ale pilaştrilor, inclusiv trunchiurile de piramidă, erau lucrate de pietrari în aşa fel încît să poată fi vîndute în combinaţii mai mult sau mai puţin complexe pînă la stivuirea cea mai dezvoltată şi diversificată, unei clientele cu disponibilităţi materiale mai mari sau mai mici. Dacă sub raportul dimensionării, respectivele piese ar fi putut constitui serii restrînse, sub cel al redării figurilor răposaţilor, la modul liber şi artizanal, e greu de presupus că s-ar fi găsit două reprezentări identice pentru a figura fără discordanţă pe acelaşi monument întregit.
Ediculele, construcţiile funerare cu „baldachin“, pilaştrii funerari presupun existenţa unor incinte funerare (grădini, cum li s-a spus, traducîndu-se un termen latinesc), care să izoleze parcela familiei de restul necropolei. Descoperirile şi reconstituirile de la Aquileia sînt edificatoare.
În tipologia leilor funerariinfo (discutabilă din pricina formalismului şi evoluţionismului ei) nu s-a acordat importanţă variantei numită „lei stilofori“, care traduce termenul german Säulenlöweninfo. Este vorba de colţare semicilindrice din piatră deasupra cărora, orientaţi cu capul şi picioarele din faţă pe unghi, erau sculptaţi în acelaşi bloc monolit cîte un leu. Lucrate în andezit de Uroi, astfel de piese, provenind cu precădere de la Miciainfo şi la care se observă, în spate, spărtura laturei semicilindrice care realiza unghiul drept (pl. VI, 12), erau destinate părţii superioare ale unei incinte, susţinute fiind de baluştri sau aşezate pe un zid plin. Denumirea de lei stilofori este improprie, deoarece leii nu susţin coloane, ci sînt plasaţi pe semicilindri şi de aceea este de preferat sintagma denominativă: balustrade monolite cu lei. Există însă şi lei monoliţi, pe postamente rectangulare, cu partea inferioară în retragere, care vor fi fost plasaţi la colţurile sau pe laturile unor incinte din zidărie de cărămidă sau piatră (cităm ca exemplu pe cel descoperit la Napoca şi aflat la M.I.T.info, pl. VI, 17).
Dacă am refuzat atîtor piese denumirea şi funcţionalitatea de altare pentru a le integra firesc în etajarea pilaştrilor funerari, trebuie să precizăm care erau de fapt altarele monolite de sine stătătoare.

Ele constituiau categoria de monumente cea mai comună şi cea mai accesibilă financiarmente, deopotrivă întîlnită în Dobrogea romană, în Dacia Inferior şi Superior. Altarele funerare erau fie simple, cu profilatură arhitecturală şi inscripţie, ca de pildă exemplarele de la Schitul Topolniţeiinfo (M.P.F.), şi Sarmizegetusainfo, fie, pe una din feţe, cu nişă şi bustul defunctei în altorelief, sub care era plasată inscripţia (piesă de la Drobeta, aflată la I.A.B.info), fie cu reprezentare antropomorfă în altorelief pe întregimea uneia din feţe, ca altarul provenit din Transilvaniainfo şi aflat la M.I.T., (pl. VII, 2). Dorim să subliniem cu toată insistenţa că altarele funerare înţelese de noi ca monumente monolite, cu profilaturi şi decoraţie arhitecturală care le asigurau o funcţionalitate independentă, de sine stătătoare, nu puteau fi amplasate deasupra unor baze cu lei de felul celor deja amintite. Tocmai profilatura arhitecturală bogată de la baza altarelor funerare făcea imposibilă, din punctul de vedere al concepţiei structive romane, aşezarea lor pe bazele cu lei. Altarele funerare din Dacia se aşezau pe o substrucţie care nu depăşea decît cu puţin suprafaţa solului. La Aquileia existau însă altare, ca cel al lui L. Iulius Pansa, formate din trei piese: coronamentul cu volute, corpul şi baza cu profilaturile respective. Altele, de pildă altarul lui Postumius Hilarus aveau baza profilată lucrată separat, iar corpul şi coronamentul dintr-un bloc monolitinfo. Cum în Dacia nu s-au găsit nici baze, nici coronamente de altar separate sau monolite cu corpul, aidoma sau asemănătoare celor de la Aquileia, rezultă limpede că segmentele de felul celui de la Porolissum nu puteau fi decît părţi componente ale unor pilaştri funerari sau ale unor construcţii similare mai aplatizate, despre care va veni vorba mai jos.
De aceeaşi formă cu altarele funerare erau şi altarele votive. Cităm, dintre sutele de piese, paralelipipedice sau cu corp cilindric, atingînd înălţimi de pînă la 2 m, dar şi proporţii miniaturale ce le dădeau aparenţa portabilităţii, un altar consacrat la Tomis lui Osirisinfo (acum la I.A.B.). Altarele votive romane de pe teritoriul României purtau inscripţii dedicatorii închinate aproape tuturor zeilor ale căror culte au fost practicate pe aceste meleaguri. Multe comportă, în afară de inscripţie, o remarcabilă decoraţie în relief, cum este cel dedicat Iunonei Regina (pl. VII, 1), aflat la Brukenthal (inv. nr. A 3409/7182). Altele, fără a fi apucat să primească inscripţia dedicatorie a beneficiarului, purtau doar basoreliefuri aparţinînd iconografiei celei mai populare divinităţi a orientului roman în secolele II—III: Mithras (o piesă de la Apuluminfo, la M.U.A.I., pl. VII, 4, similară cu alta tot anepigrafă, de la Brukenthal, inv. nr. A 3440/7274, ieşite probabil din acelaşi atelier apulens). Interesantă este prezenţa la Apulum a unui altar închinat lui Glyconinfo, pe faţa superioară a căruia se mai păstrează inelul de jos al şarpelui încolăcit. Adorarea lui Glycon în Dacia Superior ne îndreptăţeşte să presupunem că aria răspîndirii cultului său va fi cuprins şi vestul Europei, aşa cum par a indica două statui în ronde-bosse (dintre care una s-a pierdut), statui asemănătoare cu vestita sculptură de la Tomis, descoperite în 1826 şi 1840 la Bordeauxinfo (Burdigala).
Mai mult decît cele funerare, altarele votive erau legate de opţiunile religioase ale militarilor (deseori cumulative), astfel că numărul lor era considerabil mai mare, iar producţia asigurată de pietrarii trupelor sau de civili care-şi desfăceau acest gen de marfă în mediul amintit. O analiză efectuată în Angliainfo asupra răspîndirii produselor unui singur atelier în zona centrală a Britanniei a depistat nu mai puţin de 44 de piese datate în prima jumătate a secolului III.

Să revenim, după necesarele precizări în legătură cu altarele funerare şi votive, la ultimele expresii ale reducţiunii tridimensionalităţii arhitecturale în domeniul construcţiilor funerare. Despre stele vom vorbi în secţiunea imediat următoare, întrucît, aşa cum am mai spus, ele sînt într-o considerabilă măsură receptaculul traducerii în plan a unei diversităţi de motive ornamentative de relevanţă arhitectonică. Vom încheia prezentarea şi discuţia asupra monumentelor funerare romane de pe teritoriul României şi asupra problematicii pe care ele o ridică, acordînd cuvenita atenţie şi sarcofagelor. Folosind de multe ori decoraţia în relief pe cel puţin una din feţele cutiei sau capacului, sarcofagele se constituie în categorie de studiu aparte. În general, se poate vorbi de o decoraţie arhitectonică a lor, în cazul tipului cu coloane şi nişe, de obîrşie microasiatică, fără a fi cîtuşi de puţin considerate, în ansamblu, ca reducţiuni monolite ale unor construcţii funerare.
Reducţiunea tridimensionalităţii construcţiilor funerare a operat nu numai în cazul celor desfăşurate pe verticală, ci şi în cel al mai rarelor monumente cu extensiune orizontală. Dintre acestea a făcut parte şi un fragment de lespede de calcar (pl. VII, 6), aflat astăzi la M.I.T., şi care, în trecut, îşi conserva aproape în întregime forma. El provine de undeva din Dacia intracarpatică şi reprezintă acum jumătatea superioară a trupului defunctului, în seminuditate eroică, susţinînd cu ambele mîini, în partea stîngă a corpului, un gladius. Relieful este executat într-o nişă cu arcadă, iar în unghiurile acesteia cu chenarul superior al pietrei se află cîte o frunză stilizată. Marginea din dreapta pietrei prezintă o antă puternic profilată şi decorată pe faţă cu jerbă de frunze strînsă elicoidal, cu un pas de circa 15 cm, într-o panglică. Budayinfo, Gr. Florescuinfo şi M. Mogainfo au văzut monumentul şi cu partea de jos păstrată, mantaua acoperind picioarele deasupra genunchilor. Cel din urmă îl credea alcătuit din două fragmente disparate şi neantice, ci medievale. Ştim că Matei Corvin, în castelul său de la Buda, avea o mare colecţie de monumente sculpturale funerare descoperite în Pannonia şi că o serie întreagă de pietre tombale din Ungaria acelor vremuri erau inspirate sau imitau decoraţiunea lespezilor romane. În cazul de faţă este exclusă eventualitatea neautenticităţii respectivei piese, deoarece atît în detalii, cît şi în general, ea are analogii în pietrele tombale din centrul Europei, spre a nu cita decît pe cea pusă pentru Annaius, soldat în Cohors IV Delmatarum, descoperită la Bingerbrück şi păstrată la muzeul local din Kreuznachinfo.
Şi Annaius e reprezentat cu picioarele goale, în costum militar; fără îndoială că seminuditatea eroică a răposatului de pe lespedea din Transilvania indică, prin modalitatea reprezentării, nu numai o veche tradiţie iconografică elenică, ci şi obîrşia grecească a decedatului. Mai rămîne însă un amănunt esenţial: anta din dreapta a lespedei. Partea stîngă şi superioară a pietrei sînt prelucrate brut, deoarece ele constituiau marginile acesteia. Monumentul va fi fost format, poate, din două sau trei piese similare, dintre care cea din extrema stîngă comporta o antă simetrică; toate urmau a fi amplasate pe un postament şi reunite, la partea superioară, de o cornişă care, la rîndu-i, va fi purtat acrotere geometrice, zoo- sau antropomorfe în genul monumentului funerar al unei familii romane descoperit la Nickenich (datînd de la jumătatea sec. I e.n.) şi reconstituit la Rheinisches Landesmuseum din Bonninfo. Fireşte, fragmentul din Dacia Superior nu poate aparţine decît unui monument databil cel  puţin cu un veac mai tîrziu decît cel renan. Deşi este unicul exemplar atestînd astfel de construcţii funerare în Dacia, depistarea ecoului tipologiei sale în numeroasa categorie a stelelor monolite, urmărire care depăşeşte cadrul şi echilibrul lucrării de faţă, ar infirma, eventual, disparitatea şi izolarea sub care ne apare.


Tridimensionalitatea pilaştrilor funerari cu segmente monolite suprapuse a involuat într-un gen de monumente despre care avem mai multe mărturii în Dacia Superior şi care-şi găsesc confirmarea categorică în tectonica stelelor monoliteinfo din Pannonia, Dacia şi din alte provincii dunărene ale Imperiului. Despre ce este vorba? Avem de-a face cu ansamblul verticalei compuse din trei sau patru piese şi care nu depăşeau, din pricina adîncimii lor reduse (25—45 cm) înălţimea de 2,5—3 m. Bazamentele acestor construcţii erau blocuri monolite, ca cel provenit de la Apulum (aflat acum la Muzeul de istorie din Ploieşti) şi publicat de noiinfo, el reprezentînd o scylă flancată de doi sfincşi în altorelief. Un alt posibil bazament ale cărui margini, superioară şi inferioară, sînt sparte, lipsindu-ne astfel de certitudinea că a fost un segment monolitic al unei construcţii verticale (sau doar fragmentul inferior al unei stele arhitectonice monolite) a fost descoperit la Sarmizegetusainfo şi se găseşte la M.I.T. (spargerea lui simetrică şi paralelă în zonele masive ale profilaturii nu pledează în favoarea ipotezei că ar fi constituit partea unei stele monolite, pl. VII, 7).
Următorul segment al monumentelor pe care le discutăm îl forma blocul cu inscripţie, ce putea fi sau nu decorat cu un chenar vegetal sau liniar. Mai înainte amintita piesă de la Porolissum (Muzeul din Zalău) poate servi drept exemplu, deşi acestea s-ar înmulţi dacă am avea în vedere nenumăratele fragmente monolite cu inscripţie, flancate de coloane şi care au fost considerate de-a valma spărturi ale unor stele arhitectonice, deşi grosimea lor apreciabilă ar fi trebuit să dea în primul rînd de gîndit.
Al treilea segment îl forma blocul pe care figurau imaginile membrilor familiei posesoare a monumentului. Ele erau plasate uneori pe patru feţe, între profilaturi arhitecturale sugerînd coloane sau pilaştri, ca în cazul exemplarului descoperit la Lopadea Veche şi aflat la Muzeul din Aiud (inv. nr. 3182; 85x56x33 cm, pl. VII, 3). În ce priveşte segmentul de la Porolissuminfo (Muzeul din Zalău, inv. nr. 1051, pl. VII, 5), decoraţia antropomorfă ocupă trei feţe ale blocului. Deasupra frontonului unghiular, flancat de acrotere, se găsea patul de aşezare al unui coronament care ar fi format al patrulea segment monolit al monumentului. Cel de-al treilea segment avea însă de cele mai multe ori decoraţia antropomorfă pe o singură faţă, în cadrul profilaturilor unei edicule cu fronton unghiular şi acrotere care, prin natura finisării, înlătură posibilitatea existenţei unui coronament (piesa de la Avrig, pl. VII, 10, aflată la Brukenthalinfo). Acest gen de edicule, care în realitate sînt cel de al treilea segment sau segmentul superior-final al unor construcţii verticale, apare şi la Veneţia. Pe laturile uneia din ele se mai păstrează urmele crampoanelor metalice cu care era prinsă de segmentul inferior pentru a nu fi răsturnată de vînt. Gabelmanninfo nu a observat sau nu a exploatat indiciile arhitectonico-plastice oferite de aceste edicule monolite. De altfel, nici el, nici alţii care s-au ocupat de clasificarea şi tipologia stelelor şi monumentelor funerare, în genere, din nordul Italiei, de pe Rin sau Dunăre, nu au pornit de la construcţiile funerare ca firesc model al monumentelor mai reduse ca tridimensionalitate, material, dimensiuni, ornamentică, în ideea că stelele din provinciile europene ale Imperiului reprezintă exclusiv continuitatea, dezvoltarea formală şi diversificarea tipologică a stelelor italice. Accentuînd pe frecvenţa altarului funerar, ei au făcut din acesta un model al atîtor alte monumente care nu-şi au în el obîrşia tectonică, tipologică sau figurativă.

În formă de ediculăinfo, cu nişă arcuită şi fronton unghiular cu denticuli, se prezintă şi segmentul superior al unei construcţii de la Gilău (acum la M.I.T.), înfăţişîndu-l pe răposat în ipostaza eroizantă a cavalerului, pl. VII, 12, cu capul de berbec sub piciorul ridicat al calului şi cu lira cu şapte corzi în mîna dreaptă. Fireşte că nu poate fi vorba de o reprezentare a lui Apolo călare, lira cu corzile ei simbolizînd cele şapte vămi ale văzduhului, după cum eruditul Cumont a arătat în magistrala-i carteinfo. Constatăm o dată mai mult tenta stoică a simbologiei funerare romane.
Reducţia tridimensionalităţii atinge limita bidimensionalului, în cazul segmentelor trei sau patru ale construcţiilor funerare de care vorbim, cînd edicula e doar sugerată printr-un chenar vegetal sau printr-o simplă profilatură care cuprinde figuraţia antromorfă. Două segmente de la Potaissa (Turda) sînt edificatoare în eventualitatea că nu sînt fragmente ale unor stele monolite. Primul are coronamentul cu lei adosaţi şi con de pin monolit, pl. VII, 11, cel de-al doilea urma să primească un coronament detaşat, cu lei adosaţi (pl. VII, 9).
Înainte de a discuta problema coronamentelor detaşate formate din lei adosaţi avînd la mijloc conuri de pin, capete de Meduză, Attişi, sfincşiinfo (pl. VII, 8), medalioane cu busturile familiei răposatului — sau a medalioanelor neîncadrate, subliniem că toate aceste piese erau segmente ultime sau penultime (vom vedea care din ele) ale construcţiilor funerare cu tridimensionalitate redusă, ce prefigurează schema structivă a stelelor arhitectonice monolite.
Coronamentele cu lei adosaţi din Dacia Superior şi Inferior reprezintă expresia iconografică a unei vechi uzanţe funerare greco-orientale, consemnată de stelele cipriote încă din veacul VII î.e.ninfo. Elementele figurative aflate în centrul coronamentului aveau o valoare simbolică tradiţională binecunoscută.
Formele pe care le îmbracă în Dacia medalionul funerarinfo, cu chipurile familiei răposatului, ne obligă să precizăm locul acestuia în tectonica construcţiilor în discuţie. Unele stele din Hispaniainfo sînt terminate în partea superioară cu un medalion tăiat în aceeaşi lespede cu inscripţia şi legat printr-un îngust peduncul de ea. Iată că nu numai în domeniul toreuticii sfîrşitului epocii elenistice prezintă Hispania consonanţe formale cu Dacia.
Medalionul funerar lucrat ca piesă separată (cu busturile în cochilie, în coroană etc.) este prezent în Noricum, Pannonia, Dacia Superior, Moesia Inferior (un exemplar de la Ghighen, acum la Muzeul din Sofia), Macedonia, ajungînd, în sud, pînă în insula Tasosinfo. Numărul figurilor pe medalioanele sud-dunărene oscilează frecvent între 7 şi 9. Medalioanele norico-pannonice au deasupra un fronton încorporat. Ele aveau desigur şi un peduncul prin care erau fixate pe o construcţie funerară aplatizată formată dintr-o bază, dintr-o lespede cu inscripţie şi din acest ornament cu figurile familiale. La sud de Dunăre, medalioanele nu indică a fi avut în afară de peduncul o acroteră sau alt coronament. În Dacia Superior, medalionul de la Proştea Mare, de lîngă Mediaşinfo, are un leu deasupra (lucrat în acelaşi bloc), în chip de acroteră. Aceluiaşi gen particular i-ar aparţine şi medalionul de la Gilău (M.I.T., inv. nr. 1322) cu con de pin încorporat drept coronament (pl. VIII, 1). Marea majoritate a medalioanelor lucrate separat au pe axa verticală două peduncule: unul prin care se fixau pe latura superioară a lespezii cu inscripţie şi altul pe care primeau coronamentul (spre exemplu, piesa din Muzeul de la Devainfo, pl. VIII, 2).

În acest din urmă caz, medalionul lucrat aparte constituia al treilea segment al construcţiilor verticale aplatizate. La un moment dat, intervine fuziunea între coronamentul cu lei adosaţi şi medalionul lucrat aparte, cel din urmă ajungînd piesa centrală a grupului, fapt care dovedeşte marea mobilitate imagistică a pietrarilor de monumente funerare din Dacia. Întîmplarea a făcut să se păstreze capul de serie al acestei îmbinări, descoperit la Micia şi aflat la Muzeul din Ploieştiinfo. În acest caz, integrarea medalionului între lei nu e încă organică; el îşi menţine pedunculul inferior (lucrat în relief pe corpul leilor), deşi acesta nu mai avea nici o funcţionalitate. Pe pedunculul superior urma să fie plasat un coronament. Integrarea firească a medalionului între lei, avînd şi un coronament monolit din con de pin (pl. VIII, 3), e atestată de piesa descoperită la Apuluminfo. În fine, decuparea medalionului de grupul de lei adosaţi, cu care de altfel face bloc monolit, precum şi ridicarea sa deasupra leilor, sînt strălucit marcate de segmentul (căci nu-i putem spune coronament, deoarece medalionul la rîndul său are la partea superioară un peduncul-soclu care urma să primească în fapt coronamentul) descoperit la sud de Aiud (Brucla) şi aflat la muzeul orăşenescinfo. Este, cum se poate constata, cea mai realizată sculptură de acest gen descoperită în Dacia (pl. VIII, 5).
A rezultat din cele mai înainte arătate despre construcţiile funerare cu diverse grade de reducţie a tridimensionalităţii ideea că resursele sculptorilor de monumente funerare erau deosebit de bogate atît în ceea ce priveşte imagistica, dar mai ales tectonica respectivelor monumente. Faptul şi-ar găsi o explicaţie în aceea că Dacia este ultima provincie europeană intrată în Imperiu într-o vreme în care artizanalul provincial îşi conturase anumite caracteristici zonale, oferind o gamă largă de formule combinatorii. A absolutiza acest punct de vedere înseamnă a nega realitatea însăşi, anume că varietatea formelor de construcţii tridimensionale din Dacia reprezintă în ansamblu o caracteristică proprie Daciei Superior, nemaiîntîlnită, la atare proporţii, nicăieri în Europa romană. În acest fel, imaginea noastră despre rolul şi ponderea artei provinciale în procesul de romanizare, desfăşurat la nord de Dunăre şi de Carpaţi, este substanţial îmbogăţită şi în mod binevenit nuanţată, atestînd nu numai profunzimea, ci şi intensitatea creaţiei interpretative sub semnul căreia s-a desăvîrşit amintitul  proces de integrală istoricizare.
Pentru a nu lăsa cumva impresia că noi înşine, schiţînd tipologia acestor construcţii funerare, am căzut în capcana pozitivismului şi a evoluţiei liniare a formelor, dorim a sublinia o dată mai mult că reducţia tridimensionalităţii nu se înscrie pe o axă cronologică, ci că toate tipurile menţionate au putut coexista, raţiunile varietăţii lor fiind, la modul obiectiv, cele ale resurselor materiale ale clientelei, iar la cel subiectiv, bogăţia imaginaţiei meşterilor pietrari, ce dispuneau de un larg evantai de posibile soluţii tectonice cuprinse între polul tridimensionalităţii depline, marcat de mausoleele de la Glanum etc., şi cel al bidimensionalităţii stelei funerare arhitectonice, poli la rîndul lor sincronici. Cităm ca exemplu al sincronismului soluţiilor, două segmente de construcţii funerare aplatizate deja menţionate: ediculele schematice produse într-un atelier de la Potaissa (pl. VII, 9 şi 11), una avînd coronamentul monolit, cealaltă urmînd să-l primească (?) deasupra unui fronton executat în relief în cîmpul pietrei.


Stelele arhitectonice monolite, ca şi alte tipuri de stele, erau probabil sincronice cu diverse formule de construcţii cu segmente monolite etajate. Noutatea demersului nostru privind clasificarea monumentelor funerare nu numai din Dacia, ci din toată Europa romană, constă tocmai în aducerea acestor construcţii în atenţia celor care clasificau stelele fără să depăşească orizontul tectonic, şi inventarul zonal al acestora. Ei ajungeau la concluzii false, de natură exclusiv didactică, anume că diverse „modele“ sau „scheme“ circulau într-o mişcare browniană în tot Imperiul sau pe direcţii tradiţionalizate de cercetarea de specialitate, fără să observe că „modelele“ existau ca atare în necropolele din Dacia şi că în curţile pietrarilor stăteau alături, aşteptîndu-şi cumpărătorii, reducţiile pe segmente monolite ale marilor monumente — cu stelele dintr-o singură lespedeinfo pe care fantezia şi priceperea meşterului redase în plan ceea ce executase sau va executa altădată în spaţiu (pl. VIII, 4).
Relevantă nu este clasificarea mecanicistă. Ea nu dă viaţă trecutului, ci îl ucide a doua oară prin obtuzitatea clasificatorului, la rîndul ei corolară mentalităţii contra căreia ne-am străduit să luptăm cît mai argumentat în paginile acestei cărţi, mentalitate stipulînd ca preponderentă influenţa eterogenă şi nu creaţia interpretativă. Accidentalul influenţei eterogene este compatibil numai cu mulţimile mici. Mulţimile compacte, diversificate (cum sînt cele ale monumentelor funerare din Dacia), presupun interrelaţii, presupun climat faţă de care influenţa alogenă suferă totdeauna acel impact care o transformă într-un tip de creaţie interpretativă.
c. Stelele funerare. Trasînd principiile teoretice şi liniile de perspectivă ale unei clasificări a stelelor funerare care să fie în primul rînd grăitoare asupra vieţii sociale, economice, asupra credinţelor şi obişnuinţelor locuitorilor aşezărilor romane de pe cuprinsul României, nu intenţionăm să şi procedăm aici la o astfel de clasificare ce îşi are rostul doar într-o monografie consacrată în întregime artei romane de pe teritoriul ţării noastre. Vom puncta totuşi cîteva repere şi vom zăbovi asupra unor motive iconografice pentru ca cititorul să poată realiza dimensiunile problematicii.
În ce priveşte Dacia Pontică, adică Dobrogea, în primul secol al stăpînirii romane în această regiune prevalează tipologia micii stele de tradiţie greacă, cu mai multe variante ale ediculei sau ale lespedei trapezoidaleinfo. La sfîrşitul primului veac al erei noastre şi începutul celui următor se încetăţeneşte stela de mari dimensiuni, tipic romană, difuzată pe valea Dunării din centrul Europei pînă în regiunile vărsării în mare a fluviuluiinfo. Din cele 166 de stele descoperite în Moesia Inferiorinfo, primele sub raport cronologic par a fi în Dobrogea cele ridicate de Attas, fiul lui Posses, soţiei sale Mama (descoperită la Dulgheru, jud. Constanţa, M.I.N.A.C.) şi feciorului Iustus (găsită de V. Pârvan la Ulmetum, I.A.B.).
În Dacia Inferiorinfo, şi numai aici pe teritoriul României, apare, pe lîngă stelele de mari dimensiuni, stela mică sub formă de nişă arcuită, flancată de coloane şi acrotere şi închizînd busturile decedaţilor. Este vorba de limita nord-estică a lespezii funerare obişnuite în partea de vest a Bulgariei, în Grecia de nord şi Iugoslaviainfo şi care reprezintă o adaptare a unui mai vechi prototip italic cunoscut sub numele de „stele cu busturile liberţilor“info, adaptare ce se suprapune peste tradiţia stelei tracice cu partea de sus arcuităinfo.

De altfel, Moesia Superior a avut un rol deosebit de important în exportul de piese finite la nord de Dunăre, în Dacia, fie că erau sarcofage sau chiar stele, şi în tot cazul o importanţă specială nu atît în ecloziunea variatelor tipuri de stele în Dacia Superior, cît mai ales în uniformizarea tectonicii acelora dintre ele care erau deopotrivă comune atît Daciilor, cît şi Moesiei Superior, după cum arată cu toată îndreptăţirea şi documentarea de rigoare A. Mocsyinfo. Căci dacă am demonstrat o particularitate a Daciei Superior în ce priveşte construcţiile funerare şi stelele care le imită, această particularitate nu trebuie însă absolutizată, deoarece Dacia, ca provincie a Imperiului, era supusă în egală măsură cu restul teritoriilor europene ale acestuia modului de viaţă tipic roman, circulaţiei libere a motivelor şi artiştilor în lumea romană.
Cum e şi firesc, stela arhitectonică este cu precădere prezentă în Dacia Superior. Ea se înscrie în descendenţa tectonică a construcţiilor funerare locale, aşa cum s-a mai precizat, şi nu reprezintă versiuni ale unor „modele“ panonice, ci dimpotrivă credem că în Pannonia stelele arhitectonice tîrzii au decurs din tipologia celor din Dacia Superior (exemplarul de la Aquincum ridicat de collegium fabrorum et centonariorum, din sec. IIIinfo se aseamănă cu cel de la Apoldul Mare, pl. VIII, 6, aflat la Muzeul Brukenthalinfo). Stelele arhitectonice de cea mai bună realizare artistică apar în Pannonia în sec. I e.n., de pildă cea a lui Caius Sextilius Senecio de la Scarabantia sau a lui Petronius Rufus de la Borbolya, lîngă Scarabantiainfo. Cum în Ungaria nu au fost descoperite urme de construcţii funerare tridimensionale cu stilobat rectangular sau circular, este limpede că astfel de stele reprezentau importuri din Noricum sau din nordul Italiei. Tot aşa este clar că stelele arhitectonice din Pannonia secolului III e.n. consunau cu cele din Dacia Superior, deoarece în Pannonia nu se cunosc, în sec. II şi începutul celui următor, prelucrări treptat reductive şi simplificate ale stelelor arhitectonice.
Lăsînd deoparte tectonica şi clasificarea stelelor, avem a răspunde dacă portretele răposaţilor şi ale membrilor familiilor lor sînt portrete individualizante sau convenţionale; aceeaşi întrebare este valabilă şi pentru figurile de pe pereţii ediculelor. Poziţia noastră este categorică. Sînt portrete convenţionale, ancorate în contemporaneitatea respectivă prin moda coafurilor feminine sau prin alte detalii (îmbrăcăminte, accesorii etc.) Să luăm doar două exemple. Stela Ulpiei Maximilla de la Apulum are figurile părinţilor şi ale copiilor executate după aceeaşi schemă a volumelor, trăsăturile lor fizionomice fiind identice, ceea ce ne-ar surprinde mai puţin cînd e vorba de persoanele aceleiaşi familii (rude de gradul I). Cînd însă asemănarea sau identitatea se extinde şi asupra capetelor Meduzei de pe aceeaşi stelă şi la feţele geniilor funerare, faptul devine edificator. Acelaşi e şi cazul segmentului de construcţie funerară de la Brukenthal, (pl. VII, 10), pe care l-am mai amintit: asemănarea copiilor cu părinţii e datorată standardului redării feţei pe care-l practica sculptorul respectiv. Portrete individualizante credem că vor fi fost doar capetele lucrate separat ale statuilor construcţiilor funerare „cu baldachin“. Este de asemenea greu de admis legături stilistice, în ce priveşte portretul în relief de pe monumentele funerare din Dacia, cu ateliere îndepărtate din centrul şi restul Europeiinfo; aceasta ar însemna depăşirea caracteristicilor artizanale ale respectivelor reliefuri şi, în fond, ignorarea spontaneităţii şi stereotipiei artei provinciale de nivel artizanal.


O importanţă excesivă s-a acordat clasificării scenelor cu „banchet“ de pe reliefurile funerare din Daciainfo şi Sciţia Micăinfo. Concluziile analizelor respectivului motiv iconografic vin deseori în contradicţie cu cele ale studierii altor reprezentări, „modele“ sau „scheme“, cu atît mai mult cu cît sîntem asiguraţi, de pe înalte poziţii teoretice, că numai pătrunzînd tainele „artei culte şi ale celei populare (sic!) putem ajunge la cunoaşterea artei provincialeinfo. La obîrşia reîncălzirii unor astfel de gratuităţi stau însă preocupările mai vechi ale unor rudimentare spirite scolastice şi nu problematica reală a monumentelor în cauză. O particularitate a scenei banchetului pe stelele din Dacia Superior este prezenţa unor „draperii“ susţinute de figuri masculine sau feminine, draperii care formează fundalul reprezentării. Cazul cel mai cunoscut este al stelei lui Iulius Crescens de la Căşeiinfo (M.I.T.). Alte două fragmente de stele aflate tot la M.I.T., înfăţişează unul (inv. nr. 1590, pl. VIII, 7) două figuri masculine (?) cu cîte un văl în mîini, iar celălalt (inv. nr. 259, pl. VIII, 8), foarte fragmentar, o figură feminină. Astfel de văluri sau draperii apar şi pe binecunoscutele reliefuri ale mormîntului Hateriilor de la Roma (sec. I e.n.) sau pe unele sarcofage din a doua jumătate a sec. III, cum ar fi cel zis al lui Plotinus de la Vatican (260—270 e.n.). S-a presupus că cele din Dacia erau susţinute de bocitoare sau sclavi. Credem, mai degrabă, că numitele draperii şi respectivii „ministranţi“, sînt văluri mistice dionysiace ţinute de acoliţi din cortegiul zeului traco-frigian, a cărui semnificaţie funerară în lumea autohtonă nu trebuie pierdută din vedere (după cum am mai avut prilejul să atragem atenţia cînd ne-am referit la bucraniile de plumb din Colecţia Severeanu), cu atît mai mult cu cît veşmîntul de deasupra al lui Iulius Crescens, pe stela de la Căşei, este un cojoc păstoresc dacic.
Nu este locul să trecem aici în revistă simbolistica funerară a stelelor. Ea este bogată în Eroşi, diverse păsări, capete de Meduzeinfo, coroane, delfini, genii înaripate sau aptere attişi triştiinfo etc. Remarcăm însă realitatea semnificativă a reprezentării miturilor greceşti, care decorau multe din stelele şi alte monumente funerare romane.info Gallia, Germania şi Pannonia numără fiecare peste 60 reprezentări ale acestora. Locul de frunte îl deţin muncile lui Hercule. Din Dacia se cunoaşte o friză cu două registre, provenind din Banat şi aflată la Muzeul de istorie din Timişoara (pl. VIII, 12). La Sarmizegetusa sau Micia a fost descoperit un fragment de friză figurînd pe Herculeinfo în luptă cu Cerberul (?), fragment păstrat acum în colecţiile Muzeului din Deva. La Tomis au ieşit la iveală două reprezentări ale muncilor lui Hercule: lupta cu mistreţul, relief aflat pe fusul unei coloane liseinfo, şi izbînda eroului asupra iepelor lui Diomede, sculptură pe acelaşi gen de element arhitectonic (primul fragment de coloană se află la M.I.N.A.C., iar cel din urmă la I.A.Binfo). Este de presupus că aparţineau aceluiaşi lăcaş de cult (?) sau monument funerar atît coloanele de la Constanţa şi de la Bucureşti, cît şi alte două, figurînd în acelaşi fel pe Dioscuri, şi care se află tot la I.A.B.info  De asemenea, la Tomis au mai fost găsite un fragment de relief funerar cu tematică mai rară: Hercule coborînd în Inferninfo, precum şi o pseudopoartă a unui hipogeu-cavou (descoperită la 13 km de Tomis spre Cernavodă), pe care figurează Hercule în grădina Hesperidelor, dar şi Afrodita, Harpocrate, Eros etc.info. De aceeaşi obîrşie tomitană este şi o mică friză de marmură aparţinînd unui mausoleu şi care are ca temă sculpturală lupta mitico-legendară a grecilor cu Amazoaneleinfo.

Un subiect sculptural rar este mitul Europei răpită de Zeus, care luase înfăţişarea unui taur. El apare pe stela unui veteran la Viminacium, în Moesia Superior, şi pe mausoleul Eniilor de la Celeia, în Noricuminfo. Iată că fragmentul unei lespezi de gresie de la Micia (pl. VIII, 9) aduce la lumină a treia variantă imagistică a mitului elenic, de această dată în cadrul unei cunune strînse cu o panglicăinfo. Dacă la Tomis prezenţa mitului grec, cu valoare simbolică funerară, este explicabilă prin substratul străvechi de cultură artistică clasică şi elenistică peste care se instaurase civilizaţia romană, în Dacia Superior sau în provinciile central- şi vest-europene, unde descoperim pe stele şi pe alte monumente funerare mituri greceşti intrate în repertoriul sculptorilor provinciali romani, faptul ridică întrebări asupra modalităţii propagării subiectelor respective şi de ce ele sînt covîrşitor majoritare faţă de mitologia romană. Cum remarca şi J.M.C. Toynbee, Italia de Nord, atît de des invocată, nu mai constituie centrul de iradiere, căci acolo nu se găsesc deloc. Savanta britanică recurge la caietele de modele de mare circulaţie ca sursă a reprezentărilor, subliniind judicios că nu numai meşterii cunoşteau semnificaţia detaliată şi precisă a miturilor, precum şi valoarea lor soteriologică, ci şi clienţii care le comandau monumentele funerare. Cum era posibilă atare cultură greacă la nivel artizanal într-o vreme în care tematica şi formalismul plastic elenic înregistrează un rapid declin? Părerea noastră este că nu caietele de modele explică în cazul de faţă preferinţa clienţilor, ci pavimentele de mozaic cu pseudo-embleme în care regăsim în bună parte imaginile miturilor reluate apoi pe stele. Că în Pannonia ele sînt atît de numeroase, iar în Moesia cinci, în Tracia două, în Dalmatia unul, pentru ca în Dacia Superior să depistăm doar patru reliefuri, socotim că s-ar datora prevalenţei, în zonele respective, a mozaicului geometric, fără pseudo-embleme, iar în Gallia, Germania, Noricum şi Pannonia a mozaicului figurativ, cu bogate ancadramente geometrice, lucru care de altfel corespunde realităţii. Odată mai mult se adevereşte astfel constatarea că mozaicul este păstrătorul cel mai tenace al iconografiei elene în secolele III, IV şi V, şi că baza sa de iradiere în Imperiu o constituie provinciile africane şi Siria. Cînd vreo notabilitate urbană sau vreun proprietar rural călca zilnic în locuinţa sa pe covorul de mozaic pe care-l alesese şi întocmise împreună cu mozaicarul, ştia ce să ceară pietrarului a-i reprezenta pe monumentul funerar şi ce înţeles să acorde scenei mitologice pe care ani de-a rîndul o privise. În Dacia Superior s-au descoperit cîteva mozaicuri cu pseudo-embleme, numărul pavimentelor astfel făţuite trebuie să fi fost însă foarte mic, ceea ce se reflectă în raritatea scenelor mitologice pe monumentele funerare. După cîte ştim, situaţia este asemănătoare în Tracia, Moesia şi Dalmatia. Aici este îndeobşte răspîndit pavimentul mozaical geometric policrom pe întreg răstimpul secolelor II—IV.
O altă coincidenţă semnificativă este absenţa miturilor-legende latine pe mozaicurile pavimentale şi în plastica romană provincială. Excepţie o face legenda lui Eneasinfo, bine încetăţenită în repertoriul mozaicarilor itineranţi. Dar şi povestea lupoaicei şi a obîrşiei Romei şi-a făcut loc în imagistica funerarăinfo, nu însă pe calea mozaicului, ca temele mitologice mai înainte amintite.
Cînd lupoaica cu gemenii apare pe sarcofage cum este acela de la Ostiainfo, sau pe altele răspîndite în toată Italia, lucrate fiind, desigur, în ateliere ostiene sau romane, este greu a mai susţine astăzi, aşa cum se mai face încă, chiar dacă ceva mai puţin insistent, că respectiva temă iconografică ar fi emblema atestatoare şi deosebitoare a cetăţeniei romane a defunctului faţă de condiţia mai puţin privilegiată a majorităţii conlocuitorilor săi.

După 222, anul constituţiei antoniniene, care declara cetăţeni aproape întreaga populaţie liberă a Imperiului, valoarea juridică sau socială a imaginii nu şi-ar mai fi avut rostul. Or, ea continuă să apară şi după acea dată. Cum o spusese Fr. Cumont şi, mult înaintea lui, Ennius (Annales I, 115: Romulus in coelo cum diis genitalibus aevum degit = Romulus îşi face veacul în cer împreună cu zeii dătători de viaţă), lupoaica alăptînd gemenii simboliza Roma aeterna, deci nemurirea sufletului, în aceeaşi măsură în care căprioara alăptîndu-l pe Telefos, fiul lui Hercule, traducea năzuinţa de biruinţă asupra morţii prin renaştere la o altă viaţă, aidoma eroului salvator grec şi a fiului acestuia (imagini ale lui Telefos hrănit de căprioară apar şi ele pe monumentele funerare prin filiera picturii murale şi a mozaicului). Deci, lupoaica cu gemenii pe monumentele funerare de orice fel ar fi ele, de pe cuprinsul lumii romane şi implicit de pe teritoriul Românieiinfo, simbolizează eternitatea sufletului (eternitate stoică, adică pînă la un următor ekpýrosis, după care, ca după moarte, urmează renaşterea cosmică). Tocmai pentru că este un motiv funerar cu largă circulaţie, stereotip, lupa capitolină nu-mi pare susceptibilă de o investigare iconologică şi cu atît mai puţin prilej de redundantă dizertaţie stilistico-esteticăinfo. Stereotipia motivului este demonstrată de trecerea unanimă cu vederea (exceptînd prototipul greco-etrusc de pe Capitoliu, datînd de la sfîrşitul sec. VI. î.e.n. şi cel cu capul în profil) a importantei caracteristici fizioanatomice a lupului şi anume de a nu putea întoarce capul decît pînă la 30° info.
d. Sarcofagele. După anul 100, cînd inhumaţia se răspîndeşte în Imperiu, îşi fac apariţia, în număr tot mai mare, sarcofagele. Acest tip de mormînt a fost preluat de către grecii epocii clasice din Egipt şi dezvoltat în secolele elenismului. El s-a încetăţenit şi în Italia încă în vremea Republicii (sarcofagul lui Scipio). În timpul Imperiului, sarcofagele italice au drept caracteristici trăsăturile specifice epocii republicane: capacul plat, prelucrat în formă de pat, pe care stau întinşi răposaţii (influenţă etruscă) şi cutia decorată în relief, doar pe trei părţi, cea de a patra fiind adosată peretelui camerei funerare. Un alt tip de sarcofag este cel attic (produs de atelierele de la Atena), cu capacul lucrat în două pante, avînd pe laturile înguste frontoane şi acrotere, iar cutia împodobită pe toate patru laturile cu sculpturi în cîmp continuu. Sarcofagul arăta astfel ca un templu în miniatură. În fine, al treilea tip de sarcofag de mare difuziune în secolele II—III e.n. este sarcofagul asiatic, cu capacul tot în două ape, relief tot pe cele patru feţe ale cutiei, dar nu în cîmp continuu, reprezentările fiind în acest caz divizate în scene sau personaje şi plasate în nişe flancate de coloane. Între tipurile amintite există o mulţime de variante şi contaminări. În afara marilor ateliere de sarcofage (la Roma — Ostia, la Atena, la Afrodisia, în Asia Mică), ale căror produse erau destinate comerţului cu astfel de monumente bogat împodobite cu reliefuri şi foarte costisitoare, exista o serie întreagă de centre mai mici specializate în confecţionarea sarcofagelor de marmură sau calcar şi plasării lor în mediile provinciale. Precizăm că toate sarcofagele din Dacia şi Sciţia Mică sînt de tip oriental şi anume cu acoperişul în două ape şi cu acrotere. Dovadă a contaminărilor de care pomeneam, trebuie citat cazul uneia parţiale, şi anume o figură feminină plasată pe un pat (kliné) al unui capac de sarcofag care avea totuşi acoperişul în două ape şi acrotere. Respectivul capac fragmentar de calcar a fost descoperit la Tomis şi poate fi datat în prima jumătate a secolului IIIinfo (M.I.N.A.C.).

Majoritatea sarcofagelor şi fragmentelor găsite în Dacia Pontică (inclusiv cele ajunse de acolo pînă la Barboşi şi Galaţi), ridicîndu-se pînă la circa 50, au pe faţa principală o tabula ansata sau, rareori, un medalion încadrat de genii funerare sau Victorii cu ghirlande (fragmente, respectiv de la Tomis şi Durostoruminfo).
Sarcofagele de oarecare calitate, în special cele de marmură produse de atelierul cu difuziune zonală de la Procones (insulă în Marea Marmara, cu marmură alb-gălbuie foarte asemănătoare uneia din varietăţile de la Afrodisia) au „ţiglele“ acoperişului redate cu grijă, iar acroterele sculptate fie cu figuraţie antropomorfă (bustul defunctului în cochilie)info şi vegetală info, fie cu foarte comunele motive (imitate de către atelierele de pietrari autohtone) al leului cu laba pe capul de taur (simbol al posesiei prin moarte şi al resurecţiei) şi al demonului funerar înaripat (Tanatos) culcat cu o coroană în mînă. Părerea lui J.B. Ward Perkinsinfo, că atelierele de sarcofage din Procones îşi difuzau produsele în Tracia, Bitinia, Siria, Egipt, nordul Italiei şi sudul Galliei, ar trebui verificată cu ceea ce se ştie despre activitatea unor oficine de la Afrodisia, specializate în producţia de sarcofage simple şi care-şi trimiteau şi ele marfa în nordul Italiei şi sudul Galliei. În tot cazul, în aria comercială a Procones-ului intra Tracia şi litoralul ei maritim.
Unul din sarcofageleinfo cele mai frumoase şi mai interesante sosite de la Procones la Tomis este acela cunoscut pe vremuri sub numele eronat de „sarcofagul lui Ovidius“, care are tabula ansata încadrată de obiecte (bici, clopot, cleşte, balanţă, cap de bou, secure, suliţă) sugerînd deopotrivă cultul zeului Men, dar şi (parţial) unele însemne ale agoranomilor (şefii pieţelor).
În Dacia Inferior au fost descoperite circa 50 sarcofage, toate de calcar provenind, ca şi majoritatea materialului pentru piesele sculpturale de aici, din carierele de la Vraţa şi din alte localităţi din sudul Dunării. Tipologia lor este asemănătoare aceleia din Dacia Pontică. Bine realizat, cu inscripţie în hexametri, este sarcofagul lui Aelius Iulius Iulianusinfo, decurion al Romulei-Malva, unde a şi fost descoperit în 1952. Tot de acolo sau de la Sucidava provine vestitul sarcofag Ghika, descoperit de Marele Ban prin anii 1837—1842, căruia îi lipseşte capacul. Sarcofagul, acum la M.I.R.S.R., reprezintă o variantă a tipului asiatic, fiind decorat pe faţada principală cu patru figuri amplasate în nişe flancate de coloane corintice, iar pe cele trei laturi, cu amoraşi, cîntăreţi şi culegători de fructe, sculptaţi în cîmp continuu, dar urcaţi pe mici baze; la colţurile posterioare figurează Victorii cu coroană şi ramuri de palminfo. Marginea superioară a cutiei are o friză îngustă, continuă, reprezentînd lupte în circ şi cîini vînînd iepuri (alegorii ale morţii).
Dar nu toţi bogaţii proprietari rurali din Dacia Inferior îşi aveau familia la moşiile lor din provincie, am zice chiar dimpotrivă. Latifundiarii de oarecare importanţă îşi păstrau reşedinţa permanentă la Roma sau în alte mari oraşe ale Imperiului (unde, în treacăt fie spus, viaţa era deosebit de scumpă, mai ales în capitală); acolo-şi pregăteau mormintele pe măsura situaţiei lor. Aşa s-ar explica, poate, existenţa doar a două sarcofage cu valoare artistică la sud de Carpaţi. Faptul pare a fi confirmat prin descoperirea la Romula-Malva a epitafului lui Lucius Annius Octavius Valerianus, scris în versuri (distih elegiac) pe o ţiglă ieşită la iveală din necropola oraşului, în vreme ce sarcofagul acestuia, cu numele său şi aceleaşi versuri (păstrat acum la Vatican) a fost mai de mult descoperit la Roma, pe Via Appia, în vecinătatea mausoleului Caeciliei Metella.

Doar moartea accidentală la moşie, unde cenuşa i-a fost acoperită cu amintita ţiglă, a marcat trecerea şi poate rămînerea definitivă în pămîntul Daciei a celui ce-şi pregătise la Roma un somptuos lăcaş de veci din marmură, decorat cu scene agricole şi de brutărit, sarcofag rămas însă neterminatinfo.
Majoritatea sarcofagelor din Dacia Superior sînt cutii de piatră, cu capacul în formă de acoperiş în două ape şi cu acrotere nedecorate. S-au descoperit foarte multe capace, mai ales în săpăturile din ultima vreme de la Ulpia Traiana, capace care, uneori, acopereau morminte zidite din cărămidă (cazul celui din mausoleul Aureliilor de la Sarmizegetusa). În aria de răspîndire a sarcofagului de tip oriental grecesc (sarcofagul arhitectonic simplu) este cuprinsă şi Dacia Superior, fără ca în interiorul arcului carpatic să fie reperate importuri sud-dunărene sau încă şi mai de departe, din Procones. Sarcofage de marmură există însă în Transilvania şi cele mai deosebite dintre ele aparţin unui atelier de la Apulum. Din păcate, ambele piese de marmură de la Apulum (morminte ale lui L. Ianuaris Romulus şi al soţiei sale şi respectiv al lui T. Varenius Sabinianus şi al surorii acestuia) au dispărut în cursul timpului, desenele consemnînd decoraţia cu delfini, capete de Meduză şi păuni din jurul inscripţiei. O replică a schemei de ornamentaţie a feţei acestor sarcofage s-a păstrat într-un exemplar de piatră obişnuită descoperit tot la Apulum (M.U.A.I.). După cum arată autorul primei cercetări consacrate sarcofagelor romane din Dacia Superiorinfo, meşteri din Ulpia Traiana, Potaissa şi Napoca lucrau în număr mare sarcofage de piatră simple, accesibile unei largi clientele, dovadă faptul că erau cumpărate şi multe piese de mici dimensiuni, pentru copii. În Pannonia, sarcofagele de la Aquincum, cu acrotere şi acoperiş în două ape, se datează în a doua jumătate a sec. II şi sînt destul de sumar decorate, iar la Savaria ele sînt prezente abia în secolele III—IVinfo.
În Dacia Superior, sarcofagele par a fi fost plasate şi ele în interiorul unor incinte funerare. Astfel, la cîţiva metri de sarcofagul descoperit la Napoca în strada Avram Iancu s-a găsit o lespede ornamentată cu o scenă reprezentînd alegoria de factură stoică a morţii: doi cîini vînînd o vulpe. Întîiul editor al monumentuluiinfo a remarcat rostul acestui bloc, nefinisat pe laterale, ca parte integrantă a balustradei scunde, continue, care va fi înconjurat sarcofagul (pl. VIII, 10).
O ultimă chestiune despre sarcofagele din această parte a provinciei. Graţie unei descoperiri de la Apulum s-a putut dovedi existenţa replicilor în cărămidă ale sarcofagelor de piatră cu capac în dublă pantă. Este vorba de o cameră funerară pavată cu cărămizi, în care, pe lîngă sarcofagul amintit, ce conţinea o urnă şi al cărui acoperiş era tencuit şi pictat, se afla şi un mic sarcofag de piatră pentru copil. Întregul complex se datează la sfîrşitul secolului II şi începutul celui următor, datarea fiind asigurată de ştampilele cărămizilor ieşite din atelierele Legiunii a XIII-a Gemina, aflate sub conducerea lui Aurelius Menanderinfo.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2