Civilizația elenistică

„MINUNILE” - ARHITECTURA PRINCIARĂ, PUBLICĂ ŞI PRIVATĂ

În dorinţa de a-şi împodobi capitalele, cel mai adesea oraşe întemeiate chiar de ei, basileii elenistici nu şi-au cruţat nici forţele, nici resursele financiare. Regiuni întinse, ca de pildă Egiptul, îşi vărsau bogăţiile spre împodobirea şi fala câtorva cetăţi. Acestea înălţau, în cadrul unui urbanism nou, evoluat, monumente pe care contemporanii şi urmaşii le-au socotit adevărate „minuni”, alături de altele mai vechi, pe care lărgita lume elenistică le integrase de puţină vreme coordonatelor civilizaţiei sale (Piramidele, Grădinile suspendate, realizări ce nu depăşeau numericeşte canonul fatidicei cifre 7; p. 224).
Principalul aspect „miraculos” al construcţiilor astfel „canonizate” era colosalul, la care ne-am referit în paginile capitolului precedent. În cel de faţă vom zăbovi asupra problemelor urbanismului şi arhitecturii elenistice.
Hipodamos din Milet (sec. V) a introdus în lumea greacă noul urbanism al cetăţilor, străzile urmând a se tăia, în această concepţie, în unghi drept. Pe vremea lui Pericle, el a alcătuit planurile Pireului, urmaşii săi din epoca elenistică aplicându-i mai departe ideile în noile oraşe ce se edificau sau care se restructurau fundamental. Între străzile ce se încrucişau în unghi drept se aflau cvartaluri de case, numite, mai târziu, insulae (lat.). Spre deosebire de oraşele romane, cetăţile elenistice nu aveau străzile pavate. Polibios (VI, 31, 10) asemuia noul plan al oraşelor elenistice cu castrul unei legiuni romane, ale cărui artere principale, cardo şi decumanus se tăiau în centru în unghi drept. Adevărul este că planul oricărui oraş trebuia să ţină în primul rând seama de realităţile naturale ale locului. Multe cetăţi erau aşezate la poalele unei coline, ca Priene (4, 4a) şi Seleucia în Pieria, sau pe mai multe terase stâncoase suprapuse, ca Pergamul, sau pe o limbă de pământ, ca Alexandria, cuprinsă între mare şi lacul Mareotis. Altele, care se bucurau de un teren vast, puteau să-şi permită luxul unui plan perfect rectangular şi al unei incinte regulate, ca, de pildă, Antigoneia din Bitinia.
Ţesătura străzilor era astfel orientată încât să asigure caselor cât mai mult soare peste zi, iar în regiunile calde, ca la Alexandria, aerul străzilor perpendiculare pe mare şi pe lac, să fie în permanenţă primenit de vânturile ce băteau pe această direcţie. Arterele oraşelor erau în general înguste. La Alexandria strada principală măsura cca 30 m lăţime, la Pergam - 10 m, iar în cetăţile mai mici în jur de 7 m; cât priveşte străzile laterale, lărgimea lor varia între 3 şi 5 m.
Deşi epoca e caracterizată prin sinteza arhitecturii tradiţionale greceşti cu concepţia tehnologică inginerească în proiectarea şi executarea marilor construcţii urbane de interes public, oraşele elenistice nu dispuneau de comodităţile şi serviciile ce vor face cunoscute în lume priceperea şi spiritul practic ale arhitecţilor romani de mai târziu.
Apa este adusă prin apeducte în pantă naturală, dar uneori şi forţată, sub presiune, să urce înălţimi, ca la Pergam, unde la 18 atmosfere parcurge câţiva kilometri prin conducte metalice. La Alexandria, un canal din Nil aducea apa în oraş în diverse cisterne de decantare, pornind de aici spre locurile comune de consum (fântânile), căci puţine case aveau conducte de aducţie (alături de locuinţele oficialilor, casele de raport cu mai multe etaje).
Cât priveşte canalizarea, cetăţile elenistice sunt departe de salubritatea oraşelor romane. La Pergam şi la Atena, legi speciale ordonau acoperirea canalelor de evacuare ale caselor, dar de fapt neacoperirea lor era regulă în marea majoritate a centrelor urbane.

Poziţia centrală într-o cetate o ocupa piaţa. Ea era conturată de cele două artere principale, care puteau fi, în unele cazuri, paralele (ca la Priene), şi nu dispuse în cruce. Pe una sau mai multe laturi, piaţa era înconjurată de portice (de obicei pe trei laturi, căci a patra o ocupa strada mare). Herodes cel Mare al Iudeii (73-4) este printre primii care construieşte la Antiohia galerii cu coloane de-a lungul străzilor principale. În epoca romană, acest tip de colonade va căpăta o largă răspândire în oraşele orientale ale imperiului.
Incintele oraşelor elenistice sunt, din punctul de vedere al urbanismului, diferite de cele ale oraşelor epocii clasice. Necesitatea fortificaţiilor vine în contradicţie, în scurtă vreme, cu creşterea tot mai accelerată a centrelor urbane care depăşesc liniile întăriturilor, faptul creând complicaţii în circulaţia internă a vehiculelor şi a pietonilor, aglomeraţii şi, în ultimă instanţă, imposibilitatea unei sistematizări eficiente. Evident, nu toate oraşele se bucurau neapărat de avantajele acesteia; alături de cetăţile „moderne” sau „modernizate”, existau tradiţionale aglomerări orăşeneşti lipsite de ordine care şi-au păstrat, nesinchisindu-se de valul înnoitor al epocii, aspectul pitoresc de odinioară pe care-l dădea individualismul dezordinei estetice: era situaţia în care se afla Delosul. Alexandria se revărsa, după cum vom vedea, peste zidurile de incintă, iar Antiohia cuprindea cu o incintă comună patru oraşe sau cartiere, la rândul lor întărite cu ziduri, în vreme ce o largă linie de metereze închidea în aria ei Demetrias şi Pagasai, în Tesalia.
Alexandria şi Pergamul sunt oraşe prototipuri ale urbanismului şi vieţii citadine din secolele elenismului. Către 200, Alexandria era cel mai mare oraş al lumii, întrecut mai târziu de Roma, dar numărând pe vremea lui Augustus (dacă informaţiile sunt exacte) cca un milion de locuitori. Ea a fost proiectată de Deinocrates din Rodos, unul din arhitecţii lui Alexandru, planul iniţial având forma unei hlamide macedonene. Alexandru unise insula Faros cu ţărmul printr-un dig în lungime de şapte stadii (Haptastadion) care, implicit, crea două bazine portuare. La vest se afla un port artificial, Eunostos, legat printr-un canal de lacul Mareotis. În ambele porturi, de la vest şi est, se afla câte un bazin închis, kibotos, şi anume portul militar, şi portul regal al Ptolemeilor. Cel din lacul Mareotis era principalul port comercial al oraşului, destinat înmagazinării produselor de tot felul, venite din interiorul ţării. Porturile de la mare nu aveau un trafic atât de intens, datorită statutului etatist al comerţului exterior lagid.
În jurul portului de est se afla complexul de palate ale Ptolemeilor - Bruhion, temple, grădini, Muzeul, Biblioteca, cazărmile unităţilor de gardă, precum şi necropola regală şi monumentul mausoleu al lui Alexandru (Sema), construit de Ptolemeu Filadelful cu ocazia transportării de la Memfis la Alexandria a rămăşiţelor marelui erou. Alexandria modernă suprapunând în întregime oraşul elenistic, ruinele acestuia aproape că au dispărut cu totul din pricina succesivelor locuiri şi săpături pentru fundaţii. Oricum, se ştie că dintre clădirile publice administraţia centrală, tribunalul, gimnaziul precum şi marile magazii ale fondului centralizat se aflau înăuntrul zidurilor. În afara lor, la est, se găseau hipodromul şi stadionul, apoi cartierul Eleusis, locuit în majoritate de greci, şi, în fine, până la Canope se întindeau grădinile luxoaselor rezidenţe ale mai marilor zilei. La vestul incintei se afla cartierul indigen Racotis, la marginea căruia Ptolemeu Soter a ridicat un templu închinat divinităţilor Isis şi Serapis.

Pergamul, capitala Atalizilor şi a unui stat cu o suprafaţă de cca 172 000 km2, era o replică în grandoare şi ambiţie a Alexandriei, căci relaţiile încordate ale dinastiei locale cu Seleucizii au făcut-o să se apropie mai mult de Ptolemei, copiindu-le sistemul administrativ şi metodele de acumulare a bogăţiilor. Aşezat în terase pe fertila vale a Caicului, la 24 km de mare, vechiul târguşor misian îşi datorează înflorirea acelei importante părţi din tezaurul lui Alexandru care fusese lăsată în paza lui Filetairos şi care, după moartea regelui, rămăsese la discreţia păstrătorului. Oraşul era construit pe o colină în formă de corn lunar, pe terasele căreia se aglomerau într-o „dezordine estetică” cele trei gimnazii dispuse în etaje, la care se ajungea prin zidul acropolei (I) şi prin propileele ce urmau imediat după acesta, pătrunzându-se astfel din oraşul de jos, al locuinţelor cetăţenilor de rând, în zona clădirilor publice cu caracter civil sau sacru. Pe terasa superioară se aflau teatrul (II), Biblioteca, templul Atenei, altarul lui Zeus (III), agoraua superioară, palatul Atalizilor, cazărmile şi magaziile, toate strânse laolaltă de zidul de incintă puternic fortificat. Pe terasa imediat inferioară erau situate templul şi altarul Demetrei, Pritaneul şi sanctuarul Herei, care se aflau exact deasupra celor trei gimnazii, dispuse în etaje, şi a agorei inferioare. În afara incintei acropolei, la o oarecare distanţă pe platou, era aşezat marele complex curativ al templului lui Asclepios, către care conducea o cale sacră. Complexul era format dintr-o curte, închisă pe trei laturi de portice, cu un teatru pe latura nordică şi o serie de clădiri pe partea vestică, înşirate de la nord la sud după cum urmează: o bibliotecă de specialitate, intrarea, atrium şi propileele, care dădeau în marea curte interioară, templul circular al lui Zeus Asclepios - unul din cele mai interesante monumente bazate pe rotund şi în multe privinţe înrudite cu Panteonul lui Agrippa-Hadrian (de altfel maxima înflorire a Asclepeionului va fi în vremea lui Antoninus Pius, 138-161 e.n., din complexul ridicat de Eumenes II rămânând prea puţine urme înserate în ruinele şi substrucţiile romane), în fine incubatoriul circular, sala unde se operau în timpul somnului miraculoasele vindecări.
Urbanismul elenistic este cel mai adesea de iniţiativă princiară. Atunci el este somptuos şi nu cunoaşte limitarea resurselor financiare, ca cetăţile libere, Priene de pildă, ce reuşiseră să realizeze şi ele totuşi paşi mari pe calea noilor concepţiiinfo. Basileii elenistici, spre a-şi dovedi sentimentele filoelene, înzestrau cu clădiri somptuoase oraşe de veche tradiţie culturală sau religioasă: e cazul munificienţelor arhitecturale atalide la Atena şi Delfi (constând în portice spaţioase), a porticelor lui Antigonos Gonatas, Atalos I şi Filip V la Delfi şi ale lui Antioh I la Milet, printre multe altele.
În ce priveşte ordinele, noile forme arhitecturale, ca şi decorarea elementelor acestora, epoca elenistică îşi are propria ei notă distinctivă. Doricul, ionicul şi corinticul au fost deopotrivă folosite. Primul manifestă serioase tendinţe de a-şi pierde masivitatea, evoluând către rafinamentul caracteristic ionicului. Antablaturi mai puţin masive topesc arhitrava, friza şi cornişa într-o singură piesă monolită. Metopele încep încă cu Tolos-ul de la Epidaur (350) a fi decorate cu elemente florale stilizate sau cu patere. Aceeaşi dorinţă de a exprima supleţea (inerentă ionicului) duce la diminuarea dimensiunilor acestuia, în special ale capitelului. Corinticul se conformează şi el.

Ordinele suprapuse, ionic/doric, sunt folosite pe scară largă, cel de sus primind o balustradă sculptată, cum e cazul porticelor înconjurătoare ale templului Atenei de la Pergam. Se poate spune că Pergamul atinsese virtuozitatea în proiectarea şi construirea porticelor cu etaj, clădiri destinate în primul rând negustorilor.
Arhitectul Hermogenes dă în sec. II un nou canon ordinului ionic elenistic. Singurele lui lucrări cunoscute sunt templul lui Dionysos de la Teos şi cel al Artemidei de la Magnesia pe Meandru, cel din urmă realizat între 150-130. Hermogenes a luat forma capitelului ionic arhaic şi a adaptat-o gustului elenistic, aidoma sculptorilor contemporani care recurg la motivele şi iconografia epocilor anterioare, transpunându-le în optica vremii. Chiar dacă afirmaţiile lui Vitruvius despre proporţiile lui Hermogenes nu s-au verificat în realitate, influenţa celui din urmă asupra arhitecturii romane nu e mai puţin demnă de luat în consideraţie.
Ordinul corintic devine foarte popular, mai ales la sfârşitul elenismului, în detrimentul celui ionic, cu care, de altfel, se contaminează, arhitectura romană preluând şi dezvoltând apoi acest hibrid.
Noile forme arhitecturale, de sorginte orientală, nu depăşesc un anumit nivel minim. Este vorba de arc, boltă şi cupolă. Arcele apar la Pergam şi Didima, fără a fi însoţite însă de contraforţii necesari susţinerii acestora, neasimilaţi de gândirea arhitectonică grecească. Bolţile se întâlnesc mai ales la plafoanele camerelor funerare sau la cisternele de apă ale Alexandriei. Despre utilizarea chiar pe scară redusă a cupolei nu suntem foarte bine informaţi. Formele arhitectonice bazate pe rotund încep să-şi facă timid apariţia chiar în planul clădirilor. Ele vor avea o mai mare dezvoltare în Italia în sec. I î.e.n., dar pot fi citate şi semnificative exemple în nordul bazinului egeean, ca, de pildă, Kabeireion-ul de la Samotrace, ce comporta o absidă semicirculară. Nu insistăm însă asupra unor edificii pe plan circular, vestitul Tholos de la Delfi sau Filipeion-ul de la Olimpia, ele fiind îndeobşte socotite, alături de monumentul horegic al lui Lisicrates de la Atena (334), protoelenistice; Arsinoeionul de la Samotrace continuă însă tradiţia ce evoluează către marile clădiri cu plan rotund, care vor fi amfiteatrele romane.
Cu privire la corectivele optice aduse elementelor unei clădiri se poate nota că éntasis-ul (curbura profilului vertical al coloanei) se fixează în partea superioară a fusului, în simetrie cu o uşoară îngustare la piciorul acestuia. Coloanele unor case de la Delos comportă o pseudoéntasis, constând dintr-o bruscă îngustare a părţii superioare a fusului. Curbatura stilobatului şi antablaturii era realizată în orice construcţie de oarecare pretenţii. Didimeionul şi alte mari temple elenistice o respectă deopotrivă cu înclinarea către înăuntru a pereţilor.
Rafinamentul decoraţiei elenistice se caracterizează prin tratarea delicată a liniilor curbe. Decoraţia florală şi geometrică este lucrată cu minuţiozitate şi supleţe. Densitatea ei este mai mare şi implicit şi complexitatea, fără însă ca prin aceasta să devină încărcată. În ordinul doric, capitelurile şi bazele coloanelor sunt tratate sculptural, ca piese independente. Echina (porţiunea dintre capitel şi fusul coloanei) e deseori sculptată în kymation, subliniată de un şir de ove şi astragale (arşice). Capitelul ionic cu volutele plasate pe diagonală îşi face apariţia în sec. III în sala hipostilă de la Delos.

Toată bogăţia detaliilor arhitecturale era puternic subliniată prin culoare. Capitelul corintic era de cel mai mare efect coloristic. Tamburul său era de obicei roşu intens. Frunzele de acant erau vopsite în verde palid sau în albastru, cu vârfurile îndoite, în roşu; galbenul şi uneori auriul îşi făceau ici şi colo apariţia. Fusurile şi bazele coloanelor, ca şi antablatura rămâneau necolorate pentru a crea un contrast puternic cu capitelurile.
Din nefericire, din palatele regilor elenistici nu ne-au rămas mărturii arheologice. Şi monumentele lor funerare s-au păstrat puţine şi fragmentare. Este de citat în acest sens mausoleul de la Belevi, lângă Halicarnas, databil către mijlocul sec. III. Un bloc de stâncă, servind drept nucleu al întregului, era placat cu marmură şi înconjurat, de la o anumită înălţime în sus, de o galerie susţinută de coloane corintice. Tipul microasiatic al mausoleului de felul celui de la Halicarnas este evident şi în construcţia de la Belevi. Acesta din urmă este însă ceva mai redus ca dimensiuni. Aflat în vecinătatea Efesului, va fi aparţinut unui dinast local.
Pieţele oraşelor şi porticele ce le înconjurau erau cel mai adesea mărturie a munificienţei princiare autohtone sau de aiurea. Templeleinfo, construcţii prin excelenţă costisitoare, necesitau de multe ori efortul comun al basileilor şi al cetăţenilor. Construcţia lor putea dura mai multe secole. E cazul Olimpeionului atenian (IV) sau al templului Artemidei din Efes şi chiar al celui al lui Apolo de la Didima.
Noul Artemision, reconstruit după focul pus de Herostrat, era opera (planurile ansamblului şi ale decoraţiei) arhitectului Deinocrates din Rodos, construcţia fiind încă neterminată pe la jumătatea sec. III. Antipatros din Sidon, în una din epigramele sale, numără templul printre cele şapte minuni ale lumii, alături de Mausoleul din Halicarnas şi de Colosul din Rodos. Planul era dipteroctosil, măsurând aproximativ 117 m lungime şi 63 lăţime. Edificiul cel nou respecta întocmai dimensiunile celui anterior, numai că, spre deosebire de acela, nu avea un stilobat jos, la nivelul platformei pe care era situat, ci, conform concepţiei monumentalităţii orientale, a divinităţii şi a eroului, ridicaţi deasupra muritorilor (la Didima, Halicarnas şi la alte monumente din Asia Mică), noul templu se înălţa deasupra unui bazament de 13 trepte, însumând 2,68 m.
Edificiul număra 127 coloane ionice dintre care 36 cu partea de jos a fusului sculptată în altorelief (erau sculptate primele 3 şiruri de 8 coloane, câte două coloane exterioare antelor din al patrulea şir şi opt coloane dispuse în câte două şiruri în interiorul antelor). Una din cele 36 „baze” sculptate, aproape de înălţimea unui om, a fost realizată de Scopas, iar o alta, păstrată la British Museum, e concepută în maniera lui Praxitele.
Pentru grecii din Asia Mică sanctuarul lui Apolo de la Didima, lângă Milet, era un Delfi al Greciei continentale. El a fost distrus de perşi, în 494, asemenea bogatei cetăţi învecinate. Seleuc I, readucând de la Ecbatana statuia de bronz a zeului, opera lui Canahos din Siciona, a reînceput, pe la 300, reconstruirea sanctuarului, donând o importantă sumă de bani în acest scop. Planurile se datorau lui Peonios, unul din arhitecţii care lucraseră la Artemision, şi lui Dafnis, probabil un localnic. Rod al concepţiei arhitectonice a clasicismului târziu, Didimeionul înregistrează toate fazele arhitecturii şi sculpturii elenistice, edificarea sa durând cinci secole, iar distrugerea ultimă surprinzându-l cu detalii încă neterminate.

Este templul cel mai semnificativ pentru arhitectura elenistică, pentru marea ei receptivitate faţă de Orient, pentru libertatea de creaţie pe care o dovedeşte. Dimensiunile stilobatului erau de 51 x 109 m, iar coloanele ionice aveau 19,70 m înălţime. Dipter decastil, înălţat pe un bazament de 3,15 m în 14 trepte, templul număra 12 coloane între ante, întâmpinându-l pe privitor cu o adevărată pădure de trunchiuri canelate de marmură (6a).
O dată pătruns pe uşa edificiului, postulantul răspunsului oracular se găsea într-o sală al cărei plafon sculptat era susţinut de două uriaşe coloane corintice. Până aici doar putea înainta în sanctuar. Trei uşi imense, blocate cu balustrade, dădeau pe o scară monumentală, care cobora într-un naos nemaiobişnuit: o curte sub cerul liber, măsurând 21,71 x 53,63 m. O mărgineau pereţii propriu-zişi ai cellei templului, ritmaţi de pilaştri şi decoraţi, sub o pseudoarhitravă, de o friză cu motiv heraldic stereotip de lei înaripaţi afrontaţi, susţinând o liră. În fundul acestui sékos, numit în inscripţii şi ádyton (pentru că nu era accesibil mulţimii, ci numai preoţilor care foloseau două scări închise dând în sala cu coloane corintice), se găsea un mic templu tetrastil apter (6), în care era adăpostită statuia de cult a lui Apolo. Acesta nu era mai mare decât cel al Atenei Nike de pe Acropole, dar bogăţia şi strălucirea decoraţiei sale sculpturale îl făceau o adevărată bijuterie a arhitecturii elenistice timpurii. Friza şi capitelurile pilaştrilor adytonului sunt executate însă în sec. II, dezvoltând o bogăţie vegetală pe măsura barocului caracteristic vremii. Pătrunsă de acelaşi spirit e şi realizarea multor capiteluri ionice, între ale căror volute diagonale apar protome de grifoni, iar în înseşi centrele volutelor sunt sculptate chipurile patetice ale lui Zeus şi Apolo. Bazele coloanelor sunt, în unele cazuri, tăiate în octogon, feţele lor fiind decorate cu reliefuri reprezentând dezvoltări florale şi fantastice animale marine (6b). Toată această viziune barocă, eminamente decorativă, are ca urmare desfiinţarea valorii structurale a coloanei.
Spre deosebire de temple, teatrele sunt edificii destinate exclusiv unor funcţiuni publice. Fiecare oraş care se respecta îşi avea teatrul său de piatră. Într-o clădire de acest gen se disting trei părţi importante: şirurile de locuri dispuse în pantă şi circular, rezervate spectatorilor (téatron), segmentul de cerc cuprins la baza pantei în curba ultimului şir de locuri - orchestra, în cuprinsul căreia se afla altarul lui Dionysos şi unde odinioară evolua corul spectacolelor tragice tradiţionale, şi, în fine, scena, element care suferă importante modificări în secolele elenismului, datorită degradării spectacolelor tragice în hilarotragedii şi a predominării acelei comedii cunoscută sub numele de comedie nouă. Asupra acesteia ne vom opri într-un capitol aparte pentru că ea apare ca urmare a schimbărilor intervenite în societatea vremii, reflectând viaţa zilnică din cetate, dar şi aşa-zisa „idilă rustică”.
Teatrul micului, dar elegantului oraş Priene (5, 5a, 5b) este un bun exemplu pentru arhitectura acestor construcţii de la începutul sec. III. Scena de piatră a fost ridicată pe la 290-280 şi se compunea din două etaje. Primul, aflat la nivelul orchestrei, susţinea, prin nouă semicoloane angajate, o platformă (logeíon) pe care evoluau actorii. Între semicoloane, spaţiul era acoperit de panouri pictate sau de uşi.

În secolele anterioare, acest fundal era scena (paravanul) propriu-zisă, în faţa căreia jucau actorii. Dispariţia corului în comedia nouă a degajat orchestra de orice funcţie dramatică, actorii debitându-şi rolurile pe platforma susţinută de semicoloane, al cărei fundal îl forma etajul scenei, deschis prin trei sau mai multe porţi mari (tyrómata), ocupate fie de panouri pictate, fie având alt rost în desfăşurarea spectacolelor. Prin opoziţie cu acel etaj al scenei, şirul de semicoloane angajate, ca şi platforma pe care o susţineau (logeíon), au căpătat numele de proskénion. Asupra rostului diverselor părţi ale clădirii scenei şi a momentului folosirii lor s-au emis mai multe ipotezeinfo. Una din acestea presupune un prim rol eminamente decorativ al proskénion-ului, care apoi, cu începere din sec. II, se transformă în platforma pe care actorii îşi interpretau rolurile. O altă ipoteză, admiţând rostul menţionat al proskénion-ului, crede că abia în sec. II peretele din spatele acestuia încetează de a fi masiv, perforat doar de porţi mici, pentru a se deschide în acele mari spaţii (tyrómata) destinate a primi panourile pictate etc.
Oricum ar fi stat lucrurile, este clar că în vremea elenismului arhitectura scenei se restructurează pentru a face faţă cerinţelor sporite ale „regiei” şi scenografiei, ea transmiţând apoi teatrului roman şi celui modern întregul bagaj de noţiuni care jalonează astăzi concepţia noastră asupra spectacolului. Adăugăm că studiile asupra unor teatre elenistice (de la Priene, Epidaur, Noul Pleuron) au scos în evidenţă diminuarea acelui teologeíon (locul în care apăreau divinităţile pentru rezolvarea deus ex machina a conflictelor dramatice), consecinţă firească a trecerii deznodămintelor în teatru de pe seama zeilor pe cea a întâlnirilor, recunoaşterilor, într-un cuvânt pe seama soartei (Týhe), zeitatea am putea spune eponimă (care dă numele) a întregii civilizaţii elenistice.
Arhitectura teatrelor elenistice vădeşte şi ea o mare mobilitate şi inventivitate, conformându-se aşezării şi nevoilor specifice ale cetăţilor. Astfel teatrul de la Pergam din pricina crizei de spaţiu nu avea o scenă de piatră, ci una de lemn amovibilă, prin proskénion trecând una din străzile oraşului. Întregul eşafodaj se sprijinea pe bârne înfipte în lăcaşuri de piatră, acoperite după reprezentaţie. La Megalopolis scena era adosată sălii Sfatului cu care comunica, iar la Aezani era plasată în dreptul intrării în stadion, şirurile de bănci ale teatrului (téatron) depăşind în lărgime lăţimea stadionului însuşi. Aceste soluţii interesante rezolvau, fără îndoială, importante probleme de construcţie cât şi de utilizare.
Gimnaziulinfo e altă clădire publică definitorie pentru fiecare cetate grecească. Până în secolul IV el era întâlnit numai în lumea greacă; după expansiunea lui Alexandru, gimnaziile apar în toate oraşele nou întemeiate şi în multe din cele indigene din vastele teritorii deschise elenismului.
Centrul de gravitate al complexului destinat culturii fizice, educaţiei cetăţeneşti şi chiar intelectuale era curtea, care nu avea nici o instalaţie specială, ci era lăsată liberă pentru exerciţii, nepavată (ca, de altfel, şi străzile tuturor oraşelor elenistice), înconjurată fiind de statui sau de baze de statui, deseori şi de un peristil, în faţa căruia un canal colecta apa de ploaie (Delfi, Epidaur, Olimpia, Milet, Asos, Priene). În spatele porticului existau, în general, galerii cu diverse încăperi hărăzite funcţionării instituţiei.

O parte importantă o ocupau xisturile sau paradromidele, culoare lungi, acoperite, deseori duble (despărţite printr-un şir de coloane), unde atleţii se exersau pe vreme urâtă. Dintre sălile destinate pregătirii intelectuale, exedra capătă cu vremea o sporită importanţă: filozofii sau profesorii aflaţi în trecere prin oraş îşi ţineau aici conferinţele, subliniind prin aceasta caracterul de „universitate liberă” a gimnaziului elenistic. În fine, baia sau lútron-ul era amplasată, din motive igienice, împreună cu celelalte instalaţii sanitare, într-o zonă mărginaşă a perimetrului ocupat de ansamblu. Un caz particular al arhitecturii gimnaziului (datorat configuraţiei terenului) îl constituie cel de la Pergam, despre care am mai amintit.
Alte clădiri publice, ca Buleuterionul (clădirea Consiliului) sau Eclesiasterionul (clădirea Adunării) păstrează structura celor similare din perioada antecedentă, ele vădind însă mai multă monumentalitate, caracteristică gustului vremii (Priene şi Milet). Eclesiasterionul de la Milet cuprindea, se pare, şi un téatron. Edificiile de acest gen preferau spaţiul deschis în partea superioară. Nu putem trage o concluzie fermă dintr-o astfel de preferinţă, credem însă că ea nu e străină de gustul pentru colosal pe care grecitatea ionică îl manifestă în secolele elenismului. Didimeionul, cu al său adyton sub Jove, este o dovadă peremptorie în acest sens (nivelul de călcare aflat la baza stilobatului avea tocmai rostul să mărească gigantismul pereţilor, peste a căror pseudoarhitravă, susţinută de pilaştri, se boltea cerul; efectele de lumină într-un spaţiu delimitat erau covârşitoare, iar bolta înstelată dădea marmurei, pe care se aşternea noaptea, o frământare plină de mister).
Construcţii de excepţie prin dimensiunile şi planul lor optau pentru spaţiul acoperit, ca în cazul sălii hipostile de la Delos, datând de la sfârşitul sec. III. Este vorba de o clădire rectangulară (cca 78 x 47 m) cu coloanele dispuse concentric pe laturi (spre a ghida privirile către interior, către centru), susţinând un acoperiş plat. Edificiile mai sus-amintite de la Priene şi Milet datează cam din aceeaşi vreme.
Clădirile destinate terapiei medicale (în afara incubatoriilor templelor lui Asclepios), hanurile (katagogéia), bibliotecile, precum şi construcţiile hărăzite cercetărilor ştiinţifice (muséia) ne sunt mai puţin cunoscute.
Fortificaţiile însă şi instalaţiile portuare care s-au mai păstrat ne îngăduie să ne facem o idee generală despre specificul lor în secolele ce ne preocupă. Datorită dezvoltării poliorceticii (tehnica asediului), zidurile de apărareinfo cresc în înălţime şi grosime, au un parament de piatră şi un emplecton de piatră, legate fie cu pământ, fie cu mortar. Turnurile sporesc ca număr şi dimensiuni, ele putând primi în etajele superioare grele maşini de luptă. Şanţuri şi alte lucrări de fortificaţie protejează incinta de apropierea maşinilor distrugătoare.
Capacitatea porturilor şi a şantierelor navale se măreşte. Docuri colosale serveau la construirea „monştrilor marini” pomeniţi în capitolul anterior. Se generalizează sistemul ca fiecare cetate maritimă să aibă cel puţin două porturi, unul comercial şi altul militar, drept urmare a separării activităţilor civile de cele militare. Portul militar, prevăzut în unele cazuri cu diguri supraînălţate cu metereze, putea fi închis în vreme de asediu, el servind ca poartă de aprovizionare pe toată durata acestuia.

Se pare că astfel au stat lucrurile şi la Callatis, în timpul asediului lui Lisimah, când cetăţenii oraşului, graţie portului întărit de sub acropoleinfo, au putut fi ajutaţi de Antigonos; portul comercial al cetăţii se afla la o oarecare depărtare, în afara zidurilor de incintă, la gura actualului lac din sudul Mangaliei.
Printre instalaţiile portuare elenistice, Farul din Alexandria (7) este pe departe cel mai vestit, socotit una din cele şapte minuni ale lumii. Operă a lui Sostratos din Cnidos, Farul a fost înălţat pe insula cu acelaşi nume din ordinul lui Ptolemeu Filadelful. Iosephus Flavius ne spune că lumina lui se vedea de la 300 stadii în larg (60 km), ceea ce ar corespunde unei înălţimi de 120 m. Construcţia ar fi costat, după Plinius, 800 talanţi, totul fiind realizat din marmură albă. Pe o largă terasă ce servea drept postament farului (ale cărei substrucţii vor fi fost, după legendă, din blocuri de sticlă pentru a rezista corosivităţii apei mării), se ridica un turn pătrat, cu latura de 30 m, care constituia primul tronson al edificiului. În interiorul său se aflau o mulţime de încăperi (cca 300), destinate garnizoanei şi personalului de întreţinere, a cărui sarcină de căpetenie era aprovizionarea cu combustibil a sursei de lumină. Turnul de bază pătrată comporta deci o vastă scară interioară, pe care combustibilul era transportat manual până la nivelul primei terase. Deasupra acesteia se înălţa un turn cu baza octogonală, prevăzut cu scară, dar şi cu scripeţi pentru urcarea greutăţilor. În fine, pe a doua terasă se ridica ultimul turn circular, în vârful căruia se aflau dispozitivul de ardere şi oglinda de sticlă. Farul a fost distrus în sec. IX de califul Al-Valid în căutare de comori, dar descrierea sa ne este păstrată la călătorii arabi anteriori. În veacurile XII-XIV, cutremurele au şters orice urmă a anticei construcţii ale cărei fundaţii au fost incluse, în 1480, în fortul construit de Kaid Bey şi care există şi astăzi.
Arhitectura privată, respectiv casa de locuit şi necropola elenistică, se face ecou al dorinţei generale de viaţă comodă şi chiar luxoasă. Spre deosebire de epoca clasică, grecul elenistic nu-şi mai petrece marea parte a timpului în agora, viaţa lui cetăţenească fiind simţitor simplificată. Menită să-l găzduiască, alături de familie, pentru o bună bucată a zilei, casa de locuit se înfrumuseţează şi îşi sporeşte numărul încăperilor destinate activităţilor intelectuale sau primirii oaspeţilor. Parterul, dispus în jurul unui peristil adânc, încadrând un bazin central, e rezervat, în general, funcţiunilor de „recepţie” şi de întreţinere (cămări, bucătării, băi etc.), în vreme ce etajul e partea strict privată a locuinţei. Casele descoperite în săpăturile de la Delos (8, 8a, 8b), datând din sec. II (şi aparţinând probabil romanilor din insulă), sunt de mai multe categorii, după starea socială a posesorilor. Chiar şi cele mai modeste aveau câteva coloane disparate de marmură, praguri din acelaşi material, pavimente de mozaic, cu motive geometrice şi pereţii acoperiţi cu stuc colorat, imitând masivitatea marmurei tăiate în bloc sau în panouri.
Locuinţele bogătaşilor se întindeau pe suprafeţe mai mari, aveau mai multe coloane şi arhitrave de marmură, mozaicuri pavimentale cu motive florale şi emblémata în centru, iar structurile pereţilor încăperilor erau tratate în mai multe culori. Aşa-numitul „prim stil pompeian” ne dă o idee mai exactă despre cum vor fi arătat interioarele unor case de la Delos.

Camerele funerare ale mormintelor epocii reproduc aidoma ambianţa locuinţei lumeşti a defunctului, dispărută în noianul vremurilor. Necropolele alexandrine (Amfuşi, Şatbi, Mustafa Paşa etc.), prin amplele lor picturi, ne pot da o imagine aproximativă a ceea ce va fi fost marea metropolă ptolemaicăinfo sub raportul locuinţelor particulare. La Alexandria şi la Antiohia, datorită aglomeraţiei urbane, unele case de raport atingeau înălţimi considerabile (4 sau 5 etaje). Limitarea spaţiului de locuit a dictat şi apariţia panourilor murale pictate, destinate a crea iluzia unor ample desfăşurări arhitectonice sau a unor peisaje rustice, aducând sub acelaşi acoperiş restrâns fastul aulic şi larga perspectivă nilotică sau marină.
Preţul materialelor de construcţie era destul de piperat. Astfel, pe la începutul sec. III mia de cărămizi nearse costa, la Atena, 12-15 drahme (1 drahmă = 4,35 gr argint), iar la Eleusis - 17 drahme. Perechea de ţigle costa la Delfi 2 drahme, la Epidaur - 3 drahme, iar la Eleusis - 4 oboli. Pentru materialele uşor confecţionabile, variaţia preţurilor era în funcţie de costul mâinii de lucru, foarte diferit în cuprinsul lumii elenistice.
Costul unei coloane a Didimeionului era de 37 787 drahme (în sec. III), iar templul avea 127 coloane, deci numai valoarea colonadei urca la cca 5 milioane drahme, care ar fi putut să însemne şi mai mult, având în vedere că şantierul a durat secole de-a rândul.
Aşadar, arhitectura elenistică constituie un sector important de investigaţie a fenomenelor culturale şi artistice din secolele epocii pe care o înfăţişăm. Acelaşi spirit al clasicizării şi „canonizării” activităţilor elenistice, a făurit şi un canon al celor şapte arhitecţi, pe care-l avem într-o formă târzie (în Mosella lui Ausonius, sec. IV e.n.), şi care numără, după Daidalos, Ictinos şi alţii, pe Menecrates din Rodos, arhitect al vestitului Altar al lui Zeus de la Pergam, o altă „minune” a lumii, despre ale cărui importante frize cu altoreliefuri ne vom ocupa în capitolul ce urmează.

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500