Civilizația elenistică

ÎNTRE POEMUL-FLUVIU, CALIGRAMĂ ŞI EPIGRAMĂ

Ca şi filozofii retraşi, după cum am văzut, în şcoli mai mult sau mai puţin închise, ducându-şi cea mai mare parte a vieţii în comun, poeţii se supun şi ei, fără să-şi dea seama, aceluiaşi spirit al epocii care înlocuise viaţa publică a democraţiei pólis-ului grecesc prin cea economică, militară şi de curte pe de o parte sau prin cea a comunităţilor oamenilor de ştiinţă sau de literatură, pe de alta. Aceştia din urmă, cu excepţia filozofilor care-şi păstrau o independenţă materială ce se reclama de la însăşi independenţa spirituală căreia basileii elenistici îi făceau deseori concesii pentru a-şi împodobi cu ea splendoarea regatelor lor, au devenit repede clienţii prinţilor bogaţi, dornici de a-şi înveşmânta puterea cu mantia înstelată a poeziei şi a gloriei nemuritoare.
Desigur că poezia, sau mai bine-zis ştiinţa de a alcătui poeme, nu făcea parte din ciclul educaţiei antice, ca filozofia, bunăoară, şi deci nu putea dobândi venituri din cursurile pe care orice om ce se pregătea pentru o carieră de stat trebuia să le urmeze.
Astfel că tot slujitorul Muzelor, pentru a le putea într-adevăr sluji, era dator mai înainte de toate să-şi găsească un protector a cărui căutare nu era întotdeauna încununată imediat de succes. Teocrit siracuzanul adresează tiranului cetăţii natale, Hieron II, următorul apel:

Cine din cei ce trăiesc sub alba lumină de soare
Va mai primi bucuros Haritele mele şi uşa
Le-o va deschide şi nu le-o goni de la el fără daruri?
..............................................................
Ele se întorc murmurând cu picioarele goale, acasă,
Şi mă tot mustră pe mine că drumul făcură degeaba,
Şi, sfiicioase, din nou, cu capul lăsat pe genunchii
Lor îngheţaţi, se aşază în fundul deşertului sipet
Unde li-i locul mereu când vin fără nici o ispravă.
..............................................................
Astfel eu caut să văd cum Muzele mele la cine
Pot a mă duce: căci fără-de-aceste copile a'lui Zeus
Cel înţelept, ah! cărările-aezilor cât îs de grele!
..............................................................
Are să fie-un bărbat, ca să aibă nevoie de mine
..............................................................
Nalta lui slavă să-i ducă poeţii atunci lui Hieron
Chiar peste scitica mare...

Dar Hieron a rămas surd, aşa că poetul nostru a trebuit să-şi pună Muzele să bată la alte porţi. La cea a Filadelfului, de pildă, drum pe care îl vor lua, unul după altul, toţi distinşii poeţi ce se adunaseră într-un subţire cenaclu la Cos (insulă ce era în acelaşi timp şi una din puternicele baze navale lagide).

Retragerea din realitate, dispreţul mereu afişat faţă de locul comun, de vulgar, poziţia oarecum de justificare a acestei atitudini, intensiv subliniată, ni se pare într-o bună măsură bizară: oare toate aceste spirite elegante şi rafinate să nu fi observat că literatura lor nu făcea întru nimic excepţie de la generala remodelare a vieţii sociale, culturale şi artistice şi că înclinarea ce o vădeau către mitologic, către „arhaism”, îşi află rima ei perfectă în artele plastice (altarul din Pergam, sau atâtea statui executate à la manière de secol V), punându-se astfel cu toţii mai degrabă sub semnul conformismului decât al anticonformismului? Derutantă antinomie: repudiere a vechiului şi în acelaşi timp frecvent apel la uneltele sale, clamat nonconformism, dar în fapt încadrare perfectă în peisajul epocii.
Şi totuşi, din nuanţata judecare a acestei aparente contradicţii putem reliefa, dacă nu grandoarea (nu mai poate fi vorba de aşa ceva după încheierea unei epoci ilustrate de concepţia unui Platon, pentru care poezia şi arta în genere trebuiau să formeze spirite devotate cetăţii), cel puţin originalitatea poeziei elenistice, atât de mult discutată în ultima sută de ani de minuţioasă exegeză. Oare încercarea, în finalul ei şi în mare pe deplin reuşită, de a se debarasa de o zdrobitoare zestre (începând cu Homer şi sfârşind cu Euripide), grandios monument de poezie aşezat pe un soclu de realitate socială şi politică atât de diferit de cel al vremii, nu înseamnă nu numai o originalitate de gândire, ci şi o voinţă artistică puternică, de readaptare a uneltelor, acordându-le cu tema şi spiritul zilei?
Tot lestul de „arhaism” şi de erudiţie mitologică, tribut plătit claustrării voluntare prin eliminarea vieţii şi implicit a poeziei sociale, nu ne pare a fi o rămăşiţă a unor vremuri revolute, ci un nucleu (o, vai, cât de puţin substanţial şi actual) pe care urma să-l înconjoare „haina modernului”. Nonconformismul poeziei elenistice este îndreptat împotriva prestigioasei zestre anterioare, de la care împrumută o parte din vechiul pe care-l detesta pentru a cânta „actualul” artificios, manierist ca formă şi conţinut. Interesul publicului larg (scăpat, o dată cu apariţia lui Euripide, de spectacolele de tip „educaţie cetăţenească”) se îndreaptă spre genuri literare uşoare, către „revista” de la colţul de stradă care era „mimul” sau către „melodrama” comediei noi sau a hilarotragediei. Marea poezie dramatică, definitiv apusă, este înlocuită cu un gen căruia, prin natura sa, îi lipseau spectaculosul şi publicitatea: elegia, producţia de cabinet, cu notă exclusiv personală şi deci cu audienţă redusă. Poezia de cabinet, de cenaclu, este o poezie care rareori se declamă, fiind cunoscută prin lectură, motiv în plus pentru a o face greu accesibilă.
Dragostea devine subiect de predilecţie şi, aşa cum vom vedea, poate chiar un simbol. Literatura se apleacă din ce în ce mai mult către acest simţământ redat nu cu măreţia unei pasiuni demonice, ca la Euripide, nici măcar cu firescul vieţii, ca în comediile lui Menandru, ci cu o notă de stereotipie şi de fad, rareori străpunsă de sentimentul adevărat.

Ce diferenţă între stilul conversaţiei a doi proaspăt însurăţei în Economicul lui Xenofon, unde tandreţea e exclusă, căsătoria căpătând aspectul unei asociaţii în vederea unui randament cât mai bun al gospodăriei: „Spune-mi, nevastă, ai înţeles în ce scop te-am luat în căsătorie şi în ce scop părinţii tăi mi te-au dat? Şi unul şi celălalt am fi găsit uşor pe cineva cu care să dormim, îţi dai bine seama. Dar după ce m-am gândit, eu pentru mine şi părinţii tăi pentru tine, în privinţa celui mai bun tovarăş pe care ni-l putem lua pentru casa şi copiii noştri, eu te-am ales pentru mine şi părinţii tăi mi se pare că m-au ales pe mine ca cea mai bună partidă posibilă”. Şi vorbirea ca doi îndrăgostiţi care „se vor lua”, unde pasiunea erotică rupe zăgazul, ca de atâtea ori în Idilele lui Teocrit:
Dafnis: Vino cu mine sub ulmi şi cântarea din nai mi-o ascultă
Fata: Ia-te cu naiul tu singur: nu-mi plac tânguioasele doine.
Dafnis: Teme-te, vai, de mânia zeiţei din Pafos, copilo!
Fata: Fie-i de bine Afroditei! Păzească-mă Artemis numai!
....................................................................
Fata: Tremur de frică să nasc, Ilitia greu săgetează
Dafnis: Dar şi stăpână-ta Artemis încă la faceri ajută.
Fata: Tremur de frică să nasc: mi-oi pierde şi faţa frumoasă!
Dafnis: Dac-o să naşti, în copii drăgălaşi o să-ţi vezi frumuseţea.
Fata: Ei, şi la nuntă ce zestre-mi-aduci, dacă merg după tine?
Dafnis: Toată cireada, păşunea şi toate dumbrăvile mele.
Câtă deosebire, dar şi câtă asemănare, căci, pasiune sau nu, despre treburi gospodăreşti vine în tot cazul vorba.
De natură intimă sau savantă în cea mai mare parte a ei, poezia alexandrină, cronologic postaristotelică şi atât de departe din punct de vedere estetic de perpetuata optică prin veacuri a Stagiritului, a rămas până acum un secol în afara preocupărilor criticii literare, deşi legăturile ei cu poezia medievală, renascentistă şi postrenascentistă europeană sunt multiple. Unii din exegeţii înaintaşi s-au străduit să-i releve meritele pe care cercetările recente, prezentându-le într-o formă nouă, le îmbogăţesc în acelaşi timp cu semnificaţii ce fac şi mai apropiate aceste producţii literare de spiritul omului moderninfo.
O poetă din Pelopones, Anytes din Tegea în Arcadia (statuia ei a fost lucrată de Cefisodot şi Timarhos, fiii lui Praxitele, şi de Euticrates, fiul lui Lisip), a cărei lirică este în întregime pierdută, se ilustrează în acest sfârşit de secol IV prin epigramele ei simple dar pline de delicateţea simţirii. Se va fi bucurat de o anume faimă din moment ce chipul ei a fost lucrat de unele dintre numele cele mai cunoscute ale sculpturii vremii. O epigramă ceva mai târzie (după invazia galaţilor din 279, dar care îi este totuşi atribuită), glăsuieşte în stilul unei inscripţii funerare:

 

Moarte suntem, o, Milet, patrie dulce! Fugit-am
Trei mândre fete de-oraş, galatul cu crud obicei.
Aresul celtic ne-a-mpins violent spre o astfel de soartă.
Sabia n-am aşteptat celtul în piept a-mplânta,
Nici Himeneu siluit, ci în Hades găsit-am scăpare,
Soţ de tustrele ales, cu braţul apărător.

Influenţa ei asupra şcolii de la Cos şi mai ales asupra alexandrinului Calimah se pare că va fi fost sensibilă. Şcoala poetică insulară abia pomenită ia fiinţă în primii ani ai secolului III, având o existenţă de câteva decenii, cu un puternic ecou în toată poezia elenistică ulterioară. Maestru era Filetas, originar din insulă (născut pe la 340), a cărui reputaţie de erudit a făcut să fie ales de Ptolemeu Soter pentru a deveni preceptorul fiului său (viitorul Ptolemeu Filadelful). Plecat în 295 la Alexandria, el se reîntoarce după câţiva ani la Cos, unde îşi petrece restul vieţii, înconjurat de tineri discipoli talentaţi, ca Hermesianax, Teocrit, Aratos, Asclepiades din Samos. Opera astăzi pierdută, constă în elegii de dragoste închinate iubitei Bitis, într-o culegere de poezii uşoare - dintre care multe epigrame - intitulate Jocuri (Paígnia) şi în câteva poeme cu teme mitologice, ce sunt pentru noi doar simple nume.
Studiul îndelungat, şlefuirea continuă a producţiilor poetice i-ar fi şubrezit sănătatea, grăbindu-l spre Hades, dacă ar fi să dăm crezare autoepitafului menţionat de Atenaios:

Eu sunt Filetas, străine, cuvântul cel care înşală
Şi lucrul până în zori, ele la moarte m-au dus.

Îşi imploră iubita să nu-l dea cu totul uitării, prefigurând, într-un spirit nou, o temă atât de folosită după el:

Lacrimi din suflet să verşi şi bune cuvinte de jale
Şi aminteşte-ţi atunci de mine când n-oi mai fi!

Amicul şi discipolul lui Filetas, Hermesianax din Colofon, este autorul, printre altele, a trei cărţi de elegii (închinate „doamnei sale”, pe nume Leontion) în care pasiunea e substituită de erudiţia cu care dovedea că toţi poeţii sunt îndrăgostiţi. Luată ad litteram, această amplă demonstraţie este neverosimilă şi absurdă.

Dacă ne gândim însă că în bună filieră platonică dragostea este o condiţie primordială a cunoaşterii, am putea atribui acestor versuri şi altora asemănătoare de mai târziu o anume intenţionalitate iniţiatică cu valoare de simbol, aşa cum se întâmplă în poezia Renaşterii europene, fapt care ar corespunde de altfel atmosferei de cenaclu, tipică poeziei elenistice, unde aluziile în cerc închis la evenimente, persoane şi locuri, chiar dacă nu pot fi totdeauna înţelese, sunt însă mereu evidente.

Fanocles, contemporan cu Hermesianax, în acelaşi mediu cosian compune acelaşi gen de elegii erotico-mitologice, în care influenţa stilului lui Hesiod e mai degrabă o rafinată aluzie erudită decât o vulgară imitaţie.
Alexandru din Etolia, încă un discipol al lui Filetas, se numără printre întemeietorii elegiei alexandrine, chemat fiind de către Filadelf în capitala sa spre a lucra la organizarea vestitei Biblioteci (revizuirea operelor tragediei attice).
Arta epigramei (a in-scripţiilor în versuri), ilustrată încă din epocile anterioare, cunoaşte la începutul sec. III, tot în anturajul lui Filetas din Cos, mai multe nume dintre care cel al lui Asclepiades din Samos este legat şi de reactualizarea în metrica elenistică a unui anumit tip de vers.
Teocrit îl menţionează în Idila VII sub numele de Sikelidas din Samos, atunci când se referă la vestitul cenaclu insular din care, în acea vreme, făcea parte:

Unde te duci, Smihida, aşa de grăbit, la amiază
Când şi şopârlele dorm pe sub gardul de spini aciuiate,
Iar ciocârlanii moţaţi nu mai zboară încolo şi-ncoace?
La vre-un ospăţ îi dai zor nepoftit, au te duci la moşia
Vr-unui prieten de-al tău din oraş, căci pe drum bolovanii
Sună de iute ce mergi, loviţi de-ncălţările tale?

Zău că nu! Căci socotesc că eu nu pot întrece din cântec
Pe Sikelidas din Samos, vestitul, şi nici pe Filetas.

Puţinele epigrame care ni s-au păstrat de la Asclepiades ni-l înfăţişează ca pe un poet rafinat, lustruind până la perfecţiune micile bucăţi în versuri ale acestui gen atât de îndrăgit de poeţii timpului. Dragostea este tema predominantă, dar în exprimarea ei nu lipseşte umorul:

Noapte era şi ploua şi al treilea ghinion era vinul
Pentru cel îndrăgostit, singur cu vântu-ngheţat.
Şi mai pe mândra făcea juncana frumoasă: „O, fie
Însuţi la rându-ţi s-alergi, prag de-aciuiat negăsind”,
Leoarcă de ploaie şi vin, astfel strigatu-i-am: „Zeus,
Sfinte, opreşte, şi tu cândva ai învăţat să iubeşti!”

lirismul şi pasiunea erotică:

Dulce e vara când cel însetat cu omăt se alină
Dulce-i şi pentru năier primăvara Cununa pe cer
Dar şi mai dulce-i atunci când într-un pat îndrăgostiţii
Jertfă-Afroditei aduc unul şi altul deodat'!

şi gustul pentru spiritul ales, supremă podoabă a frumuseţii şi dragostei. Pe acesta din urmă Asclepiades îl descoperă la două femei fermecătoare, Filainion şi Didima, poate curtezane de culoare, dar pielea lor închisă nu-l împiedică să-şi exprime pasiunea şi admiraţia cu accente ce amintesc Cântarea cântărilor („Neagră sunt, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului”):

Didima m-a cucerit cu-a ei limbă mult ascuţită;
Vai, cum e ceara la foc, când îi văd chipul mă fac.
Ce dacă-i neagră, nu sunt negri cărbunii şi totuşi
Când se aprind strălucesc ca rozele ce înfloresc?

Exoticul apare deci foarte timpuriu în poezie, poate înainte de a deveni o temă comună artelor majore şi miniaturale; în tot cazul, în toreutica greco-orientală e prezent încă din a doua jumătate a sec. V, şi nu este cu totul întâmplătoare această coincidenţă: vom vedea că poeţii elenistici, în afară că descriu cu amănunţime prestigioase realizări ale toreuticii, au conştiinciozitatea unor meşteri aurari atunci când îşi cizelează poemele.
Contemporanii şi discipolii lui Asclepiades au fost Hedilos şi Posidipos, cel din urmă, cu un aer melancolic şi pesimist puţin convingător, cântând ca şi maestrul său, în epigrame nu însă tot atât de strălucite, pe Mimnerm şi Antimahos.
Rafinamentul şi erudiţia ating apogeul pe la începutul secolului III în poemele figurate care, prin dispoziţia versurilor, profilează obiectul ce constituie tema poeziei respective. Aceste jocuri ţinând de domeniul tehnicii versificaţiei (tehnopaígnia), pe care grecii le numeau eshematisména, au fost numite de noi caligrame, după titlul dat de Guillaume Apollinaire propriilor sale producţii, aidoma celor elenistice de care ne ocupăm. („Caligrafi perfecţi”, într-un sens învecinat, sunt numiţi de autorul Tratatului despre sublim mai mulţi poeţi alexandrini, printre care şi Calimah).
Simias şi Dosiadas din Rodos, ca şi Teocrit (o unică piesă numită Naiul) s-au ilustrat în caligrame. Simias compune două ouă şi două securi, ca şi o pereche de aripi, iar Dosiadas două altare, dintre care unul nu-i este sigur atribuit. Aripile lui Simias aparţin lui Eros, cântat ca o forţă cosmică:

Iată-mă, eu sunt acel ce domneşte pe Pământul cu pieptul adânc,
De când stă ceru-n înalt. Mic de sunt, am totuşi barbă
Fiindcă născut am fost când stăpână era Ananke:
Toate supuse-i erau pe pământ
Şi tot ce mişcă
Văzduhul.
Feciorul
Haosului sunt,
Nu în aripi iutele Cipridei fiu
Şi-al lui Ares; eu nu prin forţă putere am, ci
Dulcea convingere-i arma-mi. Pământul şi marea, şi cerul
Cel de aramă supuse-s şi sceptrul luându-li-l, jude sunt printre zei.

Rafinamentul extrem îşi află, ca să spunem astfel, perechea contrarie într-o izbucnire impetuoasă a grotescului, a parodiei, uneori chiar a expresiei grosolane, intenţionând să redea cât mai fidel realitatea în particularităţile ei scatologice. Astfel de producţii sunt, împreună cu cele mai înainte discutate, proprii începutului perioadei elenistice. Sotades din Maroneea în Creta este reprezentantul satirei grosolane, demnă urmaşă a amestecului de proză şi versuri de natură burlescă pe care Menipos din Gadara, cinic cu reputaţie dubioasă, o face cunoscută pe la sfârşitul sec. IV. Satira „menipee” va fi cultivată secole mai târziu de literatura latină.
Regii elenistici sunt şfichiuiţi de usturătoarele cuvinte ale lui Sotades, astfel că Filadelful porunceşte unui amiral al său să-l prindă în momentul când părăsea Alexandria şi, cusut într-un sac, să-l azvârle în mare. Numele i-a rămas legat de versul ionic de care s-a folosit cu rezultate atât de puţin dezirabile.
Parodia literară este ilustrată de Rinton din Siracuza sau din Tarent, care a trăit sub Ptolemeu Soter şi Filadelful. Genul său este cel al hilarotragediilor sau al „tragediilor vesele”, deosebit de populare în Grecia Mare (Italia de sud), cărora însă poetul nostru le-a dat strălucire graţie talentului său remarcabil. Heracles, Ifigenia, Amfitrion, iată doar câteva titluri, singurele ce s-au păstrat din toată producţia acestui interesant poet.
Destinat a fi jucat la colţ de stradă de către grupe mici de actori ambulanţi, fără pretenţii de mare artă şi nenecesitând amenajări scenice, era mimul. Apariţia acestuia în literatura greacă datează din sec. V. Sofron siracuzanul era iniţiatorul genului care reda, fără caricaturi grosolane, scene din viaţa zilnică a vremii, conturând în mod pregnant caractere, cu mijloace literare, dar şi cu acea precizie ce ne reaminteşte de Caracterele lui Teofrast, operă de rigoare şi analiză psihologică ieşită din mediul aristotelic.
Până la sfârşitul secolului trecut, Herondas era numai un nume. Kenyon publică în 1891 un papir (azi la British Museum) conţinând şapte mimi şi mai multe fragmente ale acestui poet, originar poate din Siracuza, dar care trăieşte la Cos, opera sa înfăţişând tablouri din viaţa orăşenească a insulei. Limba este ionică, amestecată cu multe dorisme şi atticisme, iar versul este coliambic, adică trimetru iambic „şchiop” (skazón), în care ultimul iamb este înlocuit cu un spondeu.
Titlurile micilor scenete cu două sau trei personaje sunt grăitoare asupra conţinutului: Codoaşa, Negustorul de fete, Dascălul, Femeile la templul lui Asclepios, Geloasa, Prietenele intime, Cizmarul, Visul, Femeile la ospăţ, Torcătoarele etc. Ele erau alcătuite pentru a fi citite sau cel mult recitate în public, nu jucate, căci structura lor e mai degrabă narativă decât dramatică. Realismul lui Herondas nu se teme de obscenitate, însă nici nu o caută cu tot dinadinsul. Stilul este viu şi presărat cu reflecţii tipice „experienţei de viaţă” de care se foloseşte Gilis în Codoaşa:

Curtezana:
Deschide, sclavo! Ce vânt te-a adus pe-aici,
Gilis, că rar te-arăţi ca o zeiţă pe
Pământ? Sunt luni vreo cinci de când nu te-am văzut,
Pe ursitoare, nici în vis, la uşa mea.
Gilis:
Departe stau, copila mea, şi-n mahala
Îţi urcă glodul chiar pân-la genunchi, iar eu
Ca musca am putere. Îmbătrânind, o, vai,
Ne gârbovim, ne scade umbra tot mereu!
Curtezana:
Taci, tu, pe vârstă vina să nu dai, mai poţi,
Gilis, încă mulţi bărbaţi de gât să strângi!
Gilis:
De mine-ţi râzi! Ce vrei, e-al tinereţii joc!
Dar tu, copilă, vremea singur-pritoceşti
De zece luni de când Mandris plecă-n Egipt
O slovă n-ai primit. Dospeşti în pat pustiu.
Uitat-a tot. Din nou potir sorbit-a el!
Acolo-i locul Afroditei pe pământ
Şi ce-ţi pofteşte inima, pe dat-găseşti!

Ascultă ce-am să-ţi spun, căci am venit-nadins.
Băiatul Metacinei...
Curtezana:
Gilis, înnoptează mintea-ades albitul păr?
Pe al lui Mandris drum de-ntors mă jur şi pe
Demetra bună, alta de-ar fi fost, nu tu,
Şi ascultând-o sigur i-aş fi arătat
În ritm să şchioapete cu şchiopu-i cânt!

Mimii lui Herondas sunt un preţios document asupra vieţii zilnice dintr-un oraş grecesc în primele decenii ale sec. III, şi din acest punct de vedere vom mai avea prilejul să revenim asupra lor.
O sinteză armonioasă între rafinamentul şi preţiozitatea şcolii din Cos şi poezia realistă, uneori, aşa cum s-a văzut, grotescă şi plină de obscenităţi şi invective, realizează într-un stil ales şi mult apropiat de gustul modern Teocrit, în binecunoscutele Idile.

(Eidýllion este diminutivul lui eídos, care în limbajul erudit însemna bucată în versuri şi nu „tablou, miniatură"” denumirea de Idile este dată operei lui Teocrit de către gramaticul care cel dintâi a alcătuit o astfel de culegere - eklogaí din opera poetului).
Din punctul de vedere al formei, acestea sunt o îmbinare perfectă între o scenetă (mimul care mimează sau imită o situaţie, o acţiune), o bucată lirică sau una epică. Partea preponderentă pe care unul dintre cele trei genuri o ocupă în structura de ansamblu a fiecărui poem dă tonul întregului. Partea centrală a pieselor lirice este formată de un „bucoliasm” (bukoliasmós), adică întrecere poetică între doi păstori care improvizează cântece alternate (amoibáia méle) ca, de pildă, în Idila V, Cântecul căprarului şi al păstorului, unde acestea sunt precedate de un dialog stimulativ între cei doi concurenţi:
Lacon:
Greieri, uitaţi-vă cum cicălesc pe căprarul acesta.
Tot aşa voi cicăliţi şi pe secerători cu cântatul.
Comata:
Ah / Că urâte mi-s vulpile cele cu coadă stufoasă
Care tot vin de ciupesc într-amurg ciorchinii lui Micon.
Lacon:
Mie la fel cărăbuşii, căci ei lui Filonda-i mănâncă
Toate smochinele lui şi-apoi zboară pe-a vântului aripi.
Poemele în care predomină mimul au partea lirică situată la sfârşit, ilustru exemplu fiind Idila XV, Siracuzanele sau femeile la sărbătoarea lui Adonis, unde în final cântăreaţa intonează trénos-ul sau bocetul pentru Adonis.
În fine, piesele în care bucăţile epice sunt foarte întinse în raport cu întregul poartă denumirea de epýllia, ele fiind adevărate fragmente de epopee. Pruncul Heracle (Idila XIV) şi Heracle ucigaşul leului (Idila XXV) exemplifică această din urmă categorie.
Dragostea este tema universală a poemelor, fie că este ea fericită, nefericită, legată de figuri mitologice sau de persoane reale. Atmosfera generală este erotismul, care de multe ori ar părea o obsesie, în nici un caz, în ceea ce-l priveşte pe Teocrit, un laitmotiv care să acopere lipsa de talent. Harul poetic al acestuia este viguros, el îngemănând fericit ceea ce în vremea elenistică s-a aşezat întotdeauna pe poziţii diametral opuse: rafinamentul poeziei de curte cu prospeţimea cântecului popular, aşa cum a fost şi cum a dăinuit până astăzi în Grecia Mare (Italia de sud) şi în Sicilia. Căci Siracuza a fost patria poetului şi atmosfera siciliană a rămas bine întipărită în sufletul celui ce avea să-şi petreacă restul vieţii la Cos şi la Alexandria. Rareori apare acel „manierism” constând din reluarea unei teme homerice, cum ar fi descrierea unei cupe, ce ne duce cu gândul la scutul lui Ahile făurit de Hefaistos:

 

Sus, pe la buze, o viţă de iederă e-ncolăcită
Şi presărată cu nemuritoare, iar jos, tot asemenea,
Fuge-mprejur înc-un vrej cu podoaba-i de galbene fructe
Între ghirlănzi e făcut-o femeie, zeiască minune,
Care-i gătită cu peplu şi cu diadem. Lângă dânsa,
Mândru la păr dichisiţi, doi bărbaţi...

Păstorii nu sunt întotdeauna idealizaţi; atunci când sunt frumoşi, sunt frumoşi, dar când sunt urâţi, poetul nu se dă în lături să o spună:

O! Drăgălaş-Amarilă, de ce tu din peştera asta
Nu te mai pleci să mă vezi, nu mă chemi? Pe drăguţul tău oare
Tu îl urăşti? Ori îţi par, Amarilă, când stau lângă tine,
Cârn şi cu barba zburlită? Mă faci să mă spânzur, copilo!

Întrezărim „codificată” chiar acea preferinţă pentru cacoshematie (reprezentarea urâţeniei), comună artei elenistice şi redată sub forma unui proverb:

...ades urâciunea
O! Polifem, i se pare frumoasă amorului însuşi.

Căprarii nu sunt îmbrăcaţi altfel decât apar în statuile şi reliefurile vremii:

N-ai fi putut să te-nşeli; c-un căprar semăna de minune:
O roşietică piele de ţap avea dânsul pe umeri
Deasă la păr şi cu mirosul cheagului proaspăt într-însa,
Iar veşmântul lui vechi încins îi era pe la mijloc
C-o cingătoare-mpletită; în dreapta ţinea el o caţă
Dintr-un măslin pădureţ...

iar Ciclopul însuşi îşi drege juvenilele pilozităţi ale feţei ca păcurarii ce merg întâia dată după fete:

Iar dacă-ţi pare că sunt prea păros, atunci am eu la mine
Lemn de stejar şi jeratec sub spuză, ce nu se mai stinge.

Dragostea de natură, puternic strecurată în inima sa siciliană, a sădit-o Teocrit în fiinţa păstorilor care, spre deosebire de muncitorii câmpurilor, au mai mult răgaz spre a contempla frumuseţile înconjurătoare (s-ar putea spune că chiar prea mult, căci rareori vine vorba în Idile de muls, făcutul brânzei, rânitul bălegarului şi alte treburi inevitabile în „activitatea zootehnică”):

Nu vreau nici ţara lui Pelops, nici banii vestitului Cresus
Nu vreau să-i am şi nicicând iute ca vântul să zbor,
Ci de sub stânca aceasta cânta-voi strângându-te-n braţe
Înspre-a Siciliei mări turma privind-o păscând.

Imaginaţia auditivă şi olfactivă a poetului este fecundă şi nuanţată aidoma paletei lui coloristice:

Negri de soare şi arşi, pe crengi adumbrite de frunze,
Greierii se necăjeau cu cântatul mereu, mai departe
Orăcăia un brotac în tufele cele de mure
Şi ciocârlanii cântau, şi sticleţii, gemea turturica,
Pe la izvoare zburau numai roiuri de-albine bălane,
Numai miresme de toamnă bogată pluteau pretutindeni.

Lumea animală peste care împărăţesc eroii Idilelor este apropiată omului: în singurătatea spaţiilor pastorale tovărăşia caprelor, a oilor, a juncilor şi taurilor este alături de cea fidelă a câinilor, fundalul din care se desprind chipurile cântăreţilor ce se iau la întreceri, punând drept premiu o mioară sau un ţap:

Dac-o să ieie el ţapul cornaci, tu lua-vei o capră;
Iar dacă el ca răsplată ia capra, îţi rămâne vătuia:
Până vei mulge-o, e bună şi carnea acea de vătuie.

ştiind care anume ţap, care anume mioară, animalelor făcându-li-se scurte, dar pregnante „portrete” individualizante (înţelegem astfel înclinaţia contemporanilor către modelele plastice respective):

...De ţapul din Libia însă,
Cela cu părul roşcat, te fereşte, să nu mi-te-mpungă!

Păstorii nefiind idealizaţi, cu atât mai puţin sunt zeii şi eroii. Spiritul evhemerist îşi găseşte aici ecoul. Alcmena şi Amfitrion, părinţii lui Heracle, trăiesc „regeşte” după obiceiurile ţăranilor înstăriţi.
Mitologicul este prezent în poezia lui Teocrit nu la modul ostentativ şi pedant (mai ales în bucăţile numite epýllia), ci armonios îmbinat cu realul, ca o zonă către care se îndreaptă liniile de fugă ale acestuia. De multe ori comparaţiile mitologice sau aluziile savante (ni se par savante mai mult nouă, astăzi, decât cititorilor contemporani ai poetului) sunt de nuanţă superlativă:

Noi destuparăm atunci nişte chiupuri cu vin de vreo patru
Ani. Castalide fecioare, ce staţi pe-a Parnasului culme,
Oare la Folos în peşteră-i puse-nainte să beie
Chiron moşneagul o cană c-un astfel de vin lui Heracle?

Utilizarea mitului ca simbol se face cu o graţie şi o profunzime demne de „actualitatea” poetului alexandrin. Legenda lui Hilas e folosită pentru a reda inefabilul „trecerii”, fiind după părerea noastră, alegoria cea mai mişcătoare a morţii:

În mijlocul fântânii săltau dănţuind nişte zâne,
Spaima câmpenilor, zâne ce pururea nu ştiu ce-i somnul,
Malis, Nihea cea primăvăratică şi Eunica.
Încăpătorul ulcior îl duce copilul la apă
Vrând să-l cufunde, dar zânele toate-l apucă de mână
Pofta iubirii încinse plăpândele lor inimioare
După copilul din Argos. El cade grămadă-n fântână
Ca şi atunci când o stea luminoasă din ceruri deodată
Cade-n adâncuri de mări...

Moartea, privită printre altele şi ca o posesiune erotică, nu este numai sublimarea unor observaţii din natură, ci şi ecoul unor credinţe orientale ce-şi vor găsi răsunetul târziu în arta provinciilor Imperiului roman.
Viaţa şi moartea sunt perpetuu tangente (imaginea lui Teocrit este parcă luată dintr-o demonstraţie de geometrie), nimeni nu poate însă afla punctul lor de tangenţă:

Strigă pe Hilas de trei ori atunci, cât putu să răcnească,
Hilas de trei ori l-aude, dar glasu-i ieşea din fântână
Înăduşit: el aproape fiind, se părea că-i departe...

Unele Idile adoptă câteodată un ton exemplar, fără a avea însă intenţii moralizatoare, fie debutând printr-o zicală:

Nicias, nu-i nici un leac pentru dragoste altul pe lume
Nici alifie şi nici vreo făină, socot, fără numai
Zânele care-n Pieria stau: alinarea aceasta
Este pe lume, şi-i dulce, dar n-o poţi găsi aşa lesne!

ce dezvăluie rostul poeziei ca leac al dragostei, fie încheindu-se cu o apoftegmă (sentinţă):

Ah! Şi ferice de cel care judec-acele sărutări!
El se tot roagă mereu de cel cu ochii vii, Ganimede
Gura să-i fie ca piatra din Lidia, piatra cu care
Aurul bun de cel fals îl poate cunoaşte zaraful.

 

Idilele lui Teocrit sunt pline de viaţă, de sentimente trăite, de zbucium intim plasat într-un cadru ideal, în afara realităţii cotidiene brutale şi potrivnice. Dacă analizăm tendinţa de izolare a poeziei elenistice, nu trebuie să o facem întotdeauna în defavoarea acesteia, punând-o pe seama unei comodităţi, a unui capriciu sau a unui snobism de erudiţie. Cunoaştem bine condiţiile sociale şi politice ale epocii pentru a ne da seama că izolaţionismul în chestiune poate fi privit şi ca o reacţie de apărare, direct proporţională în naivitatea, simplitatea şi intensitatea ei cu duritatea autoexilului la care e împins poetul. Şi apoi vin, evident, concesiile făcute regalilor mecenaţi. „Idilismul” poeziei elenistice nu este altceva decât o proiectare in abstracto a standardului de viaţă al şcolilor filozofice, Academia, Grădina sau Porticul, ce reuşiseră să-şi încropească o existenţă materială mulţumitoare. Autarcismul vieţii păstorilor ce se mişcă în spaţiul lor bucolic ca într-o grădină „paradisiacă” (până şi „lupul la stână” e învăluit într-o blajină înţelegere), în care nu mai trebuie adăugată decât imaginea „bunului păstor”, este dezideratul intim atât al marilor talente ale epocii, cât şi al simplilor versificatori. Evident, un paradis în care beatitudinea este atinsă prin dragoste, şi nu prin asceză. Ar fi interesant de urmărit raportul între conţinutul de idei al poeziei elenistice şi şcolile filozofice contemporane (al căror obiectiv final era împăcarea individului cu viaţa, pregătindu-l să-şi suporte destinul, să-şi educe răbdarea de a trăi) pentru a înţelege şi mai bine izolaţionismul intelectual al celei dintâi.
Calimah din Cirene (născut pe la 310/305) reprezintă culmea academismului erudit, alături de Aratos din Soloi (în Cilicia) şi Apolonios din Rodos (de fapt născut la Alexandria sau Naucratis şi autoexilat la Rodos, în urma unui răsunător scandal de natură... estetică). Bibliotecar la Alexandria după moartea lui Zenodot (scriitor poligraf cu o uriaşă activitate ştiinţifică, de care ne vom ocupa în capitolul Ştiinţa literaturii şi literatura ştiinţifică), Calimah este cunoscut mai mult sub înfăţişarea de poet doctrinar şi de curte, aşa cum se profilează ea din puţinele fragmente ale operei sale. Aítia, adică Originile (în patru cărţi) era realizarea poetică cea mai însemnată a lui Calimah (un gen de cronică în versuri plină de erudiţie, în care sunt relatate întemeierile unor oraşe şi miturile în legătură cu acestea). Ne-au parvenit doar câteva fragmente, din care cel mai interesant povesteşte iubirea dintre Acóntios şi Kydippé, prototip al romanului antic.
Ca poet de curte şi ca autor al Originilor legendare ce au avut în literatura epocii un uriaş răsunet şi apoi un persistent ecou în poezia latină, Calimah ne este caracterizat în modul cel mai pregnant printr-o scurtă bucată intitulată Şuviţa Berenicei, păstrată în traducerea latină a lui Catul (cca. 87-54). Berenice, soţia lui Ptolemeu III Evergetul, jurase, la plecarea soţului în războiul contra lui Seleuc al Siriei, să consacre o şuviţă din părul ei zeiţei Arsinoe Zefiritis. Astronomul curţii afirma, după dispariţia şuviţei din templul în care fusese pusă, că a descoperit o constelaţie cu şapte stele dispuse în triunghi între Leu şi Fecioară. Constelaţia capătă numele de Şuviţa Berenicei:

Deci, atunce, la toţi zeii, pentru soţul tău, regină,
Cu prinoasele de tauri, tu m-ai juruit pe-altar,
Dacă regele se-ntoarce: el, în vreme aşa puţină
Asia o şi lipise de-al Egiptului hotar.
Şi de-aceea, la toţi zeii cei din ceruri dăruită
Juruinţa ta cea veche eu acuma o plinesc.

De la Calimah ne-au mai rămas şi şase imnuri (Către Zeus, Către Apolo, Către Artemis, Delosului, Pentru baia lui Palas şi Către Demeter), compuse la date şi pentru ocazii diferite. Deşi aceste poeme sunt pline de o vastă informaţie mitologică, sentimentul religios lipseşte cu totul: poetul nu este decât un purtător de cuvânt oficial al regelui său (Ptolemeu II Filadelful), pe care-l reprezintă în faţa Olimpului, fără a uita să-l laude, evident nu pentru urechile nepăsătoare ale nemuritorilor. Iată cum glăsuieşte o astfel de epaínesis (laudă) cuprinsă în Imnul către Zeus:

Pildă bună este
Stăpânul nostru care-ntrece cu prisosinţă regii lumii.
Spre seară el înfăptuieşte ce-a plănuit de dimineaţă,
Spre seară - cele mari, şi-ndată ce-i vin în minte - cele mici
Un an întreg aşteaptă unii sau chiar mai mulţi, iar celorlalţi
Le pui oprelişti pretutindeni, le spulberi fiecare gând.

Sau o alta din Imnul către Apolo:

Cel care duşmăneşte zeul şi regele mi-l duşmăneşte,
Duşmanul regelui se-arată, duşmanul lui Apolo însuşi.

Calimah se ilustrează însă în literele alexandrine prin conflictul pe care l-a avut cu fostul său elev Apolonios, născut probabil între 280 şi 260, şi care de tânăr a început să lucreze la prima formă a Argonauticelor sale.
Calimah credea că momentul poemului epic de mare anvergură trecuse şi că poezia vremii, epică sau lirică, trebuia să fie scurtă. Brevitatea sau oligostihía, ca concepţie estetică, nu-i aparţinea exclusiv lui Calimah; am văzut că atât şcoala din Cos, cât şi cea din Alexandria o practicau ca un bun dobândit al timpului. În mod expres, Teocrit se exprimă:

Mult mi-s urâte, de asemenea, mie şi-a Muzelor păsări,
Care-n zadar se trudesc, cârâind pe poetul din Chios.
Hai mai degrabă să-ncepem acum păstoreştile cânturi,
O, Smihida, şi eu doar... prietene, prietene, vezi dacă-ţi place
Cântul acesta pe care-l lucrai mai deunăzi la munte

făcând aluzie la imitatorii reci ai lui Homer, poetul din Chios, cărora le opune cântecul nou, scurt (melýdrion).
Oligostihia, versul ales şi savant ce putea fi gustat numai de „cunoscători”, era după Calimah condiţia indispensabilă a unei poezii reuşite. În epigrama XXVIII ni se spune limpede:

Nu e pe gustul meu poemul ciclic, nu-mi place
Drumul cel obişnuit care-i de gloată bătut.
Urăsc amantul acela ce tuturor li se oferă,
Nu beau de unde beau toţi, tot ce-i public urăsc!
Frumos eşti, Lisane, frumos; înainte chiar ca ecoul
Clar să repete, eu spun: altuia placă-i acum!

Iar în finalul Imnului către Apolo pasiunea polemică a poetului izbucneşte aproape fără nici o legătură cu contextul:

Invidia se furişează şoptind urechii lui Apolo:
Urăsc poetul ce nu scrie poeme mari cât largul mării!
Goneşte Febus cu piciorul Invidia, grăind aşa:
Asirianul fluviu are puhoaie mari, dar unda lui
Aduce din belşug mâl negru şi sumedenii de gunoaie.
Nici preotesele lui Deo nu iau de pretutindeni apă,
Ci merg la locul unde curge, neîncetat şi străveziu,
Izvorul sfânt şi vin de-acolo cu stropi de limpede cristal!

Învinuit de Apolonios că este împotriva poemului ciclic, pentru că el însuşi nu era în stare să-l compună, lipsindu-i respiraţia largă, Calimah scrie un epýllion de aproape 500 versuri, intitulat Hecále. 50 de versuri descoperite în 1893, pe lângă altele câteva de mai înainte cunoscute, este tot ce posedăm din acestă bucată poetică exemplară. Hecále e numele unei bătrâne sătence din Attica, care găzduieşte pe Tezeu în ajunul luptei acestuia cu Taurul de la Maraton. Se pare că accentul cădea nu pe epic, ci pe descrierea vieţii bătrânei, înfăţişând convorbirile ei cu eroul, pline de aluzii mitologice, eliminându-se astfel bagajul cunoscut de fapte ale legendei. În fond, Calimah şi Apolonios în disputa lor se aflau fiecare pe planuri diferite: primul concepea poemul epic de scurte dimensiuni, plin de aluzii şi puternic ancorat în atmosfera cotidiană, cel de al doilea era adeptul poemului ciclic de hieratism desuet, pudrat din abundenţă cu erudiţia mitologică ce constituia pâinea zilnică a atâtor pensionari ai Muzeului, măcinaţi de o trudă sterilă.

Ca doctrină estetică, brevitatea alexandrină postula opera perfect conturată, închisă atât sub aspect formal, cât şi sub acela al conţinutului şi sensului, prin numeroasele precizări şi aluzii mitologice ce-i dădeau un aspect stufos şi un profil traforat. Caligramele par expresia limită a acestei concepţii, reperabilă şi în plastică. Ea este una din faţetele barocului elenistic, asupra căruia vom reveni într-un capitol anume.
Apolonios, plecat din Alexandria la Rodos după ce Calimah scrisese, spre sfârşitul vieţii, împotriva sa poemul Ibis, în care asemuia acestei păsări cu obiceiuri respingătoare, după credinţele populare, pe poetul Argonauticelor, se aşterne serios pe lucru, reface poemul în întregime (care „căzuse” la o lectură publică la Alexandria, prin 265) şi este aclamat în insulă, iar mai apoi şi în capitala pe care o părăsise hulit. Pentru ultima formă a Argonauticelor se pare că a utilizat Aítia şi Hecále ale lui Calimah.
Cele patru cărţi ale poemului nu sunt însă din acest motiv mai puţin anoste şi homerizante. Cuvinte, uneori expresii întregi, comparaţii, situaţii sunt luate aidoma sau imitate după Homer, cu excepţia, bineînţeles, a suflului genial al înaintaşului. Legenda argonauţilor porniţi să dobândească lâna de aur este tratată într-un gen mixt: al Iliadei şi Odiseii. Luptele, peregrinările marine şi terestre, dragostea şi mai ales dragostea Medeii fac din acest poem-fluviu o nesfârşită succesiune de tablouri, lipsit fiind de o acţiune închegată, căci călătoria argonauţilor formează doar traseul liniar al întregului. Apolonios realizase un mare poem din mai multe bucăţi lipite cap la cap: involuntar, el a dat dreptate lui Calimah. Aceste bucăţi mici sunt dispuse după o anumită schemă, simetrice sau corelate, alcătuind un meşteşugit mozaic ce intenţionează a echilibra modul savant prin cel naiv. Cu alte cuvinte epýllion-ul scurt este elementul de bază prin care se structurează întregul din aproape în aproape.
Accente originale sunt atinse în cartea a III-a, acolo unde se relatează dragostea Medeii pentru Iason. Eros, copilul răsfăţat al Afroditei, intră în scenă (cele de mai jos ne duc cu gândul la atâtea reprezentări ceramice sau în basorelief):

Eros, prin aerul pur sosi nevăzut ca năpasta
Dragostei, ca un tăun ce iarna dă printre juncane
Şi-i numit de văcar myops. Se aşază în pragul
Casei şi-n uşi rezemat, încordează, pârdalnicul, arcul,
Nouă săgeată alegând, de multe dureri purtătoare.
Apoi cu pasul lui iute, mereu nevăzut, trece pragul,
Ochi vultureşte rotind, la picioarele lui Iason se-ascunde.
Coarda în care a pus săgeata crestată la mijloc
Tare o trage-ntinzând bine arcul către Medeea,
Care, ţintită, simţi toropeala cum trupu-i cuprinde.

Iese apoi hohotind din palatul cu-nalte tavane.
Inima fetei ardea, săgetată, ca focul, pe Iason
Înlănţuind în priviri strălucitoare şi pieptul
Repede îi tresălta, iar în minte un gând avea fata
Roasă de dulcea durere. Tot aşa o femeie ce toarce
Când şi când focu-nteţeşte, găteje-aruncând pe cărbune,
Ca şi noaptea să aibă lumină la lucru. Un tăciune
Flacăra mare aprinde şi din lemne rămâne cenuşa.
Astfel în inima ei Medeea de dor era arsă
Şi obrăjorii pe rând se făceau când roşii, când galbeni.

Comparaţia din urmă indică oricui a citit pe Homer modelul pe care-l avea necontenit în faţa ochilor Apolonios. În acest caz, şi în atâtea altele, imitaţia e de calitate, ea este pe drept cuvânt o re-creaţie. Simţămintele puternice ale Medeii pentru Iason, pe care abia îl cunoscuse, trădează natura pasionată a temperamentului ei:

Fiul lui Aison sclipea între toţi, căci frumos era dânsul.
Ochii spre el aţintind îl privea Medeea prin văluri,
Iar mintea ca într-un vis luneca după cel care pleacă.

Şi-şi amintea cum era, ce veşminte purta, ce spusese,
Cum şezuse şi cum părăsise apoi palatul.
Nu putea crede, aşa tulburată, că-un altul pe lume
Mai exista; în urechi îi sunau încă, dulci cum e mierea,
Vorbele ce le-a rostit. Se temea pentru el să nu piară,
Pricină taurii fiind sau poate însuşi Aetes.
Îl jeluia ca şi cum pornit ar fi fost înspre Hades:
Lacrimi de milă adâncă pe obraji se scurgeau în tăcere!

Sentimentul religios, frica de supraomenesc sunt înlocuite în poemul lui Apolonios, ca de altfel în toată poezia elenistică, prin teama de exorcism şi teama de dragoste, forţă cosmică, după cum declara Simias din Rodos, care răpeşte femeilor ruşinea şi bărbaţilor curajul şi mintea. Teocrit în Vrăjitoarele pune exorcismul în slujba dragostei:

Testilis, tu! buruienile unde-s şi laurii? Dă-mi-i!
Cinge şi cupa aceasta cu roşie lână de oaie!
Am să vrăjesc pe iubitul meu cel fără de inimă...

Apolonios îl va folosi, prin Medeea, ca deux ex machina al rezolvării unor situaţii pentru care „în mod normal” Homer ar fi făcut apel la zei. Indiciul este deosebit de preţios pentru mentalitatea epocii şi pentru rolul exclusiv „de figuraţie” al Olimpului.

Apolonios este deci un poet care rezistă la lectură numai antologat. În acest chip este chiar un mare poet. Lipsa de suflu pe care i-o reproşa lui Calimah este în fapt şi propria sa discontinuitate de inspiraţie: scurtele fragmente strălucite sunt despărţite de plicticoase mlaştini de proză.
Mai în vârstă decât Calimah, maestru de cor al şcolii alexandrine, Aratos din Soloi s-a născut pe la 315. A studiat la Efes şi la Atena, aici ca elev al peripateticianului Praxifanes şi al lui Zenon, întemeietorul stoicismului, pentru a se afla apoi în anturajul lui Filetas la Cos. Antigonos Gonatas îl cheamă la curtea lui, unde va rămâne tot restul vieţii, cu excepţia unor îndelungate călătorii la Alexandria în răstimpul cărora leagă prietenie cu Calimah, aflat către apusul său.
Filozof, matematician şi poet erudit, Aratos este autorul mai multor lucrări în proză, astăzi pierdute. Pentru contemporani şi pentru noi el este mai ales poetul Fenomenelor (în două cărţi, prima de 732 versuri, ocupându-se de concepţiile astronomice ale epocii, iar a doua de 422 versuri, în fapt, un curs de meteorologie populară).
El readuce în actualitate poezia didactică, ilustrată mai înainte de Hesiod, Xenofan, Parmenide şi Empedocle. Ca om de ştiinţă, Aratos nu este un cercetător, el nu face decât a transpune în versuri descoperirile savantului pasionat care era Eudoxos din Cnidos.
Iubit de toţi confraţii, Aratos devine repede un clasic: cartea lui circulă din mână în mână, numeroşi cititori ai manualelor de „cultură generală” găsind într-însa prilejul de a învăţa în mod agreabil o serie de lucruri utile. Calimah vedea în ea triumful poeziei erudite, care-i era atât de dragă:

Versul e al lui Hesiod, al lui e şi stilul, poetul
Din Soloi nu a urmat vreun poetastru uitat.
El cântul şi l-a plăsmuit pildă luând ce-i mai dulce în epos,
Al veghei lui Aratos rod, vers rafinat, te salut!

În jurul numelor notorii ce au fost pomenite gravitează o serie întreagă de personaje active atât ca productivitate literară, cât mai ales ca susţinători fervenţi ai vieţii de cenaclu. Operele lor sunt astăzi pierdute şi nu putem şti dacă e cazul să regretăm prea mult acest fapt. Astfel de organizatori de cenacluri sunt, de pildă, medicul Nicias din Milet, prietenul lui Teocrit, pomenit de poet în mai multe Idile, sau Heraclitos din Halicarnas, a cărui moarte Calimah o deplânge într-o epigramă, unde, prin „cântările de privighetori” înţelegea probabil versurile lirice ale dispărutului:

Soarta ta cineva mi-a descris-o, Heraclitos, câte
Lacrimi am mai vărsat, când mi-am reamintit
Soarele că l-am culcat în apus deseori stând de vorbă,
Oaspe din Halicarnas, de mult cenuşă-ai ajuns!
Dar ale tale cântări de privighetori trăiesc încă,
Hades ce toate le ia, nu le va stinge nicicând!

O dată închisă pleiada marilor poeţi elenistici (pleiadă de la Pleiade, cele şapte fiice ale lui Atlas, metamorfozate în stele, cu mai multe variante în funcţie de antologişti, subliniază preferinţa de natură astrologică a epocii pentru cifra 7), ne putem îndrepta atenţia asupra imitatorilor care le-au fost contemporani sau i-au urmat. Licofron din Calcis în Eubeea, născut pe la sfârşitul secolului IV, vine la Alexandria la curtea Filadelfului unde dobândeşte reputaţia unui bun poet tragic. Dispariţia teatrului său, ca şi a altor opere aparţinând genului, pune sub semn de întrebare încercarea de reconstituire a tabloului vieţii literare a vremii. Ni s-a păstrat însă un poem de 1474 de versuri, intitulat Alexandra, scris probabil în jurul anului 274, celebru în epocă şi mai apoi. O sclavă relatează cuiva profeţiile Alexandrei, adică ale Casandrei, fata lui Priam, care merg până în perioada alexandrină. Calimah şi erudiţii de o seamă cu el vor fi aflat în versurile lui Licofron o nespusă delectare: ermetismul, în perfect acord cu natura mantică a subiectului, a adus autorului o glorie mult mai mare decât cea dobândită prin lucrările dramatice. Spiritul de cenaclu reuşise să impună o operă, impunându-şi de fapt propriul gust, căci valoarea reală a poemului este nulă, după cum se poate judeca dintr-un fragment, ce narează expediţia argonauţilor:

Şi mai apoi trimis-au lupii lui Atràx
Şi cel ce încălţat era doar c-o sandală
Să fure lâna păzitoarelor priviri
Balaureşti în pază dată, când sosi
În Kytia din Libia, el care-a culcat
Prin farmec hidra cea cu patru nări
Şi plugu-a luat la taurii suflători de foc
Punându-l în bucăţi într-un cazan; cu chin
Pe pielea de berbec apoi mâna a pus
Şi cioara nechemată el răpind, pe ea
De frate ucigaşă şi de prunci, cu el
O duse-n plutitorul loc de zumzet plin
În timp ce strigăte scotea de pe-alte lumi
Cu muritoru-i glas călăuzind.

Obişnuit cu limbajul tragic, Licofron supralicitează, folosind la tot pasul „cuvinte cu panaş” în maniera lui Eschil şi a lui Pindar (actualizarea arhaicului în civilizaţia elenistică o vom repera în mai multe rânduri), care, puse în slujba unui subiect profetic şi a unei mitologii erudite, creează exact efectul contrariu celui scontat: în loc să înalţe şi să facă să vibreze mintea cititorului, o plictisesc şi o irită.

Nu numai Calimah, ci şi Apolonios şi-a găsit imitatori contemporani. Compatriotul lui Licofron, Euforion, născut pe la 276, devine bibliotecarul lui Antioh III cel Mare şi autor al unei serii de poeme epice ce se pare că vor fi fost înmănuncheate într-un ciclu, având deci o oarecare legătură între ele.
Rianos din Creta, poet epic şi autor de epigrame, este un alt epigon al exilatului din Rodos; Aratos şi poezia sa didactică află admiratori şi imitatori în Eratostene (Hermes) şi Nicandru, de la care în mod surprinzător ne-au rămas două poeme, Teriaká (de 958 versuri, ocupându-se de muşcăturile animalelor sălbatice şi de remediile ce trebuie aplicate) şi Alexifármaca (de 630 versuri privind contraotrăvurile). Păstrarea unor astfel de texte versificate se datorează sfaturilor practice ce le recomandă şi nu vreunei valori literare.
Teocrit este, de asemenea, imitat de Bion din Smirna, se pare un contemporan, iar mai târziu de Moshos din Siracuza, elev al lui Aristarh (la apogeu, deci la jumătatea sec. II). De la cel din urmă ni s-au păstrat două bucăţi în genul acelor epýllia ale lui Teocrit. Numele lor sunt Europé (162 versuri) şi Mégara (125 versuri). Răpirea Europei de către Zeus, transformat în taur, este un poem plin de graţie în sensul cel mai bun al şcolii alexandrine a veacului II, în care au înflorit întotdeauna talentele reale şi spiritele delicate ale însoritei Sicilii. Descrierea coşului Europei este făcută cu o bogată imaginaţie coloristică ce întrece cu mult posibilităţile materiale ale celei mai avansate toreutici: îmbinarea întru aceeaşi piesă a emailului, aurului, argintului şi bronzului:

Un coş de aur splendid purta Europa cu dânsa,
Lucru făcut de Hefaistos, minune era şi nu alta!

Fiica lui Inahos, Io, în aur era-nfăţişată
Când încă juncă era şi nu luase chip de femeie.
Ea peste tot alerga pe câmpia sărată a mării
Ca şi cum ar fi-notat, de-albastru email era marea:
Doi oameni pe malul râpos stăteau strânşi unul în altul
Junca ce-noată privind, iar Zeus Cronidul cu mâna
O atingea uşurel, prefăcând-o în femeie pe malul
Nilului cu şapte guri, vărsând apă de-argint, iar vaca
Bronzul închis o reda-nchipuit era Zeus din aur.
Coşul rotund mai purta pe sub buză culcat şi pe Hermes,
Iar lângă el era-ntins şi Argos privindu-şi somnul cel
Veşnic cu ochii deschişi şi din sângele-i iată cum creşte
Trup prinzând un păun, ce-ntindea penele-i multicolore
Ca nişte vâsle ce-mping iute corabia pe mare
Marginile-acoperind ale coşului mândrei Europe.

Europé este una din piesele cele mai frumoase ale poeziei alexandrine; prin poeţi de talia lui Moshos au exercitat Idilele lui Teocrit influenţa lor covârşitoare asupra liricii latine de la sfârşitul Republicii.
În secolele II şi I, genul prin excelenţă al poeziei alexandrine este epigrama în care au excelat un veac şi jumătate mai înainte Asclepiades din Samos şi Leonidas din Tarent. În această vreme însă toată lumea compune epigrame: poeţi de profesie sau intelectuali de nivel mediu alcătuiesc cu uşurinţă câteva distihuri. Pe cât este de numeroasă această poezie de ocazie (sunt cunoscute pentru perioada în discuţie nu mai puţin de 30 de nume), pe atât este de săracă în conţinut. Temele sunt aceleaşi (dragostea, moartea, sărăcia fericită şi alte câteva onvenţionale), iar accentele originale lipsesc cu totul. Ne vom opri totuşi asupra câtorva epigramişti, mai mult pentru a marca atmosfera decât pentru a reliefa valori reale.
Unul din aceştia e Dioscorides activ pe la sfârşitul sec. III şi interesant ca exponent al gustului (evident de natură livrească) pentru „arhaism”. Dintre epitafele imaginare ce-i sunt datorate, relevante sunt cel pentru Tespis:

Tespis aici odihneşte, cântul tragic întocmitu-l-a primul
Pentru ţărani bucurii noi aducând pe la sat,
Bacchos pe când aspru cor îl ţinea şi când preţ la întreceri
Ţapul era şi un coş cu smochine de Attica plin.
Chiar dacă tineri de-acum vor schimba, încă timpul ce vine
Multe va descoperi, dar ce-i al meu, e al meu!

şi cel pentru Eschil, atât de diferit de spiritul democraţiei primei jumătăţi a sec. V, care însemnase drept unică virtute pe mormântul marelui tragic:

Crângul de la Maraton i-a văzut neînfricarea-i vestită
Medul cu pletele lungi, bine o ştie şi el!

Dioscorides glăsuieşte admirativ şi enciclopedic:

Joc ţărănesc primitiv purtat prin păduri şi aceea
Ce de la Tespis aveţi astăzi mai lustruit
Le-a înălţat el, Eschil, făurind versuri nu cizelate,
Izbite ca de torent, scenica artă-noind.
Gură meşteră-n toate, o, sublim oracol al sorţii
Unul eşti dintre cei străvecuiţi semizei!

Antipatros din Sidon, care a trăit pe la jumătatea sec. II, este cel mai bine reprezentat epigramist al epocii: ne-au parvenit de la el cca. 100 bucăţi, din care reiese preferinţa pentru turnura lui Leonidas din Tarent şi Calimah. Improvizaţia de tip sofistic îi este caracteristică, deopotrivă cu gustul pentru „scenele de gen”, ca Epitaful unei furnici:

Ţie ţi-am ridicat, răbdătoare la treabă furnică,
O moviliţă aici, lângă arie, din lut uscat
Pentru ca moartă, Deo cu a ei brazdă de grâu roditoare
Leagăn să-ţi fie plăcut, groapa ce plugu-a făcut!

Meleagros din Gadara (140/120 - 60), filozof şi poet, se remarcă prin iniţiativa pe care a avut-o de a întocmi o antologie lirică în care, pe lângă propriile-i opere, a adunat şi pe cele ale încă 40 de poeţi greci, începând din secolele VII şi VI, până în vremea sa. Acesteia i-a dat denumirea de „Coroană” (Stéfanos). „Coroana” lui Meleagros a avut şansa să străbată secolele şi să ajungă până la noi, traversând mai multe remanieri, ca nucleu al diverselor antologii ulterioare. Despre persoana şi implicit despre subţirimea spiritului său „cosmopolit” ne stă mărturie epitaful ce însuşi şi l-a compus:

Insula Tir m-a crescut, născut însă-am fost în Gadara
Attică-a Siriei, eu, pe Eucrates tată-am avut
Şi Meleagru îmi zice, de muze iubit mai-nainte,
În menipeu meşteşug, primul la-ntreceri am fost.
Ce-i dacă-s sir, ce minune? Singura patrie-i lumea
Ce locuim şi-au ieşit din Haos oamenii toţi.
Gârbov de ani, am săpat aste versuri pe nişte tăbliţe.
Cine se-arată bătrân, cu Hades este vecin!
După ce m-ai salutat pe mine flecarul, străine,
Fie ca-n pace s-ajungi bătrâneţea flecară şi tu!

Lirica sfârşitului epocii elenistice a fost ilustrată într-un mod fortuit prin descoperirea, la finele secolului trecut, la Delfi, a două inscripţii datând din a doua jumătate a sec. II, după 146, care cuprindeau textele a două imnuri însoţite şi de notaţia lor muzicală. Este vorba de două imnuri închinate lui Apolo şi executate la Delfi de către artiştii dionisiaci din Atena cu prilejul sărbătorii Soteriilor (iniţiate după „salvarea miraculoasă” a sanctuarului de către Antigonos Gonatas şi etolieni în 278, când celţii au invadat Peninsula Balcanică).

Într-unul din ele este preamărită, în final, puterea Romei:

...O, Apolo,
Apără oraşul de-Atena zidit şi pe locuitorii-i
Şi tu, zeiţă, stăpână pe arcuri şi câinii din Creta,
Artemis, şi tu Latonă prea sfântă - aveţi grijă
De delfieni, de copii, de neveste şi case, aveţi grijă
De-nvingătorii în mândre întreceri lui Bahos sortite.
Faceţi puterea romanilor pururi mai mândră să crească
Înflorind tinerescul ei pas din victorii-n victorii!

Între poemul-fluviu, caligramă şi epigramă, poezia elenistică, practicându-le deopotrivă pe toate acestea, vădeşte o deplină reuşită în genul literar scurt (melýdrion) de factură bucolică sau epică (epýllion) şi în cel al mimului în versuri.
Rafinată şi savantă, această poezie vădeşte manierisme formale, de vocabular, de metrică sau compoziţie, realizând o orchestraţie de ecouri livreşti destinate să impresioneze un public cultivat (care, drept urmare a stabilirii sistemului educativ enciclopedic, nu era de loc restrâns numericeşte), trezindu-i într-un mod mai mare sau mai mic, în funcţie de formaţia sa intelectuală, amintirile de lectură. Poezia era astfel un joc (paígnion) nu numai pentru creatorul ei, poetul, ci şi pentru destinatarul ei ultim, cititorul; un joc a cărui regulă fundamentală implica existenţa a cel puţin doi jucători. Coborâtă din funcţia pe care o avusese altădată în cetatea-stat, ca urmare a mutaţiilor operate pe plan politic şi social, poezia elenistică devine un joc ce se practică în cenacluri sau în lecturi publice, un fel de „recitaluri” special organizate.
Deşi limba vorbită era cea comună (koiné), poeţii se foloseau în operele lor de diferite dialecte, poate pentru a da mai multă culoare locală (sau erudită) versurilor. Calimah în unele imnuri, Teocrit, Bion şi Moshos folosesc în general dialectul doric (care se vorbea şi în Sicilia). De multe ori folosirea unui anume dialect este bizară: mimii lui Herondas sunt scrişi în ionic, deşi în cazul câtorva ştim cu precizie că acţiunea se petrece la Cos, insulă dorică. Faptul s-ar explica doar prin adoptarea dialectului în care a fost compus prototipul genului respectiv. Apolonios scrie astfel în limba lui Homer, dar Idilele XXVIII-XXX ale lui Teocrit sunt compuse în dialect eolic, conţinând chiar un număr mare de „hipereolisme”.
În ce priveşte vocabularul, libertatea pe care fiecare poet şi-o ia este maximă. Cuvinte homerice la Apolonios şi chiar la Teocrit, tragice la Licofron, creaţii verbale fără noimă şi merit literar, cuvinte compuse, contrase, cu vocalism schimbat, cuvinte care sunt de fapt preţioase perifraze pentru denumirea vreunui obiect de uz comun, iată tot atâtea bălării în grădina stufoasă a poeziei elenistice, ce voiau să treacă drept alese flori ale spiritului subtil.

Dispariţia acompaniamentului muzical condiţionează structura metrică a poeziei elenistice. Se renunţă la sistemele prozodice complicate, adoptându-se acele scheme ce pot da muzicalitate versurilor recitate. Distihul elegiac, strofă compusă dintr-un hexametru şi un pentametru dactilic, este folosit pe scară largă chiar în bucăţile de tip tradiţional, cum erau de pildă, cântecele de triumf (epiníkia). Aceasta nu înseamnă însă că stricteţea şi minuţia versificaţiei sunt abandonate, dimpotrivă, sunt instituite reguli severe, adevărate tipare strofice.
În compoziţie, amestecul pasajelor lirice cu cele narative, ca în Argonautice info sau în Idilele lui Teocrit este foarte pe gustul epocii, realizându-se astfel şi în poezie acea armonie sincopată pe care o întrezărim în domeniul artelor plastice. Idealul de perfecţiune este poemul cizelat aidoma unui vas de metal. Un admirator al lui Calimah de la sfârşitul elenismului numeşte poemul Hecále al acestuia „un vas fin cizelat” (toreutón). Calimah însuşi am văzut că salută „al veghii lui Aratos rod, vers rafinat”. De la monumentalitatea arhitectonică pe care o sugerează poezia clasică, civilizaţia elenistică ne poartă către artele miniaturale, cu contrastele lor de umbră şi lumină iscate de relieful fin polisat, aidoma unui vers gândit în umbra răcoroasă a unei biblioteci.

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500