Civilizația elenistică

„COLOSALUL”, UN IDEAL AL TEHNICII ELENISTICE

Întinderile vaste ale noilor state elenistice, gigantismul Orientului cu care veniseră în contact, caracteristic atât mediului geografic, cât şi acelor realizări omeneşti pe măsura unor puternice şi populate imperii aflate sub semnul multisecular al autocratismului, în fine bogăţia fabuloasă ce dobândiseră ca pradă de la învinşii suverani de odinioară au sădit în inimile ambiţioşilor macedoneni, şi nu numai în ale lor, dorinţa de a fi la „înălţimea” vremurilor noi, a unei glorii nemaicunoscute, a prosperităţii de care se bucurau unele oraşe, ca urmare a schimbărilor economice petrecute în favoarea lor.
De aceea, construcţii de tot felul, utilitare sau decorative, apar pe tot cuprinsul lumii elenistice, vorbind despre puterea şi măreţia iniţiatorilor. Despre puţine din ele avem astăzi ştiri mai ample şi încă şi mai puţine ne-au lăsat urme materiale concludente.
Contemporanii le-au privit ca pe adevărate „minuni”, căci constructorii, conformându-se comenzilor primite, au căutat să realizeze o performanţă a tehnicii vremii. Aşa cum se va vedea în capitolul următor, „cele şapte minuni ale lumii”, concept ce apare pentru prima dată în epoca elenistică, nu sunt atât opere de artă plastică sau de arhitectură, cât mai ales realizări neobişnuite prin proporţiile şi dificultatea construcţiei. Uriaşul, colosalul este trăsătura lor dominantă, înaintea frumuseţii sau a graţiei.
În epoca clasică, un monument arhitectonic sau sculptural căuta să se integreze peisajului natural, constituind împreună cu el o unitate perfectă. Civilizaţia elenistică, prin gustul ei pentru colosal, sparge această unitate. Colosul domină peisajul, îl zdrobeşte, pentru a reliefa şi mai mult dimensiunile sale şi, implicit, puterea suveranului sau a cetăţii ce l-a ridicat. Ideal al tehnicii elenistice, colosalul decurge din conştiinţa vremii de a fi dominat atât natura înconjurătoare, cât şi pe cea omenească. Este suficient să ne gândim la marile curente filozofice, stoicismul şi epicurismul, care-şi făceau un titlu de glorie din acea fericire dobândită pe calea unei dogme, prin înfrângerea pasiunilor şi temerilor firii omeneşti. Dar sentimentul dominării naturii, ale cărei largi orizonturi se deschiseseră nu de multă vreme grecului elenistic, apare în acelaşi timp în numeroasele relatări de călătorie ivite în urma expediţiilor îndepărtate, el găsindu-şi ecoul târziu în romanul de la sfârşitul epocii, ale cărui acţiuni se petrec pe vaste arii geografice, cosmopolitismul filozofic îmbrăcând deci şi haina „ubicuităţii” ca urmare a accesibilităţii relativ uşoare şi rapide a întregii „oikumene”.
În artele plastice, în pictură (atât cât ne e ea cunoscută prin filiera romană) şi mozaic atunci când în ambele cazuri e vorba de peisaj, sau chiar în sculptură (cum sunt grupurile dedicate de Atalos I Atenei, cu ocazia vizitei sale din 201) se remarcă detaşarea în înălţime faţă de obiectul reprezentat, care e astfel dominat, cuprins în întregime, supus nu numai privirii, dar şi forţei spiritului uman. Vederea de susinfo este, aşadar, un alt simptom al predispoziţiei pentru colosal, pentru dominare; de altfel, nesfârşitele războaie elenistice, cât şi „politica de forţă” a vremii nu sunt oare un trist şi grăitor exemplu al unui fenomen ce a constituit măreţia, dar şi flagelul unei civilizaţii?
Cuvântul care a ajuns să denumească un monument de proporţii excepţionale este un termen preelenic microasiatic, colossós, al cărui radical col se află în compunerea unor toponimice ca, de pildă, Colofon, oraş în Asia Mică (traducând noţiunea de înalt). Colossós înseamnă statuie în sensul cel mai strict al termenului (statua, lat.), adică chip în picioare, în poziţie imobilă. Cu accepţiune rituală, colossós desemna statueta rituală, funerară sau nu, de dimensiuni mari sau chiar reduse. Astfel apare de mai multe ori la Herodot.

De fapt, semnificaţia sa culturală derivă din cea morfologică, aparţinând domeniului plasticii. Vom vedea cât de important este acest lucru pentru înţelegerea monumentului care de altfel a şi consacrat termenul: colosul din Rodos.
Coloşii erau deci statui de factură arhaică, cu picioarele strâns unite, într-o imobilitate de nezdruncinat. Cu acest înţeles întâlnim cuvântul şi la Teocrit, într-o vreme contemporană realizării monumentului rodian. În Idila XXII, poetul descrie un pugilist de o putere nemaiîntâlnită, pe care-l asemuieşte cu Hercule, imagine luată din lumea gimnaziului, populată cu statui de atleţi şi cu herme de un tip nou, caracteristic vremii. În locul hermei tradiţionale, constând dintr-un cap sau bust mic continuat cu un cip, apar acum herme ce redau torsul întreg până la şolduri, fiind terminate printr-un cip de secţiune pătrată. Hermes, Silen, Eros şi Hercule erau reprezentările frecvente ale acestor noi herme. Versurile teocritiene, unde cuvântul colossós (tradus prin „namilă”) este menţionat, sunt un preţios document de epocă:

Pieptu-i grozav şi spinarea cea lată, cu carnea ca fierul,
Stau bulbucate. E-o namilă. Parcă-i bătut cu ciocanul!
Muşchii, pe braţele lui cele zdravene, stau, pe sub umeri,
Ca bolovanii...

Ele ne întregesc nu numai înţelesul acestui termen „tehnic”info, dar sugerează, implicit, şi poziţia pe care va fi avut-o uriaşa statuie din Rodos. Din ea, ca şi din Farul de la Alexandria, nu s-a mai păstrat nimic, afară poate de un bloc de marmură din socluinfo.
Construită prin decizia Sfatului rodienilor după asediul neizbutit al lui Demetrios Poliorcetul, din 305-304, în semn de mulţumire adusă lui Helios - pe care îl şi reprezenta, statuia colosală era opera lui Hares din Lindos, care a ridicat-o între 292-280. Hares a fost elevul lui Lisip, ce lucrase şi el pentru bogaţii insulari o cvadrigă a lui Helios. Ridicarea de statui de dimensiuni ieşite din comun nu constituie o excepţie nici în epocă, nici mai înainte. Lisip însuşi execută pentru Tarent o statuie de bronz a lui Zeus, înaltă de 23 m, care, pentru a nu opune rezistenţă vântului, putea pivota, mişcată chiar cu mâna. De la Delos ne sunt cunoscute mai multe monumente de epocă arhaică, reprezentându-l pe Apolo, înalte de câţiva metri. „Colosul” din Delosinfo era o statuie de marmură a lui Apolo, datând din sec. V, ofrandă a naxienilor şi opera lui Ificrates din Naxos. Statuia ar fi format cu piedestalul un singur bloc şi s-ar fi dărâmat în urma prăbuşirii peste ea a unui palmier de bronz, dedicat de Nicias în 425.
Statuile colosale ale lui Fidias de la Atena şi Olimpia erau concepute spre a se încadra în contextul arhitectonic în care erau plasate în temple, ca statui de cult sau pe Acropole, în complexul monumental de acolo, cum e cazul Atenei Pronahos.
Deinocrates din Rodos, arhitect al Alexandriei, se spune că ar fi propus lui Alexandru să-i taie un bust gigantic în coasta muntelui Atos. Proiectul a rămas nerealizat, el însă întrecuse, chiar în mintea unui rodian, orice imaginabilă dimensiune a colosului.

Nici statuile „colosale” de marmură, nici Zeus de bronz de la Tarent nu au ajuns însă la dimensiunile lui Helios rodian. Acesta era înalt de 32 m, după mărturia lui Plinius şi a altor autori antici, foarte solid construit, victimă însă a unui puternic cutremur care a zguduit insula prin 224/3. Atunci s-a frânt de la genunchi şi a căzut la pământ, fără a se desprinde de barele de fier ce-l ancorau de soclu. Picioarele rămase la locul lor şi puternicele legături interioare au menţinut în această poziţie statuia până în 653 e.n., când arabii au desprins-o de postament, au tăiat bronzul şi l-au vândut unui evreu din Emesa. Autorii antici au văzut colosul prăbuşit şi au fost impresionaţi de tehnica ce-i făcuse posibilă înălţarea; rodienii însă nu au mai încercat niciodată să refacă statuia, căci oracolul de la Delfi „se opusese” reînălţării ei.
Cercetătorii moderni care s-au ocupat de modul de construcţie a colosului, precum şi de amplasamentul său, nu au reuşit să dea decât o imagine conjecturală a monumentului. El s-ar fi înălţat fie pe un promontoriu al portului, unde se află astăzi turnul Sf. Nicolae ce ar cuprinde în masa sa postamentul statuiiinfo (în această ipoteză modalitatea de construcţie nu ar fi necesitat o rampă de pământ de formă conică cu diametrul mai mare decât cel al promontoriului), fie în centrul oraşului antic pe locul ocupat acum de fortăreaţa medievalăinfo. În ipoteza primului amplasament, s-ar fi folosit la înălţare helepola (despre care va veni vorba) abandonată de Demetrios Poliorcetul, din armătura căreia s-ar fi scos o bună parte din cei 300 de talanţi de fier necesari ancorării interioare a monumentului. Carcasa de lemn a acestei maşini de luptă, înaltă de cca 40 m, cu o bază pătrată de 18 m latura, ar fi constituit cofrajul, umplut cu pământ, în interiorul căruia s-ar fi ridicat statuia, turnată în bucăţi separate şi asamblate circular, în etaje succesive. Poziţia bronzului, ce era de altfel o subţire carcasă care îmbrăca o coloană de marmură, ar fi fost cu picioarele lipite (de unde şi denumirea dată monumentului), cu mâna dreaptă ridicată, în care ţinea o faclă, capul cu cununa cu raze, iar cu stânga spijinindu-se în postament pe o lance. În ajutorul celei de-a doua ipoteze, ce presupune o construcţie mai complicată şi o cu totul altă poziţie a zeului, vine un relief de marmură fragmentar, aflat pe insulă, şi care-l reprezintă pe zeu străjuindu-şi cu dreapta privirea îndreptată în zare, poate spre răsărit, în timp ce cu mâna stângă susţine mantia ce-i atârnă, dezvelindu-l într-o deplină nuditate. Relieful este, din păcate, păstrat până la şolduri, partea de jos, cea mai interesantă pentru problema ancorării şi chiar a etimologiei denumirii date monumentului, lipsind.
Ipoteza celui de-al doilea amplasament concepe pe zeu cu picioarele desfăcute, prin care ar fi fost ancorat cu două coloane ce-i străbăteau trupul până la nivelul umerilor, o a treia fiind mascată în mantia care cădea pe postament şi care ar fi urcat numai până la înălţimea genunchilor (motiv al frângerii la cutremur, căci centrul de greutate se afla mult mai sus). Înclinăm să acordăm primei ipoteze mai multe şanse de a corespunde adevărului, îmbunătăţită însă cu unele detalii de execuţie a ansamblului, pe care judicios le relevă autorul celei de-a doua.
Izvoarele antice, printre care Filon din Bizanţ (sec. III), ne informează că la construcţia Colosului au fost întrebuinţaţi 500 talanţi de bronz şi 300 talanţi de fier, o cantitate însemnată pentru metalurgia epocii, consum care se va fi resimţit pe piaţa elenistică a metalului. Cum am mai spus, fierul era întrebuinţat doar la armătură.

Bronzul propriu-zis al statuii cântărea 12,5 tone (500 x 25 kg). Statuia Libertăţii de la New York, de proporţii asemănătoare Colosului, conţine o cantitate de bronz de 100 tone. Se impune deci concluzia că stratul de metal al monumentului rodian era foarte subţire, de 2-3 mm: tablă de bronz, aşadar, lucrată prin batere, operaţie destul de simplă, având în vedere dimensiunile uriaşe ce implicau un minimum de relief per bucată asamblată. Fiecare piesă era prinsă prin tiranţi de nucleul de piatră. Finisarea se făcea la rece.
Dacă atitudinea statuii lui Helios ne este cu aproximaţie cunoscută, chipul său cu greu l-am putea bănui a fi reprodus pe aversul monedelor rodiene care de la apariţia lor în 408, menţin fără variaţie acelaşi tip. (În afara cazului că statuia ar fi reprodus portretul monetar, fapt mai puţin probabil).
Costul acestei opere excepţionale a fost de 300 talanţi, adică 1 800 000 drahme. Dacă ţinem cont că un muncitor calificat era plătit prin 330 la Eleusis cu 2 drahme pe zi, ea ar fi costat, într-o valută modernă, cca. 2 milioane dolari. Fără îndoială că o bună parte din munca necalificată era furnizată de cetate, de asemenea multe materiale accesorii erau oferite de diverşi donatori.
Aşezat printre cele şapte minuni ale antichităţii, Colosul din Rodos s-a impus posterităţii, nu numai de pe soclul său, ci şi de pe stânca pe care, prăbuşindu-se, îşi vădise tainele de construcţie, tot atât de impresionante ca şi mărimea lui. Celelalte „minuni” sunt mai ales din domeniul arhitecturii. Colosalul lor constituie mai mult sau mai puţin amplificarea dimensiunilor obişnuite, fără o schimbare substanţială a proporţiilor. Tehnica elenistică ea însăşi nu inovează prea mult, atât numai cât să facă faţă exacerbării dimensiunilor şi creşterii vertiginoase a maselor vehiculate. Se poate spune că procedeele tehnice ale vremii se înnoiesc doar prin amplificare. Un serios stimul în această direcţie l-au constituit neîncetatele războaie elenistice, la care luau parte mase mari de luptători, efectuându-se lucrări militare de anvergură. O astfel de necesitate, din păcate, a împins pe omul tuturor timpurilor spre a crea noi metode şi procedee, noi arme de distrugere până la cea care îi ameninţă însăşi supravieţuirea pe planetă.
Grecii epocii elenistice au dus gustul lor tehnic pentru colosal până la absurd, aşa cum în artele plastice rococoul va sfârşi în gratuitate. Ambiţia puternicilor monarhi a jucat un rol însemnat în întrecerea cu posibilul pe calea grandorii.
Nevoile tehnice ale armatelor sporiseră în mod real datorită noilor situaţii şi condiţii geografice cărora trebuiau să le facă faţă. Râurile late ale Orientului trebuiau trecute, mlaştinile asanate, porturi şi arsenale construite. Grecii se vor fi minunat în faţa „tancurilor” antichităţii, elefanţii, primele „colosuri” militare cu care veniseră în contact, dar au trebuit imediat să găsească mijlocul eficient de a-i face mai puţin primejdioşi.
Filip a dat infanteriei macedonene o structură modernă: echipament uşor atenian şi dispunere tebană. Echipamentul uşor consta în suliţe de aruncat, sabie şi scut uşor, purtat pe braţul stâng, ceea ce îngăduia luptătorului să aibă amândouă mâinile libere. Formaţia de luptă macedoneană, falanga, a fost împrumutată de la tebani. Rândurile de infanterişti au fost sporite până la adâncimea unei coloane, întregul acţionând aidoma unui „berbec” de oameni. Falanga număra teoretic 4096 oameni, iar unitatea de bază, lohé, avea 16 pedeştri.

Fiecare din unităţile intermediare reprezenta dublul precedentei. Falanga mare era compusă din patru falange obişnuite şi avea 16 384 infanterişti.
Cavaleria elenistică joacă un rol din ce în ce mai important. Pe lângă elefant, elementul principal al forţei de şoc, apar călăreţii cuirasaţi, catafracţii: omul şi calul erau puternic apăraţi de armuri grele. Catafracţii sunt costumaţi aidoma predecesorilor lor iranieni. Pentru împrospătarea unor astfel de forţe de şoc, nemaicunoscute până atunci prin mărimea lor în lumea greacă, se organizează mari herghelii, ca cea de la Pela, având peste 30 000 de iepe şi 300 de armăsari - sau vaste parcuri de elefanţi, cum era cel al lui Seleucos Nicator de lângă Apameea pe Oronte, unde regele întreţinea peste 500 elefanţi de luptă. Elefanţilor africani, de o inteligenţă inferioară, le erau preferaţi cei asiatici, uşor dresabili şi foarte docili.
În ce priveşte armamentulinfo, în afara maşinilor de luptă, de care ne vom ocupa în mod special, nu apare nici o inovaţie capitală faţă de armamentul grec sau macedonean din sec. IV. Armata seleucidă împrumută de la asiatici utilizarea carelor cu coase, în rest se ajunge şi în acest domeniu la un fel de Koiné elenistică: pedestraşii sunt înarmaţi cu spadă scurtă, lovind numai cu vârful, cu suliţă de falangist (sárisa), coif attic sau macedonean şi scut mic, puternic bombat (macedonean).
Tactica nu diferă cu mult de cea a lui Alexandru. Lupta e un şoc frontal a două falange, însoţită de o serie de hărţuieli, în care formaţiile auxiliare joacă un rol esenţial. Atacul se efectua de obicei prin aripa dreaptă. Piros renunţă la această tradiţie tactică şi dispune falanga în batalioane separate de contingente mai mobile, înarmate cu suliţe. Noua ordine creează un front simplu, capabil de mai multe manevre şi în stare să rămână continuu, chiar sub presiunea adversarului. Drept urmare a sporirii posibilităţilor tactice, lupta devine tot mai mult o chestiune de specialitate, ca şi armata de altfel, producându-se divorţul între viaţa militară şi civică, confundate până în secolul anterior. În acelaşi timp creşte rolul personalităţii comandantului, care de obicei este basileul elenistic. Războaiele, ce purtau altădată numele popoarelor respective, capătă acum denumirea suveranilor ce le-au condus, iar aceştia titluri ca Nikator, Kalinikos, Nikeforos.
În arta plastică personificările victoriei (Níke) (31 a) intră în repertoriul tipologic curent.
Tehnica de luptă produce maşini pe gustul vremii, pe măsura efectivelor armatelor, a bogăţiei regilor ce le conduceau, în fine pe măsura rezistenţei celor asediaţi: maşini colosale, care însă nu conţin în construcţia lor descoperiri esenţiale, menite a le face calitativ superioare. O excepţie doar: se spune că Arhimede şi-ar fi distrus toate însemnările privind inovaţiile epocale în domeniul tehnicii militare, considerându-le drept rodul unei arte josnice şi obscure, supuse necesităţii. Era oare în gestul acesta atitudinea tradiţională a grecului faţă de munca manuală şi faţă de ştiinţa legată de scopuri practice, sau, mai presus de ea, frământarea unei conştiinţe ce nu voia să ofere muritorilor darurile Atenei pe scutul lui Ares?
Maşinile de luptă, apărute în lumea greacă graţie eforturilor militare ale lui Dionis din Siracuza, Filip II şi Alexandru, depăşesc în secolele civilizaţiei elenistice pe cele anterioare. Inginerii (tehnopoioí) lui Demetrios, Epimahos, Hegetor şi Zoilos, au întrecut prin mărimea şi ingeniozitatea maşinilor pe Polieidos, constructorul militar al lui Filip II, şi pe Harias şi Diades, tehnicienii lui Alexandru.

Serviciile tehnice ale armatei macedonene în campaniile din Asia au atins un înalt nivel de organizare şi dotare. Artileria de asediu şi de campanie era dirijată de ofiţeri specialişti (mehanopoioí), aflaţi sub comanda lui Diades. Detaşamentele de pionieri şi pontonieri (heirotéhnoi) erau, în marea lor majoritate, formate din traci. Convoiul echipajului (skenoféroi) cuprindea servicii de care, de animale de povară, căruţaşi etc. O intendenţă bine organizată aproviziona armata prin achiziţii sau rechiziţionări. Răniţii sau bolnavii erau îngrijiţi în ambulanţe de către medicii militari. Secţiunea topografică a statului major, bematístai, culegea informaţii necesare operaţiilor şi cantonamentelor. Serviciul de transmisiuni era dotat cu semnale optice şi curieri, profitând de gradul înalt de organizare a poştei regale persane şi a căilor de comunicaţie.
Alături de Demetrios Poliorcetul (cuceritorul de cetăţi), Pios, după afirmaţiile lui Plutarh, era vestit în arta asediului, în cunoştinţe tactice şi soluţii practice necesare spargerii unei rezistenţe bine întărite. Datorită maşinilor de război, fortificaţiile simple cu care se apărau oraşele greceşti în veacurile anterioare (de obicei incinte cu fundaţia de piatră, zid de cărămidă arsă sau nu şi metereze în care lemnul era din belşug întrebuinţat) se complică. În faţa curtinei, acum de piatră, prevăzută cu turnuri, se săpa un şanţ adânc, umplut cu apă (pentru a îngreuna apropierea maşinilor de zid). De multe ori o a doua incintă se afla în spatele primei, iar porţile de acces erau prevăzute cu capcane. Fără îndoială că tehnica elenistică a fortificaţiilor nu a atins dezvoltarea ce o cunosc în epoca romană sistemele de apărare ale oraşelor.
Fortificaţiile elenistice au făcut în epocă obiectul mai multor lucrări de specialitate, dintre care cea a lui Filon din Bizanţ, Enciclopedia mecanică, s-a păstrat parţial în traducere latinească (Cartea VII, Paraskeuastiká, se ocupă de fortificaţii, iar următoarea, Poliorketiká, de maşinile de luptă). Biton, sub Atalos I, şi Heron din Alexandria (secolele II-I) scriu şi ei tratate de poliorcetică, tehnică ce astfel teoretizată apare a fi prin excelenţă elenistică.
Plutarh (Demetrios, 20, 1-6), confirmat de Diodor (XX, 92, 2) descrie pasiunea nemărginită a lui Demetrios pentru tehnicăinfo. Asediul Rodosului a necesitat o mare desfăşurare de forţe şi gloria învinsului nu a fost mai mică decât cea a învingătorilor; celui despre care se spunea că nu se află loc întărit să-i reziste insularii îi veniseră de hac.
Printre maşinile colosale folosite de Demetrios la celebrul asediu se numără şi „ţestoasa” lui Hegetor din Bizanţ. În principiu, aceasta era o cuirasă de lemn şi metal, aşezată pe roţi, pentru a proteja pe săpătorii de la fundaţiile zidului (în cazul că putea fi năruit) sau pe berbecarii ce atacau cu un uriaş „berbec” incinta, la diverse înălţimi, străpungând-o (fapt mai greu de realizat dacă între paramentul exterior şi cel interior al acesteia se afla un nucleu, emplecton, de piatră legată cu pământ sau var). Ţestoasa avea o bază de cca 19 x 13 m, pe care erau fixaţi 4 montanţi lungi de 10,64 m şi groşi de 0,37 x 0,45 m. Ea se afla aşezată pe 8 roţi cu diametrul de 2 m şi groase de 0,89 m, formate din blocuri de lemn prinse cu benzi de fier. Berbecul putea fi ridicat cu scripeţi până la 30 m (multe din dimensiuni sunt exagerate, printre care cea a înălţimii de ridicare a berbecului, căci fortificaţiile elenistice nu coborau sub 9 m înălţime, dar nici nu depăşeau 12-14 m). Greutatea unei astfel de maşini era de 138 tone şi necesita, spre a fi manipulată, 100 de oameni.

Helépola sau „cuceritoarea cetăţilor” era o maşină de luptă complexă, în formă de turn cuirasat, prevăzut cu berbeci, poduri mobile, punţi de luptă, căngi, aruncătoare de suliţe şi pietre etc. La Rodos era flancată de fiecare parte de către patru „ţestoase”. Atenianul Epimahos a fost constructorul ei, după parametrii ceruţi de Demetrios. Baza turnului era un pătrat cu latura de 22 m; el avea înălţimea în jur de 40 m. Rodienii s-au priceput însă să o scoată din uz, bombardând-o la bază cu blocuri de piatră grele de cca 80 kg, lansate pe glisiere şi care, rupând solidele bârne de susţinere, antrenau prăbuşirea etajelor superioare îngreunate de armament, proiectile, maşini etc. Vitruvius transmite anecdota că prin infiltraţii arhitectul rodian Diognetos ar fi transformat într-o mlaştină terenul pe care manevra această maşină cu roţile ei uriaşe, făcând-o inutilă prin înnămolire. El ar fi dăruit-o apoi cetăţii (a servit ulterior la construcţia colosului), primind o pensie viageră pe care rodienii i-au suspendat-o atunci când arhitectul Calias din Arados a expus Adunării proiectul unor întărituri dotate cu un dispozitiv pe placă turnantă, capabil să prindă şi să ridice o helepolă, transportând-o înăuntrul zidurilor. Calias se pare că a căpătat pensia lui Diognetos; schimbarea unei hotărâri a Adunării se făcea mult mai uşor decât trecerea unei helepole peste înălţimea unui zid de incintă!
Maşinile de aruncat, şi ele întrebuinţate la asediul Rodosului, erau de două feluri (după natura lansării, directă sau indirectă), eutytone sau palintone. În general acestea funcţionau pe principiul torsiunii; s-au construit însă şi aruncătoare acţionate de pistoane cu aer comprimat. Aruncătoarele lansau contra meterezelor, fie suliţe simple sau incendiare (eutytone), fie proiectile de piatră (palintone), ce puteau atinge diametrul de 30 cm. După câte se ştie, aruncătoarele sau catapultele au fost folosite în câmp deschis, deci ca armă de atac contra infanteriei, numai în bătălia de la Mantineea (207), de către tiranul Spartei, Mahanidas. Ele constituiau însă un frecvent armament de bord al vaselor de război, flota fiind un sector de predilecţie al materializării ambiţiilor suveranilor elenistici. Se desfăşoară o adevărată cursă a înarmărilor navale. Corăbii de război uriaşe sunt puse în şantier, iar flotele întrec ca efective pe cele ale veacurilor anterioare.
Astfel, Ptolemeu I are escadre de 150-200 vase, Demetrios Poliorcetul de 550, Piros se deplasează în Sicilia cu 200 corăbii, iar Antioh III, care din toţi suveranii elenistici dispunea de flota cea mai mică, aliniază 100 nave cu punte şi 200 uşoare. Vasele de luptă de dimensiuni excepţionale erau adevărate cuirasate ale antichităţii; pentru a fi anihilate, ele trebuiau fie incendiate, fie atacate cu puternice maşini (catapulte cu proiectile grele sau incendiare).
Din flota lui Alexandru, Ptolemeu a moştenit partea cea mai mare. Vasele de luptă clasice în sec. IV erau triremele cu trei rânduri de vâsle suprapuse. Către sfârşitul aceluiaşi secol, numărul rândurilor de vâsle creşte până la 6. Între 315-288 el urcă până la 16, Demetrios fiind cel dintâi care armează nave cu 15 şi 16 rânduri de vâsle. El unea două sau mai multe vase printr-o punte comună, pe care plasa maşini grele de luptă, putând să atace porturile de pe mare cu o „artilerie marină”. Pentru a preîntâmpina scufundarea acestor adevărate fortăreţe plutitoare, le înconjura, la circa un metru deasupra apei, cu un puternic parapet de lemn, fixat de punte şi ieşind în exterior la suficientă depărtare, astfel încât navele duşmane să se izbească de el şi să nu-şi poată, venind în viteză, înfige pintenul în chila fortăreţei. Parapetul împiedica, în acelaşi timp, abordarea cu ajutorul căngilor şi al punţilor mobile.

Între 288 şi 246, şantierele navale, în special cele ptolemaice, produc adevăraţi monştri marini: corăbii de război cu mai mult de 16 rânduri de vâsle suprapuse, culminând cu cea armată de Ptolemeu II, care dispunea de 30 de rânduri de vâslaşi pe o parte.
Pentru a face faţă flotei lui Demetrios Poliorcetul, Lisimah dispune construirea în şantierele de la Heracleea Pontică a vestitei Leontoforos, remarcabilă prin mărimea şi frumuseţea liniei sale. Ea a fost lansată la apă în 280. Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios, pune în capul escadrelor sale o navă colosală, dobândind astfel victoria împotriva lui Ptolemeu II, în bătălia navală din 258 de la insula Cos. După victorie, vasul a fost dedicat lui Apolo la Delos.
Ptolemeu IV Filopator (221-203), regele matricid şi fantast, realizează în şantierele Alexandriei ultima şi cea mai mare ambarcaţiune de acest gen: teserakontera, nava cu 40 rânduri de vâsle suprapuse. Atenaios (V, 203 e - 204 b) ne dă o descriere detaliată a acesteia. Era lungă de cca 100 m, largă între 12-16 m, având o înălţime de 15 m, până la acrostolion, ornamentul prorei. Era dotată cu 4 cârme, lungi de 10 m, uşor de manevrat, căci mânerele erau bine lestate cu plumb şi riguros centrate. Menţiunea că avea două prore şi două pupe ne îndreptăţeşte a crede că era un fel de catamaraninfo (vas cu două corpuri plutitoare legate). Capacitatea sa umană era enormă: 4 000 de vâslaşi, 400 de oameni de echipaj şi 2 850 de luptători pe punte. Un dezastru în larg ar fi însemnat dintr-un condei dispariţia a peste 7 000 de oameni. Costul unor astfel de coloşi ne este necunoscut, în tot cazul împuţinarea pădurilor în unele regiuni ale Mediteranei orientale constituia doar o parte a preţului plătit pentru realizarea acestor ambiţioase şi zadarnice visuri. Rămânerea în larg peste noapte a navelor colosale, cât şi îndepărtarea lor prea mult de coastă erau de neconceput. Neptun, gelos pe bogăţia monarhilor elenistici, megalomani fără acoperire, căci nu orice plutea se putea numi navă, abia aştepta prilejul să arate că nu se lăsa uşor înfrânt...
De la statuia colosală a lui Helios din Rodos la maşinile uriaşe de luptă întrebuinţate de nu mai puţin colosalele armate şi flote, acelaşi spirit străbate şi defineşte o epocă în ce priveşte idealul tehnicii sale.

 

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500