Civilizația elenistică

POSTFAŢĂ

MIHAI GRAMATOPOL – SINTEZE IMPERIALE

ION ITU

 

Cu semnătura lui Mihai Gramatopol (născut la Sibiu, în 1937 şi înmormântat la „Sfânta Treime”, în Scheii Braşovului, în 1998) lumea ştiinţifică românească s-a întâlnit frecvent după 1964, şi se va întâlni frecvent şi în viitor, deoarece opera lui nu este dintre acelea care îşi încheie destinul o dată ce omul se va fi dus de pe lumea aceasta. Fiul lui Panait Gramatopol şi al Ioanei (n. Maican) îşi face studiile liceale la „Gheorghe Lazăr” şi „Mihai Viteazul” în Bucureşti (absolvent în 1954). Este licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia Limbi clasice, a Universităţii din Bucureşti (1959) şi doctor în ştiinţe istorice cu teza Pietrele gravate din colecţia Cabinetului Numismatic al Academiei R.S. România (1977). Şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa (1961-1962); cercetător ştiinţific al Academiei, la Institutul de Istoria Artei; din 1975 la Direcţia Patrimoniului Naţional, din 1990 revine la Institutul de Istoria Artei. Profesor doctor docent. S-a ocupat de aproape toate aspectele culturii şi istoriei lumii greco-romane: numismatică, epigrafie, gliptică, arte miniaturale, istoria artei antice, filosofie.

În anii de început ai activităţii ştiinţifice s-a impus atenţiei specialiştilor îndeosebi prin studiile semnate în publicaţii ca: Revue roumaine d’historie de l’art, Studii clasice, Revue d’études latines, Studii şi cercetări (Biblioteca Academiei), Revista muzeelor, Studii şi cercetări de istoria artei, Apulum. În paginile lor se făcea remarcat prin investigaţii aplicate pe astfel de teme: L’enfance de Caligula à propos d’un portrait glyptique inedit, Imperial Cameos from Second Century, L’Apothéose de Julien l’Apostat et de Flavia Helena sur la grand camée de Roumanie, Câteva aspecte ale bibliografiei numismatice recente, Un port comercial la Callatis, Artă şi istorie veche în colecţiile cabinetului numismatic, Documentarea istorică prin iconografia numismatică, Nouveau portraits glyptique dans l’iconographie imperial, O tendinţă a caricaturii elenistice şi romane în lumina unui gryllos inedit, Optimo Principi, Iconografia monetară dacică autohtonă, Un médaillon de type thessalien du Musée d’Archéologie de Constantza, Un Scylla funéraire d’Apulum, Câteva puncte de plecare pentru studiul artei romane în Dacia, Podoabele în Dacia romană, Artizanal şi provincial în Dacia romană (un alt mod de  apune problema), Romula et la glyptique de Bas-Danube, Portrete romane imperiale descoperite la Apulum, Les bijoux antiques de la collection Marie et dr. G. Severeanu du Musée d’Histoire de la Ville de Bucharest, Amfore stampilate din Tomis.

Biografia începuturilor îl recomandă prin lărgimea orizonturilor culturale, prin interesul marcat pentru perspectivele de sinteză şi, de asemenea, prin analiza minuţioasă a obiectului. Asemenea calităţi vor fi determinante pentru fizionomia operei de mai târziu. Interesul ardent faţă de orizontul universalist, cu care s-a acomodat în perioada studiilor clasice, pe baza unei formaţii poliglote, îl duce la o experienţă sistematică de traducător, motivată, poate, şi prin blocarea interesului intelectual din perioada comunistă faţă de evoluţiile lumii culturale europene. După un intermezo de aproape un deceniu de la debutul editorial ca traducător, cu Istoria literară a Greciei antice de Robert Flacelière (Editura Univers, 1970), revine în lumea traducerilor cu Arta romană de la Republică la Constantin de Richard Brilliant (Editura Meridiane, 1979), pentru a da culturii române, în anii următori, alte câteva cărţi fundamentale: Revolta romantică de Keneth Clark (Editura Meridiane, 1981), Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar (Editura Cartea Românească, 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor, 1984), Ediţia a II-a (Humanitas, 1994), Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică de François Chamoux (Editura Meridiane, 1985), Acropole de Albert Thibaudet (Editura Meridiane, 1986), Monumentele publice ale artei romane de Niels Hannestad (Editura Meridiane, 1989), Grecia epocii întunecate de A.M. Snodgrass (Editura Meridiane, 1994), Mit şi religie în Grecia antică de Jean-Pierre Vernant (Editura Meridiane, 1994), Roma republicană de Michael Crawford (Editura Meridiane, 1997).

Cum în perspectiva unei vieţi intelectuale organizate marile surprize, dacă nu luăm în seamă moartea însăşi, sunt aproape excluse, opera de mai târziu va configura arhitectura previzionară a tinereţii. Aceste cărţi de căpătâi, cu care va intra definitiv în memoria culturală a timpului, reiau, de fapt intuiţiile din tinereţe, şi le ridică la austeritatea severă a edificiului definitiv. Titlurile publicate sunt: Moira, mytos, drama (Editura pentru Literatură Universală, 1969), Civilizaţia elenistică (Editura Enciclopedică Română, 1974), Les pierres gravées du Cabinet numismatique de l’Académie Roumaine, Collection Latomus, Bruxelles, 1974, Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii (Editura Albatros, 1982), Artă şi arheologie dacică şi romană (Editura Sport-Turism, 1982), Arta imperială a epocii lui Traian (Editura Meridiane, 1984), Portretul roman în România (Editura Meridiane, 1985), Artele miniaturale în antichitate (Editura Meridiane, 1991, Premiul „George Oprescu” al Academiei Române, 1993), Arta monedelor geto-dacice (Editura Meridiane, 1997), la care putem adăuga colaborarea sa la Enciclopedia civilizaţiei romane (1982, lucrare colectivă).

O analiză a miilor de monumente de artă antică inedite, pe care le-a publicat de-a lungul a peste un sfert de veac, în prestigioase reviste româneşti şi străine, ne poate ajuta să realizăm dimensiunile contribuţiei sale directe la cunoaşterea artei antice româneşti şi europene. La capătul ei, încă departe de marile concluzii, el pune o carte: Artele miniaturale în antichitate, practic cea mai completă abordare sistematică în materie. Cartea face o analiză imbatabilă a conceptului de miniatural, refuză definiţiile franceze, germane şi engleze, care vorbesc de arte minore, şi ajută să fie consacrat un termen mai puţin confuz şi riscant. Chiar în pofida riscurilor de tot felul, între care acela de a-l credita pe Richard Payne Knight, colecţionar şi donator al Muzeului britanic, pentru expresia: „mărimea şi frumuseţea nu pot coexista”. O expresie ce nu poate fi adevărată, întrucât, dacă ar fi, l-ar expulza din acest câmp al sublimului chiar pe Dumnezeu, autorul sublimului grandios. De altfel, tratarea exigentă a expresiei, referinţă strict la proprietatea cuvântului, preocuparea pentru precizia termenilor, pentru claritatea noţiunilor folosite, pare a fi o trăsătură generală a scrisului literar cu care lucrează. Adeseori cititorul este condus la dezbateri, câteodată captivante, asupra sensurilor şi definiţiilor nominale. Şi, de fiecare dată, dincolo de controversa specioasă, impune ţinuta discursului, eleganţa demonstrativă şi bogăţia factuală a informaţiei. Astfel, cunoscând vechii autori care au scris despre artă şi artişti cititorul descoperă totodată categoriile didactice în care pot fi grupaţi aceştia, de la compilatorii de tradiţii (Duris din Samos, Pliniu cel Bătrân, Pausanias) la antologiştii literari, şi de la aceştia la esteticienii moralişti (cum sunt Platon sau Aristotel) şi la criticii profesionişti ca atare, de cele mai multe ori ei înşişi artişti (Policlet, Vitruvius). Cartea redesenează planul general al disciplinei, pe toate cele opt domenii de analiză: gliptica, sticlăria, podoabele, monedele, toreutica, statuetele de bronz, statuetele de teracotă şi fildeşurile. De fiecare dată cititorul este călăuzit prin descrieri sigure ale tehnicilor de execuţie în fiecare material, au loc observaţii asupra uneltelor şi procedeelor de lucru, sunt prezentate materialele, fără să fie omise analizele din perspectiva ariei geoistorice, de asemenea semnificaţiile culturale oricât de fastidioase. Ilustraţia spectaculoasă (aproape 500 de imagini), consistenţa notelor de la fiecare capitol, aparatul ştiinţific în general, compun amploarea perspectivei abordate, situând studiul într-un plan de referinţă înalt, nu numai în cultura română, din multe puncte de vedere unic în evoluţia disciplinelor respective în plan universal.

Comparabile ca viziune şi ca arhitectură, concurând prin noutate şi rigoare analiza consacrată artelor miniaturale din antichitate, mi se par şi cercetările asupra artei imperiale din epoca lui Traian şi, în continuarea ei, cartea despre portretul roman în România. Şi în aceste cazuri autorul propune culturii naţionale în premieră elaborări sistematice de sinteză, ridicând într-un plan conceptual european o morfologie factologică gata să sufoce bibliografia temelor respective. Seducţia scrisului elegant îl salvează pe autor şi de data aceasta de primejdiile academismului ros de molii prin cotloanele arhivelor învechite. Dar îl desparte şi de tipicurile în care a fost gândită seria internaţională a CSIR, ceea ce poate fi un handicap, atât pentru autor cât şi pentru dialogul culturii române în străinătate, un ideal faţă de care tocmai el a militat cu o fervoare neobosită, toată viaţa. Portretul roman în România dimensionat în spaţiul istoric european de la sfârşitul secolului I î.e.n. şi până în primul sfert al secolului al III-lea e.n., poate fi, din acest unghi de vedere, un exemplu. El prezintă aventura unui număr de 102 portrete romane sau de epocă romană, descoperite fie pe teritoriul ţării noastre fie în afară, însă, în acest caz, intrate în colecţiile româneşti ca daruri. Folosind acelaşi model analitic minuţios, este prezentat întregul spectacol de detalii tehnice, însoţit de o argumentaţie atât de ispititoare ori de câte ori sunt redeşteptate iniţiativele de identificare a personajelor istorice portretizate. Un număr de 38 asemenea identificări sunt propuse în paginile cărţii, ceea ce trebuie considerat din capul locului ca o izbândă. Câteva dintre acestea ar fi cazul să facă şcoală în imagologia naţională, ceea ce deocamdată nu se poate constata. Cazurile pe care le consider în această postură sunt: Homerul dobrogean, descoperit pe malul Mării Negre, datat secolul II î.e.n. şi omologat, ca şi Homerul din Olbia de altfel, ca produs local; dubla hermă de marmoră de la Bucureşti, nu se ştie unde descoperită, reprezentându-i pe Platon şi pe Epicur; un Hadrian şi un Marc Aureliu aduse de la Roma de M. Sutzu, dar şi un Marc Aureliu descoperit la Apulum. Fireşte, în această galerie de senzaţie trebuie să plasăm şi pe cei trei Traian, într-o vreme în care istoria artei româneşti considera că nu avem nici unul: un Traian descoperit la Roma, unul înregistrat între descoperirile de la Ostia şi unul descoperit, ca şi Homerul de care vorbim, în ţărâna Dobrogei.

Fără îndoială, baza de plecare pentru aceste desfăşurări analitice fastuoase trebuie căutată în cercetarea despre arta şi arheologia dacică şi romană, elaborată prin 1978 şi tipărită în 1982 la Editura Sport-Turism, unde se consolidase o viziune remarcabilă pentru reevaluarea vechilor culturi. Cartea lui Mihai Gramatopol proiectează o deschidere neobişnuită, începând din secolul IX î.e.n. şi până în secolul IV e.n., deschidere la care el va renunţa mai târziu, când va restrânge unghiurile pe un spaţiu istoric mai lesne de coordonat spre concluziile de fond. Cercetarea este, desigur, avantajată de contextul editorial în care tocmai se exprima, în forţă, Constantin Daniel şi unde seriile lui Idel Segall de la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică pregătiseră un mediu de percepţie favorizant. Studiile atrag atenţia lumii ştiinţifice prin rigoarea dezvoltărilor consacrate unor subiecte extreme de specioase, cum ar fi: medalioanele de tip tesalian traco-dacice, toreutica traco-dacică, arta monedelor geto-dacice, atelierele de sticlărie dobrogene şi relaţiile lor cu Orientul, zeităţile marine şi demonologia acvatică din Scythia Minor, ultimul portret antum al lui Traian, un denar neobişnuit descoperit la Turda sau marea camee a României. Aproape toate vor fi reluate în cărţile de mai târziu, cu adaosurile de informaţie şi interpretare inerente, după ce fuseseră abordate într-un prim expozeu chiar în paginile publicistice de început. Curiozitatea autorului se manifestă cu fervoare într-o nesăţioasă amplitudine a perspectivelor. Cartea include o cercetare ispititoare despre legăturile traco-dacilor cu Orientul, unde încearcă o corelare a opiniilor exprimate de istorici (Eduard Mayer, G.I. Kaţarov, Vasile Pârvan), cu opiniile filologilor (W. Tomaschec, P. Kretschmer, Vl. Gheorghiev, I.I.Russu) şi ale istoriei religiilor (Erwin Rohde, M.P. Nilson, Mircea Eliade). Dacă expansiunea analizelor poate lăsa uneori impresia că multe lucruri nu şi-au putut găsi aici o rezolvare durabilă, incursiunea asupra tezaurului de la Vâlcitrăn (sudul Plevnei), bazată pe intuiţiile cercetătorului român, stârnite prin comparaţia cu butonii şi cu discurile ceramice smălţuite din palatul lui Assurnasirpal II, de la Muzeul Pergamon din Berlin, avansează o ipoteză greu de bătut pentru destinul acestei descoperiri excepţionale.

Cu aceeaşi înflăcărare s-a pasionat de disputele savante din jurul Monumentului de la Adamclisi şi, complementar cu acesta, de ale Columnei daco-romane. În acest cadru a proiectat, de asemenea, o viziune nouă, după examinarea minuţioasă a metopelor, şi a impus reorganizarea lecturii pe baza unei demonstraţii care va face şcoală. Ipotezele documentate de el cu privire la războaiele dacice, la protretele lui Traian şi Decebal – protagoniştii legendari ce le-au purtat, aşa cum au fost ele consacrate inclusiv în spaţiul carpato-pontic, au intrat în bibliografia europeană esenţială. Pentru noi, toate acestea au valoarea unei referinţe de căpătâi, care induce argumente durabile în configurarea conştiinţei de sine a neamului românesc. De altfel, chiar în acei ani Mihai Gramatopol redactează cartea captivantă despre Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii – o lucrare de termperament şi de fervoare ideatică, dedicată soţiei şi confidentei sale intelectuale. În paginile ei autorul oferă „o primă prezentare teoretică globală a artei antice în România”, de la cele dintâi manifestări ale civilizaţiei istorice pe pământul românesc (iar el spune: coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre, începând cu secolul VII î.e.n.), până la începutul civilizaţiei medieval bizantine la Dunărea de Jos. Referinţa documentară, apreciată ca deschiderea către istorie (Partea I), o fixează la finele secolului VIII î.e.n., prin ceramica de la Basarabi (Dolj), după care, preluând etapizarea lui A. Vulpe, grupează demonstraţia între invazia prescitică şi apoi scitică de la sfârşitul secolului VIII până la invazia celţilor din secolul III î.e.n. (1). Din secolul III î.e.n. până în secolul I e.n. (2) ia în consideraţie o epocă elenistică între Dunăre şi mare, pentru a deschide spaţiul artei romane în România (Partea a II-a), şi, mai departe, accesul artei romano-bizantine şi a migratorilor. Chiar dacă o anume viziune a evoluţiei prin mutaţii externe poate să pară insuficient motivată în perspectiva manifestării fenomenului geto-dacic pe făgaşul istoriei şi, chiar dacă demonstraţia suferă uneori de presiunea polemicii protocronism-sincronism, activă în epoca redactării textului, cartea rezistă examenului istoric şi se citeşte cu interes, ca o poveste vie, şi azi.

Cu aceeaşi însufleţire narativă, dar într-o viziune mai bine închegată structural, este angajat discursul despre civilizaţia elenistică, dintr-un anume punct de vedere cea mai fermecătoare dintre cărţile rămase de la Mihai Gramatopol. Examinând cele trei veacuri de istorie meditareană întemeiate de Filip al II-lea, pe marile concepte europene introduse de Johann Gustav Droysen (Geschichte des Hellenismus), autorul desfăşoară sistematic istoria creşterii şi descreşterii imperiului macedonean, consacrând etapele unei glorii nepieritoare pentru memoria lumii. Confluenţa cercetării istoriei cu arheologia şi, pe această bază documentară, cu exegeza literară, crează acel farmec ispititor, care face discursul captivant atât la nivelul stilului literar, cât şi la nivelul construcţiei narative. Legendarele confruntări persane din marginea Europei, practic inexistente în istoria persană, după cum legendarele campanii macedonene în India sunt complet necunoscute memoriei istorice indiene, oferă cititorului reflexii tulburătoare despre relativitatea gloriei pământeşti. Consemnând actele istoriei autorul compune un joc subtil despre o istorie condensată a istoriilor, în care istoricii, începând cu Ptolemeu din Pela (Soter), viitorul rege al Egiptului, îşi prezervă trufia de a şi scrie istoria pe măsură ce, prin ei înşişi, au şi făcut-o.

Interferenţa registrelor culturale, făcută cu o degajare savantă, mută continuu planurile discursului dintr-o realitate obiectuală foarte clar trasată, într-o realitate disimulată prin mit şi legendă, pentru a o converti treptat în construcţii care sunt literare până la un punct anumit, dar sunt în substanţa lor materie de filosofia vieţii niciodată vetuste. Se simte numaidecât dexteritatea exerciţiilor teoretice din anii tinereţii, când autorul se familiariza cu simbolurile filosofice antice ale antichităţii, scriind despre dramă, despre mit sau despre destin. Numai despre dramă a lăsat un corpus de studii care trece de 200 de pagini, dar a scris texte de referinţă şi astăzi valabile despre evoluţia ideilor în antichitate, pronunţându-se într-o materie care poate fi revendicată cu success de teoria artei, de estetică şi de filosofie, dacă nu chiar de discipline mai specioase, cum ar fi estetica formei sau teoria limbajului.

Prin Moira, mythos, drama, dă una dintre puţinele analize autohtone ale tragediei antice, fiind considerată cea mai complexă. De un mare interes sunt lămuririle de ordin conceptual, studiul fiind şi un dicţionar „din mers” al conceptelor tragediei. Găsim analize savante cu privire la conceptele de armonie, de destin, dar şi de estetica stilului, cu care iniţiaţii diferitelor discipline pot lucra cu folos şi azi. Abordând problematica stilului, de pildă, autorul face apel la sursele clasice, invocând însuşirile aristoteliene din Retorica: puritatea limbii (1), claritatea (2), concizia (3), congruenţa (4), verosimilul (5), pateticul (6), formarea caracterelor (7), evidenţa (8), plăcutul (9) şi măreţia (10), dar nu omite să le asocieze categoriilor lui Teofrast (Stroux – De Theomphrasti virtutibus dicendi), pentru a le confrunta apoi cu cele patru însuşiri reţinute de Cicero (De oratore): varietatea limbii (1), claritatea (2), congruenţa/verosimilul (3) şi construcţia (4). Dezvoltarea analizei îl conduce mai departe la asocieri semantice pline de nerv, în legătură cu statutul unor noţiuni cum ar fi metron – măsură, sau prepon – cuviinţă/congruenţă: între cuvinte şi lucruri, între caractere şi idei, între comportări şi realitate. Asemenea operaţii savante exersase şi în paginile asupra conceptului de destin (moira), pe exemplele din literatura clasică, dar şi prin asociaţii de localizare faţă de alte concepte incidente: arhé (principiul începutului) sau anánke (ananghia românilor – principiul necesităţii).

La fel de pătrunzătoare sunt analizele asupra formei vizuale în Artă şi arheologie dacică şi romană, unde surprinde câteva paradigme ale artei antice, raportând canonul lui Policlet la textele filosofice ale antichităţii, ca să conchidă asupra originii divine a modelului. Raţionamentul pare correct: Dacă perfecţiunea depinde de mai multe relaţii numerice (Policlet), şi de vreme ce cosmosul întreg e armonie şi număr (Pitagora), şi dacă Zeul cuprinde în sine modelele tuturor lucrurilor (Seneca), urmează, imbatabil, că ipoteza este şi confirmată. Dealtfel, la Platon şi la Aristotel paradeigma este chiar un model de esenţă divină.

Fascinante pagini de filosia vieţii oferă cititorului prin selecţiile din marea literatură clasică, semănate la tot pasul în anumite texte. Citez din Civilizaţia elenistică:

 

Despre sclavi, după Filemon:

Eu sunt sclavul stăpânului meu care porunceşte ce să fac

Tu şi egalii tăi sunteţi sclavii legii cetăţii

Pe alţii un tiran îi conduce, el însuşi fricii sclav

El trebuie să asculte de un rege care face cum îi comandă Zeus

Zeus însuşi trebuie să se supună legilor universale

Fiecare om are o putere mai mare decât el

Şi trebuie ca un sclav să o accepte de stăpân

 

Despre mariaj, după Xenofon:

Spune-mi, nevastă, ai înţeles în ce scop te-am luat în căsătorie şi

în ce scop părinţii tăi mi te-au dat? Şi unul şi celălalt am fi găsit

uşor pe cineva cu care să dormim, îţi dai bne seama. Dar după

ce m-am gândit, eu pentru mine şi părinţii tăi pentru tine, în

privinţa celui mai bun tovarăş pe care ni-l puteam lua pentru casa

şi copiii noştri, eu te-am ales pentru mine şi părinţii tăi mi se pare

că m-au ales pe mine ca cea mai bună partidă posibilă.

 

Despre corpurile prime, după Lucretius:

Ceva dacă s-ar naşte din nimica

Orice s-ar naşte din orice: nimica

N-ar mai avea nevoie de sămânţă

......................................................

Cum s-ar putea atunci ca fiecare

Să aibă o mumă anumită? Însă

Fiindcă toate nasc din germeni proprii

De-acolo naşte fiecare lucru

Şi iese-ntâi pe ţărmurii luminii

De-acolo numai, unde fiecare

Îşi are-atomii – corpurile prime

 

Despre muze, după Teocrit:

Cine din cei ce trăiesc sub alba lumină de soare

Va mai primi bucuros Haritele mele şi uşa

Le-o va deschide şi nu le-o goni de la el fără daruri?

....................................................................................

Ele se întorc murmurând, cu picioarele goale acasă

Şi mă tot mustră pe mine că drumul făcură degeaba,

Şi, sfiicioase, din nou, cu capul lăsat pe genunchii

Lor îngheţaţi, în fundul deşertului sipet

Unde li-i locul mereu când vin fără nici o ispravă.

 

Despre cele trei ghinioane, după Teocrit:

Noapte era şi ploua şi al treilea ghinion era vinul

 

Despre chemările dragostei, după Teocrit:

Vino cu mine sub ulmi şi cântarea din nai mi-o ascultă...

 

În fine, despre somnul de veci, din Antologia palatină:

Ele singure, pe înserat, turmele s-au întors în staul

De pe la munte. De nea albite cu toate erau.

Vai, şi Terimahos sub stejar îşi doarme somnul de veci;

Focul ceresc fulgerat de grabă l-a mai culcat!

.......................................................................................

Am dispărut, am plecat. Spranţă şi Soartă, adio.

N-am ce mai face cu voi, cu alţii jucaţi-vă acum!

 

Dintr-o perspectivă totalizatoare trebuie să spunem că, dacă am insistat mult asupra regimului ştiinţific al studiilor, am făcut-o nu pentru a-l trăda pe autor ca devorator nesăţios de documente materiale, ci pentru a ilustra valoarea documentară a operei. El reprezintă tipul savantului ce dă viaţă erudiţiei prin adaptarea perspectivei interpretative a realităţii. Însă rafinamentul intelectual, amploarea universului cultural, complexitatea viziunilor, reflectate într-o seducătoare frumuseţe a stilului ne fac să admitem că Mihai Gramatopol a lăsat culturii române o operă care valorează mai mult decât atât. După trecerea lui, o serie de lucruri au devenit dintr-o dată mai simple. Sigur, multe au rămas încă de făcut. Plecând, el ne-a lăsat să mergem singuri mai departe. Şi nu ne-a spus că totul va fi diferit. Iar acum se dovedeşte a fi mult mai greu.

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500