Civilizația elenistică

ZORILE UNUI NOU IMPERIU


- ARGUMENT FINAL -

Acum, când împreună cu cei care au avut interesul să urmărească feluritele contururi ale civilizaţiei elenistice, ne apropiem de sfârşitul unui drum ce a putut părea câteodată zăbavnic, se cade să aruncăm o cât mai scurtă privire şi peste hotarul de vreme ce l-am statornicit subiectului nostru. Ecoul prin secole al elenismului, cauzele decăderii lui, mitul lui Alexandru, elenism şi creştinism - iată numai câteva din chestiunile pe care va trebui să le atingem, căci o epocă atât de complexă a avut un larg răsunet şi numeroase replici de-a lungul veacurilor care o despart de vremurile moderne.
Întemeietorul însuşi al elenismului, Alexandru, a străbătut timpul ca erou legendar, în literatura populară sau cultă a diferitelor neamuri. În greceşteinfo, un străvechi roman bizantin în proză cunoaşte numai în perioada 1699-1961, 29 de ediţii. Alături de acesta, un poem de 6133 versuri ritmate (Regele Alexandru) datează în forma sa originală încă din veacul XIII e.n. O altă poemă (Naşterea, faptele şi moartea lui Alexandru cel Mare) e ceva mai nouă.
În afara unor invenţii locale, trădând deziderate şi mentalităţi specifice, romanul grec medieval al lui Alexandru urmează în mare parte prototipurile antice studiate cu migală de Reinhold Merkelbachinfo şi completate cu noi puncte de vedere, exprimate de curând cu precădere asupra romanului lui Pseudo-Calistenesinfo.
În Orient sunt cunoscute aproape 30 de legende despre viaţa şi faptele lui Alexandru, transcrise în 24 de limbi. Sursele acestora sunt fie orale, la baza cărora au stat tradiţiile locale, fie versiunea siriană din sec. VI e.n. a romanului lui Pseudo-Calistenesinfo. Acesta din urmă a fost tradus în armeană, georgiană, coptă, etiopiană, turcă, indiană şi malaeză. Printre factorii comuni ai tuturor traducerilor se numără clasica coborâre în infern, unde Alexandru caută sursele vieţii şi episodul zidului fortificat ridicat spre a stăvili asaltul lui Gog, influenţă a dualismului religios oriental simbolizat prin lupta dintre bine şi rău.
Literatura cultă persană cunoaşte o adevărată „alexandrologie”, ilustrată de scrierile istorice ale unui Novairi (începutul sec. IV e.n.) care atribuie lui Alexandru aventuri fabuloase, demne de 1001 de nopţi, sau de Grădina purităţii (Razat al Safa) datorată lui Mirkhond (1433-1498), unde locul lui Alexandru în peisajul istoriei antice şi medievale a Persiei este deosebit de însemnat, întinzându-se pe un spaţiu apreciabil în economia generală a operei.
Poeţi ca Firdusi (sec. X) îl prezintă în Cartea regilor pe Alexandru drept fiu al lui Darios, iar Nizami (1140-1203) îi consacră un întreg poem: Cartea lui Alexandru (Iskander Nameh), urmând aceeaşi tradiţie şi chiar sporind atmosfera de misticism din jurul eroului.
În sec. XV, Giami, în Cartea de înţelepciune a lui Alexandru, prezintă episoadele scurtei dar prodigioasei sale cariere orientale, în urma căreia îşi ocupă locul în panteonul spiritual al acelor părţi din lumea pe care o adusese sub stăpânirea sa.
În Balcani, istoria vieţii şi faptelor lui Alexandru cunoaşte o mare răspândire prin filieră bulgară şi sârbă, iar mai târziu e tradusă în rusă. În vremea lui Mihai Viteazulinfo, povestirea e tălmăcită din slavonă în româneşte, cu puţin înainte de 1600. Ea nu ni s-a păstrat în original, ci într-o copie a lui Ion Românul, care dă romanului titlul de Alexandria (copie executată la Sânpetru de Haţeg, în Hunedoara, între 15 iunie 1619 - 15 februarie 1620).

Alexandria e tipărită pentru prima dată în româneşte în Sibiu în 1794, într-un mare tiraj (dacă facem abstracţie de cea dintâi tipăritură a cărţii, menţionată de Del Chiaro). Influenţele acestei scrieri asupra literaturii române au fost evidenţiate în studii mai vechi şi mai recenteinfo. Învăţăturile lui Neagoe Basarab cuprind un fragment din Alexandria; Ceasornicul Domnilor al lui Nicolae Costin şi Viaţa Sfântului Macarie Romanul se fac şi ele ecoul unor astfel de iradieri în epocă ale prea bine cunoscutei opere.
În Occident, literatura evului mediu l-a înfăţişat pe Alexandru ca pe una dintre cele mai nobile figuri ale cavalerismului. În Franţa, de pildă, poemul în versuri octosilabice al lui Albéric de Besançon (sec. X) exaltă virtuţile eroice ale regelui macedonean. Poema lui Lambert de Tours şi Alexandre de Bernay, trubaduri din sec. XI, este contemporană cu Le roman d'Alexandre, amplă desfăşurare în 22.606 versuri decasilabice - atestând interesul deosebit al feudalităţii pentru cuceritorul Orientului, către care de altfel aveau să se îndrepte Cruciadele, sporind implicit mai apoi legenda vieţii lui Alexandru cu noi şi hiperbolice titluri de vitejie ale epocii, prilejuri deosebite de a flata orgoliul războinic al marilor seniori, măguliţi de a se recunoaşte în miraculoasele înfăptuiri ale eroului de peste veacuriinfo.
Romanul medieval dă figurii lui Alexandru înfăţişarea ideală a suveranului feudal. În secolele XIV-XV, feudalismul, aflându-se în declin, chipul eroului se metamorfozează la rându-i, devenind prinţul cuceritor, a cărui vitejie îl orânduieşte în canonul celor nouă bravi ai tuturor timpurilor.
După sec. XVII apar cu deosebire opere în proză consacrate ciclului lui Alexandru, atât în Franţainfo, cât şi în Germania (ale lui Lamprecht), Olanda (Jacob von Maerlant), Anglia şi Islanda.
De la Plutarh şi până la cercetătorii moderni s-au creionat atâtea portrete ale lui Alexandru, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, mai mult sau mai puţin literare, mai mult sau mai puţin psihanalitice, încât ele pot forma obiectul unui studiu aparte asupra mentalităţii epocilor cărora le aparţineau şi care s-au răsfrânt ca într-o oglindă în personalitatea insesizabilă a genialului macedonean.
Secolele care i-au păstrat pecetea au transmis amintirea sa vremurilor următoare, religiilor celor mai diferite. Senatul roman l-a declarat al 13-lea zeu al Olimpului, iudaismul îl cunoaşte ca slugă a lui Iehova, premergătorul lui Mesia; el este unul din legiuitorii lumii în profeţia lui Daniel; Islamul l-a socotit un erou al credinţei mahomedane, iar unele biserici creştine, făcând abstracţie de vremea când a trăit, l-au considerat sfânt.
În afară de aceasta, numeroase figuri proeminente ale istoriei romane, ba chiar ale celei medievale şi moderne au fost stimulate de exemplul strălucitului macedonean, închipuindu-se uneori vizitate de geniul său.
Pe lângă legendara figură a lui Alexandru, elenismul a trecut în civilizaţia europeană numeroase date şi cunoştinţe fie prin filiera romană, în sensul normal al evoluţiei culturii mediteraneene, fie prin mijlocirea arabă, intrate ceva mai târziu, dar mai direct în patrimoniul civilizaţiei occidentale.

Încă din sec. VII e.n. discipolii profetului au cucerit Siria, Egiptul şi Africa de nord, iar în secolul următor, Spania. Toleranţa lor religioasă a făcut posibilă pe de o parte continuarea vechilor tradiţii în regiunile supuse, iar pe de alta, ei înşişi apelând la ştiinţa greacă, au tradus în arabă o serie de texte al căror original s-a pierdut apoi. Reputaţia medievală a lui Aristotel şi în general a enciclopedismului li se datorează.
O serie de termeni arabi au pătruns în vocabularul nostru zilnic, mai toţi desemnând noţiuni legate direct de ştiinţa sau pseudoştiinţa elenistică: algebră, azimut, zenit, alchimie, alambic, alcool, alcali etc. Tot arabii sunt aceia, iar nu creştinii, care au preluat mai de timpuriu o parte din tradiţia greacă, anume cea păstrată de Imperiul roman de Răsărit.
Elenismul, prin contactul cu latinitatea europeană târzie, contact înlesnit de mahomedani în Spania sau în Sicilia, a avut un rol important în formarea filozofiei scolastice.
Marele efort ce se depune în descoperirea şi înţelegerea culturii europene precreştine constă în bună măsură în îndepărtarea acelui strat, căzut în subconştientul omului de astăzi, şi care aidoma unui ecran pe care se proiectează de-a valma umbrele vremurilor scurse, ne desparte, poate definitiv, în ciuda dârzelor noastre eforturi, de spiritul revolut al unei lumi care credea sau nu credea în zei, dar care nici nu cunoştea sau nu renega pe Dumnezeu.
Sfărâmând limitele autoimpuse ale scolasticii, Renaşterea, aflată la începutul marii crize a creştinismului, ne descoperă antichitatea, o antichitate nediferenţiată, din care de cele mai multe ori (în afara textelor ce erau bine cunoscute, şi într-a căror ilustrare se căutau mărturii ale culturii materiale) se alegeau ca reprezentative pentru spiritul grec monumente aparţinând epocii elenistice.
Pe măsură ce creştinismul parcurge drumul său involutiv, de sedimentare, de stratificare, eliminat apoi de revoluţii din structura statelor, în chip paralel se adânceşte şi se clarifică cunoaşterea lumii antice, astfel că epoca noastră, cea a ştiinţei şi a ateismului, este şi sub acest raport similară celor trei secole de după Alexandru. Şi încă nu ne pare lipsit de semnificaţie faptul că tot în primele decenii ale veacului nostru apar cunoscutele teorii ale alternanţei clasicismului cu barocul şi ale antinomiei cultură-civilizaţie. Fără a face apel, fie şi numai retoric, la o facilă simetrie, avem totuşi atâtea alte motive să regretăm că timpul nu ne-a păstrat mărturii despre „estetica"”elenistică sau despre „filozofia culturii”, dacă ele se vor fi numărat printre preocupările ştiinţifice şi filozofice ale vremii.
Se pare însă, aşa cum am văzut, că enciclopedismul, spiritul analitic, înclinarea către erudiţie, pe de o parte, iar pe de alta abandonarea de către şcolile filozofice ale epocii a preocupărilor pentru cunoaşterea filozofică a universului altfel decât în cel mai bun caz în limitata măsură a asigurării unei cvietudini generale, au fost principalele cauze ale abandonării teoriei „frumosului” în sine, deci a esteticii filozofice, în favoarea unei estetici aplicate, a stilisticii, dezvoltată ca urmare a criticii de text, domeniu în care reprezentanţii şcolii stoice şi-au adus importanta lor contribuţie.
Critica de text şi stilistica alexandrină şi postalexandrină sunt creaţii ale elenismului transmise Romei şi apoi culturii europene, metodologia, spiritul lor structurând în mare măsură opera dogmatografilor creştinismului timpuriu, pentru a le regăsi remodelate în armătura scolasticismului medieval.

La rându-i, filozofia greacă, elenistică sau de versiune elenistică (neopitagorismul, neoplatonismul) a influenţat, atât direct, cât şi prin filieră latină, creştinismul în perioada lui de fundamentare teoretică, căci, originar opus ca spirit elenismului, prin lipsa totală a preocupărilor filozofice privind natura universului şi a lui Dumnezeu însuşi, acesta a trebuit să facă faţă criticii raţionaliste păgâne, căreia aveau să-i cadă victimă prin abandon sau contaminare numeroase fracţiuni, devenite „erezii” prin opoziţie cu o dogmă ce se „betona în mers” (gnosticismul şi manicheismul cu încă puternicul lor răsunet în ereziile medievale).
De fapt, care era importanţa creştinismului în peisajul civilizaţiei europene şi al gândirii filozofice a acestei civilizaţii? Émile Bréhierinfo expune întreaga gamă a răspunsurilor ce s-au dat unei astfel de întrebări, mergând de la teoria creştinismului pur, deci de la autonomia şi inimixtibilitatea sa, vană iluzie a istoricilor protestanţi, până la teoriile ce proclamă revoluţia pe care biserica (şi filozofia ei) au operat-o în gândirea europeană. Aceasta ar consta în disocierea subiectului de univers, creându-i-se o viaţă autonomă, plină de afect, de noi relaţii intraductibile în limbajul reprezentărilor obiective, subiectul încetând a-şi mai desfăşura activitatea în cadrul tradiţionalului concept al „gândirii şi reflectării universului material”.
Dar influenţa, directă sau nu, a filozofiei elenistice asupra creştinismului ca atare nu înseamnă implicit, arată Bréhier, certificarea acestuia ca sistem filozofic constituit, în cadrul sau deasupra dogmei. Nu există deci filozofie creştină - în aceeaşi opinie - şi prin urmare dezvoltarea gândirii europene nu a fost radical schimbată sau determinată de apariţia acestei religii.
În ce priveşte obiectul de faţă al preocupărilor noastre, deci optica asupra elenismului în particular şi asupra civilizaţiei greco-romane în general, putem spune că ea are de luptat, pentru a se clarifica, cu o puternică mentalitate creştină atât în domeniul filozofiei istoriei, cât şi în acela al cercetării istorice propriu-zise, mentalitate ce nu ţine de domeniul cunoaşterii şi nici, evident, de cel al dogmei, al credinţei, ci, ni se pare, mai degrabă de valorile morale, de o etică asupra căreia, trebuie să recunoaştem, creştinismul şi-a pus o indelebilă pecete. Atare morală nu se cade, şi de aceea credem că nu este lipsită de rostul ei o astfel de specificare, a fi confundată cu acţiunile, de-a lungul veacurilor, ale bisericii ca instituţie. Poate chiar şi în cazul cercetărilor privind gândirea greacă avem de multe ori de înfruntat mentalitatea amintită, care din punct de vedere formal e cel mai adesea o eronată proiectare asupra obiectului cercetării istorice sau filozofice a unor concepte morale care, având în vedere tradiţia şi filiaţia (am arătat de ce natură şi în ce măsură), le omologăm cu uşurinţă, câteodată şi din comoditate, cu realitatea istorică pe care ne propunem să o cunoaştem.
Fără îndoială că biserica, ca instituţie, după pactul ei cu imperiul, a jucat un rol de seamă în transmiterea civilizaţiei greco-romane, dar vehiculatorul nu poate fi niciodată confundat cu vehiculatul. Despre arabii care au făcut cunoscute Europei, prin traduceri, o serie de lucrări, al căror original grec s-a pierdut, nu se poate afirma că au contribuit altfel decât în mod indirect la propagarea elenismului.

Evident, biserica creştină nu a fost un vehiculator pasiv, ci, oficial sau nu, cu iniţiativă subalternă sau pontificală, conştientă de continuitatea europeană, în care păgânismul îşi avusese locul pe care-l ştia - uneori, descoperindu-i aspecte vaticinante şi atribuindu-i altădată chiar idei creştine avant la lettre, a căutat, în domeniul conservării manuscriselor şi al operelor de artă, să înmagazineze tezaure imense ale acestui trecut, după etern valabilul principiu al autorităţii reprezentative şi represive, ce nu se vrea considerată ca apărută ex nihilo.
Şi iată-ne, în fine, ajunşi, scoborând în timp, la Roma republicană şi imperială, moştenitoare a elenismului şi a rolului său istoric: asigurarea unui imperiu mondial în care pacea, în unele regiuni păstrată două veacuri la rând, a putut rodi în noi forme de cultură şi civilizaţie. Pax romana preia într-un fel toate sensurile cosmopolitismului elenistic. Prin puterea unei singure cetăţi (imperium), lumea greacă a trecut un hotărâtor moment al istoriei, aidoma unei legiuni care, decimată şi hărţuită din toate părţile, reuşeşte să se adăpostească în spatele întăriturilor castrului. Căci aceasta este imaginea-simbol a marilor schimbări petrecute: elenismul pătruns, nu fără contribuţia însemnată a Romei, de elemente orientale, asiatice sau africane, e pe punctul de a se stinge (războaiele mitridatice în Asia Mică şi situaţia precară a Egiptului) când stabilirea unei riguroase administraţii romane în zonele cele mai ameninţate trece sub pavăză pe duşmanul de altădată, lăsat să supravieţuiască pentru a netezi calea noului cuceritor al lumii şi a-i înlesni colaborarea, în regiunile în care se afla de secole, cu viitorii săi administraţi.
Noul imperium, definit de armată, drept şi administraţie, se baricadează în spatele unor frontiere, în mod neîntrerupt întărite cu oameni. Lumea elenistică deschisă devine cea romană claustrată. Diferenţa dintre elen şi barbar nu mai e o chestiune de civilizaţie, ci una de administraţie: între cuceritori şi cuceriţi se interpun până la Constitutio Antoniniana (212 e.n.) depturile depline acordate doar unui civis romanus. O anumită mentalitate juridică şi administrativă, caracteristică unei populaţii de agricultori, aidoma celei definite de Roma quadrata, a lărgit până la gigantismul unui imperiu mondial ogorul roman, precis măsurat şi delimitat. Dincolo de el e străinul: barbaritas, pentru prima dată cu preponderentă semnificaţie geografică. În felul acesta, Roma devine un imperium continental: armata e centura statului. Elenismului, deşi deţinuse teritorii tot atât de vaste pe vremea lui Alexandru şi apoi în lunga istorie a regatelor ce i-au urmat, a dat bătălii de amploare la considerabile depărtări - nu i-a fost niciodată caracteristică o astfel de formă de expansiune şi de dominare. Spre deosebire de iradierea elenistică, cea romană precede cu puţin şi în tot cazul urmează înaintarea legiunilor.
Imperiul este în adevăr o pavăză, o garanţie a liniştii şi a ordinii, în opoziţie cu o lume (cea barbară) căreia îi rezista cu fermitate şi care, prin cunoscuta atracţie a contrariilor, voia să i se integreze. Romana voluntas, acţionând imperialist, vreme de secole, de la centru spre regiuni din ce în ce mai îndepărtate, devine, cu începere din a doua jumătate a sec. III e.n., o forţă centripetă, care antrenează tot mai multe etnii „barbare” spre interiorul acestui miracol - globul imperial - pe care vor sfârşi prin a-l sparge din dorinţa de a i se cuprinde.
Şi, ca orice imperium, ca cel elenistic bunăoară, Imperiul roman se va transforma într-un mozaic etnic, ca stat, iar ca civilizaţie - în parte constitutivă a lumii medievale şi moderne.

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500