Civilizația elenistică

ELENISMUL ŞI ROMA

Teoria hegeliană a tezei, antitezei şi sintezei, a cărei aplicare pentru istoria antică filozoful o vedea în cultura greacă, în reacţia Romei pe plan politic dar şi spiritual, reacţie deosebit de interesantă prin nuanţele ce le îmbracă, mergând uneori până la fidela copiere a prototipului grecesc, şi, în fine, în sinteza germanică, actul de naştere al evului mediu şi al civilizaţiei europene, teoria hegeliană, deci, nu mai apare astăzi tot atât de schematică pe cât li se înfăţişa ea istoricilor de la începutul veacului nostru. Aceştia nu s-au sfiit a o completa cu „oportune” adăugiri rasiste, de nedisimulabilă finalitate, dar şi a o subţia alteori sub potop de fapte potrivnice la prima impresie, care însă, integrând peisajul căruia în mod firesc îi aparţineau, ne dau astăzi imaginea limpezită a retrospectivei seculare, cu liniile ei de fugă de la migraţiile europene până la Alexandru cel Mare.
În lumea care nu era contingentă bazinului mediteranean, în special cea europeană, elenismul a pătruns prin două căi: prin propagarea directă, aidoma unei iradieri, puternice spre centru şi cu atât mai palidă cu cât se îndepărta de el, şi prin filiera remodelatoare a Romei. În primul caz, importanţa coloniilor greceşti este de netăgăduit, iar rolul lor, din sudul Rusiei până în sudul Galliei şi în Iberia, era mereu acelaşi. El consta în pregătirea acelei koiné a limbajului figurativ, opusă, în esenţă, stilului decorativ al etniilor ce au străbătut lunga cale de la epoca bronzului până la sfârşitul La Tène-ului european, spre a intra apoi dintr-o dată sub stăpânirea efectivă a Romei, în egală măsură militară şi administrativă.
În cazul al doilea, filiera remodelatoare romană poate însemna deopotrivă atât „exporturile” republicane în regiunile extraitalice, când prototipul elenistic e prelucrat nu fără a rămâne însă evident, cât şi produsele artizanale ale zonei transpadane, mult căutate în centrul Europei, în care, alături de inflexiuni elenistice, sunt orchestrate o serie întreagă de componente mediteraneene şi orientale, altoite pe substratul mai vechi şi deosebit de viguros al epocii metalelor.
Credem că în dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei europene, chiar după momentul sintezei germanice propus de Hegel, un rol de seamă l-au jucat, străbătând întreaga epocă a dominaţiei romane, efectele raporturilor dintre elenism şi celtismul occidental şi central european pe de o parte, şi dintre elenism şi lumea traco-getică pe de alta. Aceste raporturi au jalonat de timpuriu diviziunea Europei, cu toate că e bine cunoscută expansiunea celţilor către Est a cărei importanţă a căpătat în ultimul timp un înalt grad polemic în discuţiile de specialitate. Este pentru oricine evident că diferenţele de esenţă în raporturile menţionate nu sunt singurele cauze ale diferenţierii culturale a Europei. Ele se numără însă printre cele dintâi.
Rolul filierei romane în difuziunea elenismului este pus într-o nouă lumină prin reevaluarea ponderii „celtismului” în geneza viitoarei lumi europene. Extremele par a se atinge: sub directa iradiere greacă, izolatul celtism iberic răspunde în domeniul toreuticiiinfo aidoma lumii traco-getice. Dar poziţiile-limită rămân în mod bizar identice şi atunci când este vorba de fenomene mai târzii, cum ar fi, de pildă, romanizarea şi conservatismului lingvistic caracteristice celor două extremităţi ale romanităţii. Este cert că tradiţiile atât ale toreuticii celtice, cât şi ale celei traco-getice asimilează şi prelucrează în mod paralel şi asemănător motive şi forme elenistice.

Dacă astfel stau lucrurile, unde este marele ascendent pe care l-ar fi avut dintotdeauna arta celtică a metalelor asupra celei traco-getice? Oare nu poate fi vorba, aşa cum au presupus mai de mult unii cercetători şi mai în urmă noiinfo, în anumite zone de tangenţă daco-celtice de o influenţă temporară în unele domenii, ale monetăriei, de pildă, a geto-dacilor ca transmiţători direcţi ai impulsurilor elenice, asupra celţilor, influenţă rezultând dintr-un decalaj cronologic marcat de întârzierea receptării prin filieră italică în centrul Europei a aceloraşi impulsuri greceşti?
Oricum s-ar pune chestiunea, rezultă clar că prin relaţia dintre elenism şi Roma nu trebuie să înţelegem exclusiv contactele strict culturale sau politice între cele două forţe din Mediterana, ci şi repercusiunile acestora în barbaricum.
Despre influenţa elenismului în teritoriile îndepărtate cu care, fie şi pentru scurt răstimp, a venit în contact, cât şi despre procesul invers al receptării sau oglindirii acelor realităţi în structura ce-i era caracteristică, cum ar fi, de pildă, Bactria şi Indiainfo sau Africa neagrăinfo, s-au scris, mai de mult şi până în anii noştri, studii cuprinzătoare.
În sensul însă al moştenirii elenismului, primirea şi remodelarea lui de către Roma (originalitatea civilizaţiei acesteia iese în evidenţă tocmai în procesul menţionat) i-au dat în ultimă instanţă locul şi ponderea în geneza civilizaţiei noastre. De aceea o schiţă cât de fugară a atitudinii romanilor faţă de fenomenul cultural grec este de la sine cerută după atâtea pagini închinate civilizaţiei elenistice, pentru a da un sens poate mai adânc reacţiei lor militare şi politice, arătată mai pe larg la locul potrivit şi rezumată, cu precizări privind în special perioada de sfârşit a elenismului, în paginile ce vor încheia acest capitol.
Fără îndoială că orice expunere a rolului mondial al Romei va trebui să înceapă cu primii paşi pe care ea îi face către elenism. Dar aceştia sunt călăuziţi de considerente, am putea spune, de tactică politică. Aristocraţia latină, pentru a nu se izola, va trebui să iasă din superba ei retragere în trecut şi să se pună la unison cu păturile de jos, mai ales negustori de tot felul intraţi prin ocupaţia lor în contact cu grecitatea elenistică.
Pe de altă parte, politica Romei, atât externă cât şi internă, dezvoltarea oratoriei şi necesităţile educaţiei vor impune cunoaşterea limbii greceşti. Începând cu mijlocul şi mai ales cu a doua jumătate a secolului III, societatea latină porneşte cu paşi mari spre asimilarea culturii greceşti. Ea se face în mod năvalnic din pricina marelui decalaj ce exista, sub raportul civilizaţiei, între romani şi greci (la început, aproape trei secole). Elenismul oferea „onestului latin” o vastă gamă de soluţii în majoritatea problemelor, soluţii pe care acesta ori le prelua nediferenţiat şi succesiv, ori le respingea în bloc, adoptând o medie convenabilă. Experienţa lui devenea astfel o experienţă „de gradul doi”, materializând o „pseudocivilizaţie” care îl va obliga implicit, conform naturii sale puternice, să-şi făurească una proprie, originală, dar în care vor stărui mereu ecourile acelor „experienţe secundare” care l-au maturizat şi i-au deschis calea exprimării eului.
Pentru prima perioadă de receptare a elenismului şi de „echilibru naţional” sunt caracteristice personalităţile literare ale lui Livius Andronicus, Naevius (amândoi activi în a doua jumătate a secolului III), Plaut (254-184) şi Ennius (239-169).

O dată cu începutul secolului II situaţia se schimbă. Influenţa Romei în Orientul elenistic devenind tot mai mare, prefacerile ce se produc în societatea latină sunt pe măsura noilor orientări. Pe de o parte, luxul şi plăcerile create de afluxul de bunuri artistice şi de consum venite din lumea greacă duc la un rafinament aristocratic măsurat, la un filoelenism raţional, a cărui replică, în perioada sa finală, era filolatinismul lui Polibios; pe de altă parte însă adoptarea de către plebe a unor culte orientale şi a dezmăţurilor ce le însoţeau au impus cercurilor diriguitoare o anumită grijă pentru puritatea moravurilor şi integritatea tineretului. Marcus Porcius Cato era reprezentantul liniei severe. După 184, când a fost ales cenzor, s-au ars cărţile pitagoreice (181), iar epicureii Alcios şi Filiscos au fost alungaţi din Roma (173), urmaţi la peste un deceniu (161) de toţi retorii şi filozofii.
Solia Atenei la Roma din 155, compusă din Carneade, Critolaos şi Diogene stoicul, găseşte atmosfera oarecum stabilizată, în sensul că gustul pentru elenism biruise. Perioadei mai înainte schiţate îi este caracteristică acea „experienţă secundară”, de care am pomenit. Scriitorii epocii, în afară de Cato, sunt Caecilius Statius, Terentius, Pacuvius, Accius şi Lucilius.
Perioada următoare e marcată de figura lui Cicero. Roma devenise „supraputerea” Mediteranei şi prin urmare, deşi elenismul câştigase (Graecia capta ferum victorem cepit - Grecia învinsă l-a biruit pe barbarul învingător), orgoliul roman impunea ignorarea lui cel puţin în mod oficial. Este adevărat că în această vreme „spiritul latin” şi-a găsit calea proprie de expresie, integrându-se, cu nota sa originală, în cultura vremii, cea elenistică, fără îndoială. Este totodată şi momentul cheie de legătură între civilizaţia greacă şi cea latină, clipa „trecerii torţei”. Marele decalaj dintre Grecia şi Roma se reduce simţitor, Lucretius sau Catul sunt în pas (viguros şi adecvat latinităţii) cu Epicur şi Calimah.
În fine, clasicismul latin cimentează întreaga evoluţie şi „legitimează” succesiunea Greciei. Lumea elenistică nu mai exista. Roma se putea privi în propria-i oglindă, în ale cărei ape va fi zărit zâmbetul ştirb al vreunui faun sau inspirata figură a bardului care ritma: Tu regere imperio populos romane memento - Adu-ţi aminte, romane, că ţi-e dată conducerea lumii.
Dacă romanii, stăpânitori ai întregii Peninsule italice, au făcut cunoştinţă cu lumea elenistică în tot ce aceasta produsese mai bun în domeniul culturii şi al artelor, nu tot astfel s-au petrecut lucrurile cu grecitatea din Europa şi Asia, adusă în situaţia să afle de Roma prin politica şi legiunile acesteia.
După ce Antioh III al Siriei şi Filip V al Macedoniei au subminat echilibrul de putere pentru a pune capăt hegemoniei Egiptului şi a restabili gloria trecută a regatelor lor, desfăşurând în acest scop, primul, o puternică activitate în Est, iar cel de-al doilea - în Egeea şi Adriatica, Roma intervine în politica statelor elenistice pentru a preveni noi primejdii pentru ea. Rezultatul acestei situaţii complexe a fost pierderea de către Egipt a posesiunilor din Siria şi Egeea şi, în final, izolarea lui. Macedonia şi Siria sunt şi ele politiceşte izolate de către regatul Pergamului, a cărui importanţă creşte deopotrivă cu cea a Rodosului.
Grecia este din nou o scenă a luptelor sângeroase. Brutalitatea intervenţiei romane nu are decât o singură explicaţie: jaful, în vederea îmbogăţirii trupelor. Procedeul lui Valerius Laevinus în Egina a indignat toată Grecia. Locuitorii din Oreos au fost transformaţi, în 199, în sclavi.

Mai târziu, „liberatorul” Flamininus a răspândit groaza în Tesalia, Focida, Acarnania, Eubeea şi Laconia. Piraţii cretani nu aşteptau decât atât pentru a-şi reînnoi acţiunile lor „profesionale”, la care se adaugă acum cele de „amatori” ale aheenilor şi spartanilor. „Poliţia” navală rodiană se dovedeşte ineficace în lupta contra acestora, căci Filip V susţine în „războiul cretan” (204-201) pe piraţii „profesionişti” împotriva Rodosului. Activitatea piraterească se extinde şi în Marea Neagră. Dintr-o inscripţie de la Delfi aflăm că teorii delfieni, care navigau, în 194, către Crimeea, au fost capturaţi de piraţii taurieni din slujba lui Antioh III. Acesta voia să-şi restabilească supremaţia în Asia Mică şi Strâmtori; captivii au fost răscumpăraţi ulterior de către Chersones. În Vest, marea se afla, până după 190, sub controlul piraţilor cefalonieni, conduşi de etolianul Hibristas, fapt care jena în egală măsură şi interesele romane.
Viaţa în Grecia a fost dezorganizată din pricina jafurilor, rechiziţiilor şi actelor de violenţă de tot felul. Demoralizarea şi lupta de clasă duc la o sărăcire acută a populaţiei. Ştim astfel că prada pe care Flamininus o ia din Grecia e în valoare de 6 061 530 denari, dar cifra reprezintă numai o mică parte din valoarea reală a bunurilor capturate şi din cea rezultată din dezorganizarea economiei greceşti. Drept consecinţă a acestor stări de lucruri se produce depopularea Greciei, de care vorbeşte Polibios (XXXVI, 17; XXXVII, 4), prin refuzul familiilor de a avea copii, sau prin abandonarea lor.
După Magnesia, romanii se infiltrează tot mai mult în politica Asiei Mici. Oraşele care au fost de partea lor în lupta contra lui Antioh III devin liberae et immunes, adică netributare lui Eumenes II al Pergamului, celelalte însă sunt obligate a plăti tribut acestuia.
Macedonia, intrată sub protectorat roman, nu mai are voie să exploateze pădurile şi minele ei de argint. În Grecia, după 146, romanii suspendă emisiunile de argint ale oraşelor, cu excepţia Atenei, care se bucură de avantaje economice speciale din partea lor. Grecia propriu-zisă, sărăcită de războaiele lui Perseu şi de exacţiunile romane, în acelaşi timp şi depopulată, devine în secolul II o arie de „colonizare” pentru cetăţenii romani din sudul Italiei mai ales, numiţi de către localnici romaíoi. Aceştia sosesc când Grecia este din punct de vedere economic la pământ, iar „burghezia greacă”, cu rare excepţii, desfiinţată. Diverşi negotiatores italici vin cu capital şi au un rol pozitiv în restabilirea situaţiei economice, luând parte activă la viaţa politică, socială şi religioasă a cetăţilor în care se stabilesc. Mulţi dintre ei (cu excepţia unor publicani şi ai agenţilor lor) întreprind acţiuni de binefacere pentru oraşele în care şi-au refăcut viaţa.
Începând din a doua jumătate a secolului II, Italia devine cel mai mare consumator al lumii elenistice, dezvoltând în acelaşi timp o serioasă producţie proprie de bunuri. Cerinţele Italiei constau în produse de lux şi sclavi orientali (sirieni) specializaţi în creşterea vitelor, în agricultură şi meserii. Pe aceştia din urmă (sclavii specializaţi) pirateria ciliciană, redevenită activă din pricina desfiinţării flotei seleucide, îşi asumase sarcina să-i procure şi să-i vândă romanilor prin intermediul comerţului insular al Delosului. Italicii sunt în pomenita insulă mai ales bancheri, dar, graţie creşterii faimei vinului şi untdelemnului italic, ei devin şi vânzători ai acestor produse. Printre numele latine de la sfârşitul sec. II menţionate în inscripţiile de la Delos pot fi citate cele ale bancherilor Marcus Minatius şi Marcus Gerillanus. Populaţia insulei era de 20-30 000 locuitori, mulţi dintre ei fiind sclavi. Aflaţi în tranzit pentru Italia, aceştia se revoltă pe la 130, primejduind viaţa cetăţenilor portului.

În Asia Mică, după ce regatul Pergamului intră prin testament în stăpânirea Romei, se organizează pe fostele teritorii ale acestuia o nouă provincie, denumită pompos Asia. Urmează în mod firesc instalarea publicanilor şi a negustorilor. Pământul devine fie ager publicus, fie ager stipendiarius (se plăteau pentru el impozite şi nu rentă ca pentru ager publicus). Publicanii sunt deosebit de lacomi şi cruzi, aşa că deseori oficialităţile romane sunt silite să intervină în favoarea localnicilor. Cetăţile Asiei Mici aduc laudă unor astfel de magistraţi, cărora le face onoare numele lui Mucius Scaevola sau al lui Rutilius Rufus, căzut victimă a publicanilor. Câtorva li se dedică un adevărat cult, ca lui Publius Servilius Isauricus, proconsul al Asiei în vremea lui Caesar (46-44), inamic al publicanilor tot timpul vieţii sale. Cu toate acestea, situaţia economică a provinciei romane a Asiei s-a deteriorat lent timp de o jumătate de secol de la înfiinţarea ei, iar luptele dintre Mitridate şi Sylla o vor duce la ruină completă.
În timp ce în Asia Mică, din cauza organizării provinciei romane, proliferau publicanii şi negotiatores, în Siria, graţie Delosului, care asigura comerţul roman cu această regiune, prezenţa fizică a italicilor nu se face încă simţită. Semnalăm totuşi eforturile lui Servilius Vatia în lupta sa împotriva bandiţilor isaurieni, care aţineau drumul caravanelor venite din Orient.
În ce priveşte Egiptul, în 96, Cirene şi Cirenaica devin posesiune romană prin testamentul lui Apion, guvernator numit de Ptolemeu Everget II, dar influenţa romană nu merge mai departe datorită caracterului închis al politicii ptolemaice orientate în această vreme exclusiv către interior.
Dacă până la războaiele mitridatice putem vorbi în general de un protectorat roman asupra unei mari părţi a teritoriilor lumii elenistice (cu excepţiile pe care le-am văzut de dominaţie propriu-zisă) şi asupra totalităţii politicii ei externe tot mai mult dependente de Roma, după această dată avem de-a face cu o dominaţie romană care pe tărâm economic devine şi mai apăsătoare. Dovadă sunt textele istorice şi literare care se fac purtătoare, chiar după mult timp, ale ecourilor acestor stări de lucruri. Este suficient să amintim Războaiele civile ale lui Appian, multe din biografiile lui Plutarh, fragmentele din Cassius Dio pentru anii 133-69 şi cărţile XXXVI-XLIV pentru anii 68-44, discursurile (Verrines, De imperio Cn. Pompei, Pro Flacco, Pro Sestio, De provinciis consularibus, In Pisonem, Pro rege Deiotaro) şi scrisorile (către fratele Quintus sau prietenul Atticus) lui Cicero, martor ocular al tuturor evenimentelor de la sfârşitul elenismului, ori, în fine, relatările sporadice ale lui Strabon privind părţile apropiate locului său de baştină (Pont, Capadocia, Asia Mică, Regatul bosforan).
Contribuţiile impuse de Sylla în Asia erau atât de mari, încât datoriile cetăţilor greceşti către negotiatores şi publicani se ridicau prin 71-70 la suma de 120 000 talanţi (după Plutarh). Părinţii erau nevoiţi să-şi vândă copiii ca sclavi şi să devină ei înşişi sclavi. După cucerirea Heracleei şi a Amisosului, Lucullus se întoarce în 71-70 în Asia şi iartă datoriile, stabilind o rată specială de plată a contribuţiilor datorate Romei. Pompei urmează, în 66, lui Lucullus în Asia şi continuă politica financiară a acestuia. Pirateria este, de asemenea, stăvilită de către cei doi înainte amintiţi.

Restabilirea situaţiei în Asia Mică duce implicit la uşurarea colaborării economice elenistico-romane. Se pare, de pildă, că impozitele erau mai mici decât cele plătite Atalizilor sau Seleucizilor. Ele se ridicau anual la suma de cincisprezece milioane denari, ceea ce nu era exagerat.
Dar lumea greacă este din nou încercată de peripeţiile războaielor civile romane, ale căror cheltuieli cădeau exclusiv în seama oraşelor elenistice, aflate sau nu sub autoritatea Romei. În 49 începe conflictul dintre Pompei şi Caesar, urmat de o scurtă guvernare a celui din urmă, în timpul căreia a oferit o oarecare compensaţie Orientului grecesc pentru prădăciunile anterioare, a garantat privilegiile Tesaliei, a reconstruit Corintul (ceea ce a însemnat o lovitură dată economiei Delosului) şi a făcut mari daruri Atenei, prădată de Sylla ca represalii pentru a fi trecut de partea lui Mitridate. În Asia Mică, Caesar a redus cu o treime sumele ce trebuiau plătite de către oraşe publicanilor. Dar după moartea sa, răzbunătorii acesteia, Antonius şi Octavian, încep războiul contra ucigaşilor Brutus şi Cassius, sosiţi în grabă în Orient pentru a strânge repede mari sume de bani necesare armatei şi flotei. Sunt instituite taxe imense, se confiscă tezaure publice şi averi particulare, iar cetăţile care nu aveau ce să dea erau pedepsite şi uneori distruse (Xantos-ul este asediat şi ras de pe faţa pământului, fapt ce produce o dezastruoasă impresie asupra contemporanilor).
După bătălia de la Filipi, Antonius pregăteşte o expediţie împotriva parţilor, tot pe spinarea Asiei. În fine, lupta dintre acesta şi Octavian are loc, de asemenea, pe spezele şi teritoriile elenistice.
În cele din urmă, grecii au ajuns a dispreţui profund pe cei pe care mai înainte îi luaseră drept arbitri ai neînţelegerilor dintre ei. Romanii decăzuseră în ochii lumii elenistice, fiind consideraţi un fel de piraţi care, împărţiţi în bande potrivnice, se luptau pe cheltuiala Orientului grecesc pentru prada pe care tot acesta urma să o constituie. Se poate conchide, o dată cu Rostovtzeff, că tot ei au fost una din cauzele distrugerii democraţiei elene (şi nu cea mai neînsemnată) prin administraţia lor de paşalâc, contribuind astfel la adâncirea diferenţei dintre Occident şi Orient în această parte a Europei.

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500