Dacia Antiqua

ARHITECTURA

Arhitectura civilă şi militară a Daciei romane îşi are momentele de început şi de sfîrşit puse sub simbolul a două poduriinfo aruncate de Traian şi Constantin cel Mare peste Dunăre, respectiv la Drobeta şi la Sucidava (Celei). Caracterul lor excepţional, în special al primului, constă în aceea că, traversînd cel mai mare fluviu al Europei, podul construit de Apollodor din Damasc la Drobeta în răstimpul cuprins între primăvara lui 103 şi cea a lui 105, îşi sprijinea suprastructura de lemn, lungă de 1 135 m şi lată de 14,55 m, pe douăzeci picioare de piatră care ocupau prin masivitatea zidirilor lor 40% (!) din lăţimea patului de scurgere al apelor. Această monumentală operă, cu importanţă deopotrivă militară şi economică (lăţimea deosebit de mare permitea un trafic intens în ambele sensuri), a pus serioase probleme de întreţinere, dezafectarea lui datorîndu-se şi schimbărilor intervenite în configuraţia albiei fluviului în acel loc.
Civilizaţia romană a pătruns deci în Dacia pe o adevărată cale imperială, căci de subordonare imperială va fi provincia însăşi şi de aceeaşi natură (militară) întemeierile ei urbane, precum şi cele mai însemnate dintre aşezările rurale. Peste teritoriul dacic cucerit cu atît efort, jertfe umane şi materiale, se aşterne repede pacea, tulburată doar la începutul domniei lui Hadrian, pacea care ţese pînza deasă şi trainică a şoselelor, castrelor, aşezărilor civile, a fortificaţiilor menite să apere hotarele noului domeniu roman (limes). Istoricizarea nu a însemnat aşadar numai impunerea de către administraţie a limbii latine, ci, ca pe orice meleaguri unde au poposit vulturii Romei, a unui cadru de viaţă a cărui superioritate consta în gradul înalt de solicitare a capacităţilor de muncă şi creativitate ale autohtonilor integraţi efortului de edificare continuă de care romanii au dat peste tot şi întotdeauna dovadă. Spre deosebire de atîtea imperii moderne, cu excepţia celui britanic (excepţie confirmată de commonwelth-ul închegat de bună voie de către popoarele libere, odinioară administrate), imperii care n-au ştiut cum să absoarbă mai mult şi mai repede bogăţiile ţinuturilor peste care şi-au aşternut umbra, Imperiul roman a reprezentat un real progres pentru populaţiile Europei (cu excepţia zonei de civilizaţie greacă), ale Africei (cu excepţia Egiptului) şi ale Asiei (acolo unde grecitatea orientală nu-şi spusese mai înainte cuvîntul).
În ce priveşte viaţa romană în Dacia, două valoroase lucrări, apărute în urmă cu mai bine de un deceniu şi datorate profesorilor D. Tudorinfo şi M. Macreainfo, reuşesc să dea un tablou complet şi nuanţat al tuturor aspectelor ei esenţiale şi să evidenţieze profunzimea şi importanţa procesului de romanizare. Cititorul va găsi în aceste cărţi nenumărate informaţii privind arhitectura romană, mult mai multe decît în cele cîteva pagini pe care i le consacrăm aici. Un fapt semnificativ pentru arhitectura şi urbanismul roman din Dacia (şi nu numai din această provincie) este neobligativitatea corespondenţei absolute între statutul administrativ-politic al unei aşezări şi gradul ei de dezvoltare sub raport constructiv, urbanistic. Aceasta înseamnă că nu numai aglomeraţiile urbane, care aveau rangul de municipium şi colonia şi se bucurau de dreptul italic, beneficiau de comodităţile nivelului ridicat de viaţă romană orăşenească. Existau nenumăraţi pagi (sate), ce administrau largi teritorii de locuire rurală, al căror aspect urbanistic şi arhitectonic se asemăna mult cu cel al muncipiilor şi coloniilor. Sucidavainfo este exemplul cel mai ilustru. Îi urmează castrul şi aşezarea civilă de la Răcari, cea de la Aquae (Cioroiul Nou, ambele în Oltenia) sau de la Cristeşti (lîngă Tg. Mureş). Micia (Veţel), în Dacia Superior, era ca şi Sucidava, un pagus.

Se găseau în aceşti pagi terme, clădiri publice ridicate din zidărie şi cu coloane de piatră, incinte de apărare cu curtine şi turnuri de piatră, planuri stradale ortogonale de reţelele cărora erau delimitate cvartalele de locuinţe (insulae), canalizări şi apeducte şi chiar amfiteatre (cazul amfiteatrului militar de la Miciainfo). Comodităţile menţionate, din pagi sau din vilele rustice, nu presupuneau luxul; ele erau exclusiv utilitare, iar modestei lor folosinţe nu-i lipsea, cîteodată, înclinarea către împodobire prin tencuieli pictate sau stucaturi simple, cum s-au găsit la Micia, de pildă.
Aflate în preajma castrelor, unele aşezări orăşeneşti se dispensau de ziduri de apărare, care să le impună un plan riguros, dar păstrau o tramă stradală mai mult sau mai puţin rectangulară (Porolissum, Apulum). Marile oraşe ale Daciei (în afara celor abia citate, Sarmizegetusa, Napoca, Potaissa, Drobeta, Romula-Malva) aveau comodităţile urbane pe măsura rangului administrativ şi a bogăţiei locuitorilor lor. În afara amfiteatrului urban de la Porolissum, cel de la Ulpia Traiana (folosit de populaţia daco-romană după retragerea aureliană drept cetăţuie) putea cuprinde circa cinci mii de oameni, avînd amenajări în subsolul arenei, al căror rost nu se cunoaşte încă. Forul, elementul definitoriu al unei civitas, îl regăsim la Ulpia Traiana şi Napoca, iar despre clădirile ce mărgineau aceste fora, fie că vor fi fost ele bazilici, temple sau porticuri, stau mărturie sumedenie de capiteluriinfo de piatră, ridicîndu-se în Dacia intracarpatică la peste două sute piese, care provin, în majoritatea lor, de la Porolissum, Apulum, Potaissainfo, Napoca, Ulpia Traiana şi Miciainfo. Ordinul doric e cunoscut în cele două variante ale sale „grecească“ şi „romană“, o subvariantă a celei din urmă fiind caracteristică Daciei Superior. Cel ionic se remarcă prin capiteluri cu baluştri (împrumutaţi de altfel şi de altarele funerare sau votive) şi capiteluri cu volute pe diagonală (mult mai rare în toată provincia). Ordinul toscan, frecvent în alte provincii europene, este marcat în Dacia doar de cîteva capiteluri. Aceeaşi situaţie o înregistrează şi corinticul egiptean, gen de capitel evazat, cu cupa îmbrăcată de frunze de papirus, ale căror vîrfuri se răsfrîng în exterior, sub abac. În schimb, corinticului comun, cu coşul decorat cu patru frunze de acant ce corespund celor patru colţuri ale abacului, i se subsumează majoritatea capitelurilor descoperite în Dacia. Se va vedea că şi în Sciţia Minor, corinticul, graţie decorativismului său fastuos, deţine prioritatea numerică. Capitelurile despre care am vorbit erau aşezate îndeobşte deasupra unor coloane lise, căci în provincia intracarpatică se cunosc doar patru coloane canelate (la Apulum, Porolissum, Buciumi, Gherla).
Toate piesele menţionate sînt de factură artizanală. În forme mai mult sau mai puţin similare le regăsim şi în Sciţia Mică, la Tropaeum Traiani, în secolele II—III, regiune în care predomină de asemenea fusurile de coloane lise, precum şi bazele de coloane care fac corp comun cu piedestale de diverse înălţimi, ale căror dado-uri rămîn nedecorateinfo. Cele din urmă monolite arhitecturale par a fi o trăsătură caracteristică Daciei Pontice şi totodată ecou în artizanalul provincial al unei modalităţi constructive şi de împodobire a faţadelor relansată de impulsuri micro-asiatice şi africane. În acest sens, nimfeul din Milet poate constitui un exemplu încă de la jumătatea secolului II e.n., pentru ca apoi coloanele amplasate pe piedestale să se regăsească în bazilica şi tetrapilul lui Septimius Severus de la Leptisinfo, în arcul triumfal al aceluiaşi de la Romainfo, cît şi, mai tîrziu, în cel al lui Constantin din acelaşi locinfo. Este adevărat că avem dovezi despre coloane angajate şi plasate pe postamente încă din veacul I, în Occidentul roman.

Este suficient să cităm, printre altele, arcul lui Tiberius de la Orange (25 e.n.), Colosseum-ul flavian de la Roma, precum şi o serie de monumente romane din aceeaşi epocă, figurate pe unul din reliefurile mausoleului Hateriilor. Deoarece monolite cu baze de coloane pe piedestale nu au fost încă reperate în Dacia, credem că existenţa lor în Sciţia Mică poate fi pusă pe seama legăturilor culturale cu Orientul grecesc.
De altfel, epoca Antoninilor şi a Severilor este caracterizată în tot Imperiul prin avîntul construcţiilor monumentale, avînt obiectivat în numeroase edificii din Dacia şi Sciţia Minor. Dacă pagi cunosc şi ei atare elan, atestat de pildă printr-un templu al maurilor descoperit la Miciainfo şi închinat „zeilor strămoşeşti“ (dii patrii), dar deopotrivă loc de închinăciune şi pentru alte divinităţi romane, multe oraşe ale provinciei şi cu precădere capitala se acoperă cu nenumărate temple. La Sarmizegetusa, bunăoară, şi în imediata ei apropiere au fost atestate (arheologic) templele lui Bel Ammoninfo, al lui Malagbelinfo, al Nemesideiinfo, al lui Esculap şi Hygieia (despre a cărei frumoasă statuie am amintit mai sus), al lui Mithrasinfo, precum şi ale altor zeităţi pomenite de inscripţii sau figurînd pe reliefuri votive.
Cel mai interesant edificiu public al Sarmizegetusei şi pînă acum un unicum în ce priveşte arhitectura romană imperială este palatul Augustalilorinfo, destinat cultului împăratului în provincia Dacia. Obîrşia orientală a planului său cu atrium poate fi susţinută prin comparaţia cu bazilica de tip sirian de la Callatis (vezi capitolul următor), cu care are multe asemănări, precum şi prin existenţa, în exteriorul zidirii, a unor contraforturi tipice construcţiilor din Orient. Interiorul palatului era placat cu lespezi de marmură de Bucova, iar pavimentele lucrate în mozaicuri din spărturi de cărămidă prinse în pat de beton (un fel de lithostroton).
Înflorirea provinciilor romane în sec. II şi stricta supraveghere imperială a administrării lor sînt lucruri bine cunoscute, confirmate şi de avîntul urbanistic şi arhitectonic al oraşelor litorale dobrogene. Astfel, Histria iese din perimetrul mult prea strîns al incintei elenistice (aflată la cîteva zeci de metri mai la vest de cea ridicată după restriştile de la jumătatea veacului III e.n.) şi se împrejmuieşte cu alta considerabil mai largă, datînd din vremea Antoninilor, care avansează pînă la marginea estică a platoului, cuprinzînd în interiorul ei vechile construcţii care se refac, cum ar fi bunăoară teatrul (căruia îi ştim doar locul, înghiţit de nămolul smîrcurilor), sau ridicînd altele noi, precum termele de lîngă actuala casă a paznicului, distruse sub ochii acestuia a doua oară, în urmă cu mai bine de un deceniu, de nişte lucrători care săpau o gheţărie pentru bufetul turistic din apropiere.
Metropola Pontului, Tomis, se înfrumuseţează cu portice şi edificii încă de la începutul veacului. Q. Roscius Murena Coelius Pompeius Falco, guvernator al Moesiei Inferior între 116—117, deci în ultimii ani de domnie ai lui Traian, ridică aici un porticinfo de marmură, ale cărui cîteva fragmente se află la Bucureşti (I.A.B.) şi Constanţa (M.I.N.A.C.). Un alt guvernator al Moesiei Inferior, între 161—162, Servilius Fabianus, se îngrijeşte de înălţarea unei bazilici în forul tomitan. Cîteva din fragmentele arhitecturale ale acesteia, sculptate în marmură de Procones, au ajuns pînă la noiinfo (I.A.B.), — vădind nivelul artistic al atelierelor tomitane de marmorari, atestate şi arheologic prin descoperirea la Constanţa a deşeurilor şi rebuturilor unor astfel de oficine —, iar altele, capiteluri corintice arhitrave etc. stau mărturie la M.I.N.A.C.


În acest veac se va fi ridicat şi Edificiul cu mozaic, precum şi termele alăturate, ambele amplasate pe faleza portului antic şi cu acces nemijlocit către forum-ul de deasupra lor. Covorul de mozaic al Edificiului este databil în sec. II, iar modul de realizare a bolţilor în leagăn, situate sub acesta, este tipic veacului II. Cele două clădiri au suferit mai multe reparaţii în epocile următoare atît la zidul care contura faleza, cît şi la sistemul de acoperire care trebuia să fi fost de lemn aparent sau făţuit cu stucaturi.
Vilele (villae) suburbane şi rustice erau (în cazul celor din urmă) ferme de producţie care, în funcţie de bogăţia randamentului lor, îşi puteau permite înălţarea unor acareturi sau reşedinţe de oarecare aspect arhitectonic. Vile suburbane se numeau locuinţele orăşenilor înstăriţi, amplasate în afara, dar în imediata apropiere a incintelor oraşelor. Deşi în Dobrogea romană vilele rustice sînt presupuse din interpretarea inscripţiilor sau deduse prin tot felul de raţionamenteinfo, urmele materiale ale nici uneia nu au fost săpate şi scoase la lumină pînă acum. În Dacia Inferior, ruine de villae rusticae au apărut la Aquae (Cioroiul Nou), între Corabia şi Cilieni, precum şi în hotarul comunei Celeiinfo; ele nu au fost însă săpate pentru a cunoaşte structura internă şi incinta acestui gen de gospodărie. Cu totul altfel se prezintă situaţia în Dacia Superiorinfo. Aici au fost cercetate mai multe vile suburbane (Sarmizegetusainfo şi Napoca) şi rustice, cum este cea de la Hobiţainfo, urmărindu-se incintele şi clădirile în majoritatea locurilor unde s-au făcut săpături. Elemente arhitectonice demne de luat în consideraţie s-au descoperit în villa de la Ighiuinfo (jud. Alba), aflată în apropiere de Apulum. Vilele rustice din Dacia Superiorinfo nu pot constitui încă un izvor documentar asupra arhitecturii rurale a provinciei, din lipsa unei explorări susţinute, aşa cum au făcut-o cu prisosinţă cele din Pannoniainfo sau Britannia info bunăoară.
Puţine cuvinte rămîn de spus asupra arhitecturii militare, întrucît puţine şi neînsemnate sînt şi detaliile osebitoare ale construcţiilor militare din Dacia şi Sciţia Mică faţă de ceea ce se cunoaşte pe tot întinsul Imperiului. Fortificaţiile romane din Dobrogea au făcut nu de mult obiectul unei monografii polonezeinfo, iar cele romane de pe cuprinsul României au constituit subiectul unei teze de doctoratinfo, care excelează în clasamente tipologice factice şi în conturarea tot atît de livrescă a unor „şcoli de arhitectură romană din Dacia şi Scythia Minor“. O cercetare restrînsă, dar mai la obiect, se referă la turnurile de porţi de la castrele romane din Daciainfo, lucrare în care sînt subliniate unele detalii singulare, care nu pot fi explicate, ca şi celelalte „originalităţi“ ale arhitecturii militare romane din Dacia, decît prin pragmatismul marii mobilităţi şi inventivităţi a arhitecturii romane în general (a se vedea plasarea frizei monumentului de la Adamclisi la mijlocul tamburului). Respectiva mobilitate şi variaţie se reflectă în mod exemplar în castrele de la Arutela, Inlăceni şi Căşei, primul cu diferite forme de turnuri de colţ, tustrele cu pinteni-contraforţi interiori, ţesuţi în zid, care sprijineau deopotrivă curtina şi susţineau drumul de strajăinfo.
Castrul cel mai mare, cel mai luxos din Dacia rămîne cel de la Drobeta, primul construit pe pămîntul provinciei şi dotat cu clădiri impunătoare ca arhitectonică, placate uneori în interior cu marmură. Foarte recent s-a constatat că romanii nu au neglijat nici fortificaţiile dacice pe care le-au cucerit. Ultimele săpături de la Sarmizegetusa Regia, capitala lui Decebal, au dezvăluit că actuala incintă este lucrată în sistem dacic, cu blocurile vechiului parament printre care au fost integrate şi inscripţii romane atestînd participarea la războaiele dacice a unor unităţi militare despre a căror prezenţă în Dacia Superior nu se ştia încă (Legio VI Ferrata). Aşadar, romanii au refăcut şi refolosit unele întărituri strategice dacice cel puţin în primele decenii ale stăpînirii lor la nord de Dunăre.


În afară de funcţia militară, unele mici castele de pe limes, în special de pe limes-ul Porolissensis, jucau şi un rol comercial. Astfel, cele două castella de pămînt de lîngă Brebi aveau fiecare cîte o poartă care se deschidea spre barbaricum, poartă prin care intrau căpeteniile populaţiilor libere spre a desfăşura (sub ochii armatei) comerţul lor cu negustorii din imperiu. Aşa îşi explică M. Macreainfo rostul respectivei derogări în planul întăriturilor de graniţă, precum şi prezenţa la Porolissum, alt însemnat centru de schimb, a multor geme, articol de lux apreciat de clasa avută a dacilor liberi.
În deceniile dintre atacurile carpo-gotice de la jumătatea veacului III e.n. şi părăsirea de către Aurelian a Daciei, se desfăşoară o intensă activitate de refacere şi întărire a sistemului defensiv de pe linia Dunării, prin fortificarea unor capete de pod importante. Pagus-ul Sucidava primeşte astfel o puternică cetate aşezată pe un mic teren, natural delimitat în malul stîng al Dunăriiinfo. Constantin cel Mare va reactiva politica de controlare a Cîmpiei Oltene şi Muntene pînă la Brazda lui Novac şi graţie acestei politici, subliniată de construirea unui pod permanent peste fluviu la Sucidavainfo, viaţa romană va reînflori pe un larg teritoriu de-a lungul Dunării, răstimp în care se va produce retragerea atelierelor urbane în mediul rural şi se va consolida un mod de latenţă rurală care nu va însemna o pasivitate retractilă, ci dimpotrivă o persistenţă iradiantă, romanizatoare pentru dacii rămaşi altădată în afara hotarelor provinciei. De la Constantin cel Mare pînă la invazia hunilor, de la Justinian pînă la năvala avarilor, teritoriile despre care a fost vorba, dimpreună cu cele romanizate intracarpatice vor constitui baza pulsionară a expandării romanităţii pe cuprinsul întregii Dacii, aducînd astfel o substanţială contribuţie la etnogeneza românească.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2