Civilizația elenistică

ŞTIINŢA LITERATURII ŞI LITERATURA ŞTIINŢIFICĂ

Era firesc ca într-o vreme în care treburile publice constituiau apanajul exclusiv al suveranilor, spiritele alese, cultivate şi active deopotrivă să nu-şi mai găsească realizarea în politică şi nici în principalul instrument al acesteia, oratoria. Ele se îndreaptă către alte domenii, poate mai atractive şi uneori mai pline de neprevăzut şi aventură. Călătoriile exploratoare în ţinuturi îndepărtate, cu felurite obiective - studiul plantelor, al animalelor, al solului, al obiceiurilor populaţiilor băştinaşe etc. - atrag un număr mare de intelectuali, ca şi cercetările de cabinet şi laborator, din care aveau să iasă studii amănunţite de fizică, anatomie, matematici, astronomie.
Un imens tezaur enciclopedic presupunea vaste biblioteci şi, implicit, o nouă disciplină, biblioteconomia, metoda de clasificare şi catalogare a lucrărilor ştiinţifice de specialitate, ca şi a celor istorice sau literare.
Acestea din urmă formează obiectul unor erudite comentarii, a îndelungate cercetări pentru stabilirea ediţiilor definitive, a glosarelor sau a observaţiilor asupra stilului, în fine, o dată cu critica de text se constituie o adevărată ştiinţă a literaturii, direcţie spre care se canalizează cel mai adesea argumentarea strânsă şi minuţioasă ce altădată era nervul elocinţei politice sau judiciare.
Ca la orice mare răscruce a culturii, spiritele ample, cuprinzătoare, polivalente, înzestrate, în acelaşi timp, cu darul elocinţei, marchează epoca. Unul dintre aceştia, cu care ne-am mai întâlnit în câteva rânduri, este Demetrios din Faleron, poligraf de renume care se număra printre ultimii oratori greci. De formaţie peripatetică şi filomacedonean, Demetrios se pare a se fi distins, după spusele lui Cicero şi Quintilian, ca vorbitor de talent şi bun „organizator al cercetării ştiinţifice” (iniţiator al regalei decizii de a organiza o mare bibliotecă la Alexandria). Demohares, nepotul şi imitatorul lui Demostene (gratuită imitaţie livrescă) şi Harisios, un Lisias lipsit de farmec şi pătrundere - sunt nume (şi numai nume) cu care se încheie o lungă listă de vestiţi mânuitori ai cuvântului sau de scriitori de discursuri judiciare (logografi). Un Hegesias din Magnesia, pe la mijlocul sec. III, în aceeaşi măsură de puţin talentat istoric al lui Alexandru ca şi orator, se bucură totuşi de calitatea de întemeietor al unui gen oratoric cu lungă carieră în secolele ce-i vor urma, „asianismul”, elocinţă caracterizată de Cicero în Brutus ca abundând în cuvinte şi metafore ciudate, destinate să acopere lipsa oricărei idei prin calambururi şi fraze ritmate, afectând o pasiune nesusţinută de nimic şi nevizând, bineînţeles nimic.
Limita de care aminteam între oratorie şi filologie ca ştiinţă a literaturii e marcată cu un veac mai târziu, pe la mijlocul sec. II, de Hermagoras din Temnos, adversar al asianismului; de la el se pare că pornesc acele tendinţe serioase de a reda elocinţei gravitatea şi structura coerentă ce le avusese odinioară, făcând din şcoala de la Rodos una din cele mai frecventate, nu numai de greci, ci şi de romani.
Bibliofilia era dintre pasiunile epocii aceea pe care şi-o puteau satisface, la dimensiuni apreciabile, doar suveranii, aduşi adesea să se concureze pentru exemplarele rare şi să le dobândească cu ameninţări politice şi armate, pe lângă importante sume de bani.
Deşi la Alexandria se adunase un important fond de cărţi (socotit la 200 000 exemplare), încă în timpul domniei lui Soter, organizat în primă formă de Demetrios, abia Filadelful întemeiază „Muzeul” (lucrurile nu sunt deloc sigure, poate chiar tatăl său pornise la fundarea celebrei instituţii), căruia îi era adiacentă clădirea Bibliotecii.

Un depozit al acesteia, rezervat probabil dubletelor, era situat în Serapeum. Numărul volumelor s-a dublat în timpul Filadelfului pentru a atinge, după domnia lui Ptolemeu Evergetul, cifra de 700 000. Pasiunea bibliofilă a acestuia nu a dat înapoi nici în faţa furtului. Se povesteşte că împrumutând de la Biblioteca publică din Atena exemplarul oficial al tragicilor, pe o cauţiune considerabilă, nu l-a mai restituit, fidel principiului că în asemenea ocazii „banii nu fac două parale... ”
Dintre toate bibliotecile care constituiau mândria şi podoaba (prin clădirile lor somptuoase) oraşelor mai importante ale lumii elenistice, cea din Pergam, întemeiată de Eumenes II, era dintre cele mai serioase rivale ale Alexandriei. Ea avea la sfârşitul elenismului un fond de 200 000 volume.
În afară de bibliotecile generale, enciclopedice, existau şi biblioteci specializate, ca cea de pe lângă celebra şcoală medicală din Cos sau biblioteca Asclepieionului de lângă Pergam. Sinagogile şi mai târziu bisericile comunităţilor creştine îşi aveau propriile lor mici biblioteci, nuclee ale viitoarelor importante biblioteci monahale.
O astfel de activitate în domeniul „producţiei de carte” presupunea o considerabilă muncă de pregătire a materiei de bază pentru scris, precum şi activităţi colaterale de legătorie etc. Papirul, recoltat în Egipt, constituia hârtia antichităţii. Tulpina acestuia, tăiată în benzi subţiri, era aşezată în două straturi, unul cu fibrele orizontale, altul cu ele verticale; cele două straturi se omogenizau prin presiune, la umezeală. Apoi materialul era lustruit, foilor li se ajustau marginile, ele măsurând în lăţime până la 20 cm, în cazuri excepţionale, şi de la 12 cm în jos în mod obişnuit. Lungimea acestor foi era de maximum 16 cm, mai uzual însă de 12 cm. Se prefera la scris faţa cu striurile orizontale (recto), dar la nevoie se trecea şi pe verso. Foile astfel tăiate erau lipite unele în capul altora (kolémata) pentru a alcătui un sul. La marfa de bună calitate lipitura era neobservabilă şi nu stânjenea peniţa. Unitatea, la vânzarea cu amănuntul, era sulul (hártes), care nu întrecea în lungime 5 m (după Plinius), dar se întâlnesc suluri şi mai lungi (de documente), până la 12-13 m.
Un alt material de scris apărut la Pergam după embargoul asupra exportului de papirus instituit de Ptolemeu Epifanes (205 - 182) pentru a stăvili astfel creşterea bibliotecii rivalului său întru ale bibliofiliei, Eumenes II (197 - 159), era pergamentul (pergamené), preparat din piele de oaie sau de capră şi folosibil pe ambele părţi (cea mai bună era totuşi faţa de pe care era îndepărtată blana).
Scrisul pe papirus sau pergament era grupat în coloane (selídes) care nu corespundeau cu mărimea foilor lipite (kolémata). Un rând cuprindea între 18 - 25 litere. Textul era divizat în paragrafe (parágrafoi), iar titlul era aşezat la capătul dinăuntru al sulului, pentru a nu fi expus ruperii şi pierderii. Sulul purta pentru identificare, o etichetă din papirus sau pergament (sílybos). Atunci când nu erau folosite, spre a fi conservate, sulurile erau grupate şi închise mai multe într-o cutie protectoare (teúhos). Uneori sulurile singulare erau păstrate în cămăşi de pergament (diftéra), cu etichetă şi panglici colorate.
Cu începere din sec. I avem ştiri despre adevăraţi „librari”, care făceau şi oficiul de „tipografi”, adică de copişti, în ateliere în care erau utilizaţi mai mulţi scribi, de obicei de condiţie servilă.

Copierea era o operaţie aproape mecanică, în sensul că, teoretic, copia nu trebuia să se deosebească de prototip; de obicei însă interveneau greşelile copiştilor care se perpetuau, pentru a fi apoi corectate sau hipercorectate în copiile următoare ş.a.m.d. „Ediţiile” propriu-zise erau rodul muncii migăloase şi erudite a gramaticilor filologi. Cei mai vestiţi dintre ei au ocupat şi funcţii de bibliotecari la marea Bibliotecă regală din Alexandria.

FILOLOGIA
Zenodot din Efes a fost elevul lui Filetas din Cos (p. 161) şi poet, ca şi magistrul său. Gloria însă nu i-au adus-o versurile, ci erudiţia şi studiul limbii, pasiune a mai tuturor talentelor literare ale vremii, instrument nelipsit al rafinamentului atât de apreciat în acea epocă. Preceptor al Filadelfului, o dată cu urcarea acestuia pe tron, Zenodot e însărcinat cu conducerea Bibliotecii. Îşi ia colaboratori doi poeţi: Alexandru din Etolia (autor de tragedii), însărcinat să se ocupe de textele poeţilor tragici, şi Licofron, căruia îi reveneau operele poeţilor comici. Zenodot urma să se ocupe de poeţii lirici şi epici. Şi-a început cariera de „editor” (diortótes) cu cele mai grele texte: poemele homerice. Deşi Aristarh i-a reproşat mai târziu subiectivitatea aprecierilor, Zenodot rămâne totuşi cel care a depistat cel mai mare număr de interpolări în poemele homerice; el a întocmit totodată o listă de cuvinte „rare” (glósai) aflate în text şi, din punct de vedere formal, a împărţit cel dintâi Iliada şi Odiseea în 24 cânturi fiecare.
Deşi unii cercetători au considerat pe Filetas însuşi şi alături de Zenodot, pe alt discipol al său, Hermesianax din Colofon (p. 161), ca aflându-se măcar temporar la conducerea activităţilor filologice de la Biblioteca din Alexandria, nu se poate stabili cu precizie răstimpul în care poeţii din şcoala de la Cos au activat în amintitul domeniu. După Zenodot, Teocrit şi Aratos au ocupat şi ei această funcţie de prestigiu, apoi un alt poet de renume, Calimah, a cărui activitate ca bibliotecar a fost deosebit de însemnată. El a condus redactarea unui catalog în 120 de cărţi, cuprinzând numele autorilor şi al operelor lor. E vorba de o bibliografie biografică, istorică şi critică, cunoscută sub numele de Pínakes. Fiecare operă îşi avea „fişa” ei completă, cu date concrete, care înregistrau numărul rândurilor sau al versurilor, de multe ori dându-se şi un scurt rezumat al cuprinsului. Volumele erau clasate pe genuri şi în ordine cronologică. Trecerea lui Apolonios din Rodos, adversar al lui Calimah în ale poeziei, pe la conducerea Bibliotecii nu este marcată de nici o iniţiativă notorie sau lucrare de mari proporţii pe tărâmul filologiei sau biblioteconomiei.
Eratostene din Cirene (275-194) era elevul lui Calimah şi urmaşul lui Apolonios la conducerea Bibliotecii în calitate de preceptor al copiilor lui Ptolemeu Evergetul. Spirit enciclopedic şi universal, a fost numit béta de erudiţii alexandrini, sau péntatlos, drept recunoaştere a priceperii sale în multe şi diferite domenii. Béta nu intenţiona să însemne „de clasa a doua”, ci mai degrabă al doilea specialist în fiecare sector al cunoaşterii. Eratostene este cel dintâi care-şi dă sieşi apelativul de filológos. În acest sens, opera sa cea mai însemnată era Despre comedia veche, în 12 cărţi, evident pierdută. Erudiţia mitologică şi filologică forma materia unei alte lucrări, pentru noi tot doar un titlu. Katasterismoí (transformarea fiinţelor sau a unor lucruri neanimate în astre).

Aristofan din Bizanţ (257-180) a fost elevul lui Calimah şi urmaşul lui Eratostene la conducerea Bibliotecii. Vestit gramatic, lexicograf, bibliograf şi editor de texte, serviciile i-au fost disputate de cei doi mari rivali protectori ai literelor, Ptolemeu Epifanes şi Eumenes II al Pergamului. Pentru a-l păstra, cel dintâi l-a închis, eliberându-l numai după ce-şi luase toate măsurile de siguranţă, gest ce prefigura în mod straniu atâtea sechestrări ale unor mari artişti de către principii Renaşterii.
Ca lexicograf s-a ocupat de semantica diverselor dialecte greceşti, a cercetat pasajele obscure ale poeţilor şi a studiat schimbările recente ale limbii. Specialist în gramatică, el este întemeietorul doctrinei analogiei, adică al teoriei după care există o regulă logică, raţională pe care o urmează cuvintele în declinare şi conjugare. În ce priveşte bibliografia, el completează şi corectează Pínakes-urile lui Calimah. Dă ediţii noi ale poemelor homerice, ale lui Hesiod, ale principalilor poeţi lirici, ale tragicilor şi comicilor pentru ale căror piese compune argumente (hipotéseis) rezumative în fine grupează dialogurile platonice în trilogii - alcătuind pentru prima oară (evident, în vederea unor foloase didactice) un canon al clasicilor graţie căruia ni s-au păstrat multe din operele literare ale Greciei antice.
În metoda întocmirii ediţiilor, Aristofan iniţiază noi procedee, menite a atrage atenţia cititorului prin semne marginale asupra pasajelor interpolate sau asupra altor chestiuni demne de reţinut. După ce Zenodot introdusese semnul - (obélos) pentru a marca un rând nesigur, Aristofan se foloseşte de asterískos* spre a indica un sens neclar, de keraúnion T ca să însemne o suită de rânduri nesigure, de antísigma pentru a semnala o repetiţie greşită.
Aristarh din Samotrace (217-145), preceptor al copiilor lui Ptolemeu Filometor (181-146), este numit bibliotecar la moartea magistrului său Aristofan. Susţinător al teoriei analogiei, el se îndreaptă cu precădere spre editarea şi comentarea poeţilor clasici (ediţii ale lui Homer, Hesiod, Alceu, Pindar şi parţiale pentru Eschil). Cunoaşterea adâncă a limbii precum şi rigoarea spiritului erudit care nu i-a ucis prin sufocare gustul şi receptivitatea, au făcut numele său sinonim cu cel al criticii perfecte. Ediţia poemelor homerice ce i se datora a rămas la baza celor de mai târziu care au ajuns până la noi. Spre deosebire de stoici, el s-a ferit să vadă în opera marelui poet simboluri, profeţii sau summa tuturor cunoştinţelor, apărându-i cu vigoare naivitatea şi farmecul inegalabil. De aceea ia poziţie fermă împotriva unor critici contemporani ca Xenon şi Helanicos, printre primii horízontes ce susţineau că numai Iliada aparţinea lui Homer, în vreme ce Odiseea s-ar datora altui bard.
Crates din Malos (Cilicia), de formaţie stoică, lucrează la Pergam în timpul domniei lui Atalos II, care, în 168, îl trimite în ambasadă la Roma, prilej pentru filozoful nostru filolog de a-şi expune concepţiile şi în materie de gramatică, bineînţeles axate pe teoria anomaliei, atât de dragă şcolii din care făcea parte. În virtutea aceleiaşi orientări, în comentariile poemelor homerice şi hesiodice caută alegorii, ca peste tot în producţiile literare pe care le analizează. Se pare că el este autorul canonului oratorilor clasici, lucrare ce îi încoronează activitatea în materie de critică literară, precum presupusele cataloage, Pínakes, ale bibliotecii de la Pergam, i-ar fi conferit faima de prodigios bibliograf.

Dionysios Thrax („Tracul”) (170-90), născut la Alexandria, a fost elevul lui Aristarh şi mai târziu profesor de gramatică şi literatură la Rodos. Reputaţia i-a adus-o un Tratat de gramatică, de altfel singura lui operă care ni s-a păstrat. Ieşită din atmosfera erudită a şcolii alexandrine, Téhne grammatiké vădeşte totuşi o anume influenţă stoică în însăşi concepţia asupra gramaticii ca empeiría (experienţă), concepţie care implică totuşi principiul analogiei. Ocupându-se exclusiv de fonetică şi morfologie, lucrarea lui Dionysios are o covârşitoare influenţă asupra gramaticilor latini, rămânând cercetată până în vremea Renaşterii. Prin adaptările în siriană şi armeană, norocosul opuscul îşi lărgeşte sfera de influenţă în regiuni extraeuropene, bucurându-se, în acelaşi timp, de voluminoase comentarii, atât în posteritatea imediată, cât şi în vremea romană şi bizantină.
Şcoala de la Alexandria numără printre ultimii ei reprezentanţi iluştri pe Didimos (80-10), supranumit şi Halkénteros (cu stomacul de aramă) pentru prolificitatea sa excepţională. Autor a peste 3 500 lucrări, Didimos nu este un cercetător original, ci un erudit metodic, dotat cu un puternic spirit de clasificare; deseori totuşi urmaşii i-au reproşat faptul că se contrazice în cadrul restrâns al aceleiaşi lucrări. Autor de ample comentarii geografice, istorice, mitologice şi biografice asupra unor poeţi şi prozatori, începând cu Homer şi terminând cu Hiperides, Didimos s-a ocupat şi de lexicografie (Despre cuvintele cu dublu înţeles, Despre metafore, Despre cuvintele corupte), gramatică (Despre ortografie, Despre flexiuni etc.), istorie şi critică literară (Despre poeţii lirici, Despre legende şi mituri etc.).
În vremea elenismului, estetica şi critica literară cedează pasul unor preocupări legate mai mult de practica limbii ca atare şi de reproducerea, în condiţii cât mai corecte şi mai conforme cu originalul, a textelor literare. Preocupările filozofice în domeniul limbajului se grupează mai toate în jurul celor două doctrine opuse, a analogiei şi a anomaliei.
Ieşită din mediu stoic, teoria anomaliei susţinea iregularitatea limbajului pe care limba vorbită o măreşte şi o consfinţeşte. Avantajul acestei concepţii asupra analogiei (cu regulile ei fixe şi tiparele imuabile) era acceptarea limbajului ca atare; cu alte cuvinte, mult susţinuta dispută între cele două concepţii se reducea la a alege între limbajul ca fenomen natural sau ca sistem convenţional, alternative deja discutate în dialogul platonic Cratilos.
Analogiştii erau purişti, duşmani ai barbarismelor şi ai cuvintelor de formaţie recentă, pe când anomaliştii vedeau în aceste creaţii manifestarea esenţei însăşi a fenomenului limbajului, spontaneitatea şi vitalitatea lui.
Gramaticii alexandrini, Aristofan din Bizanţ, Aristarh şi Dionysios Thrax erau analogişti, pe când şcoala de la Pergam, în frunte cu Crates din Malos, era anomalistă, ca şi toţi stoicii care s-au ocupat de chestiunile limbii (Hrisip a scris o lucrare în patru cărţi Despre anomalie).

GEOGRAFIA ŞI ASTRONOMIA
Literatura ştiinţifică a epocii elenistice, corolar al spiritului enciclopedist al vremii şi al cercetărilor aprofundate în domeniile restrânse ale ştiinţelor speciale, capătă o mare amploare. Metoda ordonatoare a întemeietorului Liceului şi a urmaşilor săi imediaţi a imprimat nota predominantă cunoaşterii ştiinţifice care în acest timp întrece cu mult pe cea filozofică, umbrită de preocupări eminamente etice şi sufocată de dogmatismul celor două şcoli rivale întru a deveni îndrumătoarele conştiinţei contemporanilor, la rându-i rămasă, prin dispariţia pietăţii, fără sprijinul religiei tradiţionale.

Geografia descriptivă (relatările de călătorie), geografia matematică, fizică şi istorică ajung în epoca elenistică la o firească dezvoltare prin însăşi lărgirea orizonturilor lumii cunoscute civilizaţiei greceşti, devenită universală.
În ce priveşte Orientul, călătorii greci dinaintea lui Alexandru au lăsat informaţii incomplete, de cele mai multe ori eronate. Descrierile (horografíai), ocupă un loc de frunte; printre acestea cea a Indiei datorată lui Ctesias (cca. 400), e plină de fantezie şi greşeli. Nu tot astfel stau lucrurile cu relatarea ambasadorului lui Seleuc I pe lângă Ciandrahupta, Megastene (350-290) care expune observaţiile asupra ţării unde fusese trimis (302-291). Opera-i pierdută ne este în mare cunoscută prin ce au preluat Diodor din Sicilia (Cartea II), Strabon (Cartea XV) şi Arrian în Indica. Locuind la Pataliputra, Megastene dă dovadă de o cunoaştere amănunţită şi exactă a regiunilor cuprinse între Indus şi Gange. Lucrarea sa în patru cărţi (Indiká) se ocupa cu antropogeografia, organizarea politică, socială (castele indiene şi cele patru perioade ale vieţii brahmanului) şi administrativă, cu obiceiurile religioase, legendele, vestigiile şi istoria ţării.
Contemporan cu Megastene, dar călătorind în extremul Occident european, este Piteas din Marsilia al cărui floruit se situează pe la 310/306. Comerţul maritim cu nordul Europei era în mâinile fenicienilor care pentru motive lesne de înţeles păstrau o totală discreţie asupra căilor şi regiunilor din care aduceau ambra şi staniul. Călătoria lui Piteas a avut se pare loc în vremea expediţiei lui Alexandru în Asia, profitând de parţialul declin al lumii punice. Plecat de la Marsilia la Gades şi trecând apoi de-a lungul coastelor de nord-vest ale Galliei, a înconjurat insulele britanice (referindu-se amplu la minele de staniu de acolo), a conturat insula Tule (Islanda) şi a ajuns până la gura Vistulei, unde a dat peste un estuar şi o insulă bogată în ambră. Relatarea călătoriei sale (azi pierdută) nu a prea avut succes în epocă, iar mai târziu Polibios şi Strabon îşi vor face o datorie din a-l combate şi discredita.
Geografia matematică are în epoca elenistică doi reprezentanţi de frunte: Eratostene şi Hiparhos. Savantul alexandrin atacă infailibilitatea lui Homer în toate domeniile, precum şi pe cei ce o susţineau, în special stoicii. În a sa Geografiká, în trei cărţi, Eratostene se ocupă de geografia fizică, matematică şi etnografică. Sfericitatea pământului era un bun dobândit încă de la sfârşitul secolului trecut, graţie scrierilor lui Aristotel. Eratostene îi măsoară mărimea cu ajutorul distanţei Alexandria - Siene (Asuan), aflate aproximativ pe acelaşi meridian, pe care o consideră ca arc al circumferinţei terestre. Rezultatul e de 230 000 stadii, cu corectivul adus în antichitate de 252 000 stadii, adică 39400,663 km, ceea ce reprezintă o aproximaţie destul de mică faţă de cifra exactă, de 40 000 km (e drept, Eratostene calculase circumferinţa pe meridian). Tot lui Eratostene îi revine meritul de a-şi fi pus problema alcătuirii unei hărţi a lumii cunoscute. Ca referinţă ia insula Rodos, punctul de întâlnire a două coordonate perpendiculare; determină mai multe latitudini, fără însă a putea, din lipsa unor mijloace adecvate, să stabilească şi longitudinile. Prima paralelă a lui Eratostene situa pe aceeaşi linie gurile Gangelui, Himalaia, Rodosul, strâmtoarea Mesinei şi insula Malta. Eratostene credea că lumea locuită se înfăţişa ca un romb neregulat, orientat est-vest şi înconjurat din toate părţile de apă. Unicului continent îi iau locul în secolul II cele „patru” continente, după ipoteza lui Crates din Malos, despărţite de două fâşii de oceane, una dispusă pe Ecuator, iar cealaltă înconjurând Pământul pe la poli.

Hiparhos din Niceea în Bitinia (190-126), a lucrat o mare parte a vieţii la Rodos; din toată opera lui ni s-a păstrat o singură lucrare: Comentarii la „Fenomenele” lui Eudoxos din Cnid (sec. IV) şi ale lui Aratos (în trei cărţi), care se ocupă de probleme de astronomie şi asupra căreia vom reveni. Cât priveşte geografia matematică, într-o lucrare ce nu ne este cunoscută, Hiparhos lua poziţie împotriva procedeelor cartografice ale lui Eratostene, bazate, în opinia lui, prea mult pe relatările unor călători şi prea puţin pe metode ştiinţifice.
Astronomia, afirma Hiparhos, este singurul îndreptar de nădejde în alcătuirea unei hărţi corecte a lumii. Cu multă vreme înainte de Claudius Ptolemeu (sec. II e.n.), Hiparhos propune sistemul cartografierii cu ajutorul meridianelor şi paralelelor, în sensul a ceea ce numim astăzi proiecţia stereografică. Tot el împarte prima paralelă a lui Eratostene în 360°, stabilind apoi alte paralele de latitudine prin unirea punctelor cu aceeaşi durată a celei mai lungi zile.
Geografia fizică elenistică înregistrează numele lui Agatarhides din Cnidos (170-100), autor al unei opere (păstrate doar fragmentar în excerptele lui Fotios şi copiată, pentru regiunea în chestiune, de Diodor) despre Marea Roşie, în care printre altele ne sunt descrise minele de aur etiopiene; al lui Eudoxos din Cizic (sec. II), trimis în 146 de Ptolemeu Evergetul II Fyscon să afle drumul maritim spre India, din care se întoarce cu mari bogăţii (confiscate îndată de rege) şi plecat apoi, înspre acelaşi ţel, dar încercând să ocolească Africa, temerară aventură, în cursul căreia dispare; în fine, numele lui Artemidoros din Efes (cca. 100), a cărui lucrare despre ţărmurile Mediteranei şi Pontului Euxin este des citată de Strabon, şi cel al stoicului Posidonios din Apameea, mare călător şi unul din primii specialişti în „oceanografie”, a cărui operă, Oceanul, era apreciată de învăţaţii timpului.
Despre geografia istorică, marcată de figuri ca ale lui Polibios şi Strabon, disciplină legată atât de strâns în concepţia vremii de istorie ca ştiinţă şi gen literar, a mai fost vorba într-un capitol precedent (p. 103, 114). Remarcăm însă, alături de alţi cercetători care s-au ocupat în mod special de răsunetul ideilor ştiinţifice în operele istorico-geografice de la sfârşitul elenismului şi începutul epocii romaneinfo, că ţinuta riguroasă a geografiei ca ştiinţă (a celei matematice, în special) este tot mai mult abandonată în favoarea diletantismului, a naraţiunii agreabile, creatoare de atmosferă exotică, simptom al aceloraşi dorinţe de evadare şi miraculos ca şi romanul elenistic de aventură, de altfel.
Astronomia atrage şi ea cercetători remarcabili. Sistemul predominant era geocentrismul şi fixarea Pământului, teorii care prin însuşi faptul de a fi susţinute de Aristotel cu deosebită ardoare vădeau a nu fi singurele cu circulaţie în epocă. Filolaos pitagoreicul (mijlocul sec. V) şi mai târziu Heraclides din Pont (388-310) contrazic geocentrismul şi, respectiv, imobilitatea Pământului, căruia îi atribuie o mişcare de rotaţie de 24 ore (ziua şi noaptea). Sistemul astronomic al lui Platon postula imobilitatea Pământului şi geocentrismul, mişcarea corpurilor cereşti pe traiectorii circulare şi rotirea sferei stelelor fixe în jurul Pământului în interval de 24 ore (zi siderală). Eudoxos din Cnidos (390-340), pentru a explica nepotrivirile dintre teoria platonică şi realităţile mişcării astrelor (mai repede, mai încet, staţionare, regres, înaintare - socotite de Platon aparenţe), creează teoria sferelor homocentrice, după care în timp ce stelele fixe (aflate pe o sferă) se învârt cu o mişcare unică, uniformă, de la răsărit la apus, în jurul axei lumii într-o zi siderală, fiecare planetă are o mişcare care e rezultanta combinaţiei mişcărilor mai multor sfere, având toate ca centru Pământul.

Eudoxos admitea 27 sfere homocentrice (una pentru stelele fixe, 3 pentru Lună, 3 pentru Soare şi câte 4 pentru fiecare din cele 5 planete cunoscute). Mai târziu, pentru a micşora numărul „anomaliilor” cifra sferelor homocentrice a fost sporită la 33 (de către Calipos din Cizic, pe la 330).
Aristotel, fixând Pământul ca centru imobil al lumii, sporeşte din nou sferele homocentrice cu aşa-numitele sfere de compensaţie, care ajung până la 56.
Aristarh din Samos, peripatetician, elev al lui Strabon din Lampsacos, este marele inovator al epocii (prima jumătate a sec. III). „Copernic al antichităţii”, el lansează teoria heliocentrică (cu precursori, sub formulări diferite, încă din sec. V), conform căreia Pământul şi celelalte planete se învârtesc în jurul Soarelui, al cărui centru coincide cu centrul sferei stelelor fixe. Se pare că Luna nu o socotea planetă, ci satelit al Pământului. De la el ni s-a păstrat un singur tratat, Despre mărimile şi distanţele Soarelui şi Lunii, care, fapt curios, este bazat, în calculele pe care le expune, pe teoria geocentrică.
Heliocentrismul lui Aristarh nu s-a bucurat de mulţi adepţi. Doar Seleuc din Seleucia pe Tigru (pe la 150) mai încearcă să-i demonstreze ideile. Gândirea astronomică elenistică se fixează însă asupra geocentrismului, în favoarea căruia pledează nu numai teoriile filozofice (destul de inconsistente în epocă), dar şi cele fizice.
Arhimede din Siracuza (287-212) era fiul astronomului Fidias. Reputaţia sa de matematician şi fizician era mai mare decât cea de astronom. În acest domeniu se remarcă totuşi prin construcţia unui planetarium, vestit în antichitate. Întreaga lui operă astronomică s-a pierdut, cu excepţia unei metode de a calcula diametrul aparent al Soarelui şi a unui pasaj în care sunt date distanţele între corpurile cereşti, păstrate respectiv într-o operă matematică (Arenarius) şi la autori târzii.
Teoria geocentrică, ce nu a putut fi înlăturată de ideile lui Aristarh, rămasă într-o formă foarte complicată în versiunea sferelor homocentrice dată de Eudoxos şi emendată de Calipos, se remodelează în sensul simplificării şi al unei mai mari exactităţi faţă de „realitatea” probată de simţuri.
Apolonios din Perga, în Pamfilia (sfârşitul sec. III), dar mai ales Hiparhos din Niceea în Bitinia (190-126), păstrând totuşi poziţia centrală a Pământului în univers, lansează şi demonstrează ideea că centrul geometric al universului nu e centrul Pământului, ci un alt punct uşor excentric. Se pot explica astfel (bineînţeles, în optica acelei teorii) variaţiile de viteză ale astrelor. Punctul cel mai îndepărtat al unui astru de Pământ e apogeul, iar cel mai apropiat e perigeul. Durata diferită a anotimpurilor în diversele zone ale planetei noastre îşi capătă în lumina acestei teorii a excentricelor un sens, confirmând, implicit, ipoteza. Pentru a explica şi „anomaliile” mişcărilor Lunii şi ale celor cinci planete, Hiparhos combină teoria excentricelor cu cea a epiciclelor, conform căreia planetele se rotesc pe un cerc cu centrul pe circumferinţa unui alt cerc, care, la rându-i, are un centru uşor excentric Pământului. Hiparhos alcătuieşte un Catalog (azi pierdut, citat de Plinius) al stelelor, în afara celui cuprins în lucrarea mai înainte citată, pe care le împarte, după strălucire, în 6 categorii şi le fixează latitudinea şi longitudinea.

Despre el se spune că a descoperit fenomenul precesiunii echinocţiilor, conform căruia Soarele, mişcându-se pe traiectoria sa în jurul Pământului, revine în punctul echinocţial (ziua egală cu noaptea) cu puţin înainte de a ajunge în locul (determinat în raport cu stelele) de unde îşi reia mişcarea. De aici, diferenţa între anul sideral (365 zile, 6 ore şi 10 minute) şi cel solar sau tropical (365 zile, 5 ore şi 55 minute).
Aplicând pentru prima dată în mod sistematic trigonometria, Hiparhos a reuşit să stabilească o metodă precisă şi valabilă de a antecalcula eclipsele de Soare şi de Lună.
Astronomia de la sfârşitul epocii elenistice e ilustrată mai mult de opere de popularizare decât de lucrări ştiinţifice de specialitate. Excepţie face totuşi Posidonios din Apameea, ale cărui lucrări astronomice s-au pierdut, dar care în epoca sa a măsurat diametrul Soarelui (39,25 ori mai mare decât cel al Pământului, 3/8 din cifra reală).
Un elev al lui a fost Geminos (a cărui maturitate avea loc probabil pe la 70), autor al unei Introduceri în astronomie, al cărei text ni s-a păstrat. Teodosios din Bitinia (poate 150-70) este şi el un vulgarizator sau mai degrabă un compilator, dacă ne gândim la acele Localizări (tabele astronomice pentru diverse regiuni ale globului) şi la o altă lucrare, de asemenea păstrată, Despre zile şi nopţi.

MATEMATICA, FIZICA ŞI MECANICA, MEDICINA
Neurmărind a da acestui volum caracterul unui manual, vom proceda în ceea ce priveşte restul ştiinţelor exacte şi ştiinţele naturii la o foarte succintă şi selectivă prezentare a lor, atât pentru că istoria le e bogată în epoca elenistică ca urmare, aşa cum am subliniat în numeroase rânduri, a dezvoltării cercetării ştiinţifice şi a spiritului enciclopedist, cât şi pentru bunul motiv că cititorul dornic de o mai largă informare se poate adresa cu toată încrederea şi cu deplină satisfacţie capitolului redactat de Jean Beaujeu despre ştiinţa elenistică şi romană, cuprins în de curând tradusa în româneşte Istorie generală a ştiinţei, sub redacţia lui René Taton.
Matematica atinge în sec. III cel mai înalt nivel prin operele lui Euclid, Arhimede şi Apolonios. Euclid (pe la 300) a trăit şi a profesat la Alexandria. Elementele (stoiheía) sale în 13 cărţi, sunt o sinteză a cercetărilor matematice de la pitagoricieni până la urmaşii imediaţi ai lui Platon. În cărţile 1-6 se ocupă de geometria plană, de teoria numerelor în cărţile 7-9, de iraţionale în cartea 10 şi de geometria corpurilor solide în ultimele trei. Fiecare carte se deschide cu definiţia termenilor cuprinşi (definiţii familiare nouă din primii ani de şcoală: punctul e cel ce nu are laturi, linia e lungime fără lăţime etc.). Matematica euclidiană admite axiome sau noţiuni comune (evidente de la sine) şi postulate (acceptate de gândire ca adevărate, fără a putea fi demonstrate; de pildă: dreapta e distanţa cea mai scurtă între două puncte, sau: prin două puncte nu poate trece decât o dreaptă şi, în fine, postulatul numit prin excelenţă al lui Euclid şi a cărui critică a dat naştere în timpurile moderne la mai multe geometrii neeuclidiene: printr-un punct nu se poate duce decât o singură paralelă la o dreaptă dată).
Operele lui Euclid erau numeroase: în mare parte ele s-au pierdut. În puţinul care ne-a rămas se numără Datele (tratând geometria elementară), Despre împărţirea (figurilor), păstrată în traducere arabă, Fenomenele (ce se ocupă de astronomie) şi câteva fragmente din lucrări de teoria muzicii.

Arhimede din Siracuza a studiat o vreme la Alexandria, unde i-a cunoscut şi s-a împrietenit cu urmaşii lui Euclid, Conon din Samos (la care se referă fragmentul poemului Cosiţa Berenicei) şi Eratostene. Întors în patrie, îşi pune talentele de matematician şi inginer la dispoziţia lui Hieron II, pentru a-şi apăra oraşul de asediatorul roman. Arhimede nu a deschis nici o şcoală, dedicându-se exclusiv cercetărilor asupra cărora l-a şi surprins moartea (noli turbare circulos meos - „nu vreau să-mi stricaţi cercurile”, i-au fost ultimele cuvinte), adusă de sabia unui legionar, contrar ordinelor consulului Marcellus care cucerise Siracuza după trei ani de blocadă, în vremea celui de-al doilea război punic. Monumentala operă matematică a lui Arhimede ni s-a păstrat în bună parte. În greceşte au ajuns la noi, printre altele, Despre sferă şi cilindru (în două cărţi), în care demonstrează că volumul unei sfere reprezintă 2/3 din cel al cilindrului circumscris (Cicero, când a vizitat Siracuza, a descoperit mormântul lui Arhimede graţie imaginii unei sfere înscrise într-un cilindru, gravată pe piatra funerară); Despre spirale, unde se determină proprietăţile acelei curbe cunoscute sub numele de spirala lui Arhimede, descrisă de un punct ce se deplasează cu mişcare uniformă pe o dreaptă, care la rându-i se mişcă uniform în jurul unui pol fix; Măsurarea cercului, în care prin metoda exaustării (prefigurare a analizei infinitezimale moderne) determină raportul constant între diametru şi circumferinţa cercului (şi formula definitivă a valorii acestui raport, π = 3,14) care are o valoare mai mică decât perimetrul oricărui poligon circumscris şi mai mare decât al oricărui poligon înscris (cu alte cuvinte circumferinţa e limita comună a poligoanelor, înscrise şi circumscrise, ale căror laturi cresc ca număr la infinit); Arenarius, numit astfel în latineşte după numărul grăunţelor de nisip la care se apelează ca pildă pentru a demonstra că orice mărime poate fi exprimată în numere, chiar şi mulţimea firelor de nisip ce umple o sferă ce ar avea ca centru centrul Pământului şi ca rază distanţa până la Soare.
Ne-au parvenit prin versiune arabă alterată Cartea lemmelor (culegere de 15 probleme de geometrie plană) şi Despre heptagonul înscris în cerc (metoda geometrică de construcţie a heptagonului regulat).
Apolonios din Perga (cca. 260-200) a profesat la Alexandria, unde a studiat cu elevii lui Euclid, la Efes şi la Pergam. Opera sa capitală sunt Conicele, în opt cărţi, primele patru păstrate în greceşte, iar restul în traducere arabă, cu excepţia ultimei, pierdută definitiv.
Cele trei nume pomenite mai sus sunt în fapt de geometri; aritmetica în epoca elenistică a avut o mai mică dezvoltare, Euclid şi Arhimede limitându-se numai la acele teoreme care admiteau o reprezentare geometrică a numerelor.
Eratostene din Cirene, bibliotecar la Alexandria şi prieten al lui Arhimede, şi-a câştigat un loc în istoria aritmeticii pentru regula alcătuirii unei table de numere prime (numere care se divid prin 1 şi prin ele însele) cunoscută sub numele de ciurul lui Eratostene.
Diofantos din Alexandria este şi el autorul unei Aritmetici în 13 cărţi, din care s-au păstrat numai şase; nu ştim însă dacă poate fi situat cu certitudine în epoca elenistică, datele între care se presupune că ar fi trăit fiind 150 î.e.n. - 280 e.n.

În domeniul teoriei muzicale, se remarcă Aristoxenos din Tarent (floruit - maturitate - pe la 330), elev al lui Aristotel, autor al unor Principii şi elemente de armonie, din care s-au păstrat fragmentar doar trei cărţi, şi al Elementelor ritmului, din care nu ne-au ajuns decât sporadice fragmente.
Fizica şi Mecanica nu pot fi puse din punctul de vedere al progreselor înregistrate pe acelaşi plan cu matematica, astronomia şi geografia matematică. Cercetările se orientează în acest sector fie spre cazul particular, fie rareori, spre găsirea de soluţii practice în problemele pe care le ridicau cerinţele producţiei sau ale activităţii militare. Din păcate, chiar aşa stând lucrurile, nu se creează, după cum am mai spus, o nouă tehnologie, ci se amplifică cea veche, excepţie făcând unele certe descoperiri pe care le vom menţiona mai jos.
Straton din Lampsacos, scolarh al Liceului după moartea lui Teofrast (287-269), supranumit şi fysikós, se ocupă de fizica teoretică, consacrându-i, printre altele, o lucrare Despre vid, păstrată parţial în introducerea la Pneumaticele lui Heron din Alexandria (sec. I e.n), în care combate cele două principii ale fizicii aristotelice, locul natural în cosmos al celor patru elemente (pământ - foc, respectiv la centru şi la periferie, aer - apă în spaţiul intermediar) şi ideea primului impuls.
Arhimede s-a ocupat de fizica teoretică, de statică, în domeniul căreia lucrarea sa Despre echilibrul suprafeţelor plane sau despre centrele lor de gravitate, în două cărţi, e comparabilă ca importanţă cu Elementele lui Euclid. Despre corpurile plutitoare marchează întemeierea hidrostaticii ca ştiinţă prin descoperirea principiului ce poartă numele ilustrului siracuzan.
În mecanică, Hiparhos din Niceea admite necesitatea existenţei unui impuls primar, întorcându-se oarecum la ideile aristotelice.
Cât priveşte fizica şi mecanica aplicată, scrieri ca Despre pârghii a lui Arhimede sunt prototipuri ale genului; multe din ele s-au pierdut, cum sunt lucrările lui Ctesibios din Alexandria (pe la 270), constructor al pompei de apă, al pompei de incendiu, al orgii hidraulice şi al unor maşini de război cu aer comprimat. Discipolul lui Ctesibios a fost Filon din Bizanţ, unul din inginerii vestiţi ai epocii elenistice, la a cărui operă ne vom referi în capitolul următor.
Printre invenţiile remarcabile ale vremii se numără, în afara celor citate, scripetele compus şi şurubul „fără sfârşit”, datorate lui Arhimede, şi dioptra sau nivela cu apă portativă care a înlocuit teodolitul în topografie; Hiparhos a construit o dioptră perfecţionată pentru a o utiliza în astronomie.
Întemeiată ca ştiinţă abia în sec. XVII, chimia nu cunoaşte în vremurile de care ne ocupăm cercetări speciale şi temeinice. Ele sunt sporadice şi empirice, cu osebire îndreptate spre prepararea vopselelor, leacurilor şi afinarea aurului. În ce priveşte obţinerea acestui metal prin purificarea cu plumb şi sare, câteva indicaţii sunt date de Agatarhides din Cnidos în lucrarea sa geografică pe care am mai avut prilejul să o amintim.

Botanica şi zoologia, după Aristotel şi Teofrast, au intrat într-un iremediabil declin. În botanică predomină farmacologia, pătrunsă, cum am văzut, şi în poezie (Nicandru din Colofon, în sec. II, este autor al unor poeme Teriaca şi Alexifarmaca) şi având ca preocupare centrală contraotrăvurile. Crateuas (111-64), botanist şi medic al lui Mitridate VI Eupator, este autorul unei opere botanice păstrată doar în fragmente: Rizotomikón.
În zoologie s-ar fi remarcat probabil un Catalog al păsărilor, datorat lui Calimah, dacă lucrarea ne-ar fi cunoscută. Acribia ştiinţifică e abandonată în favoarea relatărilor despre animale fantastice.
Medicina elenistică, aidoma matematicilor şi astronomiei, se caracterizează prin acuitatea şi pasiunea spiritului de cercetare. Şcoala de la Cos şi mai ales şcoala dogmatică ateniană, întemeiată de Diocles din Caristos pe la începutul sec. IV, erau încă în vigoare cu un veac mai târziu, ca păstrătoare ale tradiţiilor hipocratice. Herofilos din Calcedon, după ce studiază în vestitul centru hipocratic de la Cos cu Praxagoras care a dat acelei străvechi şcoli o nouă strălucire, se stabileşte la Alexandria în prima jumătate a sec. III. Operele s-au pierdut toate, astăzi nemai rămânând din ele decât neînsemnate fragmente. Totuşi studiile şi realizările sale medicale s-au transmis prin intermediul literaturii ulterioare (o enciclopedie medicală scrisă de Celsus, în vremea lui Augustus, rezumă istoria şi toate dobândirile acestei ştiinţe de-a lungul secolelor, aşa cum Geminos, în sec. I î.e.n., alcătuise o istorie a matematicii printre atâtea alte lucrări rezumative ce caracterizează activitatea mai tuturor erudiţilor de la sfârşitul epocii elenistice). A studiat sistemul nervos, circulaţia, organele digestive şi de reproducţie precum şi organul văzului. Herofilos a descoperit nervii sensitivi care fac legătura între piele şi măduvă sau creier, realizând de asemenea deosebirea între creierul mare şi creierul mic; după el nervii pleacă atât din creier, cât şi din măduva spinării. A descoperit că arterele transportă sânge, şi nu aer (cum se presupunea mai înainte), lichidul hrănitor fiind împins prin ele de contracţiile inimii. Herofilos este cu alte cuvinte descoperitorul circulaţiei sângelui, care va cădea imediat în uitare până la Harvey. Herofilos punea preţ pe experienţă nu mai puţin decât pe erudiţie şi raţionament. Considera sănătatea ca temelia împlinirii intelectuale şi fizice. Toate realizările anatomice mai sus-arătate au fost posibile graţie practicării disecţiei cadavrului uman şi chiar a vivisecţiei realizate pe criminalii condamnaţi la moarte, fapt atroce dacă ne gândim că nu erau cunoscute, atunci şi nici mai târziu, anesteziantele (vivisecţia animalelor o practicase însuşi Aristotel).
Erasistratos din Iulis în Ceos, născut la sfârşitul sec. IV, a studiat medicina la Atena şi apoi la Cnidos, pentru a profesa în urmă la Alexandria. Este considerat întemeietorul anatomiei comparate şi patologice. A fost cel dintâi care a împărţit nervii în sensitivi şi motori şi a pus în legătură numărul de circumvoluţiuni ale scoarţei creierului cu gradul de inteligenţă a individului. În ce priveşte circulaţia sanguină, el revine la teoria tradiţională, neurmându-l pe Herofilos. De la Praxagoras şi Hrisip cel Tânăr din Cnidos, căruia i-a fost elev, Erasistratos preia ideea că numai venele conţin sânge, pe când arterele ar fi umplute cu aer (pneuma), fapt ce rezolva în mod mecanic procesul chimic al oxigenării sângelui, explicând totodată fenomenul respiraţiei animalelor.

Cercetător şi filozof mai mult decât practician, Erasistratos aplica în domeniul medicinei concepţiile atomismului lui Democrit. Cauza tuturor bolilor credea a fi pletora, hrana nedigerată, care se răspândea în organism. În terapie, recomanda cu precădere dieta. Din opera lui nu au mai rămas decât fragmente.
Şcolile dogmatică şi academică, reprezentate cu mare prestigiu de medicina alexandrină, intră în a doua jumătate a sec. III într-o perioadă de relativă eclipsă. Sunt combătute atât concepţiile dogmatice de tradiţie hipocratică (cele patru umori - uscat, umed, cald, rece - cărora li se opun în explicarea fenomenelor vieţii patru forţe fundamentale: nutritivă, cu sediul în ficat şi în organele digestiei; calorică, cu sediul în inimă; a gândirii, cu sediul în creier; şi sensitivă, localizată în nervi), cât şi cele academice - mecaniciste ale lui Erasistratos (funcţiunile organismului erau privite ca rezultat atât al acţiunii pneumei purtătoare de energie, cât şi a sângelui vehiculator al materiei provenite din digestie şi formate din părticele indivizibile, atomi).
Cercetarea medicală pură, având deseori o tentă filozofică, este tot mai mult înlocuită de medicina curativă, căreia, către mijlocul sec. III, îi dă tonul şcoala empirică alexandrină, însemnată în istoria medicinei pentru vastul material de date practice cu care a contribuit la progresul ulterior al ştiinţei.
Întemeietorul acesteia, Filinos din Cos (floruit pe la 290), elev al lui Herofilos şi mai târziu Serapion din Alexandria (cca. 200-150), autor al unei Terapeutiká, au stabilit trei principii ale empirismului medical, cunoscute sub numele de Trepiedul empiric: 1) observaţia personală şi practica personală, 2) transmiterea observaţiilor anterioare, 3) aplicarea remediilor experimentate la noi boli pe baza analogiei. Medicina empirică alexandrină arbora o anumită ţinută sceptică, plasând poate experimentul pe care-l practica într-un astfel de context filozofic.
O altă direcţie medicală a fost deschisă de Asclepiades din Prusa (în Bitinia), activ în sec. I î.e.n. la Roma. Bazându-se pe fizica epicureică, el consideră bolile ca rezultând din perturbarea mişcării atomilor ce formează corpul, din comasarea lor şi astuparea porilor. Vindecarea ar consta deci în reîntoarcerea la mişcarea normală şi la regularitatea secreţiilor determinate de aceasta. Terapia se baza pe acţiuni mecanice (gimnastica, masajul, hidroterapia). Cu timpul şcoala a căpătat denumirea de metodică pentru metodele simple practicate în vindecarea bolilor (Temison din Laodiceea, elev al lui Asclepiades, activ către sfârşitul sec. I e.n.).
O altă şcoală medicală purta numele de pneumatică, fundamentată pe fizica stoică (aerul cald care constituie sufletul lumii). Căldura şi uscatul, frigul şi umiditatea pot produce în organism o tensiune mai mare sau mai mică (tónos), reperabilă în puls. Eclectismul sfârşitului epocii alexandrine, manifestat în filosofie, îşi exercită influenţa şi în medicină, în şcoli care vor avea o oarecare importanţă în epoca romană.
Pe lângă doctrinele medicale şi sistemele terapeutice expuse mai sus, au continuat să se practice „teoterapiile” (vindecările în temple), mai ales în sanctuarele lui Asclepios în care numărul „incubanţilor” nu a încetat să crească într-o vreme când cercetarea ştiinţifică şi pragmatismul medical realizau importanţi paşi înainte.

Vorbindu-se despre tehnica elenistică şi despre slabul ei avânt, s-a subliniat în repetate rânduri ieftinătatea forţei de muncă umane, principala cauză a „subdezvoltării” materiale a acestei civilizaţii, alături de repulsia pe care gândirea greacă o manifesta, în cadrul preocupărilor filozofice şi ştiinţifice fundamentale, pentru ştiinţa aplicată.
Funcţia cognitivă a muncii a fost recunoscută însă în Grecia cel puţin de la Platon încoaceinfo, în tradiţia celor şapte înţelepţi consideraţi sofoì eis tà érga (înţelepţi la lucru) şi euméhanoi (pricepuţi în exerciţiul tehnicii), inventatori ai instrumentelor tehnice fundamentale. Panaitios şi mai târziu Cicero vor întrevedea în tehnică o valoare umană creatoare şi cognitivă deopotrivă pe care o exprimă recunoscându-i însemnătatea: „Cu chiar mâinile noastre încercăm să construim un fel de nouă natură în mijlocul naturii lucrurilor”, dar căreia abia civilizaţia romană îi va da cuvenita greutate, impunând-o ca trăsătură definitorie a puterii, măreţiei şi siguranţei reinstaurate de către imperiul Romei.

PSEUDOŞTIINŢELE
La marginea cercetării şi ştiinţei elenistice se afla terenul stufos şi fertil în aberaţii de tot felul al pseudoştiinţelor.
Alchimia, bazată pe teoria schimbării celor patru elemente fundamentale dintr-unul în altul, combina date ale tehnologiei curente cu formule mistice şi magice. Denumirea arabă a acestei pseudoştiinţe are o etimologie incertă, legată foarte probabil de Egipt ca loc de naştere al ei, cât şi de plumb, metalul esenţial al tuturor transformărilor ce şi le propunea. Dezvoltarea alchimiei, ca şi a celorlalte pseudoştiinţe în mediul grecesc este o consecinţă firească a contactului intim pe scară mare cu Orientul după expediţia lui Alexandru. Inventatorul mitic al alchimiei era Hermes; numele însă al unui practician al acesteia, care ni s-a transmis împreună cu puţinele fragmente ale considerabilei sale opere, este Bolos din Mende în Egipt, după unii contemporan cu Calimah, după alţii în plină activitate pe la începutul sec. II. Acest greco-egiptean a compilat mai multe cărţi despre tehnica vopsitului, Bafiká, incluse poate în monumentala enciclopedie pe care o alcătuise. Despre antipatie şi simpatie, Despre minuni sunt titluri care-i conturează preocupările. Cert este faptul că alchimiştii care i-au urmat i-au studiat cu atenţie scrierile, inspirându-se în alcătuirea formulelor pentru obţinerea aurului sintetic, a sticlei colorate, a pietrelor imitând pe cele preţioase şi semipreţioase, procedee cerute de producţia bunurilor de consum, care trebuiau, la preţuri accesibile, să fie asemănătoare mărfurilor artistice din materiale de valoare.
Astrologia este, alături de cultele babiloniene, unul din „exporturile” acestei părţi a Orientului către lumea greacă. Deşi Platon, Eudoxos şi Teofrast ştiau de alcătuirea horoscoapelor de către preoţii caldeeni, abia către 280 babilonianul Berosios deschide la Cos un curs de astrologie, înfăţişând grecilor presupusele efecte pe care corpurile cereşti le-ar avea asupra destinelor omeneşti prin acel principiu universal al simpatiei ce leagă universul de microcosmosul uman. Simpatia, calitate intrinsecă a materiei ce subliniază contiguitatea şi în ultimă instanţă unitatea acesteia, este ca şi antipatia, o reacţie contradictorie ce poate întrerupe procesul celei din urmă: ambele noţiuni se apropie de gândirea grecească prin intermediul stoicismului, după cum ştim, şcoala filozofică izvorâtă din ambianţă orientală.

Către mijlocul sec. II, când ştiinţa elenistică slăbeşte ca rigoare şi intensitate, Egiptul devine locul de iradiere al pseudoştiinţelor. Astrologia babiloniană îşi află, după Berosios, propagatorul în Critodemos a cărui operă, pierdută azi, Viziunea (Orasis), deschide porţile tainelor Răsăritului. Ca ciupercile după ploaie apar o serie întreagă de scrieri puse pe seama unui fictiv faraon Nechepso şi a unui confident al său, preotul Petosiris. Pentru a se bucura de un şi mai mare prestigiu, ele sunt răspândite mai apoi ca revelaţii ale lui Hermes Trismegist (formă elenizată a zeului Thot - Tatăl ştiinţelor). Astrologia implica mari cunoştinţe de astronomie şi matematică, necesare calculelor alcătuirii horoscopului. Ea a înlocuit treptat oracolele, beneficiind de autoritatea lor de altădată. Spre deosebire de astrologia babiloniană, în esenţă amorală, astrologia elenistică, datorită influenţei stoice, implica o structurare etică a destinului. Astrologia planetară a precumpănit asupra celei siderale (a stelelor fixe), cele şapte planete - Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn - fiind locurile de reşedinţă ale cosmocratorilor - stăpâni ai lumii. În simbolistica respectivă, fiecare planetă îşi avea culoarea, metalul, planta, animalul şi vocala proprie - cifra şapte devenind de aici „canonică” pentru diverse domenii ale activităţii omeneşti - cele şapte minuni, cei şapte înţelepţi pentru viaţa pământeană sau de după moarte, cele şapte vârste ale omului, cele şapte ceruri sau vămi ale văzduhului prin care călătoreşte sufletul etc.
Posidonios din Apameea, spre sfârşitul elenismului, cuprinde astrologia în sistemul lui eclectic - străduindu-se să dea filozofiei sale o bază ştiinţifică. El consideră simpatia universală drept fundament „raţional” al profeţiei.
Magia elenistică este o pseudoştiinţă totală, nediferenţiată, constând din labile amestecuri de cosmogonie, astrologie, alchimie şi mantică, care proliferau în ultimul veac dinaintea erei noastre în scrieri de fantezie şi ridicolă rigoare. Maguseenii, prin care grecii cunoscuseră doctrina lui Zoroastru, se stabiliseră din Iran în zona coloniilor greceşti egeene din Asia Mică. După cucerirea lui Cirus au fost influenţaţi de cultura caldeeană cu care au intrat în contact. Deci toate achiziţiile caldeene ale maguseenilor au fost puse pe seama lui Zoroastru, religia acestuia devenind foarte suplă. Mazdeismul magusean a fost influenţat de gândirea greacă prin filozofia Porticului. „Operele” lui Zoroastru, Ostanes şi Histaspe sunt alcătuiri de epocă elenistică târzieinfo (cel mai devreme sec. I î.e.n.). Legenda atribuie lui Hermipos, elevul lui Calimah, indexarea celor 2 milioane rânduri ale scrierilor lui Zoroastru, ceea ce înseamnă că lucrări purtând numele acestuia existau în Biblioteca din Alexandria încă de la începutul sec. II.
Lui Ostanes i se atribuie doctrina după care cele 7 sfere cereşti se aflau în raport direct cu numărul corzilor lirei, tot 7.
Histaspe era presupusul autor al apocalipsei greceşti, Hréseis Histáspu tû basiléos (Oracolele regelui Histaspe), a cărui lectură a fost interzisă mai târziu la Roma, deoarece profetiza distrugerea acestei şi renaşterea Orientului. Apocalipsa adopta doctrina hiliastă a celor 6 milenii de evoluţie, urmate de-al 7-lea, al venirii salvatorului, şi de-al 8-lea, al distrugerii, ekpírosis.
Formularul şi „reţetarul” magiei erau vaste, destinate nu unor ţeluri însemnate, ci măruntelor dorinţe ale omului de rând care solicita miraculoasa întoarcere a fiinţei iubite, un câştig fabulos sau cine ştie ce alte împliniri la realizarea cărora trebuiau să contribuie forţele oculte.
Superstiţia, legată strâns de magie, e mai mult o problemă socială şi nu întâmplător tipul superstiţiosului a fost atât de bine descris de Teofrast (Caractere, 16) la începutul elenismului.

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500