Civilizația elenistică

DE LA CETATE LA IMPERIU. ALEXANDRU ŞI URMAŞII SĂI

FILIP ŞI DEMOSTENE

Pacea lui Calias închisese în mod teoretic (449/8) ostilităţile cu Imperiul persan, cu aproape un veac înainte de timpurile cărora, închinându-le aceste pagini, vom căuta să le conturăm caracterul, pentru a scoate în evidenţă una din cele mai creatoare perioade ale istoriei antice a Greciei, aceea în care, purtat de o populaţie de curând regrecizată, macedonenii, elenismul este răspândit până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale Asiei de străveche cultură.
Să fi fost deci acţiunea lui Filip II şi apoi a fiului său Alexandru III o revanşă în adevăratul înţeles al cuvântului faţă de Persia, care invadase Grecia la începutul sec. V, sfârşindu-şi îndrăzneaţa întreprindere prin înfrângerea navală de la Salamina şi printr-o serie de alte dezastre militare ce au urmat-o sau faţă de cedarea de către Sparta la sfârşitul războiului peloponesiac în schimbul aurului persan care-i asigurase victoria, a cetăţilor greceşti din Asia Mică? Fără îndoială că nu, deşi lui Alexandru, dar mai ales tatălui său Filip, i-a plăcut întotdeauna să pozeze în apărător al elenismului, integrându-se, în folosul propriilor interese de putere, acelei atmosfere de factură intelectualistă, pe care de altfel se pricepea să o întreţină, şi căreia un Isocrate (436-338), de pildă, îi închina o zeloasă activitate în înaripate discursuri. Începând cu Panegiricul, el predica unirea tuturor grecilor împotriva duşmanului ereditar, Persia, profitându-se de slăbiciunea militară a acesteia. Dar dacă în pomenitul discurs Isocrate vedea panelenismul orchestrat şi condus de Atena, în Panatenaic, una din cele mai lungi şi mai celebre cuvântări ce le-a compus - adevărat testament al concepţiilor sale politice, hegemonia Greciei nu-i mai părea cu putinţă a fi reluată de Atena (lăudabilă luciditate asupra terminării rolului cetăţii ca factor politic), ci recomanda autoritatea, puterea, priceperea şi persoana lui Filip al Macedoniei pentru această sarcină de cinste şi de răspundere. Ceea ce, gândea el (venerabilă himeră!), avea să se întâmple în mod democratic şi, evident, paşnic. Filip a împlinit într-adevăr dorinţa retorului atenian, dar nu în spiritul păcii şi al înţelegerii, ci în acela al zdrobitoarei înfrângeri de la Cheroneea (338), a cărei veste l-a mâhnit atât de tare pe ferventul propagator al hegemoniei macedonene, încât s-a lăsat de bună voie să moară de foame.
Că nu trebuiau aşteptate Cheroneea şi apusul libertăţii cetăţilor-state din Grecia pentru a citi clar în intenţiile de viitor şi în tot planul anterior al lui Filip ne-o dovedeşte activitatea publică şi oratorică a lui Demostene (384-322), reprezentant al celeilalte laturi a intelectualismului epocii, care înţelesese bine că nu panelenismul antipersan îi stătea atât de mult la inimă celui ce ocupa tronul Macedoniei (tron ce fusese de altfel favorabil, la vremea respectivă, lui Darios şi Xerxes), ci pofta de a pune stăpânire pe întreaga Grecie, abia disimulată de o speculaţie politică sub care însă, spunem noi, se ascundeau serioase motive economice. Ca şi Isocrate, Demostene credea şi el într-o himeră. O himeră, e drept, mai sofisticată, cu aparenţe de pragmatism politic clădit pe o rocă monolită ce se măcinase în nisip: spiritul civic al cetăţii.

Isocrate înţelesese şi recunoscuse procesul distructiv ireversibil; Demostene, care îl combătea (era oare implicit conştient de existenţa acestui proces? - se pare că nu!), se încăpăţâna să-şi închipuie că are de-a face cu o inexplicabilă inerţie a concetăţenilor şi că el oficiază rolul de mare preot al libertăţii, folosind orice prilej şi orice mijloc, chiar şi aurul persan, în atingerea înălţătorului ţel.
Ce însemna însă pentru demos-ul atenian persoana lui Filip şi ce însemna pentru Filip poporul atenian şi, alături de acesta, locuitorii oricărei alte cetăţi greceşti, ne-o spune acelaşi Demostene, când îşi hărţuieşte ascultătorii în Filipica I: „Vedeţi dar, atenieni, în ce grad de neruşinare a ajuns Filip, nu vă lasă nici măcar dreptul alegerii de a rămâne în pace sau de a acţiona. Fără încetare vă înfăşoară în mrejele sale, în timp ce noi ne pierdem vremea, în loc să acţionăm. Când veţi face ce va trebui? Ce aşteptaţi? Aşteptaţi să se ivească o situaţie grea? Dar cele ce se întâmplă cum pot fi numite? După mine, cea mai cumplită constrângere pentru un om liber este primejdia de a-şi pierde onoarea. Răspundeţi-mi: vreţi să mergeţi mereu pe străzi şi să vă întrebaţi unii pe alţii: «ce-i nou astăzi?». Ce-ar mai putea fi nou decât că un macedonean, un barbar, bate pe atenieni şi rezolvă ca un stăpân treburile Greciei? «A murit Filip? - Nu, e numai bolnav». Mort sau bolnav, ce deosebire pentru voi? Chiar dacă ar fi să dispară mâine, voi înşivă veţi fi aceia care veţi crea un nou Filip, prin felul vostru de a vă neglija treburile. Căci nu forţa sa proprie l-a făcut atât de puternic, cât mai degrabă lipsa voastră de grijă... Voi, atenieni, care aveţi o putere superioară oricărei alteia, în triere, în hopliţi, în cavalerie, în venituri, n-aţi tras nici un profit până acum, din pricină că vă purtaţi în faţa lui Filip ca barbarii care se bat cu pumnii: îndată ce unul din ei a primit o lovitură, îşi duce mâna acolo; e lovit în altă parte, mâinile lui se îndreaptă către locul unde-i lovit, dar să pareze, să privească înainte pentru a prevedea, nu ştie şi nici nu-l duce mintea. Aşa şi voi, dacă aflaţi că Filip e în Chersones, trimiteţi acolo ajutoare, dacă e la Termopile, alergaţi într-acolo; vă lăsaţi manevraţi de el fără încetare şi nu prevedeţi nimic înainte de a se fi întâmplat. Într-adevăr, un zeu e acela care, roşind pentru voi de ce se întâmplă, îi insuflă lui Filip nevoia de a acţiona pentru a zgudui indiferenţa voastră, dacă nu cumva aţi renunţat definitiv. Credeţi că va fi suficient să trimiteţi triere goale, încărcate numai cu speranţele unuia şi altuia, ca totul să meargă bine? Nu ne vom îmbarca, în fine, noi înşine? Nu ne vom bate noi înşine? Vasele noastre, în fine, nu vor merge să-l atace?”
De bună seamă că nu! Nu prosperitatea materială oferită de administraţia financiară a lui Eubulos îi adormise într-atât pe atenieni pentru ca aceştia să nu-şi mai fi dat seama de primejdia ce o reprezenta Filip. Interesul pentru treburile politice scăzuse însă. Cheroneea nu ar fi avut loc dacă Filip nu întâmpina o opoziţie armată. Grecia ar fi plătit mai puţin dacă nu-l urma pe Demostene, himera lui şi a altor câţiva care credeau la fel ca el. Eschine realistul, Eschine insultatul, calul troian al lui Filip, ştiuse să cumpănească lucrurile.

Demostene îi oferă în Despre coroană o explicaţie patetică asupra propriei conduite, decorând la modul oratoric eşecul pe care, recunoscându-l, nu va înceta însă să-l desăvârşească până la moarte: „Chiar dacă viitorul era dinainte ştiut de toţi, chiar dacă tu l-ai fi prevestit, Eschine, chiar aşa cetatea noastră n-ar fi trebuit să renunţe a se conduce aşa cum s-a condus, gândindu-se la gloria ei, la străbuni şi la posteritate.”
Iată dar că nu Persia, ci Grecia era ţinta imediată a ambiţiilor de putere ale lui Filip, care devine şeful (hegemón) Confederaţiei panelenice constituite în 337 la Corint. „Mania” de prezident a lui Filip sau de „protector” era de fapt un alibi expansionist, căci aşa procedase şi înainte de Cheroneea, când, intitulându-se „braţul proteguitor” al zeului de la Delfi, intervenise în cel de-al patrulea război sacru (între oraşele federaţiei delfice). Faţa panelenică şi antipersană a lui Filip era dublată de acţiunile sale subversive, care au dus în ultimă instanţă la înfrângerea Atenei (printre acestea este de citat un gest asemănător cu cel al persanilor, la începutul războaielor medice - confiscarea în 340 a navelor de comerţ ateniene şi asedierea de către Filip a Bizanţului - având ca scop tăierea aprovizionării cu grâne din Pont şi, prin controlul Strâmtorilor, înfometarea Greciei).
Când armata macedoneană traversează Helespontul şi îşi aşază tabăra în Troada, Filip nu face decât să treacă la executarea celei de-a doua părţi a planului său, adică de a aduce sub ascultarea-i cetăţile greceşti din Asia Mică, devenind astfel stăpân pe ţărmurile Mării Egee. Transformarea oraşelor Ioniei în parte integrantă a unei Grecii panelenice conduse de macedoneni ar fi încununat visurile cele mai ambiţioase ale luptătorului şi marelui diplomat care a fost Filip. Dar în 336 el moare asasinat de către Pausanias, un nobil macedonean. Urcarea pe tron a fiului său Alexandru III aduce la cunoştinţa lumii o figură strălucitoare a istoriei tuturor timpurilor. Asupra formării acestei personalităţi se cuvine a zăbovi cât de puţin.

ASCENSIUNEA LUI ALEXANDRU
La 6 hecatombaión (sfârşit de iulie) 356 se naşte la Pela, capitala regatului Macedoniei, Alexandru, fiul lui Filip II (din familia Argeazilor prin tatăl său macedoneanul Amintas, căsătorit cu o iliră, Euridice) şi al Olimpiadei, din neamul Eacizilor, fiică a lui Neoptolem, regele moloşilor, şi soră a lui Alexandru, regele Epirului. Cu un an în urmă, Filip o cunoscuse pe Olimpiada, în vârstă de douăzeci de ani, la sărbătorirea misterelor Marilor Zei din Samotrace. Firea acesteia era deosebit de sensibilă, înclinată către misticism (am putea spune o bigotă, obişnuită a marilor sanctuare, ferventă practicantă a riturilor orfice şi dionisiace), de un orgoliu fără margini şi de o sete de glorie şi mai mare. Filip, de douăzeci şi şapte de ani, era aşa cum îl va cunoaşte istoria: inteligent, energic şi curajos. Alexandru va întruni atât trăsăturile mamei, cât şi pe cele ale tatălui, ce laolaltă deveneau implicit şi bune, şi rele. Încredinţat de mic lui Leonidas, o rudă săracă a Olimpiadei, Alexandru se obişnuieşte cu viaţa dură şi disciplinată a unui viitor oştean.

Când împlineşte vârsta de 13 ani (în 343), Aristotel este chemat la curtea Macedoniei spre a se ocupa de educaţia tânărului prinţ. Filip îi indică drept reşedinţă castelul de la Mieza, departe de curte şi de tentaţiile ei. Alexandru, împreună cu câţiva camarazi de vârsta sa, Leonatos, Marsias, Nicanor şi Hefaistion ce-i va rămâne cel mai apropiat, se dedică în exclusivitate studiului. Cât de mare va fi fost influenţa lui Aristotel asupra tânărului Alexandru nu putem şti.
La 16 ani, în 340, Alexandru are ocazia să-şi arate calităţile de om de stat în cursul scurtei regenţe pe care o exercită sub supravegherea unor pricepuţi sfetnici, când Filip pleacă în expediţia contra Bizanţului, pentru a obliga prin foame Atena să i se supună (cf. supra, p. 27). Pentru prima dată comandă atunci o armată împotriva unor triburi tracice şi întemeiază prima Alexandrie - o colonie militară. La 18 ani ia parte la bătălia de la Cheroneea, iar apoi conduce la Atena ambasada ce restituie cenuşa celor căzuţi pe câmpul de luptă. Amintirea oraşului de sub Acropole, pe care nu avea să-l mai revadă, îl va însoţi până în îndepărtatele ţinuturi ale Indiei, unde va purta prin spadă idealul unei civilizaţii aflate sub însemnul de marmură al Partenonului, către care de bună seamă l-au înălţat nemuritoarele trepte ale cadenţelor homerice.
Viaţa de familie însă avea să arunce unele umbre asupra idealurilor tânărului vlăstar şi chiar asupra caracterului său. Când Filip cade victima pumnalului lui Pausanias, Alexandru nu e scutit de bănuieli, deşi împăcarea lor se produsese în condiţii satisfăcătoare pentru amândoi. În tot cazul, succesiunea la tron nu-i este contestată, iar adunarea armatei îl proclamă rege, după orânduielile Macedoniei, unde regalitatea era o instituţie ce emana dintr-o democraţie militară. Antipatros şi Parmenion, comandanţi ai armatelor din Europa şi din Asia, recunosc şi ei alegerea lui Alexandru. Are loc o radicală curăţire a tuturor eventualilor pretendenţiinfo. Olimpiada se întoarce din Epir pentru a omorî în braţele Cleopatrei fetiţa pe care aceasta o avea cu Filip, făcând-o pe mamă să se spânzure. Teribila regină se refugiază apoi în Epir, de unde avea să mai revină după moartea fiului ei spre a organiza încă o hecatombă înainte de a-şi afla sfârşitul.
La moartea lui Filip, Alexandru se afla în faţa unei duble primejdii - la nord din partea triburilor tracice, la sud din partea Greciei, care credea că-şi va redobândi libertatea. Evident, pericolul nordic era cel mai mare. Demostene, deşi avea un doliu în familie, la ştirea morţii lui Filip îşi pune pe cap o coroană şi se duce să anunţe vestea Adunării. Rapida apariţie a lui Alexandru la Teba, în Tesalia, domoleşte situaţia în Grecia: Atena îi trimite o ambasadă de bunăvoinţă, iar Synedrion-ul de la Corint se reuneşte degrabă şi, în ciuda obstinatei absenţe a Spartei, reînnoieşte pactul federal din 337 pentru eternitate.
Alexandru poate acum să-şi concentreze atenţia către pericolul tracic. Triballii, împinşi la rândul lor de geţi, înaintau către Macedonia, de unde sperau să obţină pradă bogată. În primăvara lui 335, Alexandru organizează o expediţie împotriva lor.

Triballii sunt învinşi prin ingenioase stratageme şi, trecând Dunărea în cursul unei nopţi, Alexandru cade în zori de zi în spatele geţilor, surprinşi de impetuoasa înaintare a falangei macedonene. Triballii încheie pace, iar după spusa lui Arrian, celţii înşişi, care se aflau în vecinătate, îi oferă prietenia lor.
Tulburările din Iliria reclamă prezenţa regelui, care, cu decizie şi curaj, traversând momente grele şi primejduindu-şi viaţa, dobândeşte o zdrobitoare victorie asupra acestor triburi. Absenţa regelui, plecat în regiunile nordice, precum şi faima sângeroaselor lupte ce le dăduse fac să se acrediteze zvonul morţii sale. Cum era de aşteptat, îndată Grecia se revoltă. Teba se află în fruntea ei. Democraţii alungaţi de Filip revin în oraş, iar garnizoana macedoneană este atacată şi blocată în fortăreaţa Cadmeia. Alexandru, la numai 13 zile după ce primise ştirea revoltei, îşi face apariţia în faţa Tebei. Lupta începe prin atacul neprevăzut al lui Perdicas şi continuă prin ieşirea macedonenilor din garnizoană. Masacrul e general. Cad 6000 de tebani şi sunt luaţi 8000 de prizonieri, ce vor fi vânduţi ca sclavi. Întreaga Tebă e distrusă, cu excepţia templelor şi a casei poetului Pindar. O garnizoană macedoneană va continua să supravegheze din Cadmeia ruinele străvechiului oraş. Pilda Tebei înmărmureşte întreaga Grecie. Alexandru, milos cu Atena, îi cere totuşi să-i predea instigatorii, printre care se afla, bineînţeles, Demostene. În cele din urmă, se ajunge la un compromis şi, din cele zece căpetenii politice şi militare, numai strategul Haridemos este exilat.

PREGĂTIRILE EXPEDIŢIEI ÎN ASIA
O dată Grecia pacificată şi nordul pus la respect, Alexandru îşi concentrează energiile către organizarea expediţiei în Asia. Încă de pe când trăia Filip, armata macedoneană trecuse în Troada, unde îşi aşezase şi îşi păstrase taberele. Dacă slăbiciunea a dat Grecia ca pradă uşoară ambiţiilor tatălui său, Imperiul persan nu mai constituia pentru nu mai puţin întreprinzătorul fiu un obstacol care să-l facă a sta în cumpănă.
După moartea lui Darios II, urmează Artaxerxes II Mnemon, urcat pe tron la scurtă vreme (404) după înfrângerea Atenei în războiul peloponesiac. O serie de frământări interne duc la slăbirea statului şi autorităţii Marelui Rege. Artaxerxes II reuşeşte în cele din urmă, prin lupte, intrigi, concesii şi daruri, să strângă din nou sub autoritatea-i majoritatea provinciilor rebele, astfel că în 358, când îi urmează fiul, Artaxerxes III Ochos, numai Egiptul, Ciprul şi Fenicia rămăseseră în afara puterii regale. În primăvara lui 343, prin lupte grele şi îndelungate, în cursul cărora egiptenii chemaseră în ajutor apele dezlănţuite ale Nilului, străvechiul pământ al faraonilor redevine satrapie persană, sub ordinele lui Ferendates după şase decenii de independenţă care au fost ultimele din istoria sa până în anii secolului nostru.

Artaxerxes III putea acum să se ocupe şi de afacerile greceşti şi mai ales de intenţiile puţin liniştitoare ale lui Filip. Armata persană dă o mână de ajutor Perintului şi Bizanţului, în cursul asediului din 340, iar visteria regală încurajează cu importante sume de bani opoziţia Spartei faţă de pregătirile pentru înjghebarea Confederaţiei panelenice şi rezistenţa nu mai puţin eficace a lui Demostene, cât de temporară va fi fost ea. Toate acestea însă sunt mai mult decât insuficiente. Colosul persan, printr-o acţiune rapidă şi hotărâtă, ar fi putut pune capăt pentru totdeauna drumului regelui macedonean către hegemonia Greciei. O revoltă de palat la Susa era cauza acestei fatale temporizări. Eunucul Bagoas devine atotputernic. Îl otrăveşte pe Artaxerxes III, ucigându-i toţi urmaşii legitimi, iar în cele din urmă hărăzeşte tiarei regale un comandant care se distinsese în nişte lupte la graniţe, Codoman, urcat pe tron sub numele de Darios III. Darios Codomanul îşi începe domnia prin otrăvirea periculosului eunuc Bagoas, dar nu mai are vreme să se opună expansiunii Macedoniei. Deşi o dramă similară se petrecuse la Pela, Grecia era deja strâns legată de destinele coroanei lui Filip şi a urmaşului său, iar armatele acestuia se şi aflau pe pământul Asiei.
Este adevărat că graţie marelui strateg al lui Darios, Memnon, din păcate prea de puţine ori ascultat de regele său, ocupaţia macedoneană în Troada este tot mai mult limitată, fără măcar ca perşii să aibă intenţia de a o elimina complet. Capul de pod atât de preţios lui Alexandru rămâne neatins dându-i răgazul să-şi pună la punct, în linişte, expediţia.
În primăvara lui 334, Alexandru este gata a trece Helespontul cu toate efectivele de care dispunea pentru a face joncţiunea cu trupele din Troada, aflate sub comanda lui Parmenion. Lăsând în Macedonia, cu grija de a o apăra şi de a supraveghea Grecia, pe Antipatros cu 12000 falangiţi şi 1500 călăreţi, Alexandru va dispune în total pe pământul Asiei de 32000 pedestraşi şi 5000 călăreţi, de valoare combativă destul de inegală. În fruntea tuturor, prin vitejie şi eficacitate, se afla cavaleria hetairilor (tovarăşilor), având ca arme casca, cuirasa, spada şi o lance lungă numită sarisa. Un alt contingent de hetairi de 9000 de pedestraşi erau înarmaţi cu cască, scut mic, cnemide (jambiere), spadă şi sarisa, care, în funcţie de grad, putea ajunge la lungimea de 5 m. Formaţia ofensivă care era falanga nu constituia o masă compactă, ci, fracţionată în unităţi, dispunea de o mare mobilitate. Pe lângă macedoneni în armată mai existau detaşamente de traci şi peoni, dintre care 900 alcătuiau o valoroasă cavalerie, ca şi 7000 de pedestraşi recrutaţi printre triballi, odrişi şi iliri. De asemenea, mai mult ca simbol politic, erau prezenţi luptători trimişi de Liga de la Corint: cavalerie din Argos, Ahaia şi Grecia centrală şi hopliţi din mai toate cetăţile care o formau. Etolienii, acarnanienii şi grecii indigeni din Asia Mică (din care mulţi se aflau în armata lui Darios), fuseseră angajaţi de Alexandru ca mercenari. Plata lor, ca şi de altfel restul imenselor cheltuieli necesitate de întreţinerea acestei armate, constituia, împreună cu lipsa unei flote bine organizate care să-i susţină, punctele slabe ale temerarei expediţii.

Cu atât mai mult cu cât armata persană, indiscutabil inferioară ca valoare celei macedonene, se ridica până la efective de 100000 - 200000 de oameni, neinstruiţi şi de multe ori aproape cu mâinile goale, dar pe care comandanţi pricepuţi ca Memnon sau diverşi iscusiţi satrapi îi puteau uşor manevra tactic şi chiar înlocui în masă, graţie inepuizabilului tezaur regal.
Disponibilităţile financiare ale lui Alexandru erau la acest început de campanie mai mult decât reduse: 70 de talanţi (cca 25 kg talantul) ce-i mai rămăseseră după plata datoriilor - unele făcute chiar de Filip, dobândiţi în mare parte graţie campaniilor de pradă din nord şi poate şi unor livrări de aur obţinute, contra unor avantaje economice şi politice, de la geţii nord-dunăreni. Proviziile alimentare cu care plecase nu erau decât pentru 30 de zile. Flota era alcătuită din cca 180 unităţi, din care 60 erau vase de transport şi numai 20 vase moderne de luptă ieşite din şantierele Atenei (tetraere şi pentere).
Conştient de slăbiciunea flotei sale şi de pericolul celei persane (de două ori mai puternică, dar numai virtual, căci lipsa de acţiune o făcea să putrezească în porturile ei de bază), de modicitatea finanţelor ce nu-i permiteau să o pună pe picior de atac şi de eventualitatea de a împărţi cu Confederaţia de la Corint, şi în special cu Atena, potenţiala glorie a unor succese navale hotărâtoare pentru reuşita întregii expediţii, Alexandru decide să se dispenseze de incomodul ajutor maritim şi să adopte o tactică ce îi va permite să stăpânească marea de pe uscat. Urmând cu tenacitate ocuparea litoralului Asiei Mici, va lipsi în puţină vreme flota persană de baze de aprovizionare şi o va face inoperantă.
Cât despre finanţe, nu-i stăteau oare înainte tezaurele lui Darios răspândite în capitalele imperiului?
Folosind porturile Abydos şi Rhoiteion, Alexandru debarcă în Troada. Coborând cel dintâi de pe vas, după ce aruncase de pe punte pe plajă o suliţă, în semn că tot ce va cuceri îi va aparţine prin puterea armelor, el săvârşeşte întâiul gest simbolic al epopeii „noului Ahile” - cinstind în câmpia Scamandrului, prin sacrificii şi jocuri, memoria lui Ahile şi a lui Aiax.

CUCERIREA ASIEI
Prima ciocnire cu armata persană are loc pe râul Granicos, la începutul după-amiezii, macedonenii luând prin surprindere, conform obiceiului, pe inamic. Victoria nu este poate atât de importantă cum ar părea, ea înseamnă însă un fericit început şi deschide cuceritorului calea Frigiei maritime şi a Lidiei. Alexandru urmează drumul de coastă către Efes, atât pentru a-şi îndeplini făgăduiala făcută grecilor de a smulge cetăţile Ioniei de sub stăpânirea persană, cât şi pentru a-şi pune în practică planul de a suprima de pe uscat pericolul potenţial al flotei Marelui Rege.
Paralel cu acţiunile militare, el desfăşoară o intensă activitate diplomatică, în scopul de a transforma oraşele „eliberate” şi chiar pe cele cucerite în puternice puncte de sprijin în spatele armatei sale. Ajuns în inima Ciliciei, Alexandru se întoarce în Pisidia.

De aici pătrunde în Frigia Mare, numind acolo ca satrap pe Antigonos. La Gordion, Parmenion îl prinde din urmă cu noi recruţi aduşi din Macedonia şi Grecia: 3000 pedestraşi şi 650 călăreţi. Episodul legendar cu nodul jugului de la carul regelui Gordios, aflat în sanctuarul acestui oraş sacru al Frigiei - nod pe care tăindu-l îşi hărăzeşte stăpânirea întregii Asii - este semnificativ pentru depăşirea încă de pe acum, în intenţiile lui Alexandru, a ţelului iniţial: scoaterea Ioniei greceşti de sub stăpânirea persană şi asigurarea ei strategică printr-un vast teritoriu ce urma să servească drept tampon între aceasta şi forţele armate ale regelui persan.
Afundarea lui Alexandru în interiorul Anatoliei, în regiuni dintre cele mai sălbatice, în care perşii sperau ca el să-şi găsească sfârşitul, cât şi şederea la Tars, unde contractează o congestie pulmonară în urma unei imprudente scalde în apele îngheţate ale râului Cydnos, fac să se răspândească vestea, chiar şi în Grecia, a dispariţiei sale. Flota persană încearcă o diversiune, sperând să izoleze pe macedoneni şi să-i lovească din spate. Însă Ptolemeu şi Asandros, lăsaţi în urmă de Alexandru pentru a desăvârşi cucerirea teritoriilor prin care trecuse, reuşesc să lichideze vremelnica rezistenţă şi să efectueze joncţiunea cu comandantul suprem. Când acesta soseşte la Malos, află însă că Darios se apropie cu o puternică armată în capul căreia se găsea împreună cu familia şi întreaga lui curte. Cei doi vrăjmaşi se urmăresc o bucată de vreme în Cilicia, ocolindu-se fără să ştie până când, în cele din urmă, Darios hotărăşte să-şi aleagă la Issos locul bătăliei. Din punctul de vedere al macedoneanului o mai bună alegere nici că se putea. Issos înseamnă dezastrul armatei persane (tradiţia, evident exagerată, menţionează la 600000 oameni efectivul acesteia); Darios reuşeşte să fugă călare, după ce-şi schimbase hainele, lăsând pe câmpul de luptă cadavrele a trei satrapi şi ale câtorva membri ai familiei imperiale. Printre prizonieri se numărau mama, soţia, fiul şi cele trei fiice ale sale. Alexandru capturează de asemenea pe Barsine, fata lui Artabazos, care-i devine curtezană. Printre nenumăratele prăzi se află 3000 talanţi în numerar, iar calea către tezaurul de la Damasc era deschisă. Cu capturarea acestuia Alexandru îl însărcinează imediat după bătălie pe Parmenion. Drumurile către inima imperiului erau acum toate libere. A porni însă în urmărirea lui Darios în adâncul Siriei şi Babiloniei, lăsând coasta accesibilă flotei, echivala cu o sinucidere. Cu finanţele din belşug restabilite, Alexandru decide (după ce respinsese ambasadele lui Darios - acuzându-l, cinică logică - de invazia Greciei de către Darios I şi Xerxes, de ajutorul dat Atenei la Perint, de complicitate în asasinarea lui Filip şi de instigarea grecilor la revoltă împotriva sa) să parcurgă coasta Siriei, Libanului şi a Egiptului pentru ca astfel să închidă ieşirea Persiei la mare, tăind totodată calea aurului ei înspre Grecia, spre revolta pe care eventual o mai putea aţâţa.

Profitând abil de rivalitatea dintre Tir şi Sidon, Alexandru îşi face un aliat din cel din urmă (ruinat în 344 în urma răzbunării lui Artaxerxes, dar repede reconstruit şi prosper, încât ulterior unul din dinaştii săi, protejat al lui Alexandru, îşi va permite luxul unui splendid sarcofag de marmură decorat cu scene din viaţa eroului) şi o bază pentru operaţiile împotriva Tirului, care a rezistat unui îndelungat asediu: aproape încă şapte luni după bătălia de la Issos, ce avusese loc la 12 noiembrie 333.
Ca şi Teba, cu câţiva ani în urmă, Tirul va plăti îndrăzneala rezistenţei sale. O dată cucerit, 8000 locuitori sunt ucişi, iar 30000 vânduţi ca sclavi. Ocuparea Egiptului nu mai reprezenta pentru Alexandru decât o chestiune de timp. În drum, Gaza îi opune totuşi rezistenţă pentru că în spatele fortificaţiilor ei se retrăsese Batis, un eunuc negru ce rămăsese fidel stăpânului său, Darios III. Ca şi la Tir, Alexandru utilizează lucrările de geniu, ridică din pământ o terasă în pantă până la nivelul superior al meterezelor şi porneşte la asalt. Gaza e distrusă; bărbaţii sunt ucişi, iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi. Alexandru dă dispoziţie vaselor sale ce navigau pe lângă coastă să intre pe braţele Nilului, el îndreptându-se direct spre Heliopolis, unde capturează tezaurul satrapiei, de 800 talanţi. După redobândirea Egiptului, administraţia persană fusese aspră şi nerespectuoasă faţă de tradiţiile religioase şi culturale ale ţării. Boul Apis, sacrificat, a fost transformat în gustoasă friptură, templele dărâmate, preoţii prigoniţi. Alexandru aduce sacrificii la Memfis în templul lui Phtah şi se arată mulţimilor pe tronul şi cu însemnele faraonilor, apoi întreprinde un marş prin deşert spre oaza Siwah, însoţit de o restrânsă escortă, spre a se închina în templul lui Ammon-Râ.
Ocupând toate satrapiile litorale ale Imperiului persan, Alexandru îşi realizase planul de a combate de pe uscat flota lui Darios. În Egipt, amiralul său Hegelohos, la comanda a 160 de nave, îi aduce vestea că flota persană se afla dispersată, în acea primăvară a lui 333, lipsită de baze de aprovizionare, iar insulele Greceşti pe care ea le obligase la ascultare îşi redobândiseră independenţa.
Aşadar, din punct de vedere formal, regele macedonean îşi împlinise obligaţiile ce şi le luase în faţa Confederaţiei de la Corint; el răzbunase invadarea Greciei şi depăşise acea limită ce i-o sugerase Isocrate, într-una din scrisorile atribuite, de a integra Greciei cetăţile din Asia Mică aflate la vest de linia care, străbătând Anatolia, ar fi unit Sinope cu Tarsul.
Pe de altă parte, atâta vreme cât Darios nu fusese definitiv zdrobit, cât timp intimele planuri ale lui Alexandru de a stăpâni Asia, despre a căror existenţă pomeneşte legenda asupra celor întâmplate la Gordion, nu deveneau realitate (căci e ştiut - îşi spunea Alexandru - că Asia nu poate avea doi regi), întreprinzătorul comandant nu va cunoaşte liniştea.

ÎN URMĂRIREA LUI DARIOS
Înainte de a părăsi Egiptul în primăvara lui 331, în drum către Eufrat, urmărind să scoată pământul faraonilor din izolarea-i de veacuri şi să-l ataşeze la traficul egeean şi mediteranean printr-un mare port prin care să activeze comerţul întregii ţări, Alexandru întemeiază, într-o poziţie strategică cu avantaje portuare remarcabile, oraşul Alexandria care va juca un rol deosebit de important în dezvoltarea şi transmiterea elenismului în bazinul occidental al Mediteranei.
Aruncând poduri peste toate braţele Deltei spre a-şi trece concomitent întreaga armată şi a şi-o concentra înainte de a intra în Palestina şi de a se întâlni eventual cu perşii, regele macedonean face un prim popas la Tir, apoi se îndreaptă spre Eufrat şi în fine spre Tigru. Darios strânge la Babilon o uriaşă mulţime de oameni (legenda se întrece pe ea însăşi: un milion de pedestraşi şi 40000 de călăreţi). Comite însă o gravă greşeală tactică: pentru că în cele două bătălii anterioare constatase că luându-şi poziţii de-a lungul cursului unor ape (Granicos şi Pinaros, care erau în fapt nişte râuleţe), Alexandru nu fusese câtuşi de puţin stânjenit, părăseşte acum poziţia avantajoasă ce i-o oferea malul înalt al unui fluviu - Tigru - şi îşi desfăşoară întreaga ordine de bătălie într-o câmpie pe care pune s-o niveleze. Este vorba de platoul de la Gaugamela, pe drumul dintre Susa şi Sardes, la 90 km nord-vest de Arbela, lângă ruinele vechii Ninive.
Bătălia are loc în jur de 1 oct. 331, zece zile după o eclipsă de lună ce stârnise neîncrederea în rândul trupelor lui Alexandru. Efectivul acestora se ridica până la cel mult 50000 de oameni, pedestraşi şi cavalerie. Armele de şoc ale lui Darios - carele cu suliţe şi coase şi „tancurile” antichităţii - elefanţii - nu fac mare impresie în rândul macedonenilor, care primiseră instrucţiuni ca atunci când se apropie în grabă, să se dea la o parte din faţa lor (în fapt cavaleria şi falanga avuseseră grijă să străpungă din vreme frontul continuu al acestora, astfel că, în înaintare, linia lor fragmentată nu mai era eficace).
Alexandru cu garda reuşesc să facă o spărtură adâncă în rândurile persanilor şi ajung până aproape de locul unde se afla Darios care şi de data aceasta pierzându-şi cumpătul, fuge precipitat de pe câmpul de luptă, înainte ca soarta armatelor sale să fie definitiv pecetluită. Alexandru se îndreaptă spre Babilon, unde îl găsim la sfârşitul lui octombrie 331. Se pare că încă de la Arbela, aflând de înăbuşirea opoziţiei spartane condusă de Agis, promulgă un edict prin care garanta autonomia cetăţilor greceşti. Expediază în semn de preţuire o parte din pradă Crotonei, singurul oraş al grecităţii occidentale care a trimis o corabie să lupte la Salamina. La Babilon, ca şi în Egipt, se arată plin de respect pentru credinţele localnicilor. Confirmă diverşi înalţi funcţionari perşi în posturile lor, dar îi încadrează cu macedoneni. Colaborarea dintre ocupanţi şi perşi produce o puternică impresie favorabilă în rândul celor din urmă. În linişte, se îndreaptă apoi către Susa, unde ajunge după 20 zile, punând stăpânire pe un alt tezaur de 50000 talanţi.

Deşi nu spera să-l întâlnească pe Darios în vreuna din capitalele sale sau în cele două oraşe sacre ale Persiei, Persepolis şi Pasargades, Alexandru preferă să pună cât mai repede mâna pe imensele tezaure depozitate în aceste localităţi, pentru a tăia Marelui Rege orice posibilitate ca, graţie aurului, să mai ridice împotrivă-i o numeroasă armată ce s-ar fi dovedit cu atât mai primejdioasă cu cât macedonenii, puţini la număr, se afundau tot mai adânc în necunoscutele regiuni ale Asiei. De la Susa, deci, spre Persepolis (al cărui nume era de fapt Parsa, pe care Calistenes, cel dintâi se pare, l-a transformat, printr-un joc de cuvinte, în Persepolis: - pérsis = ruină, oraşul ruinelor). Comandantul persan al cetăţii, Tiridates, însărcinat mai ales cu paza tezaurului aflat pe platforma edificiilor regale, iese înaintea lui Alexandru şi îi cere să ocupe cât mai degrabă oraşul, altfel ar risca integritatea comorilor din tainiţele palatelor: populaţia oraşului s-ar fi putut deda la jaf. Lăsând grosul armatei, Alexandru şi cavaleria se avântă spre platforma regală. În faţă îi apare o mulţime de estropiaţi de toate vârstele, însemnaţi ca vitele cu fierul roşu. Erau greci deportaţi sau luaţi ca ostateci din cetăţile Ioniei, în care deseori izbucniseră revolte contra ocupantului persan. Spectacolul jalnic al defilării acestora îl hotărăşte pe Alexandru să dea spre jaf trupelor şi apoi să incendieze Parsa, în ciuda statului său major care-l sfătuia să nu-şi înstrăineze populaţia indigenă. Este cruţată numai platforma pe care se aflau edificiile regale. În subteranele lor sunt capturaţi 120000 talanţi, cărora li se adaugă încă 6000 după ocuparea oraşului Pasargades, în ianuarie 330. O procesiune dionisiacă, la care, ca în orice prilej similar, Alexandru a luat parte activă, purifică la flacăra torţei rituale lemnăriile scumpe ale palatului lui Xerxes, răzbunând astfel (mai ales din patimă orgiastică decât din compasiune filelenă) incendierea Acropolei.
După ce aşteptase zadarnic un gest din partea fugarului Darios, Alexandru se hotărăşte să înceapă cât mai grabnic urmărirea pentru ca regele să nu aibă timp să se folosească de cei 7000 talanţi depozitaţi la Ecbatana unde se refugiase, strângând trupe în regiunea triburilor războinice din nord. Părăseşte Persepolis, în mai 330, în fruntea cavaleriei şi a unei părţi din infanteria uşoară şi, ajungând aproape de Ecbatana, află că Darios plecase cu câteva zile înainte, însoţit de 6000 de pedestraşi şi 3000 de călăreţi.
De la Ecbatana se poate spune că începe cursa pentru prinderea lui Darios şi, implicit, cea pentru tiara de Mare Rege al Asiei. Această cursă Alexandru înţelege să o ducă singur şi de aceea se desparte de tot ceea ce l-ar mai lega de Confederaţia de la Corint. Dă drumul să se întoarcă în patrie cavaleriei tesaliene şi aliate ce servise şi de ostatecă atâta vreme cât spartanul Agis nu fusese răpus pe câmpul de luptă de la Megalopolis de către Antipatros. Scuteşte cetăţile greceşti din Asia de contribuţia specială de război pe care trebuia să o plătească anual. Răsplăteşte căpeteniile credincioase cu mari sume de bani.

Concentrează întreaga pradă de război la Ecbatana, punând-o sub paza unui corp de elită de 6000 macedoneni conduşi de Harpalos, personaj dubios care, mai târziu (324), avea să fugă în Grecia cu o parte (5000 talanţi) din tezaurul încredinţat (numele îi era predestinat, căci harpázo în greceşte înseamnă a fura), amestecând la Atena în această afacere suspectă şi pe Demostene. Chemat în Adunare să dea socoteală de acuzaţiile ce i se aduceau, oratorul a apărut cu gâtul înfăşurat în fulare şi arătând prin gesturi că nu se poate urca la tribună să vorbească din pricina unei amigdalite (gurile rele spuneau că în fapt suferă de „arghirită”).
Fără odihnă, în goana cailor, Alexandru parcurge în şase zile mai mult de 400 km prin regiuni pustii, lipsite de apă şi sub un soare dogoritor, pentru ca la Sabrud să ajungă convoiul lui Darios. Acesta se afla sub stare de arest la dispoziţia lui Bessos. Se pare că Marele Rege fusese arestat de satrapii săi pentru că ar fi vrut să abdice în faţa lui Alexandru, sau în tot cazul să cadă la o înţelegere cu el. În această formulă, tiara imperială ar fi rămas poate în familia Ahemenizilor. Bessos, Satibarzanes şi Barsentes nădăjduiau să pună ei mâna pe putere şi să organizeze în timp o rezistenţă la marginile imperiului. Când Alexandru se apropie de convoiul fugarilor, Bessos îl înjunghie pe Darios, lăsându-li-l muribund macedonenilor, iar el, cu puţinele trupe, încearcă să se salveze. Darios moare. Alexandru, ca urmaş legitim al Ahemenidului, ordonă transportarea acestuia la Pasargades, spre a fi redat familiei şi înmormântat cu onoruri în necropola regală (iulie 330).

 

MAREA AVENTURĂ
Fiu al lui Ammon-Râ în Egipt şi urmaş, în fine, al regelui Persiei, Alexandru, ca puternic monarh oriental, pentru care Grecia şi Macedonia erau acum două îndepărtate provincii occidentale, de care-l mai legau doar unele amintiri şi unele realităţi (în primul rând armata - devenită un instrument bine plătit), începe marea aventură, aventura pură, trăsătură de caracter esenţială a personalităţii sale (ce mare cuceritor n-a avut-o?). Mai înainte, datorită unor calcule politice şi unor împrejurări obiective, reuşise în bună măsură să o disimuleze sub haina interesului panelenic, mijloc vremelnic în drumul către înfăptuirea ascunsei dorinţe de a trăi aventura nu ca aventurier, ci ca mare stăpânitor, ca monarh universal.
Urmărirea şi pedepsirea lui Bessos nu era numai o simplă îndatorire faţă de memoria înaintaşului său ahemenid. Satrapul Bactriei plănuia organizarea unei rezistenţe în provinciile orientale ale imperiului. Campania lui Alexandru în aceste regiuni muntoase, cu o populaţie credincioasă stăpânilor ei locali, este dintre cele mai grele şi mai îndelungate (330-327).
După supunerea Sogdianei, Alexandru începe a se comporta ca monarh oriental. Campania din India este deosebit de interesantă pentru cunoştinţele geografice, zoologice, botanice, antropologice adunate de învăţaţii ce însoţeau expediţia. Pentru istoria elenismului de după Alexandru ea are însă o mai mică importanţă, fiindcă teritoriile parcurse nu vor face niciodată parte din regatul Seleucizilor. Satrapiile orientale şi India şi-ar fi căpătat fireasca lor pondere numai în imperiul universal plănuit de Alexandru, imperiu care urma să se întindă până la Coloanele lui Hercule, să cuprindă Cartagina, Spania, Gallia, Italia - dar pe care moartea timpurie nu i-a îngăduit să-l realizeze. În legătură cu aceste planuri şi dorinţe exprese ale lui Alexandru are loc în 330 la Phrada conjuraţia lui Filotas (care se pare că tăinuise intenţiile unui asasin), soldată cu uciderea acestuia şi cu asasinarea ruşinoasă, la Ecbatana, a bătrânului Parmenion, omorârea la Maracanda (Samarcand) a prietenului Cleitos (în timpul unei beţii - după care regele vrea să-şi ia viaţa), căsătoria cu Roxana (327), fata lui Oxiarates, fratele lui Darios III, afacerea proskinesei (a îngenuncherii în faţa monarhului pretinsă şi macedonenilor), în care cade victimă şi Calistenes, nepotul lui Aristotel - până atunci linguşitor al regelui în istoria oficială ce o redacta, conspiraţia pajilor, încorporarea unui mare număr de tineri persani în unităţile de elită ale monarhului etc.
La Bactra se pregăteşte invadarea Indiei. Se modifică structura armatei, după ce mai înainte, în luptele pentru satrapiile orientale, se adaptase armamentul la cel al adversarului (crearea escadroanelor de suliţaşi călări, hippacontistaí, şi de arcaşi călări, hippotoxótai). În 327 se trece Indul, se efectuează o şedere mai îndelungată la Taxila (regele Taxiles, devenit vasal, procură lui Alexandru provizii şi 56 elefanţi), unde este numit guvernator Filip, fratele lui Harpalos. Râul Hydaspes este trecut în vara lui 327 - moment însemnat al legendarei bătălii (cea mai sângeroasă dată de Alexandru) cu Poros.

Marşul continuă spre râul Hyfasis, pe care intenţionează să-l treacă contând pe promisiunile şi ajutorul lui Sandracottos (Ciandrahupta), dar se loveşte de refuzul armatei de a-l mai însoţi. Alexandru trebuie să se supună. Înainte de întoarcere, ridică l2 altare zeilor olimpici şi o coloană de bronz ce urma să marcheze punctul extrem oriental al viitorului imperiu. Se organizează coborârea pe Hydaspes şi Indus cu ajutorul unei flote numeroase puse sub comanda lui Nearhos. O dată ajunşi la Patala, în delta Indului, expediţia se bifurcă, Nearhos urmând cu flota linia coastei prin Golful Persic până la vărsarea Eufratului, Alexandru parcurgând Gedrosia, Carmania, Persia, Media, până la Susa.
În 324 la Susa sunt organizate cunoscutele „nunţi orientale”, când regele căsătoreşte pe generalii săi cu femei persane (toţi, cu excepţia lui Seleuc le vor repudia după moartea suveranului), precum şi pe un mare grup de ostaşi (10000).
Considerând că integrarea orientalilor se făcuse în măsură suficientă, Alexandru se hotărăşte să dea drumul veteranilor să se întoarcă în Macedonia. Mulţi din ei supravieţuiseră tuturor încercărilor. Alţii erau veniţi mai târziu - toţi însă îşi legaseră soarta de cea a regelui lor, iar faptul de a-l vedea înconjurat de „barbari” învinşi şi de a-i prefera pe aceştia ca ostaşi, îi jignise adânc. De aceea, la adunarea de rămas bun de la Opis, când Alexandru le vorbea, un grup începuse să se agite, să-l întrerupă. Se avântă în mijlocul lor, urmat de gardă, alege câţiva care i se păruse că dăduseră tonul şi pune să fie executaţi pe loc. Apoi ordonă ruperea rândurilor. A doua zi în zori, toţi cei desemnaţi a pleca trec prin faţa cortului regal şi depun armele. Alexandru iese; un veteran i se aruncă în braţe. Regele începe să lăcrimeze şi-şi sărută ostaşul, ca şi pe toţi cei ce erau de faţă (sărutul era favoarea rezervată numai înalţilor demnitari persani - şi unul din motivele neînţelegerilor dintre rege şi armată). Urmează un banchet de împăcare, după care totuşi un număr de 11500 ostaşi pornesc spre Macedonia, din plin răsplătiţi, lăsând în Persia femeile şi copiii pe care i-au avut cu ele, sub îngrijirea materială a regelui. Din patrie, Antipatros soseşte cu 10000 de recruţi.
Duioasa despărţire de armată a „noului Ahile” ne aminteşte de prevestirea morţii făcută eroului troian de către calul său Xantos.
De la Opis, pleacă cu trupele lui Hefaistion la Ecbatana. Aici, colaboratorul cel mai apropiat al regelui, încercatul Hefaistion, îşi află moartea, din pricina unei febre ce peste puţină vreme îl va răpune şi pe Alexandru. Regele se întoarce la Babilon, unde îl aşteptau, se spune, ambasadorii veniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, din Occidentul grecesc, de la celţi, chiar de la locuitorii tărâmurilor nordice, dornici să afle ce soartă le rezervă, să-i solicite înlesniri, să arbitreze în neînţelegerile dintre diferite cetăţi sau seminţii.

Pregătirile pentru o expediţie maritimă de recunoaştere în Golful Persic ocupă ultimele săptămâni ale vieţii lui Alexandru. Moartea îl răpune după o suferinţă de 10 zile (probabil o malarie ce nu fusese la vreme îngrijită de medici). Generalii şi armata mai reuşesc în ultimele ceasuri să-şi ia rămas bun de la cel ce agoniza şi care se stinge din viaţă la 13 iunie 323, în vârstă de 32 de ani.
Marea aventură a luat sfârşit. În urma ei, după frământări pe care ne vom strădui să le urmărim cât mai clar în complicata lor desfăşurare şi concomitenţă, au apărut, unele mai devreme, altele mai târziu, mai multe regate, în fruntea cărora se vor afla generali ai lui Alexandru sau descendenţii acestora. Cert este că între scurta domnie a regelui macedonean şi ceea ce avea să urmeze timp de trei veacuri după ea nu poate fi stabilit, decât aproximativ, semnul egalităţii. Cele petrecute înainte de 323 în teritorii ce până atunci erau exterioare lumii elene (deşi nu necunoscute sau nefrecventate), pot fi privite cel mult drept cauză, drept primum movens al uneia din cele mai complexe perioade din istoria lumii antice. Dar atât cele trei veacuri ce premerg viitorul imperiu al Romei, cât şi multe altele după dispariţia ultimului stat elenistic vor fi străjuite de chipul celui care, cu energia şi geniul ce au marcat una din culmile umanităţii tuturor vremurilor, a fost înţeles de contemporani şi de urmaşi fie ca o fiinţă aidoma zeilor, conştientă şi pătrunsă de divinitatea sainfo, fie ca un temperament exaltat, cu o voinţă de fier şi un curaj nebunesc, trăsături ce s-ar înnoda în freudiene procese ale subconştientuluiinfo.

SITUAŢIA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI IV
Care era situaţia economică şi socială a nenumăratelor teritorii pe care Alexandru, parcurgându-le, le-a ataşat în mai mare sau mai mică măsură la elenism? Evident, izvoarele de care dispunem în acest domeniu sunt infinit mai puţin numeroase şi mai puţin complete decât fie chiar şi târziile relatări ale istoricilor.
Este interesant să urmărim, măcar într-o sumară schiţă, peisajul economic al viitorului teatru al desfăşurărilor regelui macedonean, pentru a constata mai apoi în ce măsură elenismul, dezvoltând economia teritoriilor pe care le-a integrat, s-a conformat el însuşi comandamentelor seculare şi trăsăturilor specifice ale fiecăreia din marile unităţi sociale şi politice.
Pentru jumătatea sec. IV şi pentru finalul acestuia avem la dispoziţie un document unic, datorat unui autor care, aşezat la hotarul dintre două lumi, rememorează formele caracteristice economiei unor vremuri ce îşi vădeau sfârşitul. Este vorba de cartea a II-a aparţinând unui economist de orientare peripatetică, ce se află integrată în Economicele lui Aristotel. Micul tratat în chestiune, ale cărui izvoare nu depăşesc sfârşitul secolului IV, cuprinde două părţi: prima exclusiv teoretică, a doua eminamente practică. Sunt descrise patru forme de organizare economico-financiară (oikonomíai), cea a regelui persan, aceea a satrapilor, cea a polis-ului şi cea a indivizilor particulari. Se disting deci două mari forme economice: aceea a monarhiilor orientale, reprezentate de Persia, şi aceea a cetăţilor-state greceşti.

În cadrul Imperiului persan, formele economice cele mai avansate, ca cele din Babilonia sau Egipt, coexistau cu formele de economie primitivă a triburilor beduine din deşert sau a păstorilor din munţi. Persia nu era o unitate economică şi socială naturală: exista un nucleu central persan şi diverse satrapii, fiecare cu specificul ei economic. Substratul economic al zonelor iranice ale imperiului era feudal şi tribal: deasupra ţăranilor erau boierii de ţară, luptătorii şi clerul. Babilonia însă avea o economie agricolă dezvoltată şi o activitate financiară desfăşurată prin intermediul băncilor etc. Supravieţuiseră cetăţile caravaniere din vechiul imperiu babilonian, oraşe înconjurate de fertile zone agricole (Palmira, Alep, Damasc). Cetăţile feniciene de pe coastă asigurau legăturile comerciale cu zonele din interiorul continentului, efectuându-şi negoţul până în cele mai depărtate colţuri ale lumii de atunci (Spania, Britannia, Baltica). Fiecare regiune a imperiului avea caracteristicile ei (Palestina era, de pildă, o combinaţie de stat tribal şi de stat-templu, iar Anatolia era alcătuită din oraşe înfloritoare, mari feude ale unor nobili persani şi triburi de păstori liberi în munţii Taurus).
Egiptul, în timpul primei ocupaţii persane, care a durat până în 404, era o satrapie înfloritoare. În perioada de independenţă (404-343) devenise singurul rival economic al Persiei. În cursul celor 60 de ani de libertate politică, Egiptul deschide porţile grecilor care pătrund ca mercenari, negustori şi chiar ca meşteşugari. Se realizează construcţii de mare importanţă şi bogăţie în a căror decoraţie se vădeşte influenţa artistică a Greciei şi Persiei (de pildă mormântul lui Petosiris - personaj de vază în Egiptul prealexandrin - împodobit cu reliefuri pictate).
Reuşita administraţiei persane se datora atât politicii de descentralizare (limitându-şi intervenţia numai în ajutorul militar acordat satrapiilor şi în înlesnirea prin căi de comunicaţie a schimburilor comerciale dintre ele), cât şi unei monede de aur şi argint în care exista o perfectă încredere. Taxele asupra satrapiilor nu erau excesive, Babilonia însăşi fiind foarte bogată.
Pe de altă parte, marea majoritate a satrapiilor persane, cu excepţia Egiptului şi a Asiei Mici, s-au bucurat vreme de trei secole de pace trainică (caz rar în istoria tuturor vremurilor) - timp în care s-au acumulat atât în tezaurele regale (cum de altfel s-a văzut mai înainte), cât şi în buzunarele particularilor sume importante de bani şi însemnate investiţii în terenuri sau clădiri.
Receptacul al comerţului caravanier, al veniturilor în natură de tot felul care soseau din satrapii, Persia era independentă din punct de vedere economic de raporturile comerciale internaţionale. Mărfurile din India, China şi Arabia le plătea cu propriile ei produse, răspândind astfel influenţe ale artei babiloniene şi persane în teritorii îndepărtate.
Legăturile comerciale ce au existat între lumea greacă şi Imperiul persan sunt cel mai bine ilustrate de istoria emporiului comercial de la Al-Mina, port la gura Orontelui, care data din sec. VIII, dăinuind până în vremea întemeierii Seleuciei din Pieria (301), de care nu era departe.

Depinzând la început de Cipru, apoi de Rodos şi Corint, Al-Mina rămâne, în fine, sub influenţă ateniană, până în vremea lui Alexandru. Atena exporta, la şi prin Al-Mina, ceramică cu figuri negre şi roşii, vase panatenee; magazii speciale conţineau ceramică pe categorii de vase: cratere, lecite, opaiţe etc. Ca şi la Arados, folosirea monedei se pare că a fost introdusă de atenieni, la Al-Mina găsindu-se multe tezaure de monede ateniene de argint din secolele V şi IV. Către oraşul de sub Acropole se exportau importante cantităţi de cereale.
De acelaşi fel de relaţii comerciale se bucurau Palestina şi Egiptul (unde dezvoltarea comerţului occidental e ilustrată de Naucratis, pe piaţa căruia prevalează influenţa ateniană la sfârşitul sec. V şi începutul sec. IV).
Cât priveşte economia Greciei în veacul IV, pe de o parte informaţiile pe care le avem, de altfel puţine, se referă în covârşitoare majoritate la Atena, pe de altă parte ea poate fi cu greu caracterizată deoarece nu exista o dezvoltare economică şi socială omogenă, marea parte a teritoriului ocupând-o comunităţile agricole cu slabe centre urbane de manufactură.
Caracteristica fundamentală a cetăţilor-state greceşti din Grecia continentală şi din insule era dependenţa lor economică de alte regiuni. Viaţa economică şi socială în sec. IV poate fi însumată sub două trăsături majore: proletarizarea masei populaţiei (având drept consecinţă creşterea şomajului) şi puţinătatea resurselor, uneori cu urmări catastrofale (ca în Grecia continentală, unde sărăcia şi foametea au bântuit între 331 şi cel puţin 324). Se accentuează astfel teama de a avea mulţi copii, individualismul şi egoismul, dorinţa de a acumula mari bogăţii pentru maxima prosperitate a unei familii restrânse. Creşterea numărului sclavilor priva de lucru populaţia liberă, aruncând-o în braţele mizeriei; decăderea micilor proprietari (un alt fenomen des întâlnit) nu a implicat şi decăderea economiei în general: marea proprietate era foarte productivă.
La mijlocul sec. IV, comerţul foarte activ al Atenei cu Imperiul persan diminuează simţitor (fenomenul e reperabil în Egipt, Siria, Fenicia şi Palestina), poate şi din pricina dezvoltării unor centre de producţie proprii în aceste regiuni. În tot cazul, ştim cu certitudine, graţie săpăturilor arheologice (grupul de morminte de la sfârşitul sec. V şi începutul sec. IV din Tracia e foarte bogat în mărfuri de lux de tot felul provenind de la Atena) că pricina micşorării gradate a intensităţii raporturilor comerciale dintre Grecia şi Tracia este apariţia atelierelor locale în coloniile greceşti de aici, ca şi în cele din sudul Rusiei.
Acţiunea de susţinere politică a regilor odrişi, întreprinsă de Atena ca firesc răspuns la influenţa tot mai crescândă şi mai ameninţătoare a Macedoniei sub Filip II, va fi fost dublată oare şi de o intensificare a relaţiilor economice? Cert este că pentru lumea tracică, cât şi pentru cea getică, de la nord de Dunăre, fără a avea informaţii epigrafice sau istorice anume, dispunem totuşi de importante documente, cum ar fi monedele şi tezaurele de obiecte de argint tracice sau monedele geto-dacice cu iconografie autohtonăinfo.

În cazul acestora din urmă, ce schimburi economice cu sudul tracic, macedonean sau grecesc să le fi determinat apariţia, cunoscând faptul că argintul nu putea fi procurat decât din Tracia sau Macedonia şi că aurul transilvănean şi din nisipurile afluenţilor Dunării de jos circula către sud încă din epoca bronzului, cu atât mai mult în acest secol, în care resursele locale ale Greciei în aur se epuizaseră?info Expediţia fulgerătoare a lui Alexandru în nordul balcanic va fi avut oare şi implicaţii economice? Este foarte posibil, deoarece ştim că emiţând tetradrahme de argint, mai grele decât cele ale lui Filip, Alexandru aruncă pe piaţa din nord cantităţi mari de monede bătute cu efigia tatălui săuinfo. Le va fi dat în schimbul unor cantităţi de aur (triburile traco-getice aparţineau zonei de circulaţie a argintului ca metal monetar) destinate politicii hegemonice şi antipersane, aşa cum făcuse şi Filipinfo?
În secolul IV, Iliria făcea un comerţ susţinut cu Grecia, primindu-i produsele prin porturile Apolonia şi Epidamnos. Lumea „barbară” din nord începe tot mai mult să imite mărfurile greceşti (cum ar fi bronzurile miniaturale ajunse în mediu celtic prin filiera etruscă sau monedele de aur ale lui Filip II - „filipeii” - bătuţi până târziu chiar în monetăriile republicane romane şi imitaţi de celţii din vestul şi centrul Europei). Se poate deci constata în sec. IV o pierdere a pieţelor greceşti din sudul Rusiei, Tracia, Iliria, Italia, prin iniţierea unor producţii locale după maniera şi influenţa greacă, cu meşteri localnici sau veniţi din Grecia. Aceasta ar fi fost (după părerea lui Rostovtzeffinfo) cauza principală a crizei economice care, împreună cu condiţiile politice, au determinat situaţia dificilă în care se găsea Grecia la sfârşitul sec. IV. Decadenţa acesteia a fost treptată şi nu bruscă, dar, în final, Grecia a fost pusă în faţa necesităţii de a-şi redimensiona propria-i viaţă economică.

DIADOHII
După moartea lui Alexandru se produce lent dar sigur fenomenul dezmembrării imperiului său din pricină, pe de o parte, că succesiunea directă a regelui macedonean nu fusese asigurată, iar pe de alta - generalii erau destul de puternici pentru a se putea aşeza la conducerea unor mari teritorii, pe care hotărâseră să şi le taie din moştenirea ce le rămăsese pe umeri. Bineînţeles că la început s-a căutat, sub o formă legală, menţinerea unităţii, deşi de fapt diadohii (urmaşii) nu făceau decât să se consolideze fiecare în parte şi să se submineze unii pe alţii.
Deci prima mare perioadă a istoriei elenismului poate fi considerată aceea dintre moartea lui Alexandru (323) şi dispariţia ultimului diadoh, Seleuc I, după înfrângerea şi uciderea lui Lisimah în bătălia de la Curupedion (281). Acestui eveniment îi urmează perioada echilibrului de putere (281-221, moartea lui Antigonos Doson, după înfrângerea lui Cleomenes III la Selasia, căderea Spartei), vreme în care marile regate elenistice ajung la apogeul puterii lor economice, militare şi politice. O nouă epocă în istoria elenismului începe o dată cu votul senatului roman în vara lui 200 - privind războiul cu Macedonia (cunoscut sub numele de al doilea război macedonic).

Cu această dată, imixtiunea Romei în afacerile politice ale lumii elenistice devine o realitate ce îşi află conturul mai precis după Pydna (168 - când se pune capăt monarhiei antigonide, iar Macedonia intră sub control roman). Prezenţa politică a Romei este încetul cu încetul dublată de o expansiune economică, ce va substitui în cele din urmă pe cea tradiţională grecească (o vom urmări mai îndeaproape în capitolul Elenismul şi Roma). Istoria politică a lumii elenistice (politică ce în fapt gravitează tot mai mult în jurul Romei) se încheie o dată cu ocuparea ultimului stat elenistic ce mai supravieţuise (Egiptul) şi transformarea lui (30) de către Augustus în provincie depinzând direct de persoana împăratului roman.
Dar să revenim la evenimentele ce au urmat imediat după moartea lui Alexandru. Dinastia argeadă era reprezentată printr-un succesor arierat şi epileptic: Filip Arideu, bastardul lui Filip II, şi printr-unul prezumtiv (Roxana era însărcinată). În aşteptarea naşterii eventualului fiu al acesteia (Alexandru IV), se formează o regenţă, în care bătrânul Antipatros, strateg al Macedoniei, primea însărcinarea de a supraveghea Tesalia, Epirul, Iliria şi Grecia; Crateros, numit prostates (procurator al regelui), avea în grijă controlul Asiei, iar Perdicas, deţinând funcţia de hiliarh, era considerat şeful armatei, moştenind acea calitate a regalităţii lui Alexandru care-i dădea dreptul să primească rapoartele satrapilor. Deci în fapt se formase un fel de triumvirat: Antipatros, Crateros şi Perdicas. Împărţirea satrapiilor s-a făcut în felul următor: Egiptul îi revenea lui Cleomenes din Naucratis; Frigia Mare, Lycia, Pamfilia, lui Antigonos cel Chior; Capadocia şi Paflagonia, lui Eumenes din Cardia; Tracia, lui Lisimah. Celelalte satrapii din Asia Mică (Siria, Mesopotamia şi Iran) au fost încredinţate unor personaje de mai mică importanţă.
În Grecia, vestea morţii lui Alexandru a provocat, cum era şi firesc, o răscoală. Condotierul Leostenes cu mercenarii săi, aflat la capul Tenaros, în timp ce revenea din Asia Mică, unde se pare că acţionase împotriva lui Alexandru - este angajat de Atena, graţie aurului lui Harpalos, să scuture jugul macedonean. Antipatros se închide în Lamia cu armata şi rezistă asediului lui Leostenes, căruia îi urmează Leonatos, satrapul Frigiei helespontice. Războiul e cunoscut sub numele de „războiul lamic”. Atena este înfrântă pe uscat şi flota ei e distrusă la Amorgos (una din cele mai mari bătălii navale din antichitate). Crateros vine în ajutorul lui Antipatros, care iese din Lamia. După bătălia de la Cranon, Confederaţia de la Corint se destramă, iar Atena acceptă în Pireu o garnizoană macedoneană. Democraţia este abolită, se formează un guvern oligarhic. În urma dizolvării Confederaţiei, cetăţile greceşti depind direct de Macedonia, cu excepţia Etoliei, singura regiune rămasă nesupusă, deoarece Antipatros şi Crateros cu armatele lor sunt chemaţi de urgenţă în Asia. În jurul Etoliei se va înjgheba în scurtă vreme Confederaţia etoliană.
Situaţia fierbinte din Asia se datora lui Perdicas. Acesta îl susţine pe Eumenes din Cardia să ocupe Capadocia, ce-i fusese atribuită (şi care era încă independentă sub guvernarea lui Ariarates) şi uzurpă în acelaşi timp titlul de prostates acordat lui Crateros.

În Macedonia are loc aşa-zisa „conspiraţie a femeilor”. Olimpiada vrea să dejoace planurile lui Antipatros, cu care nu se înţelegea încă de pe când trăia Alexandru şi care, folosindu-se de cele trei fiice ale sale, devine socrul lui Perdicas, al lui Crateros şi al lui Ptolemeu. Olimpiada îi propune lui Perdicas mâna fetei ei Cleopatra, sora lui Alexandru cel Mare; Perdicas acceptă. Scandalul izbucneşte: Antipatros, Antigonos, Crateros, Lisimah şi Ptolemeu îl acuză pe proaspătul prostates de intenţia de a se proclama rege. În toate aceste frământări întrezărim o nouă lume politică deja caracterizată prin tendinţe dinastice.
Dintre toţi generalii, Perdicas se hotărăşte să scape întâi de Ptolemeu, de care-i era cel mai puţin teamă. Pretextând răpirea cadavrului lui Alexandru pentru a-l duce în Egipt, Perdicas deschide ostilităţile în 321. Ptolemeu profită de legăturile lui Cleomenes din Naucratis cu Perdicas pentru a-l ucide şi a pune mâna pe Egipt. Armata lui Perdicas înaintează către Nil, după ce lăsase pe Eumenes să supravegheze Asia Mică. În regiunea Memfisului armata e blocată, iar Perdicas cade victimă unei conspiraţii de stat major. Conjuraţii îi oferă lui Ptolemeu titlul de prostates, pe care acesta îl refuză. Între timp, Eumenes învinge în Asia Mică pe adversarii lui Perdicas (Crateros însuşi piere într-o bătălie, al cărei loc e necunoscut) şi anexează o mare parte din Anatolia.
După moartea lui Perdicas, adversarii acestuia şi ai lui Eumenes se întâlnesc în 321 la Triparadisos, în Siria de nord, pentru a studia situaţia şi a lua unele hotărâri. Antipatros este confirmat în funcţia supremă de epimelet (protector) al regilor (Roxana îl născuse pe Alexandru IV). Centrul „imperiului” se mută astfel din nou în Macedonia, pe care Antipatros, înaintat în vârstă, o preferase complicatelor probleme ale Orientului, cărora nici nu le cunoştea rostul. Ptolemeu realizase în fapt despărţirea Egiptului din marea moştenire a lui Alexandru. În Asia, satrapiile sunt împărţite între Seleuc (Babilonia) şi Antigonos cel Chior (tot cele de mai înainte: Frigia, Lycia, Pamfilia), care este desemnat să ducă şi războiul împotriva lui Eumenes din Cardia, condamnat (pentru uciderea lui Crateros) la moarte de către adunarea de la Triparadisos, unde se pune de fapt capăt legitimităţii argeade în Asia şi a imperiului lui Alexandru.
După dispariţia lui Perdicas, Antigonos cel Chior devine pe plan mondial succesorul lui, astfel încât cele două decenii care urmează (321-301) sunt marcate de înfiriparea şi întărirea coaliţiei ce avea să elimine pe acest fruntaş întreprinzător şi puternic de care începuseră să se teamă, curând după Triparadisos, restul generalilor urmaşi ai lui Alexandru.
Moartea lui Antipatros (319) lasă vacant titlul de epimelet al regilor. Pentru această succesiune, încă din timpul vieţii, Antipatros desemnase pe Poliperhon, în dauna propriului fiu, Casandros, care, prea tânăr, i se părea lipsit de experienţa necesară. Casandros trece în Asia şi grupează împotriva lui Poliperhon pe Lisimah, pe Antigonos şi pe Ptolemeu, care participă la această coaliţie cu gândul că va rămâne neobservat faptul că ocupase Palestina şi Coelesiria, identificându-se astfel cu politica faraonilor independenţi.

Flota lui Poliperhon e distrusă în Strâmtori de către Antigonos şi Casandros. Garnizoana acestuia din urmă, aflată la Pireu, reocupă Atena „eliberată” de Poliperhon (retras în Pelopones), instalând în funcţia de epimelet al cetăţii pe peripateticianul Demetrios din Faleron, care asigură oraşului zece ani de guvernare liniştită şi gospodărească.
În calitatea ce o deţinea, Poliperhon luase cu el în Pelopones pe minorul rege Alexandru IV, pe care îl trimite Olimpiadei în Epir la vestea că Euridice, soţia lui Filip III, se înţelesese cu Casandros şi îl şi proclamase regent (317, primăvara). Olimpiada soseşte din Epir cu o armată, pune mâna pe Euridice şi pe Filip III şi îi omoară împreună cu un frate al lui Casandros şi vreo sută de nobili macedoneni. Părăsind lupta cu Poliperhon în Pelopones, Casandros soseşte la Pela şi obţine din partea armatei condamnarea la moarte a Olimpiadei, devenită captivă. Alexandru IV rămase astfel singur rege, sub tutela lui Casandros, care se însoară cu o soră vitregă a lui Alexandru cel Mare.
În Asia, Poliperhon îl sprijină pe Eumenes împotriva lui Antigonos cel Chior. Întreprinzătorul secretar al lui Alexandru îşi extenuează armata în tot felul de expediţii în Fenicia şi Iran, urmărită fiind de trupele lui Antigonos, cărora soldaţii epuizaţi îl predau în cele din urmă. Executarea sa, în 316, îndepărtează încă un diadoh din marea competiţie ce se angajase.
Victoria asupra lui Eumenes îl face pe Antigonos stăpân al Asiei până în Iran (alungă din Babilonia pe Seleuc în 315, care se refugiază la Ptolemeu), ceea ce contravenea acordurilor de la Triparadisos.
O delegaţie din partea lui Lisimah, Ptolemeu şi Casandros îl ajunge în Siria de nord, notificându-i ordinul de a părăsi imediat Babilonia şi de a ceda întreaga Sirie lui Ptolemeu, Frigia helespontică lui Lisimah (devenit astfel stăpân al Strâmtorilor), Capadocia şi Lycia lui Casandros. Antigonos refuză şi începe războiul, numindu-l pe Poliperhon strateg al Peloponesului. În 315, la Tir, dă un manifest prin care se proclamă epimelet al lui Alexandru IV, şi în care îl acuză pe Casandros de asasinarea Olimpiadei.
Ptolemeu, profitând de faptul că Antigonos se afla angajat în luptă pe două fronturi (cu Lisimah în Tracia şi cu Casandros, pe care se străduie să-l ajungă, în Macedonia), ocupă pe nesimţite Ciprul şi încheie cu Rodos un tratat de alianţă (315). În acelaşi timp, îndemnat de Seleuc, atacă pe Demetrios, fiul lui Antigonos, pe care îl învinge la Gaza. Seleuc foloseşte situaţia şi intră în Mesopotamia spre a-şi recuceri satrapiile, ducând totodată, cu prudenţă, tratative cu Antigonos.
În 311 se încheie pacea între Antigonos, Lisimah, Casandros şi Ptolemeu, care aderă şi el de teamă să nu rămână izolat. Se confirmă statu-quo-ul. Seleuc nu era pomenit, deşi era pe cale să termine cucerirea „satrapiilor superioare” (Seleuc rămâne în stare de război cu Antigonos până în 309/8). Prin această pace încheiată între „egali”, Casandros e desemnat strateg al Europei, şi epimelet al regelui, până la majoratul acestuia.

Fidelul epimelet îşi îndeplineşte cu multă grabă însărcinarea: la numai câteva luni de la confirmarea calităţii sale, asasinează pe Roxana şi pe Alexandru IV (310). Mai rămăseseră o soră şi un bastard ai lui Alexandru cel Mare, dar vor fi şi ei curând eliminaţi. Participanţii la lupta pentru putere erau în fond cu toţii satisfăcuţi de fapta lui Casandros, cu atât mai mult cu cât o dată cu Alexandru IV dispărea şi ideea de unitate monarhică, fiecare din competitori putând, atunci când va socoti oportun, să se intituleze „rege”.
Pacea din 311 era totuşi pentru Antigonos o pace de învins; teritoriile ocupate de el devin partea centrală şi placa turnantă a moştenirii lui Alexandru. Seleuc se întăreşte în Babilonia şi desăvârşeşte cucerirea Iranului (profitând de slăbiciunea lui Antigonos, îi smulge, într-o bătălie din 309/8, stăpânirea definitivă a Iranului, consacrându-se extinderii limitelor puterii sale de la Eufrat la Oxos. Provinciile indiene ale lui Alexandru socoteşte că i se cuvin de drept). Simţindu-şi spatele asigurat, fostul satrap izgonit încearcă să se opună lui Ciandrahupta, dar cavaleria şi cei 9000 de elefanţi ai acestuia îi dau de gândit. În cele din urmă se hotărăşte să cedeze ilustrului reprezentant al dinastiei Mauria satrapiile indiene ale lui Alexandru contra 500 elefanţi destinaţi luptelor cu Antigonos, care, cel dintâi dintre toţi diadohii, îndrăzneşte să se proclame prin aclamare „rege”, după moda macedoneană, şi să împartă această regalitate cu fiul său Demetrios Poliorcetul după victoria acestuia, în 306, la Salamina din Cipru (insulă pe care o smulge de la Ptolemeu, închinând, spre cinstirea evenimentului, o statuie Victoriei în sanctuarul cabirilor de pe insula Samotrace, deseori identificată cu cunoscuta Victorie de la Luvru).
Din 307 Casandros pornise la asaltul Greciei; el obligă pe Antigonizi să ridice, în 304, asediul Rodosului. Demetrios reuşeşte să elimine din regiunea istmică influenţa lui Casandros şi a lui Ptolemeu şi să pună temeliile (302) unei noi ligi corintice urmând să servească drept bază pentru operaţiile împotriva lui Casandros şi pentru cucerirea Macedoniei, care trebuia să fie prinsă în cleşte de către Demetrios din Europa şi de către Antigonos din Asia.
Coaliţia împotriva Antigonizilor, la care iau parte Casandros, Lisimah, Seleuc şi Ptolemeu, se sfârşeşte cu bătălia de la Ipsos (301), în care Antigonos este ucis. La această luptă participă pentru prima oară elefanţii lui Seleuc, primiţi de la Ciandrahupta. Lisimah ocupă Asia Mică până la Taurus. Seleuc revendică Siria, dar nu o poate ocupa din pricină că vechiul său prieten Ptolemeu se şi afla acolo cu armatele. Seleuc cedează, dar nu renunţă în principiu, chestiunea Coelesiriei rămânând cauza perpetuă a multelor războaie viitoare, cunoscute sub numele de „siriene”.
După ce scăpase din masacrul de la Ipsos şi pierduse Asia, Demetrios Poliorcetul rămăsese numai cu stăpânirea mării.

În 298/7 Casandros moare, lăsând trei fii nevârstnici. Profitând de situaţie pentru a-şi asigura o posesiune continentală, Demetrios cade asupra Greciei în 296. Încearcă zadarnic să blocheze Atena (pe care o cucereşte abia în 294) şi apoi se năpusteşte asupra Macedoniei (lăsând în Grecia pe fiul său Antigonos Gonatas, adică „cel cu picioarele strâmbe”). Ucide pe fiul cel mic al lui Casandros (celălalt, Antipatros cel Tânăr, reuşise să se refugieze la Lisimah) şi se proclamă, prin intermediul armatei, rege al Macedoniei, moştenitor legitim al tronului prin soţia sa File, sora lui Casandros. Capitala şi-o aşază la Demetrias în Golful Volo, în Tesalia. Dinastia lui va rămâne pe tronul Macedoniei până la cucerirea romană. Profitând de captivitatea lui Lisimah (căzut, la nord de Dunăre, în mâinile getului Dromichete, în 293) Demetrios invadează Tracia, dar e obligat să se retragă de îndată din pricina răscoalei beoţienilor şi etolienilor (292-291).
Pe scena politică a lumii elenistice apare acum o nouă figură, se poate spune un aventurier (dacă numele acesta mai poate deosebi pe vreunul dintre oficianţii marelui spectacol de care ne ocupăm), care, prin acţiunile sale militare, deschide drum intervenţiei Romei, ce va deveni, după aproape un veac, principalul adversar al statelor elenistice. Este vorba de Piros. El îşi începe cariera ca agent al politicii ptolemaice (stătuse multă vreme în Egipt drept ostatec al cumnatului său Casandros).
Lisimah, prin vastitatea teritoriilor ce le ocupase după bătălia de la Ipsos, devenise un factor important în politica vremii. Apogeul puterii sale se situează între 287-281. Macedonia de sud şi Tesalia cad aproape de la sine în mâinile lui (cu excepţia capitalei Demetrias, unde se menţine Gonatas). În politica internă, Lisimah se făcuse detestat (în 284/3 îşi omoară propriul fiu, Agatocles, sub influenţa Arsinoei, a doua soţie, care voia tronul pentru copiii ei). Cam în acelaşi timp, în Egipt Ptolemeu I Soter se retrage (285), lăsând puterea lui Ptolemeu II Filadelful. Bătrânul fiu al lui Lagos, după ce îşi asigurase tronul, voia, înainte de a închide ochii (283), să vadă pornită succesiunea pe un drum bun.
În Asia, Seleuc era asiduu solicitat de Lysandra, văduva lui Agatocles, şi de Ptolemeu Keraunos, fratele acesteia (cât şi de Filetairos, care îi oferea trupe şi bani în speranţa că va elimina din Asia pe Lisimah, rămânând sub oricând contestabila suzeranitate a lui Seleuc) să răzbune atât crimele diadohului, cât mai ales să pună capăt poftei sale de cuceriri. Bătălia are loc la Curupedion lângă Sardes, la începutul lui 281. Lisimah a avut soarta lui Antigonos la Ipsos, iar Seleuc ia în stăpânire toate provinciile asiatice ale învinsului.
Macedonia, acest „cuib de regi”, constituia încă un miraj pentru diadohi, ei înşişi macedoneni. Seleuc voia deci şi el să o stăpânească; în drum către Strâmtori, Ptolemeu Keraunos, al cărui binefăcător fusese până de curând (de asemenea dornic să pună mâna pe regatul rămas fără rege), îl asasinează. Ptolemeu se refugiază la Lisimahiea, unde, dându-se drept răzbunător al învinsului de la Curupedion, se lasă proclamat de armată rege al Macedoniei.

Cu flota rămasă de la Lisimah bate flota lui Antigonos Gonatas. Nepriceput însă atât în problemele specifice Macedoniei şi Traciei, cât şi în lupta împotriva barbarilor, Keraunos a căzut victimă invaziei celţilor care se îndreptau vertiginos către Delfi cu intenţia de a jefui sanctuarul lui Apolo (279). Surprinşi de iarnă, celţii nu îşi ajung ţinta, apoi sunt decimaţi şi, în fine, bătuţi de Gonatas (unele bande întemeiază în Tracia regatul de la Tylis), care reocupă Macedonia şi, zdrobind în 277 o puternică masă de celţi, îi acordă titlul de Soter (salvator), înfiinţând totodată o sărbătoare panelenică cu acelaşi nume, închinată salvării sanctuarului de la Delfi. În 276 Gonatas este din nou stăpân a toată Macedonia. La această dată sunt deja statornicite marile regate elenistice: cel lagid (Egiptul), cel seleucid (Asia) şi cel antigonid (Macedonia), care vor dura până ce fiecare va cădea victimă legiunilor romane. Piros, iniţiatorul de fapt al tuturor tulburărilor din Macedonia (susţinut politic şi financiar de Ptolemeu, care avea interes să slăbească puterea Macedoniei şi a regatului seleucid, ca nu cumva acestea să-şi propună invadarea Egiptului), îşi mută acum câmpul de activitate în Italia de sud şi în Sicilia.
În Occident, problema elenismului se pune în alţi termeni decât în Orient. Statul elenistic e aici anticipat de către tiraniile militare. Una din acestea e cea a lui Agatocles, un fel de condotier sicilian, care în 317/6 îşi stabileşte tirania la Siracuza, întemeiată pe un simulacru de magistraturi civile. El îşi afirmă hegemonia asupra Siciliei orientale, împotriva autonomiei cetăţilor şi a intereselor Cartaginei, care-l blochează în 310 în Siracuza. Agatocles mută războiul în Africa în înţelegere cu Ofelas, administrator al Cirenaicii (aflată sub controlul lagid) şi, împreună cu acesta, ajunge până sub zidurile Cartaginei (308), ale cărei posesiuni siciliene urma să le ia, în timp ce cele africane ar fi revenit lui Ofelas, în caz de victorie. Ofelas e însă asasinat, iar Agatocles obligat să se întoarcă la Siracuza. Cartagina negociază. În jurul anului 300, Agatocles se căsătoreşte cu o prinţesă ptolemeică. Ocupă Corcira, pe care o va da ca zestre fiicei sale Lanasa, devenită apoi soţia lui Piros.
Primele campanii ale regelui Epirului în Occident (281-278) sunt efectuate la solicitările Tarentului, ameninţat de Roma, la rândul ei în luptă cu populaţiile italice (samniţi şi lucani), pentru care cetăţile greceşti reprezentau serioase baze de aprovizionare. Succesele militare ale lui Piros în Italia îl fac să-şi întindă raza de acţiune şi în Sicilia, unde moartea socrului Agatocles e urmată de lupte intestine şi anarhie la Siracuza şi de nenumărate războaie între cetăţile insulei. În vara lui 275 Piros se întâlneşte însă cu armata romană la Beneventum, unde M. Curtius Dentatus iese învingător. Piros cere în zadar ajutorul lui Gonatas. Singura soluţie era întoarcerea în patrie, aşa cum şi procedează de altfel, lăsând în Italia unele trupe sub comanda fiului său Helenos. Plecarea nu a fost o fugă ruşinoasă, aşa cum va încerca istoria romană să o prezinte. Se pare că întreprinzătorul epirot îşi dăduse seama că Italia şi Sicilia erau regiuni destinate inexorabil expansiunii romane şi că orice plan de continuare a unei aventuri potrivnice acestei realităţi s-ar fi soldat cu mari şi ineficace sacrificii de vieţi omeneşti.

ECONOMIA ELENISTICĂ ÎN VREMEA DIADOHILOR
Care era situaţia economică a lumii elenistice până la 280, când dispăruse şi ultimul diadoh, Seleuc? Surse indirecte de informaţii pentru viaţa socială şi chiar pentru activităţile economice le avem în unele texte literare ce aparţin sfârşitului sec. IV. Comediile lui Menandru, Caracterele lui Teofrast (atât de „alexandrine” ca concepţie), vieţile filozofilor din prima perioadă elenistică, consemnate de Diogene Laertios, precum şi oratorii atenieni ai acestui sfârşit de veac (Lysias, Andocide, Isaios şi Hiperide) ne-au transmis o serie întreagă de informaţii asupra realităţilor zilnice ale vremurilor cărora le-au fost martori.
Cum se ştie, chiar înainte de expediţia lui Alexandru, Orientul era cunoscut grecilor. Nu poate fi vorba de o „descoperire a Americii”; unica asemănare cu evenimentul menţionat ar fi, după părerea lui Rostovtzeff, marea cantitate de aur pusă în circulaţieinfo.
Principalele efecte economice pe care cuceririle lui Alexandru le-au avut asupra Orientului şi Greciei au fost: îmbogăţirea prin daruri şi concesii atât a particularilor, cât şi a cetăţilor, diversificarea producţiei greceşti prin larga deschidere a pieţelor orientale, în fine transformarea imenselor tezaure persane în monedă.
Un important stimul al comerţului şi al producţiei de mărfuri îl constituiau armatele, adevărate state în mişcare, mase mari de oameni a căror unică profesie şi raţiune de a exista erau armele.
Pentru a cita numai câteva exemple de efective militare ale epocii, menţionăm că în 321 primul conflict dintre diadohi pune faţă în faţă 20 000 de pedestraşi + 2000 de călăreţi ai lui Crateros şi 20 000 de pedestraşi + 5000 de călăreţi ai lui Eumenes; în bătălia de la Paraitakene, 28 000 de pedestraşi + 8500 de călăreţi ai lui Antigonos se înfruntă cu 35 000 de pedestraşi şi 6100 de călăreţi ai lui Eumenes; în 306 Demetrios debarcă în Cipru cu 15 000 de pedestraşi şi 400 călăreţi, iar în 302 Casandros strânge împotriva lui Demetrios 29 000 de pedestraşi şi 2000 de călăreţi. Piros trece în Italia cu 28 500 de oameni, iar în 278, în Sicilia, dispune de 30 000 de pedestraşi şi 2500 de călăreţi. Evident, pierderile erau proporţionale cu efectivele, uneori chiar foarte mari. Puţini din soldaţii care au luptat sub Alexandru mai erau încă în viaţă la bătălia de la Ipsos şi poate nici unul la cea de la Curupedion. Bătăliile diadohilor, spre deosebire de ale lui Alexandru, erau toate adevărate hecatombe: Eumenes pierde, în 320, 8000 de oameni dintr-un efectiv de 25 000, iar la Paraitakene (317), Antigonos are aproape 8000 de morţi şi răniţi, dintr-un total de 36 500 de oameni. Armatele mobile constituiau deci un fenomen nou în viaţa socială şi economică. Ele erau vehiculatoare de mari sume de bani (soldaţii împrumutau de multe ori pe generali şi invers), dar sumele care rămâneau localnicilor în punctele unde ele îşi aşezau taberele erau destul de mici, căci se practica în mod frecvent sistemul rechiziţiilor. Armata, ca piaţă în continuă mişcare, atrăgea pe negustorii greci şi orientali; ea dădea o nouă cadenţă centrelor greceşti de export. Gaza, Tirul şi Sidonul se elenizează repede; la Al-Mina se observă, după decadenţa de la mijlocul sec. IV, o reactivare a vieţii comerciale sub Alexandru şi diadohi până către anul 300.

Ca urmare a campaniilor de cucerire, Alexandru întemeiază numeroase aşezări civile şi militare pe tot cuprinsul teritoriilor străbătute, fapt care rezolvă problema „suprapopulaţiei”, apăsătoare pentru Grecia la mijlocul sec. IV. Regele macedonean intenţiona să-şi contopească întregul imperiu într-o singură unitate economică şi politică. Dacă unitatea politică s-a destrămat, după cum s-a văzut, curând după dispariţia sa, unitatea economică a rezistat tuturor prefacerilor prin care a trecut lumea elenistică. Un rol important în acest sens l-a avut transformarea pieţelor orientale în centre de afaceri de tip până atunci nemaiîntâlnit în Orient. Alt factor al unităţii a fost introducerea monedei de standard attic, care a înlocuit anarhia monetară greacă. În fine, extinderea căilor de comunicaţie, după modelul celor persane, a contribuit nu în mică măsură la realizarea unităţii economice.
Schimbarea modului de viaţă, consecinţă a îmbogăţirii rapide a unora, introducerea vieţii de lux la curţile diadohilor, ba chiar şi în corturile generalilor aflaţi în campanie, au fost un stimul pentru producţia de articole menite a satisface pe scară mare gusturile rafinate.
Grecia, plină de banii ce afluau din toate părţile, devine o bună piaţă pentru mărfurile Orientului, pentru podoabe şi pietre preţioase. Aurul şi argintul erau în general ieftine. Se produce o mare concentrare de vase de aur şi argint, de pietre preţioase şi semipreţioase cu care se împodobeau aceste vase (cum rezultă din tezaurele descoperite la Delfi şi Delos, unde Stratonice, soţia lui Seleuc I, dedică un mare lot de vase intarsiate şi de bijuterii). Podoabele de aur sunt din ce în ce mai bogate şi se acoperă de pietre, de preferinţă almandine, care prin roşul lor aprins contrastau plăcut cu culoarea auruluiinfo.
Produse mai întâi de ateliere centrale, podoabele, chiar şi cele mai complicate, datorită marii solicitări, încep a fi confecţionate şi în ateliere periferice, dar nu mai puţin experte în finisarea lor artisticăinfo.
În ce priveşte administraţia şi deci strângerea impozitelor, principala dificultate a diadohilor nu o constituiau teritoriile orientale, unde moşteniseră un sistem străvechi, bine pus la punct şi care continua să funcţioneze ireproşabil, ci supuşii lor eleni, stabiliţi în Orient. Nu ştim însă care a fost atitudinea lui Alexandru şi a diadohilor faţă de cetăţile greceşti din Orient în ce priveşte chestiunile economice şi financiare.
Ligile şi sinoicismele (mai multe comunităţi având aceeaşi cârmuire) încurajate de monarhi (ca cea a nesioţilor creată de Antigonos şi moştenită de Ptolemeu, sau cele din Asia Mică, considerate de cercetători ca fiind de natură mai mult religioasă sau administrativă) au avut într-o oarecare măsură, în afara importanţei lor politice, şi o însemnătate economică (liga nesioţilor a ţinut în frâu pirateria în Marea Egee). Cât priveşte sinoicismul, el era un fenomen dirijat şi conceput ca optimă soluţie pentru îmbogăţirea rapidă a cetăţilor ce luau parte la el, în intenţia ca acestea să poată pune cât mai mari sume de bani la dispoziţia diadohilor.

Activitatea unor centre urbane aşezate la vaduri comerciale cunoaşte în această vreme o dezvoltare nemaiîntâlnită. Rodos ajunge în sec. IV una din cele mai importante pieţe de grâne, astfel încât Atena, concurată în interesele ei, împinge pe Antigonos să asedieze, în 305, oraşul devenit după această dată simbolul luptei cetăţilor greceşti pentru independenţă, posedând rezerve de bani cu care putea împrumuta şi susţine lupta de eliberare a unor oraşe ca Priene şi Argos. Miletul şi Efesul sunt în plină prosperitate, ambele disputând supremaţia industriei ateniene, fără rival până nu de mult.
Ca tip de cetate agricolă, cu resurse limitate dar sigure şi cu o prosperitate certă în aceste timpuri, Priene este un bun exemplu pentru o serie întreagă de oraşe din Asia Mică. Artele înfloresc alături de economie. Se ridică edificii splendide (dar pe măsura oraşului), cum este micul templu al Atenei (devenit clasic prin stilul său), opera lui Piteos, constructor al Mausoleului din Halicarnas, sau teatrul, de asemenea mic, elegant şi modern, ca de altfel întregul oraş clădit în sistemul ortogonal, după cele mai noi concepţii urbanistice. Teos este o altă cetate agricolă şi comercială, cu vestite ateliere de ţesut haine din lână de Milet. Spre deosebire de marile oraşe existente şi care, evident, vor deveni şi mai mari în epoca elenistică, noile „cetăţi-tip” de nivel mediu şi mic, recent construite sau refăcute, constituie o caracteristică definitorie a unităţii economice a lumii elenistice. Ele sunt mărturii ale acestei unităţi, alături de unele fenomene de bază, ca ridicarea generală a preţurilor în vremea lui Alexandru şi a diadohilor sau acceptarea de bună voie (nu ca rezultat al unei coerciţii, ca pe vremea imperiului maritim atenian) a etalonului monetar attic, ce a dus la unitatea monetară a imperiului, aşa cum rezultă din numeroasele tezaure descoperite pe tot întinsul acestuia.

REGATELE ELENISTICE ÎN PERIOADA ECHILIBRULUI PUTERII, DE LA BĂTĂLIA DE LA CURUPEDION (281) LA CEA DE LA SELASIA (222)
După dispariţia lui Lisimah şi Seleuc I, Asia elenistică cunoaşte însemnate transformări. Antioh I Soter uşurează situaţia economică a multor oraşe supuse lui Lisimah graţie tezaurului ţinut încă la dispoziţia sa de către Filetairos. Către sfârşitul domniei monarhului acesta se izolează la Pergam împreună cu aurul încredinţat, iar în 263 când moare, nepotul Eumenes se desprinde definitiv de regatul seleucid.
Coasta pontică a Anatoliei era încă tracică. Aici ca şi în Paflagonia şi Capadocia se aflau la putere dinaşti autohtoni. Ptolemeu Filadelful profită de moartea lui Seleuc şi de închiderea în Frigia de nord a galaţilor de curând sosiţi (275/274) pentru a-şi întări posesiunile din vestul Asiei Mici.
Piros, întors cum ştim din Occident, se năpusteşte asupra Macedoniei în acelaşi timp când are loc „primul război sirian” (274-271), purtat de Filadelf pentru posesiunea Coelesiriei. După dispariţia epirotului, Macedonia îşi întinde influenţa în Pelopones supărând astfel Egiptul care cu tot felul de intrigi reuşeşte ca Atena, prin decretul propus de Cremonides (267/6 - de unde şi numele de „război cremonidian”) să declare război lui Gonatas.

La sfârşitul conflictului Atena e cedată sferei de influenţă macedonene, Gonatas însă îi redă prin 256 libertatea, atenienii aflând că de aici înainte pentru ei prestigiul cultural al oraşului era o armă mai eficace decât triremele de război.
Deşi Confederaţia nesioţilor dispare la mijlocul sec. III, Egiptul îşi menţine totuşi influenţa în Ciclade. Ptolemeu Filadelful moare în ianuarie 246 după 39 ani de domnie, urmat în câteva luni de Antioh II Theos care se stinge la Efes în vârstă de 40 ani în condiţii misterioase dar nu mai puţin propice redeschiderii unui al treilea conflict sirian. Ptolemeu Evergetul pătrunde cu uşurinţă în Siria până la Antiohia şi este aclamat „liberator”. Obligat să se reîntoarcă în Egipt din pricina unor tulburări interne, el îşi sporeşte la sfârşitul războiului (241) bazele navale din Egee, Cilicia şi Tracia, rămânând stăpân pe Coelesiria.
Şi regatul seleucid avea problemele sale interne, privind atât administrarea unor teritorii îndepărtate cât şi coabitarea iranienilor cu noii veniţi greco-macedoneni. Bactria se proclamă independentă, iar în secolul următor (II) ea va cuceri partea de nord a Indiei, împingând elenismul dincolo de limitele atinse de Alexandru. Bitinia, Pontul, Capadocia şi Pergamul sunt şi ele secesioniste, bazându-se pe sprijinul Ptolemeilor. Pe lângă toate acestea cei doi descendenţi seleucizi, Antioh Hierax şi Seleuc II se luptă între ei pentru supremaţie nepregetând a recurge la ajutorul galaţilor. Atalos I al Pergamului îşi apără regatul atât împotriva „barbarilor” cât şi a celor doi regi. Cucereşte de la Hierax întreaga Asie Mică, devenind stăpân al acesteia după 227.
Europa elenistică de după războiul cremonidian nu a participat la frământările politice ale Asiei. În Pelopones se reînfiripă Liga aheeană al cărei strateg devine în 243 Aratos din Siciona care reuşeşte să pună mâna pe Corint şi pe escadra antigonidă ce staţiona în cele două porturi ale oraşului. Antigonos Gonatas moare la puţini ani (239) după lovitura pregătită cu perseverenţă de Lagizi. Obiectivul principal al macedoneanului a fost păstrarea hotarelor naţionale şi a unei părţi din Tesalia, fără să participe activ la o strategie mondială ci menţinând doar un „cordon sanitar” în faţa expansiunii Egiptului.
Preocupaţi de politica echilibrului puterii, monarhii elenistici nu au înţeles însemnătatea primului război punic, situat cronologic între conflictul cremonidian şi sfârşitul lui Gonatas. La tronul Macedoniei urmează Demetrios II (239-229), asociat la domnie încă din timpul vieţii tatălui.
Dacă Liga aheeană era susţinută de Egipt, cea etoliană contase pe sprijinul Antigonizilor. Demetrios II îşi înstrăinează simpatia celei din urmă, aşa că îi vedem acum pe aheeni şi etolieni luptând împreună împotriva Macedoniei. În Epir, aliat al Macedoniei, monarhia dispare prin 233, după aceea dezlănţuindu-se în Adriatica flagelul pirateriei ilire căruia îi ţinuse piept. Roma va fi ea însăşi stânjenită de această pacoste provocată de înaintarea spre sud a dardanilor împinşi de bastarni. Luptând contra lor, moare în 229 Demetrios lăsând ca regent pe Antigonos Doson (229-221), care reuşeşte să-i stăvilească.

În Grecia are loc o mişcare generală antimacedoneană. În Pelopones Sparta râvnea la hegemonia peninsulei dar era măcinată de grave probleme sociale. Deşi regele Agis căzuse victimă reacţiunii oligarhice pentru că încercase împroprietărirea şi refacerea corpului civic, continuatorul său Cleomenes reuşeşte să realizeze reformele. El pune pe picioare o armată puternică, eliberând şi înarmând sclavii. La apropierea acestora Liga aheeană se destramă. Aratos, care alungase pe Gonatas din Pelopones, se aliază acum cu Doson împotriva lui Cleomenes. Bătălia se dă la Selasia (222), iar regele spartan înfrânt fuge în Egipt. Doson e răpus câteva zile mai târziu de ftizie, nu înainte însă de a-l fi încredinţat pe tânărul Filip V grijii şi sfaturilor lui Aratos.
Cu aceste evenimente se încheie a doua şi ultima mare perioadă, ca însemnătate, din istoria elenistică. De aici înainte marile regate, ca cel seleucid şi cel lagid, încep să decadă, iar Roma se face din ce în ce mai des prezentă în treburile lumii greceşti.

ASPECTUL SOCIAL-ECONOMIC AL LUMII ELENISTICE ÎN VREMEA ECHILIBRULUI PUTERII
Situaţia economică a Egiptului, în special sub Filadelf şi Everget, ne este bine cunoscută din mai multe grupuri de izvoare. În această privinţă cazul Egiptului este unic: graţie climei sale aride, care a conservat bine papirii, dispunem astăzi de ştiri pe care nici una din regiunile lumii elenistice nu ni le poate furniza. În economia tradiţională a Egiptului, dinastia macedoneană a operat unele schimbări esenţiale, cum ar fi, de pildă, introducerea sistemului grecesc de contabilitate şi mutarea capitalei de la Memfis la Alexandria, fapte datorate deja domniei lui Ptolemeu I Soter. În Egipt, faraonul şi mai apoi regele macedonean se confundau cu statul. Sistemul economic al Ptolemeilor era cel oriental şi tradiţional al Egiptului, dar puternic elenizat, mai ales după reformele Filadelfului, constând în garantarea proprietăţii private, în care statul nu se amesteca, în noul sistem de percepere a taxelor şi în controlul administrativ al veniturilor regale.
Agricultura constituia baza economiei egiptene. Pământul, a cărui evidenţă exactă se afla în arhivele regale, era împărţit în două mari categorii: pământul administrat direct de suveran (gê basiliké) şi cel aflat în concesiune (gê en afései) în care se cuprindea şi pământul cedat templelor (gê hierá), ca şi cel dăruit spre folosinţă ca răsplată pentru anume servicii (gê en syntáxei) sau pentru întreţinerea familiilor soldaţilor, în general mercenari (gê clerouhiké). Persoanele de seamă din imediatul anturaj al regelui puteau primi „în dar” adevărate moşii (gê en doreâ). În fine, erau terenurile ce constituiau proprietatea (ktitmata) privată (gê idióktitos).
Pământul regal era cultivat de ţărani aparţinând casei regale, în sensul că erau arendaşi ai coroanei. Ei erau înregistraţi în satele lor, fără însă a fi legaţi de pământ, căci puteau circula, fiind liberi, iar nu sclavi. Între ţărani şi rege existau contracte încheiate pe termene scurte, pentru ca apoi, către sfârşitul sec. II, durata acestora să devină foarte lungă.

Dijma era determinată de productivitatea anuală a terenului. În afara acesteia, ţăranul mai plătea numeroase taxe. Pentru a asigura cultivarea lotului şi calitatea recoltei, seminţele erau distribuite de coroană. Ţăranul cultiva pământul în conformitate cu planificarea regală, semănăturile fiind inspectate. Supravegherea era riguroasă în vremea recoltei. Aceleiaşi planificări şi aceluiaşi control era supus şi pământul concesionat militarilor. Pământul templelor era lucrat de sclavii acestora, hierodúloi, iar veniturile erau controlate şi în oarecare măsură subordonate regelui. În tot cazul, ele nu mai erau independente ca în epoca faraonilor.
Pământul cleruhic (împărţit în loturi) a fost o invenţie salutară a Lagizilor, pentru a rezolva problema dificilă a plăţii unei costisitoare armate de mercenari, căci de o armată indigenă nu putea fi încă vorba până la sfârşitul secolului III. În felul acesta leneşii militari erau puşi la treabă, dispersaţi în ţară, evitându-se totodată posibilitatea revoltelor şi intrigilor de cazarmă. Ei erau încartiruiţi fie la localnici, fie în case noi, strânşi în colonii (katoikíai).
Taxele plătite de arendaşi (fie ei ţărani regali, concesionari sau cleruhi) erau destinate bunei funcţionări a comunităţilor, asigurată de stat, adică de rege. Exista o taxă pentru însămânţare, pentru menţinerea digurilor, pentru pază în sate, pentru serviciul medical, pentru apărarea în procese etc.
Lagizii au dus cu consecvenţă în Egipt o politică de încurajare a proprietăţii private. Departe de a fi scutite de taxe, loturile de pământ trebuiau cultivate, căci altfel ele puteau fi confiscate şi revândute de rege. Păşunile erau şi ele proprietate regală, căci furajele acestora serveau la hrana diverselor turme de animale care aparţineau regelui şi printre care se distingeau cele necesare transporturilor de grâne (boii, cămilele) şi cele crescute pentru armată (caii şi elefanţii). Administraţia regală acorda o atenţie specială creşterii viţeilor în crescătorii anume, conduse de specialişti cu experienţă.
„Planificarea” şi organizarea economică lagidă, care au rămas proverbiale şi care pot constitui un exemplu pentru sistemele moderne asemănătoare, prevedeau până şi existenţa unor cârduri de gâşte regale şi a unor stoluri de porumbei regali. Impozitul pe porumbei depindea de mărimea columbariilor, care produceau în acelaşi timp cantităţi apreciabile de preţioase îngrăşăminte naturale.
Apicultura era de asemenea o ramură importantă, mierea constituind zahărul antichităţii. Sub Everget este cunoscut un proprietar a 1000 stupi, iar în arhiva lui Zenon este pomenit un lot de 5000 stupi. Stupăriile erau fie regale, fie private; în acest caz impozitul era de 25% din produs şi se mai plătea încă o taxă pentru desfacere, lăsată liberă, proprietarii putând intra în concurenţă cu producătorii regali.
Terenurile de vânătoare, ca şi apele, aparţineau regelui, care le putea arenda unor concesionari speciali. Peştele, împreună cu vinul şi uleiul, constituia principala hrană a grecilor. Ca şi bogăţiile solului, cele ale subsolului aparţineau şi ele regelui.

Aur se extrăgea din Nubia şi din deşertul oriental, sarea din lacuri şi salinele de pe coastă; râurile şi lacurile din Egipt furnizau nitratul de potasiu. În carierele de piatră nu se foloseau sclavi ca în minele de aur, unde lucrau prizonierii de război.
Pentru că Egiptul nu avea păduri, orice arbore era riguros înregistrat şi tăierea lui nu se făcea decât cu aprobarea autorităţilor.
Cât priveşte activităţile industriale manufacturiere, ele erau organizate mai ales în jurul templelor şi caselor bogătaşilor. Existau însă anumite produse ce constituiau monopol regal. Unul din acestea era untdelemnul. Cultivarea plantelor oleaginoase era planificată pe nómoi (unităţi rurale administrative). Teascurile erau toate înregistrate şi bine supravegheate, iar cele ce nu funcţionau erau sigilate. Preţul de vânzare cu amănuntul al uleiului era fix şi nu se admitea schimbarea lui. Sarea constituia şi ea un monopol şi era vândută sub licenţă în toată ţara.
O altă importantă activitate meşteşugărească era cea textilă, ţesăturile de in fiind o străveche specialitate a Egiptului. Urmau cele de lână şi apoi diversele produse de cânepă (folosită mai ales pentru frânghii de corăbii). Guvernul fixa anual cantitatea de pânză ce trebuia ţesută în fiecare nomos.
Berea era băutura tradiţională egipteană, iar cei ce o fabricau erau specialişti din tată în fiu şi erau organizaţi în corporaţii locale, fiind concesionari ai statului.
O inovaţie grecească a fost introducerea băilor publice; ea nu s-a dovedit o întreprindere stagnantă, ci dimpotrivă destul de productivă, aducând statului o treime din încasări.
Pentru vehicularea imensei cantităţi de bunuri pe care le producea ţara existau corporaţii speciale care arendau vitele regale de transport sau corăbiile respective.
Clasa socială majoritară în Egipt era ţărănimea. Sclavii erau în număr redus (mai numeroşi erau cei ai templelor, hierodúloi, şi sclavii domestici concentraţi în oraşe şi în casa regală sau în casele - oíkoi - marilor demnitari şi bogătaşi), căci ţărănimea egipteană, destul de săracă, nu-şi putea permite luxul de a întreţine sclavi. Funcţionarii regali şi preoţii constituiau o pătură indigenă privilegiată. O altă categorie era cea a străinilor, fie emigranţi preptolemaici, fie mai noi, care în principiu erau supuşi aceluiaşi tratament legal ca şi băştinaşii, existând fireşte excepţii, mai ales în aparatul superior al administraţiei. Strângătorii de taxe (telônai) erau un fel de arendaşi ai dărilor, care supravegheau pe perceptori şi garantau cu banii lor taxele respective, fiind la rându-le giraţi de anumiţi garanţi.
„Burghezia” greacă era formată din oameni cu dare de mână, negustori cu amănuntul (unii din ei erau indigeni), funcţionari, ofiţeri şi soldaţi retraşi din serviciu. Aceştia se ocupau în general cu strângerea dărilor, căci comerţul interior era destul de redus şi aflat în mâna statului, ca şi cel exterior. „Planificarea” şi „etatizarea” lăsau puţin loc iniţiativei individuale, fapt care va duce de râpă întreaga economie a ţării spre sfârşitul elenismului.
În fine, o categorie importantă din punct de vedere politic, economic şi social era armata de mercenari.

Ofiţerii şi soldaţii erau bine plătiţi şi căpătau prăzi (ca, spre exemplu, după bătălia de la Rafia) şi daruri în aur din partea suveranului. Ei puteau exploata cu rezultate bune loturile de pământ acordate, căci taxele ce reveneau asupra acestora nu erau atât de ridicate ca cele plătite de ţărani. Pe de o parte, se bucurau de mai mare libertate economică, de care de altfel ştiau să profite, fiind în general macedoneni, greci, traci, sirieni sau anatolieni, deci oameni activi şi plini de iniţiativă. Pe de altă parte însă cleruhii erau obligaţi să-şi vândă produsele cerealiere guvernului, la preţuri fixe, iar nu pe piaţa liberă.
Caracterul eteroclit al armatei ptolemaice de mercenari a avut un rol pozitiv asupra stimulării producţiei agricole în tot cursul sec. III, până la începutul celui următor, căci mercenarii proveneau din regiuni cu o vastă experienţă agricolă şi economică. Să urmărim, de pildă, colonizarea militară a nomului (districtului) Arsinoe. Faţă de 157 nume atestate în sec. II, în sec. III sunt pomenite 340 nume, dintre care 22 originare din Pelopones, 38 din Grecia continentală, 20 din Siria, 32 din Cirene, iar restul din insule, din Iran, din Africa barbară, din Occident sau din alte locuri neidentificateinfo.
Populaţia militară a Egiptului din sec. IV până în sec. I î.e.n. prezintă un tablou destul de interesant. Sec. IV este abia reprezentat. Secolele III şi II însă se înfăţişează, primul ca numărând mercenari provenind în mod egal din Grecia continentală, din Macedonia, din Balcani (traci din diverse oraşe ale regiunii), din Asia Mică şi din Africa, cel de-al doilea, mai slab reprezentat reuneşte nume provenind mai cu seamă din Macedonia şi din regiunile semite. Se observă deci o sărăcire a mozaicului etnic militar, pentru ca în sec. I semiţii să devină majoritari în armata ptolemaică.
În timpul campaniilor, mercenarii primeau o soldă proporţională cu gradul şi cu beneficiile de care se bucurau în vreme de pace. De pildă un cleruh militar primea o soldă de 70 drahme de argint pe lună, iar un epistátes - 300 drahme de argint pentru aceeaşi perioadă.
În afara factorului militar ca stimulent economic în sec. III, Egiptul şi-a putut dezvolta în această vreme resursele naturale şi datorită faptului că războaiele dintre diadohi, atât de pustiitoare, nu au avut loc pe teritoriul său. În vreme ce toată lumea elenistică era bântuită de lupte, Ptolemeii au ştiut să evite transformarea Egiptului într-un teatru de război, pentru bunul motiv că orice stăpânitor instalat în acea regiune, cu tradiţii milenare de obedienţă, avea toate şansele să rămână acolo.
Cerinţele de consum ale populaţiei greceşti au impus introducerea unor noi culturi, cum ar fi viţa de vie, măslinul, smochinul, rodia, mărul, nucul, bumbacul, iar dintre legume, usturoiul.
Fără îndoială că nu se satisfăcea astfel întregul necesar de bunuri, restul completându-se cu produsele de import printre care vinul rodian deţinea locul întâi. În ultima vreme s-au descoperit în Egipt zeci de mii de amfore rodiene stampilate, fapt ce vădeşte puternicele legături economice, nu numai politice, ale insulei cu regatul lagid.

Se introduc de asemenea materiale şi tehnici noi, revoluţionare, ca folosirea pe scară mare a fierului în agricultură şi a roţii de apă (mehanikòn órganon) în sistemele de irigaţii. Industria lânii este o noutate pentru ţara în care inul şi ţesăturile din acesta, ca bixos-ul, deţineau un loc important. Se cultivă deci mai mult in şi mai mult papirus.
Se dezvoltă metalurgia, cu centre importante de fabricare a vaselor la Memfis şi Hermupolis, producţia alexandrină de vase de aur şi argint rămânând foarte mare. Tot pentru export se fabrică vase din sticlă, încă foarte scumpe în sec. III.
În acelaşi timp se importă metalele de bază pentru economia egipteană: fierul, arama, argintul şi aurul. Pentru procurarea elefanţilor, Ptolemeu Filadelful stabileşte puncte de vânătoare pe coastele Somaliei şi porturi de debarcare a elefanţilor în Egipt. Din sud veneau fildeşul, aurul; din Arabia nardul şi alte mirodenii, balsamul, perlele, coralul, aurul; din India, fildeşul, bagaua, perlele, vopselele şi materiile colorante, orezul, piperul, esenţe de lemn scump, diverse substanţe medicinale, bumbacul, mătasea. Drumurile pe care se scurgeau aceste mărfuri de preţ erau fie de-a lungul coastelor Arabiei şi Africii, pe Marea Roşie, fie pe uscat, prin Petra, Gaza, Sinai. În 275 se repune în funcţiune vechiul canal persan care lega Marea Roşie cu Nilul, dându-i-se numele soţiei Filadelfului: Arsinoe. Ajuns la un mare potenţial economic, Egiptul este cea dintâi putere elenistică ce stabileşte legături diplomatice cu Roma; în 273 o ambasadă pleacă la Roma şi încheie un tratat comercial. De asemenea se stabilesc legături cu Cartagina (de unde se importau cai de rasă) şi prin ea cu Massalia (ce servea ca intermediar în obţinerea staniului britanic). Din Sicilia se aducea sulful necesar în agricultură şi industrie (nielo). Extinderea activităţii comerciale în Occident presupunea o bună organizare a acesteia.
Sistemul monetar egiptean se adaptează treptat specificităţii zonei comerciale căreia aparţinea. Ptolemeu Soter menţine numai 15 ani etalonul ponderal attic al lui Alexandru, după care urmează o perioadă de tatonări, în prima parte a acesteia apropiindu-se de sistemul rodian de etalon ponderal chiot (Chios), iar apoi de sistemul fenician, folosit la Cirene, ceea ce înseamnă stabilirea unei coerenţe economice pe o arie geografică ce se întindea din Cipru şi Fenicia până în Africa punică. Sub Ptolemeu Filadelful se reintroduce baterea monedei de bronz, care circula nu ca monedă convenţională, ci la propria valoare a metalului conţinut. Astfel, Egiptul este unicul stat elenistic ce posedă un sistem monetar ponderal trimetalic (aur, argint, bronz). Punerea în circulaţie a monedei de bronz era o concesie făcută populaţiei indigene, obişnuită cu aurul şi bronzul şi care se abţinea să folosească moneda de argint.
Un alt pas făcut de Ptolemeu a fost impunerea propriei lor monede (şi a sistemului ponderal) în posesiunile din Egeea şi Asia, ceea ce a provocat nemulţumirea comercianţilor străini, obligaţi a efectua tranzacţiile în monedă egipteană. Ptolemeii vădeau astfel intenţia lor de a trăi într-o „splendidă izolare”, dacă nu puteau aduce restul elenismului în sfera lor de influenţă.

Politica externă a Egiptului e calificată de Ulrich Wilcken drept „mercantilism”, iar de Rostovtzeff ca „imperialism defensiv”. Primul crede că ea avea drept scop o hegemonie mediteraneană, iar cel de-al doilea, un obiectiv mai modest: păstrarea existenţei sale ca atare.
În realitate, credem că cele două tendinţe se împleteau, politica comercială a Egiptului fiind dintotdeauna subordonată celei externe, în scopul menţinerii suveranităţii. Deosebirea între autohtoni şi clasa conducătoare greacă făcea periculos orice conflict desfăşurat pe teritoriul ţării, astfel că Ptolemeii preferau o zonă extracontinentală de dispută şi negocieri sau, în cazul pierderii acesteia, o cât mai mare şi mai bine controlată izolare.
Spre deosebire de Egipt, în cazul regatului seleucid, supus unor continue fluctuaţii politice şi teritoriale, nu se poate vorbi de o unitate economică. De aceea accentul în această parte a lumii elenistice cade pe economia oraşelor (agricolă sau meşteşugărească), ca părţi constitutive ale unui întreg în care etatismul nu este o trăsătură definitorie.
În peisajul general al istoriei economice a elenismului, Egiptului îi revine ca sferă de expansiune comercială Occidentul, iar regatului seleucid, Orientul.
Veniturile principale pe care statul seleucid le avea din fiecare satrapie erau impozitele pe pământuri. Majoritatea terenurilor depindeau direct de rege (hóra basiliké). Existau însă pământuri care erau proprietatea cetăţilor greceşti, a templelor şi a unor triburi. Între aceste două categorii se aflau loturile atribuite în condiţii speciale de către rege unor persoane, grupuri de persoane sau cetăţi întemeiate de el, unor temple sau cleruhi militari.
Terenurile regale erau cultivate de către ţărani arendaşi (laoí) ereditari, legaţi de pământ, care plăteau dările în natură sau în bani. Teritoriile cetăţilor erau şi ele impuse la un tribut şi probabil şi cele ale templelor. Cleruhii militari plăteau o zecime din venitul rezultat de pe loturile lor. Se pare că Seleucizii nu au aplicat un sistem uniform în stabilirea impozitelor funciare şi în reglarea arendărilor. Datorită caracterului eteroclit al statului lor, ei aveau de făcut faţă unor străvechi tradiţii locale, cărora trebuiau în consecinţă să se adapteze. Pe de altă parte, datele de care dispunem în privinţa economiei seleucide sunt mult mai reduse decât cele existente pentru Egipt. Totuşi se poate vorbi cu siguranţă de elasticitatea sistemului fiscal seleucid, care în întregimea lui manevra sume imense de bani, mult superioare resurselor lagide, cheltuind din plin pentru armată, administraţie şi mai ales pentru colonizare, politică urmărită cu asiduitate în tot cursul sec. III. (Seleuc I colonizează în special Siria, Cilicia şi Mesopotamia; Antioh I, regiunile iraniene, iar Antioh II, ca şi înaintaşii săi, Asia Mică).
Un factor comun al economiei elenistice orientale era moneda seleucidă de aur şi argint bătută în sistemul ponderal attic. Emisiunile de aur încetează în a doua jumătate a sec. III, pentru a fi reluate doar sporadic şi în ocazii speciale. Se pare că acest fapt se datorează lipsei metalului monetar, adus prin intermediul Bactriei din Siberia şi Altai.

 

Criza aurului va fi fost oare unul din motivele expediţiei orientale a lui Antioh III, care intenţiona să oblige bogata Bactrie a fi mai permeabilă faţă de această preţioasă marfă? Asia Mică, bogată în argint, constituia o sursă importantă pentru finanţele regale, dar pierderea ei de către Antioh III punea noi probleme statului. Seleucizii au considerat întotdeauna ca un monopol al lor baterea de monedă de aur şi argint. Ei au aplicat însă o politică liberală în ceea ce priveşte moneda de bronz convenţională şi chiar în privinţa subdiviziunilor drahmei de argint, lăsând cetăţilor din Asia Mică libertatea de a bate în continuare asemenea nominale, dar interzicându-le-o cu stricteţe oraşelor întemeiate de ei în Siria şi în satrapiile orientale.
Regatul seleucid constituia un punct nodal în comerţul vremii, căci pe teritoriile sale treceau căile mari de negoţ între Orient şi Occident. Asia Centrală şi India erau legate cu Occidentul fie de drumul care mergea pe coasta nordică a Mării Caspice, ajungând în regatul Bosforului, cale ce a devenit mai târziu cea a mătăsii din China, fie de cel ce urmărea ţărmul sudic al Mării Caspice, ajungând apoi în zona nordică a Mării Negre. Către India drumurile treceau fie prin Bactria ori prin Gedrosia, Carmania, Persia şi Susiana, fie traversând platourile înalte iraniene (drum care, deşi mai lung, revenea mult mai ieftin pentru că era mai sigur).
Despre comerţul direct al Seleucizilor cu Mediterana occidentală se ştie prea puţin; el va fi fost în tot cazul diminuat de flota lagidă, care îşi rezerva dreptul de a acţiona în această regiune. Relaţiile cu Rodosul erau bune şi aproape neîntrerupte, sigure însă mai degrabă după Antioh III. Despre Delos nu se poate afirma acelaşi lucru: nici un Seleucid înainte de Antioh III nu a fost onorat de insula sacră cu vreo statuie.
Politica socială a Seleucizilor este remarcabilă. Preocuparea lor a fost de a coloniza cât mai mulţi greci, aşa cum s-a mai amintit, şi de a-i pune în relaţii bune cu băştinaşii. Evident, ideea lui Alexandru de contopire etnică rămăsese o utopie, totuşi Seleucizii au urmărit interpenetraţia şi nu au procedat ca Lagizii la o netă deosebire între greci şi băştinaşi. Intenţia lor era de a crea în zona cea mai importantă a regatului o nouă Macedonie şi de a consolida etnic şi politic satrapiile limitrofe, pentru a rezista valurilor iraniene orientale. În acest scop, au avut întotdeauna în vedere stabilirea unui sistem administrativ uniform, construcţia şi întreţinerea unor căi bune de comunicaţii între satrapii, întreţinerea unei armate puse la punct, eficace, şi în fine, introducerea unei datări unitare (era seleucidă), a unui calendar uniform, cu valabilitate nu numai în interiorul regatului, ci susceptibil de a fi adoptat şi de populaţiile vecine.
În secolul III statul seleucid ajunge la o mare dezvoltare economică: produsele sale sunt suficiente pentru nevoile de consum. Din Orient sosesc în tranzit către Egeea o parte a mărfurilor de lux caracteristice acestei regiuni.

În Siria se produc ceramică glazurată şi sticlă, Armenia şi poate Bactria produc în epoca elenistică mari cantităţi de vase din metal: toreutica greco-orientală cunoaşte o înflorire nemaiîntâlnită. Invadând toate pieţele lumii elenistice, şi de aici trecând la populaţiile barbare din nordul Egeei, care le imită cu mult succes, aceste mărfuri se propagă până în occidentul Mediteranei (Iberia).
La schimbul de bunuri participă şi regiuni ale Asiei Mici care nu erau supuse Seleucizilor şi care nu făcuseră niciodată parte din imperiul lui Alexandru, ca, de pildă, Bitinia, sau care-şi recăpătaseră independenţa (Capadocia). Care vor fi fost în această vreme raporturile tracilor din Bitinia cu fraţii lor din Europa şi ce rol vor fi avut ei în propagarea elenismului şi a influenţelor orientale în Tracia este o întrebare la care, în ciuda interesului pe care îl prezintă, nu putem încă răspunde.
Economia Pergamului era întrucâtva asemănătoare celei egiptene, în sensul că locul important era deţinut de agricultură, iar satele constituiau majoritatea covârşitoare faţă de câteva oraşe existente. Relaţiile de producţie şi administraţia în mediul rural (hóra) erau aidoma celor din Egipt. Existau sclavi regali, folosiţi în ergasterii (manufacturi) sau ca scribi în celebra Bibliotecă din Pergam. Ca materii prime regatul exporta lemn şi minerale: argint, aramă şi puţin aur - toate provenind din muntele Ida.
Trecând de la Asia la Europa, vom reaminti că atât în Grecia continentală, cât şi în insule, luptele neîncetate pentru supremaţie între suveranii elenistici au provocat mari daune materiale, la care se adăugau jafurile piraţilor, îngăduiţi şi uneori (ca în timpul primului război sirian) aflaţi în solda talasocraţiei lagide. Cetăţile insulare sunt adevărate turnuri de refugiu contra atacurilor piratereşti. Bogăţia scade treptat în Grecia, astfel încât în vremea lui Polibios cetăţi ca Megalopolis şi Mantineea puteau dispune de o avere mobilă şi imobilă de 200 talanţi, ceea ce însemna destul de puţin.
Păturile mijlocii suportau majoritatea impozitelor şi liturgiilor (contribuţii băneşti) şi din această pricină, cât şi din cauza surplusului de mână de lucru, ca rezultat al dezvoltării meşteşugurilor şi producţiei de mărfuri în Asia Mică, Egipt şi Siria, se produce proletarizarea lor şi, implicit, creşterea luptei de clasă, ca firească urmare a accentuării diferenţei dintre bogaţi şi săraci (Sparta în vremea lui Agis IV şi Cleomenes). Inscripţiile epocii pomenesc deseori de revolte (tarahaí), al căror sfârşit era cel mai adesea instaurarea unei tiranii susţinute de sărăcime şi protejată de Macedonia. Unii tirani, ca Apolodor din Casandreea sau Aristotimos din Eleea, s-au făcut repede vestiţi prin atrocităţile comise, alţii, dimpotrivă, prin înţelepciunea guvernării lor (Aristomahos din Argos şi Aristodemos din Megalopolis). În sec. III, Peloponesul a fost prin excelenţă teatrul luptelor civile. Grecia nu era în acele timpuri sărăcită ca resurse, dimpotrivă, terenurile agricole, livezile, viile erau bine cultivate şi foarte productive; repartiţia bunurilor însă era defectuoasă.

Contemporanii abia dacă-şi dădeau seama de decadenţa lentă a economiei, cauzată de diminuarea exportului şi de scăderea puterii de cumpărare pe piaţa internă.
Atena se bucura de o viaţă paşnică după ieşirea ei de sub dominaţia lui Demetrios Poliorcetul şi mai ales după Curupedion, sub administraţia înţeleaptă a lui Gonatas, care o socotea capitala sa culturală. Antigonidul deţinea o garnizoană militară în Pireu drept contrapondere a influenţei politice a Lagizilor în Rodos, Delos, Milet şi Efes, oraşe disputate şi de Seleucizi. După războiul cremonidian (267-261), Atena rămâne, până la 229, fidelă regatului macedonean, a cărui politică a fost în general liberală. Delfi devine în mod treptat dependent de Liga etoliană, în cadrul căreia cunoaşte o remarcabilă înflorire artistică.
Insulele sunt prospere, deşi deseori ameninţate de piraţii care scăpaseră campaniei poliţieneşti a Rodosului. Tasos produce vin şi exportă aur, Paros şi Naxos sunt vestite prin carierele lor de marmură. Rodosul este cea mai bogată insulă din Marea Egee. La Delos, templul lui Apolo atrăgea mulţi pelerini şi multe donaţii. Tezaurul acestuia se transformă cu încetul în bancă. Insula are relaţii comerciale strânse în Egeea şi în Pont cu Cizicul, Lampsacos, Abidos, Bizanţ, Calcedon, Olbia, Panticapaion. Volumul comerţului în 278 era de aproape un milion de drahme, iar averea imobilă şi mobilă a templului, în acelaşi an, se ridica la cinci milioane şi jumătate de drahme. Preţul cerealelor pe piaţa de la Delos era constant în prima jumătate a sec. III, dar după 250 creşte continuu până la sfârşitul secolului. În acelaşi timp, preţul mâinii de lucru este în continuă scădere.
Ca şi Delosul, insula Cos se face cunoscută prin sanctuarul său închinat însă lui Asclepios. Şcoala de medicină de aici e vestită în toată lumea elenistică. Produsele importante ale insulei sunt vinul şi mătasea (de calitate inferioară). În perioada dependenţei de Rodos, către sfârşitul sec. III, se dezvoltă şantierele navale. Chios, foarte bogată în perioada anterioară, înainte de ridicarea Rodosului, servea, după cum aflăm din corespondenţa lui Zenon, ca intermediar comercial între Alexandria şi Pontul Euxin. Lesbosul producea vin şi mult ulei, de asemenea şi diferite unguente, fiind în acelaşi timp cunoscută pentru carierele ei de marmură şi piatră de construcţie.
Oraşele pontice trăiesc o mare dezvoltare în sec. III, orientându-şi comerţul nu numai către lumea grecească din sudinfo (unde exportau grâne, peşte sărat, lemn, ceară, piei de animale sau sclavi), ci şi către cea barbară din jur şi de peste Dunăre sau din teritoriile nord-pontice, devenite o bună piaţă de desfacere a produselor de import, cât şi a celor manufacturate în atelierele proprii (ceramică, statuete de teracotă, podoabe şi monede). Puternice instalaţii portuare asigurau satisfacerea nevoilor crescânde ale exportului de grâne, chiar după apariţia Egiptului printre principalii producători (nevoile epocii sporiseră datorită atât concentrării unui mare număr de locuitori în oraşe, cât şi creării numeroaselor armate cu efective apreciabile).
Ca mai toate oraşele de pe coastele Pontului Euxin, cele din Dobrogea dezvoltă şi ele agricultura în teritoriile lor rurale, devenind, în special către sfârşitul sec. III, exportatoare ale propriilor produse, pe lângă cele primite din adâncul regiunilor locuite de băştinaşi, cărora le dădeau în schimb vinuri şi uleiuri aduse de la Rodos, Tasos, Cos, Sinope etc. Graţie stampilelor de pe amfore se poate urmări pe perioade bine delimitate cuantumul importurilorinfo şi difuzarea lor în Dobrogea elenistică sau la nord de Dunăre, în Oltenia, Muntenia şi Moldovainfo.

 

DECLINUI ŞI SFÂRŞITUL STATETOR ELENISTICE;
EXPANSIUNEA ROMEI ÎN TERITORIILE ELENISMULUI
Reîntorcându-ne la evenimentele politice, vom vedea mai întâi care era situaţia în Asia şi Egipt către sfârşitul sec. III. În Siria, Ahaios, reprezentantul vârstnic al ramurii cadete a Seleucizilor, renunţă la tron în favoarea lui Antioh III, pe care-l ajută la recucerirea domeniilor Pergamului şi la înăbuşirea unor revolte, spre a se proclama la rându-i rege în Asia Mică în 220. Antioh reuşeşte abia mai târziu să se debaraseze de periculosu-i rival, care între timp intrase în Antiohia şi se încoronase. În Egipt situaţia nu e mai puţin tulbure. Ptolemeu IV Filopator se urcă pe tron (221) în vârstă de 17 ani, cu înclinaţii mai mult către studiu (fusese elevul lui Eratostene) decât către treburile statului. El abandonează politica greacă a regatului pentru a se orienta către cea asiatică, fiind sub influenţa nefastă a doi consilieri, Sosibios şi Agatocles, care îl îndeamnă să-şi ucidă toată familia, inclusiv mama (atunci îşi află moartea şi refugiatul rege spartan Cleomenes III, învins la Selasia). Profitând de situaţie, Antioh III se hotărăşte să încerce rezolvarea chestiunii Coelesiriei, începând al patrulea război pentru acest teritoriu. Egiptul se află în faza iniţială a lungului său declin economic şi politic. Blocarea pieţelor de grâne duce la scăderea rezervelor băneşti. Antioh înaintează rapid. Sosibios are nevoie de 75000 de oameni, pe care nu-i poate procura în grabă. De aceea, pentru prima dată în istoria Lagizilor, dispune înarmarea a 20 000 de egipteni ca hopliţi. Bătălia decisivă, la care ia parte şi Ptolemeu, are loc la Rafia în 217 (contemporană cu cea de la Trasimenus). Antioh e învins şi se retrage în grabă de teamă să nu-i cadă Ahaios în spate. Urmările bătăliei de la Rafia în Egipt sunt mari: faptul că la bătălie participase o armată indigenă duce la creşterea pretenţiilor băştinaşilor şi se află la originea multor tulburări sociale ulterioare, printre care ieşirea Egiptului de sud, în 207, de sub autoritatea lagidă, pentru 20 de ani.
Tot după bătălia de la Rafia, ca o concesie făcută autohtonilor, se produce egiptizarea dinastiei lagide: cuplul regal se încoronează ca faraoni cu coroana dublă a Egiptului de Sus şi de Jos. (O stelă de la Memfis îl înfăţişează pe Ptolemeu IV ca Râ, zdrobind sub picioarele calului pe Antioh III).
În Asia, Antioh III se împacă cu Atalos al Pergamului şi reuşeşte să-l captureze pe Ahaios la Sardes, în 215. Apoi începe a se ocupa de chestiunile orientale, căci Bactria, Armenia şi parţii ameninţau satrapiile răsăritene ale regatului. Porneşte o lungă expediţie în aceste regiuni şi în India, expediţie cunoscută sub numele de „anabază”, care durează mai mulţi ani şi care, chiar dacă nu a avut rezultate spectaculoase, a impus respect faţă de autoritatea regală, vădind în persoana lui Antioh un mare monarh. De altfel, după întoarcerea din campanie ia titlul de Basileûs mégas (Mare rege).
În Macedonia se urcă pe tron Filip V (221), o remarcabilă inteligenţă politică, dar orgolios şi iute la mânie, într-un moment când situaţia cerea multă stăpânire de sine şi limpezime de minte.

El nu se angajează totuşi în „războiul aliaţilor” contra etolienilor, care tocmai izbucnise (220-217) pentru scoaterea sanctuarului de la Delfi de sub tutela celor din urmă. În 215 are loc un eveniment important în istoria lumii elenistice: alianţa dintre Filip şi Hannibal. Asupra motivelor şi mobilurilor tratatului, Polibios nu ne lămureşte pe deplin. În urma acestei înţelegeri, regele macedonean deschide un front în Iliria, fapt care îi sileşte pe romani să ia măsuri de apărare în eventualitatea unei debarcări macedonene. Filip atacă Apolonia pe mare, dar este surprins şi înfrânt de flota lui Laevinus, constrâns să-şi ardă vasele şi să se întoarcă pe uscat în patrie. Ca urmare a intervenţiei sale în Iliria, se încheie, în 212, alianţa etolo-romană, în cadrul căreia etolienii se obligă să-l atace pe Filip pe uscat, iar romanii pe mare. Macedoneanul este într-o situaţie puţin de invidiat: încolţit de peste tot, el e pe deasupra obligat să ajute Liga aheeană, la conducerea căreia se găsea Filopoimen, care lupta împotriva spartanilor, aliaţii etolienilor şi implicit duşmanii lui Filip. În planurile lor, romanii nu prevăzuseră renaşterea aheeană sub conducerea lui Filopoimen, zdrobirea spartanilor la Mantineea (217) şi eliminarea etolienilor de pe scena războiului, astfel că o armată debarcă în Iliria nu pentru a lupta, ci pentru a duce tratative. Pacea se încheie la Foiniké (205), iar protectoratul roman asupra Iliriei este împărţit cu Filip. Regele macedonean profită de stabilizarea situaţiei pe vechiul teatru de lupte, pentru a-şi îndrepta privirile către Orient.
În vreme ce regatul seleucid se întăreşte sub guvernarea marelui suveran care era Antioh III, în Egipt continuă criza puterii lagide. Ptolemeu IV moare, fiind urmat, după intrigi de palat şi crime, de Ptolemeu V Epifanes (204-181). Filip face un joc dublu: pe de o parte încheie o alianţă cu Antioh pentru împărţirea Egiptului, pe de alta tratează cu Ptolemeu, ameninţându-l pe Seleucid că, dacă atacă Coelesiria fără el, va sprijini pe Lagid (203-202). Antioh declanşează însă al cincilea război sirian. Ocupă Coelesiria şi o scoate definitiv din mâinile Lagizilor, care o deţinuseră un secol.
O ambasadă romană pleacă imediat în Grecia (200) pentru a interveni ca alianţa Filip-Antioh să nu se transforme în realitate. Din această pricină romanii închid ochii asupra isprăvilor lui Antioh în Egipt, notificându-i totuşi să nu ştirbească integritatea acestuia.
Antioh, încurajat de succese, violează pactul cu Filip şi se aruncă asupra posesiunilor ptolemaice din Asia Mică. Filip, la rându-i, atacă posesiunile lagide din Tracia: Ainos şi Maroneea, apoi cetăţile libere, dintre care unele aliate ale etolienilor, Lisimaheea, Calcedon. Etolienii apelează la arbitrajul Romei, dar sunt refuzaţi. Filip pune mâna pe Perint şi pe Strâmtori, nemulţumindu-i astfel pe rodieni. Prin trădare, ocupă Tasosul. Între 201 şi 200, în fruntea unei solide flote de război, Filip se abate asupra Cicladelor şi asupra Samosului, bază navală lagidă. Intră triumfător în Milet şi revine asupra Chiosului, unde dă bătălia cu flotele reunite ale Rodosului şi Pergamului. Se retrage fără a fi înfrânt. Atalos şi rodienii trimit o ambasadă la Roma.

Filip fuge, lăsându-şi armata în Bargylia şi ajunge singur în Macedonia, de unde atacă Atena. Ambasada romană de informare şi prevenire, care parcurgea Grecia, se găsea tocmai în Attica în momentul când Filip atacă Pireul. Romanii dau macedonenilor un ultimatum să se retragă, apoi ambasada se îndreaptă spre Rodos. Filip lansează din nou o operaţie în Tracia şi în Strâmtori, iar M. Aemilius Lepidus vine de la Rodos cu un nou ultimatum, pe care îl înmânează regelui la Abidos (200). Acesta credea că este o sperietoare goală, ca şi ultimatumul de la Atena. Romanii între timp însă reuşiseră să-şi asigure neutralitatea lui Antioh III. Până la sosirea lui Flamininus, în 198, războiul cu Macedonia nu face progrese însemnate. De la această dată însă evenimentele se precipită. Armata romană intră în Grecia centrală, iar flotele romană, rodiană şi pergamenă înconjoară Grecia. Trădările epiroţilor, aheenilor, precum şi pierderile în Tesalia, Eubeea şi Grecia centrală obligă pe Filip să trateze. Ca urmare a rupturii cu Liga aheeană, el se apropie de Sparta, însă regele acesteia, Nabis, se declară în cele din urmă de partea Romei. În 197, regele macedonean e învins de Flamininus la Cynoscefale şi prin pacea încheiată se obligă la evacuarea tuturor oraşelor greceşti ocupate în Europa şi Asia, la restituirea prizonierilor şi la refacerea monumentelor distruse la Pergam. La jocurile istmice din 196 Flamininus proclamă libertatea Greciei, curăţită acum de armatele macedonene. În urma războiului cu Filip, Roma îşi asigura un cap de pod în Grecia pentru viitoarele acţiuni împotriva celuilalt pericol, pe care diplomaţia ei îl amânase doar: Antioh III.
După ce Filip abandonase Strâmtorile, în urma evenimentelor menţionate, Antioh îşi deschide prin Asia Mică un drum până în această regiune strategică, ocupând cetăţile abia părăsite de Filip. Cum era de aşteptat, Rodosul protestează cel dintâi împotriva trecerii lui Antioh în Europa (acţionase în pofida avertismentelor Romei). Senatul trimite pe L. Cornelius Lentulus să-i repete cererea de a se retrage din Tracia. Dând crezare zvonului despre moartea lui Ptolemeu V, Seleucidul nu dă nici o atenţie lui Lentulus, ci, lăsându-şi fiul pe frontul tracic, atacă Ciprul, dar se retrage când află că Lagidul e în viaţă şi, mai mult încă, îi dă de soţie pe fiica sa Cleopatra.
Întrerupte cu doi ani înainte, contactele între Antioh şi romani sunt reluate în 193. Roma cere ori evacuarea Europei, promiţând neintervenţia ei în afacerile Asiei, ori, dacă Antioh rămâne în Tracia, îşi va rezerva în consecinţă dreptul de protectorat asupra cetăţilor greceşti din Asia Mică (bineînţeles, la cererile acestora, de a căror iminenţă senatul era sigur). Antioh amână răspunsul, căci observă că în Grecia situaţia se înrăutăţeşte, sperând în consecinţă în micşorarea pretenţiilor romane.
Liga aheeană, în frunte cu Filopoimen, declară război Spartei, iar Flamininus apare din nou în Grecia.

La solicitările etolienilor, Antioh debarcă în Grecia. Aheenii şi romanii se unesc împotriva sa: bătălia are loc la Termopile în 191. Invadatorul e lovit prin spate, scăpând doar cu 500 de oameni, cu care pleacă îndată în Asia. În această afacere, Filip se declară de partea senatului şi drept răsplată primeşte înapoi pe fiul său Demetrios, ostatec la Roma.
Războiul, început în Grecia, se mută în Asia. O armată romană aflată sub conducerea fraţilor Scipio, traversează Tesalia, Macedenia şi Tracia, în drum spre Strâmtori. În iarna 190-189, ea pătrunde în Asia Mică şi face joncţiunea cu armata lui Eumenes II al Pergamului. Bătălia se dă la Magnesia pe Hermos, iar Antioh este zdrobit. Pacea se încheie la Apameea în 188 - tratatul lui Antioh cu Roma fiind cel mai detaliat pe care îl cunoaştem din antichitatea greacă. Antioh trebuie să plătească drept daune de război 1000 talanţi anual (pentru a-şi reface finanţele, regele se dedă la jafuri de sanctuare), să părăsească Asia Mică, să-şi limiteze numărul elefanţilor şi navelor, să nu încheie alianţe şi să nu recruteze mercenari în vest.
Înfrângerea lui Antioh III demonstrează în termeni cât se poate de clari că o politică elenistică bazată pe factori tradiţionali, fără a ţine seama de intervenţia Romei în Egeea, era sortită eşecului. Retrăgându-şi forţele militare din Orient, Roma lasă să se înţeleagă că nu e interesată în cucerirea de noi teritorii, ci în stabilirea ordinii şi păcii (ordinea şi pacea, bineînţeles în sensul vederilor ei).
În Grecia situaţia, după pacea de la Apameea, nu era tocmai liniştită. Libertatea proclamată de Flamininus se spulberase în focul aprins de Liga aheeană, încurajată de alianţa cu Roma în timpul războiului acesteia cu Antioh. Grecia, scăpată de Filip, se vede acum ameninţată de aheeni, care ocupă Peloponesul, declară război Spartei şi, sub conducerea lui Filopoimen, o şterg de pe faţa pământului (pentru prima dată în multiseculara ei istorie, în 188). Senatul rămâne indiferent la toate acestea. Pe de altă parte, Filip era nemulţumit, aşteptându-se la mai mult după Apameea; romanii însă continuă a susţine pe vechii săi duşmani, etolienii. De aceea regele, devenit un remarcabil om politic după Cynoscefale, începe să se pregătească de război, ducând o politică economică şi socială autoritară (deschide noi mine, colonizează traci, declară căsătoria obligatorie şi interzice abandonarea copiilor, în vederea repopulării ţării), tratând cu Roma şi ocupând în acelaşi timp, în ciuda avertismentelor ei, noi teritorii.
O criminală intrigă de palat, ţesută de fiul cel mare, Perseu, împotriva mezinului, Demetrios, îl împinge pe rege la uciderea celui din urmă, de a cărui nevinovăţie îşi dă seama, sfârşind el însuşi curând după aceea (179), ros de remuşcări şi de oboseala nervilor. Îi urmează beneficiarul întregii cabale, repede recunoscut de Roma. Proaspătul rege avea 33 de ani, remarcabile calităţi de conducător, dar îi lipsea, ca şi generaţiei anterioare, înţelegerea clară a noii conjuncturi mondiale.

Al treilea război roman cu Macedonia (171-167) era mai degrabă un război preventiv, care vreme de trei ani lâncezise în hărţuieli de o parte şi de cealaltă. Pentru a lichida definitiv această problemă, senatul încredinţează în 168 conducerea operaţiilor lui L. Aemilius Paulus, cu douăzeci de ani în urmă membru în comisia de pace de la Apameea. În iunie al aceluiaşi an are loc bătălia de la Pydna, isprăvită în nici două ceasuri cu dezastrul lui Perseu (regele macedonean pierde pe câmpul de luptă vreo 25 000 de oameni) şi fuga acestuia la Amfipolis, apoi la Samotrace, pentru a se preda în cele din urmă învingătorului. Căderea Macedoniei are drept urmare desfiinţarea în toată lumea grecească a partidelor favorabile acesteia (însoţită de denunţări şi exilări, printre care este notorie cea a lui Polibios ce adoptase o poziţie de neutralitate între Roma şi Perseu). Macedonia e împărţită de romani în patru regiuni autonome, tributare senatului. Prin desfiinţarea monarhiei (cheia puterii lor), macedonenii sunt asimilaţi grecilor în raporturile cu statul roman.
În Asia Mică situaţia, după Apameea, se caracterizează prin lupte continue între regatul Pergamului care sub Eumenes II îşi sporeşte posesiunile pe seama Seleucizilor şi altor state independente, înfloritoare şi ele în aceeaşi vreme, ca Bitinia şi Pontul. În consecinţă, bunele relaţii dintre Roma şi Pergam se strică pentru că Eumenes depăşise cu mult limitele teritoriale ce-i fuseseră notificate prin tratatul de la Apameea.
Rodosul, care sprijinise pe romani împotriva lui Antioh III, anexează şi el teritorii continentale (Caria, Licia), nemulţumind (în ceea ce priveşte stăpânirea Liciei) în cele din urmă senatul.
Spre a da o lovitură de graţie insulei, romanii cedează Atenei Delosul drept cleruhie, declarându-l „porto-franco” (167). Bogaţii stăpânitori de odinioară ai mărilor crezuseră şi ei că pot glumi cu Roma, dar politica perfidă a acesteia i-a situat pentru totdeauna la remorca ei.
În Egipt, situaţia secesionară a ţării încetează în 186, prin concesiuni fiscale făcute de coroană separatiştilor. În 180, Ptolemeu V moare otrăvit, urmându-i, ca regentă a minorului Ptolemeu VI Filometor, soţia sa Cleopatra I, fiica lui Antioh III şi sora lui Seleuc IV.
Regatul seleucid, după dispariţia lui Antioh III cel Mare (187), este condus, până la 175, de Seleuc IV Filopator, palidă figură, ce dispare asasinat de vizirul Heliodor. Antioh IV, celălalt fiu al învinsului de la Magnesia, care trăia la Atena, este instalat cu ajutorul lui Eumenes II. Domnia lui (175-163) e caracterizată printr-un idealism bizar, anacronic şi îndepărtat de politica socială a înaintaşilor: elenizează cu forţa regiuni întregi, impunând cultele şi modul de viaţă grecesc şi exagerează totodată cultul persoanei regale, ca unic liant al regatului.

Printr-un ciudat joc politic, Egiptul, aflat în hărţuieli dinastice interne, declară război regatului seleucid, ca urmare a acţiunilor a doi demnitari iresponsabili, intenţionând să reocupe Coelesiria. Antioh intră imediat în campanie, ocupă o bună parte din Egipt, dar se înţelege cu Ptolemeu VI contra rivalilor Ptolemeu VIII şi Cleopatra II. Operaţiunile sunt reluate de Antioh în 168, când regele cucereşte tot Egiptul şi îl pradă, asediind Alexandria. Roma trimite în grabă pe Popilius Laenas, care, la Eleusis (o suburbie a Alexandriei), îl somează pe Antioh (trasând cu bastonul un cerc în jurul său pe nisip), să nu părăsească locul înainte de a răspunde mesajului senatului. Între timp, Pydna avusese loc, aşa că Antioh bate în retragere, părăseşte Egiptul, fără alte pierderi decât a prestigiului. Roma ştiuse să-l şantajeze cu nepotul său Demetrios, ostatec în Italia, succesor legitim al tronului, ca fiu al fratelui mai mare.
Întors din Egipt, precum ştim, Antioh organizează o campanie în satrapiile orientale, ieşite de sub obedienţa seleucidă graţie curajului căpătat de dinaştii acestora după pacea de la Apameea. În Bactria, Demetrios, urmaşul lui Eutidem, recucerise regiunile luate de Antioh III. Armenia şi Media reintră sub ascultarea seleucidă, dar protagonistul noii „anabaze” se îmbolnăveşte şi moare în Persia în vârstă de 40 de ani.
După bătălia de la Pydna până la căderea celui din urmă regat elenistic (Egiptul, 30), putem vorbi despre cei peste 130 de ani ce s-au scurs ca despre ultima perioadă în bogata istorie a lumii elenistice. Ea este caracterizată, între 167 şi 145, de intense conflicte dinastice atât în Egipt, cât şi în Siria. Cei doi fraţi, Ptolemeu VI Filometor şi Ptolemeu VIII Fyscon se află în conflict armat pentru stăpânirea a ceea ce mai rămăsese din imperiul maritim de odinioară, luând pe rând fiecare drept arbitru Roma. Rivalitatea lor are ca principal obiectiv Ciprul şi Cirenaica, cea din urmă cedată lui Fyscon, care, de teamă de a nu fi asasinat de fratele mult întreprinzător, redactează un testament în favoarea Romei, în cazul în care ar pieri fără urmaşi. Senatul nu vedea însă ivindu-se de pe malurile Nilului nici un pericol politic sau militar şi, în consecinţă, îşi îndreaptă toată activitatea diplomatică spre Siria, contribuind astfel - pe lângă conflictele dinastice existente, criza financiară şi emanciparea populaţiilor - la slăbirea statului seleucid „multinaţional”. În 164, o comisie senatorială ajunge în Siria şi, neliniştită de puterea militară edificată de Antioh IV, cere distrugerea vaselor grele şi uciderea elefanţilor de luptă. Profitând de tulburările pricinuite de asasinarea unui membru al ambasadei romane, Demetrios, nepotul lui Antioh IV, ostatec la Roma, cere tronul ocupat de minorul Antioh V, aflat sub puternica tutelă a unor miniştri. Cu ajutorul câtorva senatori, fuge din Italia, debarcă în Siria, învinge rând pe rând pe toţi uzurpatorii şi capătă, în fine, în 160 recunoaşterea oficială a Romei.
Activitatea sa diplomatică sfârşeşte însă prin a stârni neîncrederea şi antipatia lui Atalos II al Pergamului, care inventează un concurent, pe Alexandru Balas, pe care îl susţine la Roma, obţinând recunoaşterea lui oficială. În această vreme, după cum se vede, influenţa Pergamului atinsese punctul culminant, Atalizii dispunând nu numai de politica Asiei Mici, ci intervenind şi în afacerile interne ale regatului seleucid.

Care este situaţia în Europa după înfrângerea Macedoniei la Pydna? Despre fostul regat din nordul Egeei nu avem prea multe date până la transformarea celor patru regiuni autonome - create de romani după eliminarea lui Perseu - în provincie romană (148/147). În schimb, în Pelopones evenimentele ne sunt mai clare. Liga aheeană este puternică şi se opune ieşirii Spartei din confederaţie. Nereuşind să rânduiască lucrurile în mod paşnic, Liga declară război Spartei, repede refăcută după dezastrul din 188. Află însă că senatul aprobă secesiunea acesteia şi că, în plus, cere Ligii abandonarea Corintului, Argosului, Orhomenei. Cartagina nu căzuse încă, astfel încât Roma e nevoită să parlamenteze, deşi ar fi preferat să dicteze. Preparativele de luptă se precipită, dar oficial starea de război nu exista decât între Sparta şi Ligă. Precedând pe Metellus, care cobora cu o armată din Macedonia, L. Mummius debarcă în 146 la Corint şi zdrobeşte definitiv ambiţiile politice ale Ligii. Corintul e jefuit, ars şi ras de pe faţa pământului (sub motiv că maltratase în două rânduri, deşi fără vărsare de sânge, pe ambasadorii romani), iar organizarea Greciei „eliberate” este încredinţată unei comisii de 10 senatori. Chiar dacă nu e adusă în stadiul de provincie romană, Grecia nu e mai puţin provincializată, ea având un statut similar celui al statelor ataşate provinciei Macedonia.
Începând cu anul 145, în Orient progresele parţilor devin din ce în ce mai rapide, după moartea, în 150, a lui Eucratides, ultimul suveran grec al Iranului. Mitridate I îşi asumă titlul de Mare Rege. Demetrios II al Siriei încearcă să tempereze elanul acestuia: în 141 porneşte să redobândească satrapiile cucerite (Persida, Elimaida), dar cade prizonier. Mitridate însuşi sfârşeşte curând după aceasta (139/8). Lui Demetrios îi urmează în Siria fratele său Antioh VII Sidetes (138-129), care continuă războiul partic al predecesorului, obţinând succese militare importante şi eliberarea regalului prizonier. Cade însă ucis pe câmpul de luptă, după ce parţii chemaseră în ajutor triburile scitice. Demetriois II organizează în Asia o puternică rezistenţă deşi situaţia părea în multe privinţe disperată.
În Asia Mică, regatul Pergamului nu este scutit nici el de criza dinastică ce se manifesta în toată lumea elenistică: Atalos II (145-139/8) este lipsit de urmaşi direcţi, de aceea asociază la domnie un nepot, pe Atalos III Filometor, fiul lui Eumenes II. Acesta din urmă, după o domnie destul de ştearsă, moare în 133, lăsând vestitul testament prin care trece în stăpânirea Romei toate teritoriile sale, cu excepţia oraşului Pergam şi a perimetrului aferent. Aristonicos, un bastard al lui Eumenes II, contestă testamentul şi, în fruntea unei flote, îi hărţuieşte pe romani pe coastele Asiei, dar este în cele din urmă înfrânt pe uscat (130), prins şi trimis la Roma. În 129, în fruntea unei comisii senatoriale, consulul M. Aquilius pacifică regiunea, constituind provincia romană pompos denumită „Asia”.
Moartea în 145 a lui Ptolemeu VI nu pune capăt luptelor pentru putere în Egipt. Văduva acestuia, Cleopatra II, devine regentă pentru fiul ei Ptolemeu VII Neos Filopator, dar populaţia Alexandriei se răscoală, cerând întoarcerea lui Ptolemeu VIII, ce se afla la Cirene.

Proaspăta văduvă cedează în faţa intereselor politice şi se căsătoreşte cu cumnatul, care-şi asasinează în ziua nunţii nepotul ce urma să-i fie asociat la domnie. În acest climat tulbure, descinde în Egipt marea ambasadă itinerantă a lui Scipio Aemilianus, primită cu toate onorurile şi cu mare fast. Diodor consemnează cât de impresionaţi erau romanii de potenţialul economic al Egiptului, comentând că această ţară ar deveni o mare putere dacă ar avea stăpâni demni de ea. Concordia abia stabilită în familia regală, de ochii romanilor, se destramă după plecarea acestora. Ptolemeu VIII, pentru a se răzbuna pe intelectuali (ce se opuseseră întoarcerii sale de la Cirene), îi alungă din Alexandria. Din pricina unei fiice a Cleopatrei II (devenită a doua soţie a lui Ptolemeu VIII) relaţiile se înveninează cu Siria; regina, din nou asediată în Alexandria, îşi cheamă în ajutor ginerele seleucid, oferindu-i coroana Egiptului. Demetrios II nu stă mult pe gânduri, porneşte în campanie, dar propria-i armată se revoltă. Cleopatra II fuge în Asia cu întregul tezaur al Lagizilor. Alexandria mai rezistă încă un an lui Ptolemeu VIII, după care îi cedează (127/6). Asociaţiile sportive, educative, religioase şi profesionale au fost desfiinţate, iar bunurile cetăţenilor confiscate. Politica lui Ptolemeu VIII s-a vădit a fi fost dezastruoasă pentru elenismul alexandrin. Nu mai puţin nocivă a fost şi regatului vecin; pentru a termina cu Demetrios II, Ptolemeu îi găseşte un uzurpator: Alexandru II Zabinas, pe care Antiohia îl aclamă. Demetrios e capturat în 126 şi sfârşeşte în torturi groaznice din cauza intrigilor soţiei sale lagide, care obţine astfel din partea lui Ptolemeu recunoaşterea fiului ei Antioh VIII Gripos ca rege, cât şi mâna Cleopatrei Trifaina (fiica lui Ptolomeu VIII cu Cleopatra III). În 116, la moartea sa, Ptolemeu VIII lasă în urmă o operă ce nici Roma nu ar fi putut-o duce la un mai bun sfârşit: Siria seleucidă era la pământ, iar Egiptul un măr putred, pe care doar interesele politice externe ale senatului îl mai menţineau. Bastardul Apion, guvernator al Cirenaicii, va face un testament în favoarea Romei.
Agonia dinastiei seleucide (123-83) se termină prin ocuparea Siriei de către Tigranes al Armeniei, ajuns pe tron cu sprijinul lui Mitridate II. La această dată întreaga Mesopotamie se afla în mâinile parţilor.
În Asia Mică, Roma s-a substituit Atalizilor, fără să aducă vreo modificare mai importantă structurii interne a vechiului regat. În organizarea fiscală, doar, intervine lex Sempronia de Asia, prin care C. Gracchus instituia dijma proporţională pe venituri (dijmă extinsă de la pământul regal şi la teritoriile cetăţenilor, strângerea acesteia concesionându-se la Roma). Frigia Mare, dată mai întâi de senat lui Mitridate V ca răsplată pentru ajutorul său contra lui Aristonicos, este proclamată liberă după moartea acestuia, iar apoi ataşată provinciei romane Asia. Legăturile Romei cu provincia ei de peste mări sunt ameninţate de piraţii cilicieni (ce constituiau totodată o sursă de sclavi pentru Italia), contra cărora M. Antonius (bunicul viitorului triumvir) porneşte în 102, sprijinit de Bizanţ şi de Rodos, un război soldat cu o victorie fără consecinţe sensibile pentru jefuitorii mărilor.

Între timp, din Orient începe a se ridica steaua unei noi figuri ce va pune pentru ultima dată sub semn de întrebare influenţa romană asupra răsăritului elenistic şi asupra Balcanilor. Este vorba de Mitridate VI Eupator, retras în munţi la vârsta de 12 ani, după moartea tatălui sau Mitridate V (120) şi revenit la putere în 112 (avea 20 de ani), după ce şi-a asasinat mama şi fratele.
O dată mai mult, cruda şi imorala istorie politică a lumii elenistice va fi copios stropită de sângele vărsat prin acţiunile temerare ale acestui monarh oriental. El îşi extinde stăpânirea asupra coastei răsăritene şi nordice a Mării Negre până în Crimeea, apoi asupra Paflagoniei şi Capadociei, provocând astfel senatul, care îi dă, în 89, un drastic ultimatum, bineînţeles respins de către suveranul pontic. Războiul este deci declarat. Şefii militari romani, L. Cassius, M. Aquilius şi Q. Oppius se dovedesc incapabili a ţine piept lui Mitridate. Pentru acesta din urmă, campania este în fapt o plimbare militară. Strâmtorile sunt redeschise, iar învingătorul pozează peste tot în „eliberator”. El îşi instalează cartierul militar la Efes, de unde organizează masacrul romanilor rezidenţi în provincia Asia: 80 000 de femei, copii şi bărbaţi sunt ucişi într-o singură noapte. În 88, Rodosul rezistă asediului, făcându-l pe Mitridate să eşueze pentru prima dată. În acelaşi an însă o armată pontică invadează, prin Tracia, provincia romană a Macedoniei. Insulele din Egeea cad şi ele (la Delos romanii sunt masacraţi), iar Atena se declară pentru Mitridate, instaurând tirania filozofului Aristion.
După lovitura de stat Sylla debarcă în Epir, în 87, în fruntea a cinci legiuni, fără flotă. Înfrânge rezistenţa mitridatică din Macedonia şi în 86 se află sub zidurile Atenei, care cade la 1 martie. Pireul este distrus. Întregul front mitridatic din Europa este lichidat până în decembrie acelaşi an.
În Asia, starea de spirit a populaţiei se schimbă. Masacrarea romanilor şi expediţiile de pedepsire împotriva unor cetăţi, înstrăinează simpatiile faţă de Mitridate, astfel că acesta e nevoit să trateze cu Sylla. La 85, la Dardanos se încheie o pace care stipula evacuarea tuturor teritoriilor cucerite din Asia Mică, inclusiv Bitinia şi Capadocia. Cetăţile greceşti compromise în criza mitridatică vor trebui să plătească despăgubiri imense lui Sylla (vezi capitolul Elenismul şi Roma). Dar în tratatul de pace abia încheiat se află sămânţa unui nou război: Nicomede IV, căruia i se restituie Bitinia, moare în 74, după 10 ani de restauraţie, lăsând prin testament regatul său Romei. După acceptarea testamentului de către senat, Mitridate năvăleşte imediat în noua provincie, fiind bine primit de populaţie (73).
Lucullus ajunge între timp în Asia, unde organizează o rezistenţă antimitridatică, oprindu-l pe rege în Bitinia. Reocupă întreaga provincie şi îl bate pe rege la Lemnos. Lucullus invadează Pontul şi asediază în iarna 72-71 Amisosul. La Kabeira, pe Lycos, îl înfrânge pe Mitridate, care se refugiază la Tigranes al Armeniei. În 70, Lucullus ocupă cele două capitale ale regatului, Sinope şi Amaseia, apoi trece în Armenia, în urmărirea fugarului.

În 68 însă lui Lucullus i se ridică toate puterile, devenind un simplu particular (Caesar şi Cicero, fiecare cu alte gânduri, fac să fie votată o lege ce transfera lui Pompei întreaga autoritate deţinută de Lucullus). Mitridate reintră în Pont, însă e aproape septuagenar şi nu mai dispune nici de provinciile din Crimeea, din pricina trădării fiului său, iar Tigranes, istovit, nu-i mai putea fi de vreun folos. Astfel, Pompei reuşeşte să cucerească Pontul din nou, alungându-l pe Mitridate în Colchida (66/5); la rându-i, acesta reintră în posesia domeniilor din Armenia, iar trădătorul său fiu se sinucide, asediat în Panticapaion. Mitridate încearcă o înţelegere cu Pompei, dar fără succes. Regalul aventurier, imun la otravă, sfârşeşte în 63, punând pe un mercenar să-l ştranguleze.
În Asia Mică, pe lângă provinciile romane Asia, Cilicia, Bitinia şi Pont rămân câţiva dinaşti, regi clientelari ai Romei: Ariobarzanes în Capadocia, prinţii galaţi puşi sub conducerea lui Deiotarus şi două mici principate în Paflagonia. Istoria Asiei Mici elenistice este încheiată.
Evacuarea Feniciei, Siriei şi Ciliciei de către Tigranes (ocupaţie care în fapt a stăvilit înaintarea arabilor) face posibilă restaurarea, cu asentimentul Romei, a dinastiei seleucide în persoana lui Antioh XIII. Palida domnie a acestuia ia sfârşit în 69, ucis fiind de arabi. În anii 64/63, romanii creează provincia Siria, asigurând coastele ei împotriva piraţilor şi devenind totodată vecinii imediaţi ai parţilor.
Din vechiul Orient elenistic (regatul iudeu fiind transformat într-un stat tributar Romei, după ce ameninţase interesele acesteia în Siria [63]), organizarea lui Pompei a lăsat să supravieţuiască numai regatul lagid.
Urmaşul lui Ptolemeu VIII, Ptolemeu IX Soter II, se reîntoarce în 88 la Alexandria, unde guverna Ptolemeu X, după ce Mitridate capturase în Cos toată descendenţa lagidă (cei doi fii ai lui Ptolemeu IX şi fiul lui Ptolemeu X). Domnia lui se termină în mod obscur către anul 80, în urma unor mişcări sociale în ţară. Cum la Alexandria nu exista nici un succesor pe linie bărbătească, văduva lui Ptolemeu X se instalează la putere, dar e îndepărtată de Ptolemeu XI Alexandru II, fiul lui Ptolemeu X, scăpat din captivitate şi expediat în grabă de la Roma de către Sylla. Se pare că acesta răsplătise ajutorul roman printr-un testament ce stipula trecerea Egiptului şi a Ciprului în stăpânirea Romei, după moartea sa (repede survenită în urma unor asasinate de palat), în orice moment ar socoti senatul că este util. Existenţa însă a acestui document a fost contestată încă din antichitate, iar autorităţile romane decid ţinerea în rezervă a autenticului sau falsului testament.
Între timp, fiii lui Ptolemeu IX sunt răscumpăraţi, iar alexandrinii proclamă pe cel mare rege al Egiptului, iar pe cel mic - suveran în Cipru. Un argument în favoarea autenticităţii testamentului ar fi şi faptul că Ptolemeu XII Auletes este recunoscut de Roma abia după 20 de ani de domnie, vreme în care bogate daruri s-au scurs de la Alexandria către malurile Tibrului. În 63, Cicero, în calitatea sa de consul, împiedică votarea unei legi agrare (rogatio Servilia), care viza, între altele, şi Egiptul lăsat moştenire de Ptolemeu XI. Mobilul acestei opoziţii era de a nu îngădui unor adversari politici ca, graţie bogăţiilor ce le-ar putea lua din Egipt, să devină prea puternici.

În 59, fratele lui Ptolemeu XIII e deposedat de Cipru pentru că P. Clodius (fratele lui Appius Claudius Pulcher) fusese capturat de piraţi, iar suveranul acestei insule lagide se dovedise ca făcând parte din complot. Ciprul e transformat în teritoriu roman, iar M. Porcius Cato din Utica a fost însărcinat cu executarea legii respective, care alipea noul domeniu la provincia Cilicia (58). Auletes (Flautistul) este alungat de alexandrini pentru că acceptase anexarea Ciprului. El îşi găseşte refugiu la... Roma, unde e găzduit de Pompei şi ajutat de acesta să se reîntoarcă în 55 în Egipt. Finanţele ţării sunt ruinate. Auletes promisese 6 000 talanţi lui Caesar pentru recunoaşterea senatului, 10 000 lui Pompei şi Gabinius pentru reinstalarea din 55. Curtea duce o viaţă de lux, costisitoare, în timp ce în ţară tulburările se ţin lanţ. Terenurile nu mai sunt cultivate, iar sistemul fiscal e corupt până la ultima expresie. La moartea sa (51), Auletes lasă moştenitor pe Ptolemeu XIII şi pe Cleopatra VII, căsătorită apoi cu Ptolemeu XIV, fratele lui Ptolemeu XIII şi, în fine, domnind alături de Ptolemeu XV, copilul ce l-a avut cu Caesar (Caesarion). După asasinarea dictatorului, se întoarce de la Roma în Egipt, începând binecunoscutul episod al legăturii cu Marcus Antonius. Cleopatra e prima suverană lagidă care vorbeşte egipteana. Împăcarea dintre Antonius şi Octavian în 40 îi dă celui dintâi puteri asupra Orientului, pe care visa - ca altădată Antioh cel Mare - să-l transforme într-un imperiu romano-elenistic cu centrul în Egipt, unde de altfel îşi şi asigurase succesiunea prin doi gemeni, Alexandru Helios şi Cleopatra Selene, cu care-l dăruise Cleopatra.
Zilele de după înfrângerea de la Actium (31), care-i sunt şi cele din urmă, Antonius le petrece în Egipt. Debarcarea lui Octavian pune capăt idilei „de pe malurile Stixului” şi în acelaşi timp existenţei ultimului regat elenistic (30), transformat în provincie romană (depinzând mai târziu direct de împărat, considerat succesor legitim al faraonilor şi Lagizilor).

DISLOCAREA ECONOMIEI ELENISTICE
Deseori factorul economic a decis asupra celui politic. Din păcate, despre ultima perioadă a istoriei elenismului, cunoştinţele noastre sunt în multe domenii insuficiente pentru a înţelege cauzele intime ale atâtor schimbări radicale, ale atâtor mutaţii pe planul politicii interstatale. Intensificarea prezenţei Romei în Mediterana orientală a avut drept consecinţă o puternică reacţie din partea nu numai a regatelor elenistice, ci şi a regiunilor extraelenistice, înglobate în sfera comercială a acestora. Apariţia ultimului mare campion al rezistenţei antiromane, Mitridate, succesul repurtat de el în toată lumea greacă a vremii pot fi explicate prin interesele diverse, dar convergente ale complexei economii elenistice, dislocate din făgaşele ei uneori multiseculare, interese ce vizau recuperarea unor poziţii pierdute. Chiar înainte însă de perioada dominaţiei romane, economia elenistică este puternic perturbată de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei, ca urmare a sărăcirii acesteia.

Cercul vicios se închide dacă ne gândim că pricina situaţiei consta în neîncetatele războaie ce se purtau cu mari sacrificii de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale. Încă din secolul III, economia Greciei propriu-zise îşi diminuase ritmul de producţie din pricina apariţiei unor importante centre meşteşugăreşti în regiunile care mai înainte constituiau o bună piaţă de desfacere a mărfurilor elene. În secolul II, Grecia continua să deţină o oarecare poziţie privilegiată în producerea ceramicii de tip „megarian”, boluri răspândite din Beoţia şi Attica până în sudul Italiei, Alexandria, sudul Rusiei, Pergam şi Delos. Spre deosebire de veacul precedent (mai degrabă de prima jumătate a acestuia), secolul II este caracterizat prin producţia pe scară mare a „facsimilelor”, prin dezvoltarea în consecinţă a industriei ceramicii şi sticlei, prima căutând a imita vasele de metal, cea de-a doua, vasele sau produsele din piatră semipreţioasă. Creşterea necontenită a cerinţelor, dar în acelaşi timp şi scăderea puterii de cumpărare au impus fabricarea de mare serie, imitând unicatele în bronz sau argint, inaccesibile unei clientele modeste. Podoabele ieftine vor fi decorate cu sticlă colorată turnată, imitând intaliile şi cameele (vezi capitolul O virtuozitate a artei elenistice: artele miniaturale), iar tehnica îmbrăcării cu foiţă de aur a materialelor ieftine (cum ar fi argila arsă) va constitui un răspândit expedient simulând masivitatea.
Sfârşitul elenismului este marcat, în ceea ce priveşte străvechiul meşteşug al olăritului, de descoperirea în Asia Mică şi Egipt a ceramicii cu glazură, repede răspândită atât în estul cât şi în vestul Mediteranei. De asemenea, una din marile invenţii în domeniul meşteşugurilor este cea a sticlei suflate, realizată pentru prima oară în Siria şi Egipt în a doua jumătate a sec. I.
În aceste timpuri, în Orient asistăm la o însemnată modificare a căilor comerciale. Mai bine de un secol comerţul seleucid a fost îndreptat către Asia Mică şi Grecia, folosind drumurile terestre ce străbăteau Anatolia spre marile porturi Efes şi Milet. Situaţia s-a menţinut chiar după ce Asia Mică a ieşit de sub stăpânirea Seleucizilor (după pacea de la Apameea). În a doua jumătate a sec. II şi, mai precis, după dispariţia dinastiei de la Pergam, comerţul sirian se dirijează către porturile Feniciei, Tir şi Beritos, ce aveau puternice relaţii cu Italia şi Delosul. Scăderea puterii de cumpărare în Grecia şi Asia Mică şi creşterea ei în Italia şi lumea occidentală explică această deviere care, la rândul ei, ne lămureşte asupra dorinţei Romei de a stabili o provincie în Cilicia, pentru a pune capăt pirateriei ce îngreuna şi periclita schimburile comerciale.
După reconstruirea de către Caesar a Corintului, Delosul decade brusc, căci toate căile spre Occident (din Siria, Anatolia şi Pont) îşi stabilesc punctul lor nodal în străvechiul centru renăscut din ruinele în care-l prefăcuse Mummius. O dată ce rolul său în politica internaţională încetase (vezi p. 81) Rodosul rămâne un port de escală, fără să decadă ca Delosul, dar fără a avea vreun rol comercial deosebit.

În noua lume ce-şi anunţase zorii, locul de frunte în negoţ îl deţin, pe lângă porturile siriene şi feniciene, Alexandria, porturile din Asia Mică, Corintul şi porturile din sud-estul şi sud-vestul Italiei. Orientarea tuturor bunurilor Orientului, cât şi a celor provenite din Grecia, este de aici înainte spre Italia, mare consumatoare, ce va deveni foarte repede şi o însemnată producătoare de uleiuri şi vinuri.
Egiptul, altădată model de organizare economică de stat, ajunge într-o situaţie deplorabilă din pricina neîncetatelor conflicte dinastice şi a diminuării autorităţii şi puterii regale. Anarhia domneşte în toate domeniile. Locuitorii sunt jefuiţi în plină zi, fără ca nimeni să intervină. Ptolemeii emit numeroase decrete de amnistie privind crimele de care se făcuseră vinovaţi participanţii la răscoalele ce se ţineau lanţ, în intenţia de a normaliza starea de lucruri din ţară. Influenţa şi ascendenţa băştinaşilor se fac din ce în ce mai simţite, dar diferenţa dintre grecii privilegiaţi şi egipteni nu dispare. Elenizarea însă a unui mare număr de autohtoni forţează din interior restructurarea grecităţii egiptene.
Birocraţia lagidă se dedă la excese: agenţii regali sunt adesea mai regalişti decât regele însuşi, creând o perpetuă stare de conflict între puterea supremă şi administraţie.
Populaţia muncitoare de la ţară, alcătuită mai ales din soldaţi băştinaşi (máhimoi, ce revendicaseră multe drepturi, după ce au luat întâia oară parte la o bătălie - Rafia) se împuţinează, deoarece aceştia părăsesc locurile lor de baştină, preferând a se deda la jafuri decât a munci din greu pentru aproape nimic. Rărirea mâinii de lucru la sate pe de o parte, iar pe de alta apatia ţăranilor prost retribuiţi au dus la deteriorarea instalaţiilor agricole (diguri, canale, bazine etc.) şi, în consecinţă, la scăderea vertiginoasă a producţiei. Pentru a-şi acoperi nevoile de hrană zilnică, felahii sustrăgeau grâne şi plante oleaginoase din cotele datorate statului, practicând culturile facile alimentare, în detrimentul celor grele, industriale. Ei anulau astfel planificarea centrală, minând economia şi autopauperizându-se indirect.
Identică era situaţia în marile ateliere meşteşugăreşti. Deoarece guvernul dăduse agenţilor lui mână liberă în jurisdicţia fiscală, aceştia se dedau la spolieri de tot felul, oprimându-şi subordonaţii care, la rândul lor, asupresc lucrătorii. Cumularea de funcţii, nepotismul, controalele „inopinate” ştiute dinainte şi măsluite, sunt caracteristice birocratismului egiptean al epocii.
Deşi producţia cerealieră scade, Egiptul continuă totuşi a fi prezent pe piaţa egeeană, prin exporturile de papirus, in şi sticlă. Italia şi vestul mediteranean cumpără din Egipt produse de lux şi mărfuri importate din Somalia, Arabia şi India. Relaţiile Alexandriei cu Delosul, până la prăbuşirea acestuia, sunt deosebit de active, astfel explicându-se răspândirea mărfurilor ei în Pont, unde aflăm totodată şi numeroşi neguţători alexandrini.

În concluzie, cauzele decăderii economiei egiptene la sfârşitul elenismului sunt: opresiunea economică a populaţiei muncitoare; împărţirea populaţiei în două grupe: una privilegiată social şi economic (formată din străini), iar alta tratată de administraţie ca sursă de venit (autohtoni: ţărani, mici meşteşugari); antinomia existentă în structura socială, economică şi politică a Egiptului ( - pólis-hóra, gê basiliké -gê en afései, laoí - héllenes) şi, în fine, ineficienţa crescândă a maşinii birocratice care a învăţat de-a lungul secolelor cum să tundă fără să jupoaie, insensibilă la revoltele continue, dar de nici un folos în cazul refuzului de a lucra şi al lipsei de randament ca ultimă şi disperată formă a protestului celor mulţi împotriva exploatării.

Am urmărit, în decursul atâtor pagini, istoria politică, economică şi socială a lumii elenistice, în intenţia de a ilustra trecerea de la existenţa singulară a cetăţii-stat la integrarea acesteia, datorită expansiunii macedonene, într-un vast complex - necunoscut mai înainte nici unei regiuni, nici unei perioade a istoriei antice - „imperiul” lui Alexandru cel Mare, ce a generat apoi marile şi micile regate, rămase în graniţele de interese şi relaţii ce le schiţase marele cuceritor.
„Imperiul” s-a vădit repede, după dispariţia creatorului său, a fi un simbol. Aceasta nu înseamnă însă că cetăţile greceşti s-au reîntors la statutul lor de la jumătatea veacului V. Regatele elenistice au creat un cadru general statal în care, în majoritatea cazurilor, pólis-urile greceşti şi-au menţinut autonomia, viaţa cetăţenească nefiind desfiinţată, ci reorientată către un efort colectiv.
„Imperiul”, care va şterge aproape total autonomia cetăţilor greceşti, reducând-o la limitele celei de care dispun municipalităţile moderne, va fi cel roman. Dar succesiunea elenismului va constitui obiectul unui capitol final (Zorile unui nou imperiu).

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500