Dacia Antiqua

PORTRETUL

Portretele romane descoperite pe teritoriul României sînt numeroase şi diverse din punctul de vedere al realizării artistice, multe din ele fiind lucrate în atelierele locale, dar nu puţine aduse din regiuni ale Imperiului cu veche tradiţie în ce priveşte sculptura în piatră sau plastica în bronz. Principala chestiune în domeniul portretisticii este identitatea celui reprezentat. În ce priveşte iconografia imperială, identificarea portretelor e o problemă (mai lesnicioasă sau mai dificilă) ţinînd de domeniul analogiei, de cercetarea completă a imaginilor (monetare, în ronde-bosse, în relief) respectivului împărat. Nu toate portretele descoperite sînt însă portrete imperiale și în acest caz doar înscrierea numelui celui reprezentat pe propria sa imagine (caz de altfel foarte rar) poate conferi acesteia un caracter individualizant şi biografic precis. Marea majoritate a portretelor sînt şi rămîn anonime. Problema care se pune în cazul acestora este de a deosebi pe cele personalizante de cele generice, iar lucrul e cu atît mai dificil cu cît respectivele piese coboară tot mai jos treptele calitative ale artizanalului. Evident, se pot face diverse nuanţări de la imagine la imagine. Cea mai importantă dintre ele este aceea pe care am socotit-o subînţeleasă atunci cînd am separat portretul de restul sculpturii, şi anume lucrarea lui în ronde-bosse, fapt care ar putea certifica, chiar şi în cazul celor mai rudimentare încercări de acest gen, o anume intenţionalitate individualizantă. Cea mai relevantă excepţie (dar nici aici nu putem şti în ce măsură) ar constitui-o statuile funerare-portrete, căci e greu de presupus că cei care comandau astfel de opere costisitoare s-ar fi mulţumit cu o impie non-identitate şi n-ar fi solicitat măcar o generică similitudine, cel puţin intenţională dacă nu şi artisticeşte obiectivată.
Prezentînd o parte a portretelor romane descoperite în România începem prin a menţiona pe cel al lui Traian (98—117), aflat în Colecţia Severeanu şi provenind din Dobrogea. Este vorba de ultima imagine antumă a împăratului, lucrată în marmură (cap în mărime naturală), într-unul din atelierele sculpturale din Asia Mică. Ea este de un realism emoţionant prin aceea că reprezintă pe ilustrul împărat cu puţină vreme înaintea morţii, chipul fiindu-i răvăşit de suferinţele bolii peste care compasiunea sculptorului a aşternut vălul unui discret şi afectuos stoicism. Acestei însemnate opere sculpturale i-am consacrat un studiu aparteinfo, la care îl invităm pe cititor să recurgă. De la Ostrov, deci din imediatul teritoriu suburban al Durostorum-ului provin mai multe portrete romane imperiale dintre care cel dintîi în ordine cronologică este al Faustinei Junior (M.I.R.S.R.); portretul augustei soţii (146—175), a împăratului filosof Marcus Aurelius este considerat de editoareainfo lui drept produs al unei oficine ateniene. Existenţa unicei statui de marmură pe teritoriul Daciei, înfăţişînd un împăratinfo(pl. II, 2), respectiv pe Publius Helvius Pertinax (ianuarie-martie 193), cu o domnie atît de scurtă, nu poate fi explicată decît prin aceea că autorităţile de la Apulum au ţinut să cinstească imediat printr-un monument care-l reprezenta în ţinută militară, ascensiunea la tron a celui ce prin anii 176—177 deţinuse, într-un moment dificil al războaielor marcomanice şi sarmatice ale lui Marcus Aurelius, funcţia de guvernator a trei provincii: Moesia Superior, Moesia Inferior şi Daciainfo. Execuţia monumentului este de înaltă calitate, el înscriindu-se printre cele mai reuşite exemplare ale puţin numeroasei iconografii a celui ce avea să fie ucis de către gărzile pretoriene dedate indisciplinei şi bunului plac.

Cele două capete ale lui Septimius Severus (193—211), provenite de la Alba-Iulia, lucrate în calcar şi destul de deteriorate, au fost considerate de noiinfo nu numai opere ale unor meşteri locali, ci, lucru deosebit de surprinzător, realizări de nivel artizanal după modelul şi configuraţia capetelor imperiale figurînd pe basoreliefurile aticului arcului tetrapyl (cu patru feţe) de la Leptis Magna, oraşul natal al lui Severus. Cum la împodobirea cu sculpturi a edificiilor ridicate de împărat la Leptis şi-au adus o substanţială contribuţie sculptorii de la Afrodisia (Asia Mică), este de presupus că în rîndul unităţilor militare staţionate la Apulum (este greu să ne închipuim că ar fi vorba de peregrinarea prin aceste zone a unor artişti civili dotaţi cu o atît de frustă îndemînare şi talent) se vor fi aflat înrolaţi şi pietrari din împrejurimile Afrodisiei, unde majoritatea localnicilor se ocupau cu tăierea şi prelucrarea marmurei sau calcarului. Menţionăm că în mediul militar de la Apulum am constatatinfo prezenţa unor portrete de factură artizanală ale lui Antonius Pius (138—161) şi Marcus Aurelius (161—180), cel din urmă situîndu-se pe treapta cea mai de jos a artizanalului provincial.
Artizanalul apulens, în materie de iconografie imperială, nu se limitează numai la exemplele amintite. Bustul de gresie, înalt de 45 cm, reprezentînd o femeie, a fost interpretat în chip feluritinfo. S-a presupus printre altele că el înfăţişează o divinitate infernală. Avem de a face de fapt cu o variantă provincială a chipului Iuliei Domna, (pl. II, 3), soţia lui Septimius Severus. Unul din portretele acesteia de la Vaticaninfo, de tipul celui care figurează pe Arcul Argentariilor de la Roma, deci databil prin 203—204, confirmă variantele diverse pe aceeaşi temă iconografică, variante care în final îmbracă un caracter simbolic, acela de a semnifica generic o împărăteasă, aşa cum se întîmplă şi în gliptică în cazul cameelor provinciale, respectiv de la Romula.  Fiul Iuliei Domna, viitorul împărat Caracalla (211—217), este reprezentat copil (circa 11—13 ani) într-o statuetă de marmură, pl. II, 6, (din care nu se mai păstrează decît capul, 6,5 cm) lucrată desigur la Apulum, dar descoperită la Zlatnainfo. Apropierea acestui cap de portretul de la Berlininfo este elocventă asupra identificării. Tot pe Caracalla copil pare a-l înfăţişa şi un alt cap de marmurăinfo, aflat mai de mult la I.A.B. iar acum la M.I.R.S.R. Ca şi chipul mai sus citat, acesta afişează acelaşi aer tristinfo pe care-l au majoritatea copiilor în sculptura romană (cu excepţia reelaborărilor după temele similare ale plasticei greceştiinfo) de la oficiantul infantilinfo (cap de 16 cm, marmură, M.I.R.S.R., datat între 220—230 e.n.) al zeiţei Isis, descoperit la Drobeta (vădind serioase afinităţi stilistice cu portretistica infantilă din Traciainfo) pînă la exemplarele artizanale cele mai oneste (cum ar fi capul de copil de la M.I.T.info) sau chiar de stil foarte frust (cap de copil în hermă de la Muzeul din Blaj).
Atelierele de la Apulum se mai remarcă prin două portrete fragmentare de marmură pe care le-am publicatinfo în trecutul apropiat şi anume capetele lui Severus Alexander (222—235) şi Gallienus (?) (260—268), ultimul fiind o reelaborare a unei piese mai vechi prin ajustarea vizibilă a unor detalii faciale; ambele sînt corecte sub raportul tehnicii, fără a evidenţia însă vreo calitate artistică deosebită. Singurele capete de bronz ale unor statui imperiale,  în mărime naturală, capete păstrate fragmentar şi deteriorate, sînt unul feminin descoperit la Drobeta, şi altul de bărbat, găsit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În ce priveşte capul feminininfo  (M.P.F.), identificarea este deosebit de dificilă din pricina tocmai a deteriorărilor amintite, care ne privează de indiciile ce le-ar fi putut furniza moda coafurii.

Studiind însă detaliile faciale (arcadele oculare, nasul, gura, bărbia rotundă, medie şi împinsă înainte, precum şi alungirea feţei) am considerat că personagiul imperial reprezentat este cel al Iuliei Avita Mamaea (pl. II, 4) fiica Iuliei Maesa şi mama lui Severus Alexander. Buzele groase, senzuale ale capului de la Drobeta, ca şi celelalte detalii înainte amintite, corespund întocmai celor mai însemnate portrete ale ei, respectiv de la Vatican, de la Muzeul Capitoliului (Roma) precum şi celor două busturi aflate la British Museuminfo. Capul bărbătesc (M.I.R.S.R.) a putut fi identificat fără nici o dificultate cu portretul lui Traianus Decius (248—251). Statuia fusese dedicată împăratului (pl. II, 5), în capitala Daciei, pentru grijile deosebite consacrate apărării provinciei, acesta fiind numit într-o inscripţie de la Apulum (C.I.L. III, 176) restitutor Daciarum. Editorulinfo frumosului portret constată că el urmează fidel trăsăturile bustului de la Muzeul Capitoliului, profilul şi detaliile faciale fiind identice cu efigiile monetare romane bătute pe denarii şi antoninienii emişi în 249—250. Statuile Iuliei Mamaea şi Traianus Decius sînt neîndoielnic realizări ale unor bronzieri din afara Daciei. În cazul primei, este foarte probabil ca monumentul să fi fost lucrat într-un atelier grecesc, în vreme ce statuia lui Traianus Decius, datorită legăturilor tradiţionale ale Daciei Superior cu provinciile central-europene şi nordul Italiei va fi provenit dintr-o oficină italică, dacă nu chiar romană.
Descoperit pe covorul de mozaic al marelui edificiu portuar de la Tomis, capul fragmentar colosal de marmură (se păstrează doar partea de la buza superioară în sus) aparţinea unei statui din care, în arcada centrală a construcţiei, au mai rămas doar urme ale bazei postamentului. Credem că avem de a face cu un portret al lui Diocleţian (284—305). Este binecunoscută disparitatea flagrantă a imaginilor acestui împărat. Totuşi, cutele de pe frunte, sprîncenele, ochii, proporţiile capului şi urmele încreţiturilor de la baza nasului, între sprîncene, pledează pentru o strînsă asemănare de ansamblu şi de detalii cu portretul de la Gliptoteca Ny Carlsberg din Copenhagainfo, care este de asemenea un cap mai mare decît dimensiunile naturale. Portretul de la Copenhaga, achiziţionat în 1910 la Roma, se încadrează în stilul capului descoperit la Ostia. Starea avariată şi fragmentară a piesei de la Constanţa nu ne îngăduie constatări mai circumstaţiate asupra mediului artistic din care a ieşit; el pare însă a nu fi local. Tot în muzeul constănţean există şi un cap de marmurăinfo (27 cm), descoperit în apropierea metropolei pontice, la Valul lui Traian, pentru care au fost propuse mai multe identificări nesatisfăcătoare. Avem de a face tot cu un portret al lui Diocleţian (pl. II, 7), operă a unui artist băştinaş, aşa cum indică lipsa de nuanţă şi de precizie datorită căreia a exagerat uşoara asimetrie a chipului imperial (partea dreaptă a feţei puţin mai ridicată în raport cu stînga, cu alte cuvinte, ochiul drept plasat ceva mai sus) observabilă şi pe portretul de la Copenhaga, abia amintit, precum şi pe alte imagini ale personagiului (chiar şi pe piesa tomitană mai înainte identificată), dar, evident, nu pe totalitatea acestora. Capul de la Valea lui Traian ne prezintă un Diocleţian imberb, caz destul de rar în foarte variata sa iconografie. Această ipostază este totuşi validată de statuia togată de la Romainfo, Villa Doria Pamphili în care H.P.L'Orange, confirmat de Delbrück şi Poulsen, a recunoscut chipul celui retras după abdicare în somptuosul palat de la Split (Iugoslavia). Imortalizat în marmură ca Pontifex Maximus, Diocleţian de la Roma indică un bărbat trecut de cincizeci de ani, aflat pentru prima oară în capitala italică a Imperiului, în 303, cu ocazia festivităţilor vicennalia consacrate împlinirii a două decenii de la urcarea pe tron.


Descoperit poate în apropiere de Durostorum şi aflat acum la I.A.B. (L. 632), un cap bărbătescinfo de marmură (30 cm) cu faţa avariată, îl reprezintă (pl. II, 8) pe Constantius Clorus (305—306), tatăl lui Constantin cel Mare. Strînsele analogii cu portretul de la Vatican, Muzeul Chiaramontiinfo, pledează pentru identificarea propusă. Portretul de la Vatican a fost descoperit la Ostia şi iată că, o dată mai mult, pe lîngă cei doi Diocleţieni deja discutaţi, capul de la Durostorum se inspiră după prototipuri ostiene. Este oare cazul să considerăm că la sfîrşitul sec. III şi începutul celui următor ateliere din Balcani şi de la Dunărea de Jos răspîndeau în hinterland portrete imperiale în parametrii tipologici şi stilistici ai oficinelor de la Ostia şi Roma? Existenţa, tot la I.A.B. a unui fragment de cap (partea de jos) de marmură (L .1335), provenind cu certitudine de la Durostorum, pe lîngă că întregeşte detaliile distruse ale portretului cvasiidentic al lui Clorus, potenţează deopotrivă ipoteza asupra amintitelor ateliere. Aceasta pare a fi confirmată de descoperirea în 1971 în castrul de la Aquae (Cioroiu Nou) a unui capinfo de marmură (21 cm) destul de bine conservat (aflat acum la Muzeul Olteniei din Craiova, nr. inv. I 6140/1960,(pl. II, 9). În bogata iconografie a lui Constantin II (337—340), consemnată din copilărie pînă la maturitate, pe monede, în gliptică şi în statuarie, capul de la Cioroiu (realizare frustă, provincială, dar nu mai puţin consunantă cu trăsăturile de bază ale stilului portretistic al vremii) poate fi tipologic şi cronologic interpolat capului laureat de la Muzeul Torlonia, Roma, capului colosal din curtea Palatului Conservatorilor şi celui cu coroană de stejar din Palatul Drago, Romainfo. Prezenţa, la cîteva decenii după retragerea aureliană a unui portret imperial într-o aşezare romană de la nord de Dunăre, unde au fost găsite numeroase monede de la Constantin II, aşezare care şi-a continuat existenţa pînă în sec. VIinfo, este elocventă, alături de calitatea tehnică a portretului în discuţie, asupra existenţei atelierelor sculpturale sud-dunărene şi a difuziunii produselor lor în teritoriile unei vechi clientele. În capitolul următor vom avea ocazia să ne fie reconfirmată funcţionarea respectivelor ateliere în veacul IV şi surprinzătoarea lor orientare spre exemplarele statuarei italice.
Dacă în ce priveşte personajele masculine, problema delimitării între statuile-portret onorifice şi funerare se pune cel puţin teoretic, bărbaţii deţinînd funcţii administrative sau militare cu care femeile oricum nu erau investite, calitatea de portret individualizant măcar a primelor nu credem că poate fi pusă în discuţie. Deoarece nu ştim în ce măsură statuile funerare (de bărbaţi sau femei) erau în acelaşi timp şi portrete (doar cîtorva li s-au păstrat capetele), am preferat să le discutăm aparte, cu atît mai mult cu cît aproape totalitatea corpurilor acestor statui constituie produse de serie, doar capetele (marea lor majoritate pierdute) fiind lucrate aparte. Statuia unui cetăţean de la Tomis (pl. II, 14), marmură datînd de pe la jumătatea veacului III (M.I.R.S.R.) prezintă un excelent portret al celui reprezentat cu un volumen în mîna stîngă, iar la picioare cu o legătură de volumina (literat, jurist?). Monumentul a fost executat la mărime naturală dintr-un singur bloc de marmură, capul făcînd corp comun cu trupul, fapt care pledează pentru caracterul onorific al statuiiinfo. Dacă tipologia acestor intelectuali înveşmîntaţi după moda grecească a statuilor secolului IV î.e.n. înregistrează prea puţine variaţii, fiind o poză comună, capetele-portrete pot furniza anumite indicii asupra mediilor artistice cărora atare opere le aparţin.

De pildă, din regiuni învecinate Tomis-ului, de la Panticapaion, cunoaştem un bărbat tînăr (sfîrşitul sec. I e.n., Ermitaj) şi un altul de la Gorgipiainfo (sfîrşitul sec. II e.n., Muzeul Puşkin, Moscova), ambii autohtoni prin costumaţie şi podoabe, ale căror capete trădează certe influenţe general-microasiatice, în cazul primului, şi poate particular afrodisieneinfo în ce-l priveşte pe al doilea. Capul statuii tomitane este departe de asianismul portretelor amintite. Masa cărnoasă facială este puternic agitată, fără a se eluda importanţa acordată volumului. Părul, în şuviţe groase şi bine conturate, nu evocă cîtuşi de puţin anumite implicaţii siriene la care s-a recurs într-un mod neîntemeiat, ci se încadrează firesc atmosferei portretistice zonale de care aminteam mai înainte, ilustrată, în ce priveşte detaliul capilar, prin capul de marmură de la Kazanlîcinfo (sec. II) şi sub raportul echilibrului dintre volum şi agitaţia masei cărnoase faciale, de portretul de la Euxinogradinfo(Muzeul din Varna, sec. III. e.n.).
Dacă ne întoarcem privirile la Dacia intracarpatică, grupul statuilor de „togaţi“ de acolo (amintim exemplul uneia de la Apuluminfo, din sec. II, cu o cistă cu rotuli la picioare şi cap străin montat în epoca modernă) vădesc un mediu sculptural distinct, preponderent artizanal, spre deosebire de cel sud-dunărean, mediu în care sînt produse şi statui de militari, cu destinaţie probabil funerară, dar ale căror capete nu sînt mai puţin individualizante, deşi caracterul lor generic este uneori subliniat de lipsa pupilei plastice (cazul statuii de la Apuluminfo, M.U.A.I., mărime uşor sub cea naturală, sec. III e.n., pl. II, 13).
Tradiţia tipologică a portretului generic elenistic răzbate în epoca romană; motivul efebului alături de cel al fetiţei se perpetuează către mijlocul sec. III ca teme predilecte ale reelaborărilor sculpturii romane pînă la sfîrşitul perioadei Severilor. Un splendid cap de efeb (pl. II,12), descoperit la Tropaeum Traianiinfo sau altul mult mai modest al unei statuete de la Drobeta, sînt elocvente asupra interpretării acestora, în mediile militare, ca imagini ale lui Hercule tînăr, imberb. De asemenea, capul (15 cm) unei statuete de marmură de la Tomis, reprezentînd o fetiţă pieptănată după o străveche modă elenistică, în „felii de pepene“, piesă datînd din sec. II e.n., marchează faza elenizantă a unei tipologii pe care o regăsim remodelată în Dacia Superior într-un exemplar de calcar de factură artizanală, cu pupilă plastică, descoperit la Napocainfo şi aflat la M.I.T. (17 cm); ambele coafuri rimează cu cele romane contemporane.
Şi portretele feminine (în general capete de statui funerare) descoperite în Dobrogea, vin în sprijinul ipotezei unei koiné artistice la Dunărea de Jos în sec. II—III, despre care pomenea şi V. Pârvan, comunitate edificată peste cea economico-culturală de la sfîrşitul elenismului şi asupra căreia am zăbovit într-un capitol anterior. Găsite pe litoral sau în interiorul teritoriului, la nord sau la sud de Haemus, lucrate cu îngrijire sau la limita superioară a unui artizanal observant al formalismului elenistico-roman în redarea chipului omenesc, ele acuză toate un aer comun, greu de trecut cu vederea. Capul de marmurăinfo descoperit la Tomis, în apropierea portului, databil în deceniul al şaptelea al sec. II (M.I.R.S.R.) este întru totul consunant cu altul puţin mai timpuriu, provenind de la Varnainfo. Accentul pus pe masivitate şi pe transparenţa tegumentului, prelucrat într-o suprafaţă fină care subliniază şi potenţează volumul, ne duce cu gîndul la capul contemporan, miniatural, al unei Venere de la Iasenovo, Stara Zagora, dar mai ales la portretul (3/4 mărime naturală) unui bărbat, descoperit la Kazanlîc, ambele contemporane cu monumentul tomitaninfo.

Ca să nu mai vorbim de un alt portret feminininfo descoperit tot la Tomis (M.I.N.A.C., inv. 1877) cu masa capilară aranjată asemănător uneia din coafurile purtate de Faustina II. Dacă moda coafurii constituie unul din indiciile necesare datării, stabilirea unor repere plastice de felul portretelor amintite, ţes pe orizontală, sincronic, o reţea ce poate deveni un context pentru exemplare situate în descendenţa artizanală a celor enumerate. Un astfel de portret feminininfo este cel descoperit în satul Caraibii (jud. Tulcea), păstrat la muzeul judeţean; el redă cu mijloace modeste, dar nu inexperte, caracteristicile masivităţii reţinute de piele, volumele ample şi armonios distribuite, deşi prelucrarea suprafeţei este frustă, iar detaliile estompate.
Cît a contat în structurarea acestei comunităţi a artei portretului la Dunărea de Jos şi în Balcani implicarea tradiţiei plasticii elenice ne putem da seama comparînd cu capul de la Tulcea un altul strict contemporan (de calcar), aflat la M.I.T. din Cluj-Napoca (pl. II, 11). Diferenţa de material este de neluat în seamă pe lîngă acea chestiune fundamentală care defineşte concepţia structurală pur romană, anume mutarea accentului de pe masivitate pe expresie, de pe volum pe suprafaţă (chiar cînd ea este neagitată, întinsă). Din esenţă a sculpturii, volumul devine simplu suport al formei. Golirea lui de conţinut, vidarea de sens plastic, îl lipseşte de forţă gravitaţională: vectorii formei se centrifughează, logica sculpturală a compoziţiei este eludată. Astfel, cele mai izbutite realizări ale portretisticii feminine din Dacia Superior, ca de pildă capul de marmură de la Brukenthalinfo (cu coafură gen Plotina, deci databil în prima jumătate a sec. II,  pl. II, 10), ne impresionează doar prin formalismul lor bogat (chiar dacă fără ostentaţie) şi atunci cînd el este estompat de o tehnică rudimentară, ca în cazul replicii simplificate de la Apuluminfo a portretului de mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spus despre un interesant cap de tînăr de la Sarmizegetusa (muzeul local), lucrat în marmură (31 cm), desigur de către sculptorii localnici.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2