Civilizația elenistică

VIAŢA ZILNICĂ ÎN CETATE ŞI IDILA RUSTICĂ

Cosmopolită prin structura sa etnică (egipteni, greci, mercenari din toată lumea elenistică înrolaţi în armata ptolemaică, evrei, negri etc.), cât şi prin atmosfera generală, caracteristică epocii, Alexandria era capitala prin excelenţă a civilizaţiei pe care o reprezenta.
Fastul vieţii de curte, veselia proverbială a locuitorilor, mulţimea şi diversitatea locurilor de plăcere erau pentru acest mare oraş, care atinsese spre sfârşitul elenismului un milion de suflete, un adevărat magnet ce atrăgea pe cei dornici de petrecere şi bunăstare şi care, prin instituţiile sale culturale şi regala munificenţă a Lagizilor, concentrase în acelaşi timp majoritatea numelor reprezentative ale culturii şi ştiinţei unei civilizaţii.
Diodor din Sicilia şi mai ales Strabon i-au descris măreţia edificiilor; luxul exorbitant al ceremoniilor regale era obiectivul atâtor relatări ale contemporanilor, adunate de Atenaios, iar „viaţa inimitabilă” a lui Antonius şi a Cleopatrei, un exemplar prilej de reflecţie pentru moralistul care era Plutarh.
Diodor (XVIII, 26-28) povesteşte somptuosul cortegiu ce însoţea corpul neînsufleţit al lui Alexandru de la Babilon până în Egipt. Ptolemeu, în fruntea întregii sale armate, înaintează până în Siria, spre a prelua preţioasele rămăşiţe pe care le înconjoară cu cel mai profund respect. Dar fastul acestei ceremonii funerare păleşte în faţa marii pompe dionisiace organizate de Filadelf, în descrierea lui Calixenos din Rodos (secolul II, Despre Alexandria), păstrată de Atenaios din Naucratis (secolul II e.n. Ospăţul sofiştilor, V, 196 şi urm.). Numărul mare de vase de cult, de aur şi de argint, de mobilier ritual, de ţesături scumpe, de accesorii rituale din aur şi pietre preţioase, de podoabe, decoraţiuni de tot felul, armură de paradă, toate în aur, fildeş şi nestemate, miile de figuranţi închipuind sileni, acoliţi, personaje mitologice legate de legenda lui Dionysos, armata pedestră şi cavaleria alcătuiau o procesiune demenţială prin cantitatea de lucruri preţioase exhibate din tezaurele fără sfârşit ale milenarului Egipt, dar şi prin preţul uriaş al organizării acestei parăzi pentru care au fost lucrate anume mii de obiecte şi montate în scopuri adecvate un număr tot atât de mare. În cortegiu figurau nenumărate tronuri de aur şi fildeş, 350 de altare şi arzătoare de mirodenii din aur, zeci de trepiede din acelaşi metal, 3200 coroane de aur, printre altele nemaiamintite. Atenaios ne spune că cheltuielile necesare acestor pregătiri s-au urcat la astronomica cifră de 2240 talanţi aur în monedă bătută (1 talant = 25 kg), încheindu-şi astfel descrierea: „Dar ce rege, dragi oaspeţi, era acela atât de bogat în aur. El nu-şi însuşise nici bogăţiile perşilor şi ale Babilonului, nu avea nici mine bogate şi nici nu-i curgea prin ţară Pactolul cu mâluri de aur. Nilul singur, pe drept numit «cu unda de aur», cu nesfârşitele-i comori de hrană, poartă în valuri un aur ce se poate înmulţi fără riscuri, astfel ca toţi oamenii să fie mulţumiţi, căci, aidoma lui Triptolem, el este împărţit în patru zări”. Iată pentru ce Parmenion, poetul din Bizanţ, pe bună dreptate exclama: „O, Zeus al Egiptului, O, Nil” - şi, am adăuga noi, şi Herodot atunci când îl citează fără să-l numească pe mult criticatul de el, Hecateu: „Egiptul e un dar al Nilului”.
Palatele regilor elenistici şi mai ales cele ale Lagizilor erau vaste complexe de pavilioane, grădini şi chioşcuri construite în marmură şi lemn preţios, împodobite cu fildeşuri, pietre scumpe şi marmuri rare. Fiecare rege adăuga pe rând noi edificii, astfel încât ansamblul luase proporţii considerabile, întinzându-se probabil cât „oraşul interzis” al ultimilor împăraţi chinezi.

Ambarcaţiuni de plăcere, adevărate palate plutitoare (ca flota de agrement a lui Ptolemeu IV) transportau pe Nil huzurul curţii de la Alexandria. Calixenos (Atenaios, 203 şi urm.) zugrăveşte o astfel de navă special amenajată din porunca lui Ptolemeu Filopator (221-205). Ea era lungă de 105 m, largă de 16 m şi avea 29 încăperi de dormit şi de recepţie, aşezate pe două etaje, în vreme ce bucătăriile şi locuinţele servitorilor se aflau sub punte. Sălile de recepţie, către care se ajungea prin propilee şi vestibule, erau sufrageriile, sălile de banchet, mici temple închinate lui Dionysos şi Afroditei. Luxul unor astfel de construcţii plutitoare era de nedescris. De el se va fi bucurat din plin şi Noul Osiris sau Noul Dionysos, care era Marcus Antonius, în tovărăşia Cleopatrei.
O bază de granit descoperită la Alexandria şi păstrată în Muzeul Municipal local comemorează pe „Antonius cel Mare, inimitabilul”, despre al cărui ultim episod alexandrin Plutarh (Antonius, XXXIII) se exprimă: „Se lăsă dus de ea la Alexandria, unde (...) îşi pierdu cel mai preţios lucru ce se poate irosi, timpul, cum spune Antifon, căci alcătuiră o bandă căreia i-au dat numele de «viaţă fără seamăn» (amimetóbion), sărbătorindu-se pe rând unul pe altul cu cheltuieli ce întreceau limitele raţiunii şi chiar ale imaginabilului”.
Biograful nostru moralist adaugă, spre a ilustra nesăbuitul mod de viaţă, o anecdotă pe care i-o povestise bunicul, care, la rându-i, o ştia de la un medic, aflat la Alexandria, pe timpul lui Antonius, la studii. Unul din cei aflaţi în serviciul „inimitabilului” îl duse într-o zi în bucătăria palatului, unde văzu o groază de cărnuri de tot felul, printre care opt mistreţi întregi puşi la frigare. Bucătarul, întrebat câtă lume era poftită la ospăţ, porni a râde, spunând că cel mult 12 persoane, însă totul trebuia servit chiar în momentul când era gata; oricum nu se ştia la ce oră Antonius va avea chef să cineze, bucatele se pregăteau unele după altele, pentru ca oricând o cină completă să fie în întregime gata, fără să se treacă din fript, copt sau fiert şi, bineînţeles, fără să fie reîncălzită.
Acest apetit formidabil pentru viaţa de fast, „inimitabilă”, în care totul se realiza la dimensiuni pantagruelice, cu rafinament oriental şi jaf orgiastic de „barbar”, descinde fără îndoială din aceleaşi complexe ce dictau şi gustul pentru „colosal”, şi dorinţa de aventură.
Alexandrinii, veseli prin structura lor sufletească, erau petrecăreţi, fiecare pe măsura mijloacelor de care dispunea. Canope, cartierul cu vile luxoase, situat la 120 stadii de Alexandria (aproximativ 12 km depărtare de oraşul antic), e descris de Strabon (XXII, I, 17) ca locul plăcerilor celor mai deocheate, nedemn de memoria lui Canobos, cârmaciul lui Menelau, despre care legenda spunea că-şi dăduse sufletul prin preajmă. Pe acolo trecea marele canal care, desprinzându-se din Nil, aducea apa de băut în oraş, astfel încât plimbarea cu bărcile era una din distracţiile obişnuite ale alexandrinilor. Un mozaic nilotic de la Praeneste (2) ne înfăţişează asemenea „gondole”, pe care chioşcuri înălţate din împletitură adăposteau îndrăgostite cupluri sau vesele tovărăşii. Plăcerile culinare oferite de Canope constau în felurite preparate de peşte, moluşte şi tot soiul de animale marine, precum şi în neîntrecutele patiserii.
Alături de Alexandriainfo, atâtea alte oraşe elenistice, mai cu seamă cele ionice, erau vestite prin viaţa lor de petrecere şi aventuri amoroase. Printre acestea, Miletul a rămas celebru prin cunoscutele-i povestiri sau fabule, adevărat Decameron al antichităţii greceşti (milesiaká).

Ele erau atribuite unui oarecare Aristide din Milet, autor sau coordonator al lor, care va fi trăit pe la 100 î.e.n. Au fost desfătarea ofiţerilor armatei lui Crassus şi a societăţii romane, în traducerea lui Lucius Cornelius Sisenna; pătrunzând în literatura europeană prin Satiriconul lui Petronius (Văduva din Efes sau Matrona Efesia) şi rămânând un neîntrecut model al genului, fabulele milesiene şi-au aflat mereu noi prelucrători, devenind adevărate capodopere sub pana lui La Fontaine (Contes).
Imaginea cea mai fidelă a schimbărilor intervenite în viaţa zilnică din cetate este teatrul epocii elenistice. Dacă tragedia şi-a oprit evoluţia la forma perioadei clasice, comedia nouă a ţinut pasul cu vremea, adoptând din punct de vedere formal prologul explicativ şi renunţând întru totul la cor ca personaj colectiv. Tematica nu o mai constituia politica cetăţii, ci conduita omului în noile condiţii ale individualismului şi cosmopolitismului. Dragostea devine, din sentiment intim, aproape o categorie a socialului. Filozofia comportamentului, definitorie pentru civilizaţia elenistică, se contaminează cu tendinţele caracterologice proprii urmaşilor imediaţi ai lui Aristotel, pentru a rodi în comedia lui Menandru (341-289), el însuşi elev al lui Teofrast. Aducând pe scenă viaţa zilnică a omului de rând, din cetate sau de la ţară, teatrul lui Menandru este atât oglinda fidelă a lumii aflate în plină redimensionare, cât şi sfătuitorul şi moralizatorul ei, prin numeroasele zicale pe care le cuprinde. Dragostea împlinită este suprema fericire, o dragoste a cărei finalitate se reclamă măcar în parte de la filozofia platonică şi de la acea atmosferă de echilibru, de clasicism, proprie mediului cultural atenian şi vieţii zilnice a acestei cetăţi, pe care dramaturgul o zugrăveşte în comediile sale:

Moschion: Ea mi-a arătat iubirea când m-am dus la ea pe seară
Nici nu mi-a fugit din cale, ci în braţe mă cuprinse
Şi-mi dădu o sărutare. Nu-s urât la chip. Ca mine
Nu-s frumoşi pe orişiunde şi cu trecere la fete,
Jur pe-Atena! Uite-acuma este vremea potrivită
Să mă-nchin la Adrasteia.

Astfel se rosteşte Moschion, gândindu-se la Glykera, despre care va afla, după multe peripeţii şi recunoaşteri (anagnoríseis) că-i este soră (Fata cu cosiţa tăiată).
Dacă regalii petrecăreţi îşi puteau oferi spectacole costisitoare, la care îşi dădeau concursul talentele cele mai preţuite ale vremii (Alexandru întorcându-se din Egipt spre Eufrat se opreşte la Tir. Prinţii din Cipru vin la el să-l salute şi-i organizează concursuri dramatice, la care participă actori de talia lui Tesalos, Atenodoros şi Licon), cetăţenii obişnuiţi erau asidui frecventatori ai instituţiei teatrului, ale cărei edificii am văzut că erau prezente aproape în fiecare oraş mai răsărit.
Nu numai scena, dar şi o răspântie obişnuită era un loc potrivit pentru o redusă înjghebare dramatică. Mimii, organizaţi, împreună cu alţi profesionişti ai artelor, în colegii de tehnítai dionisiaci, călătoreau din cetate în cetate, câştigându-şi astfel existenţa. Spectacolele lor sumare îmbinau comedia uşoară, de la care îşi trăgeau numele, cu farsa şi baletul.

Dintre numeroşii autori de mimi cunoaştem doar pe Herondas şi o parte din creaţia sa, despre care a mai fost vorba. La Alexandria sau la Cos, unde şi-a scris opera, viaţa măruntei populaţii orăşeneşti era aceeaşi. Ştrengăriile păgubitoare ale lui Kotalos din Dascălul sunt comune nu numai vremii, ci tipice vârstei şi, în acest fel actuale încă:

Nu-mi pasă atâta: însă sparge ţiglele
Acoperişului ca nucile şi când se-apropie
Vremea de iarnă, eu plătesc plângând
De fiecare ţiglă trei oboli, căci într-un glas
Vecinii toţi atuncea spun: acestea sunt
Isprăvile lui Kotalos al Metrotimei.

Obiceiurile lui şi ale copiilor de acelaşi fel sunt înfăţişate de plastica miniaturală a vremii. Nenumărate teracote elenistice au ca subiect grupuri de fetiţe sau băieţi jucând arşice:

Frumoase-ţi sunt isprăvile, ce-i drept,
Kotalos! Nu ţi-e de-ajuns să joci la cioacă
Cu gialele, cu ăştia, ci-n tripou
Te duci să joci pe bani cu toţi stricaţii.

Fliacele sau hilarotragediile, gen în care, printre primii, a strălucit Rinton siracuzanul (324-283), constituiau repertoriul obişnuit al unei categorii şi mai scăzute de tehnítai dionisiaci, care colindau cu astfel de reprezentaţii (ce-şi aflau întotdeauna un public foarte numeros), oraşele în care se ţineau târguri. În fine, din rândul „teatrului pur”, de bâlci, făceau parte dansatorii (skandalistaí), dansatorii ce se acompaniau cu castanete (krotalístriai), îmblânzitorii de şerpi, acrobaţii cu maimuţe, urşi şi alte animale.
Şi epoca elenistică a apreciat, ca de altfel întreaga civilizaţie greacă, dansulinfo în toate variantele şi clasele sale. Nenumărate statuete de bronz reprezintă dansatori şi dansatoare, interpreţi deopotrivă al celor mai graţioase îmbinări de mişcări, dar şi al licenţioaselor unduiri, cu care erau condimentate zgomotoasele petreceri de moralitate îndoielnică. Cântăreţii la tot felul de instrumente muzicale, dar mai ales flautiştii, erau nelipsiţii însoţitori ai chefurilor, de la popularele „chermese” până la aulicele bancheturi. Într-atât de îndrăgit era cântatul din flaut, încât unul din ultimii Ptolemei (XII) nu a pregetat să se pună în rând la întrecere cu flautiştii curţii sale.
Creşterea profesionalismului în sport a dus la transformarea treptată a acestuia în spectacol contra cost. Atleţii deveniseră tot atât de populari ca cei mai vestiţi actori, iar luptătorii şi boxerii îşi aveau numărul lor până şi în reprezentaţia improvizată de la răspântii. La Alexandria, cursele de care, cu pariurile şi luptele dintre facţiuni, prefigurează colosala carieră a acestor întreceri din epoca romană şi bizantină. Infinit mai mare e numărul celor ce vorbeau despre şi asistau la concursuri sportive decât al cetăţenilor care le practicau în virtutea tradiţionalei concepţii asupra valorii lor educative (paidéia). În mod implicit sportul urca astfel „din arenă în tribune”.

 

În afara petrecerilor oficiale sau particulare şi a sărbătorilor publice, viaţa zilnică într-un oraş elenistic comporta şi o oarecare activitate cetăţenească, limitată la buna desfăşurare a activităţilor comerciale şi a celor de interes comun. Aşezările urbane din cuprinsul marilor regate erau preocupate de propria lor administrare, cetăţile însă din Grecia continentală şi Pelopones mai dispuneau de o oarecare libertate de manevră în politica externă, dacă nu se aflau sub strict control macedonean. În rândul acestor cetăţi încep să se organizeze diverse ligi, cum era cea aheeană sau cea etoliană - un fel de sympolitii, în care membrii îşi păstrau constituţia lor, tribunalele şi o destul de însemnată autonomie; coordonarea se referea în primul rând la politica externă. Cât priveşte organizarea treburilor interne, fiecare oraş cu structură democratică avea un „sfat”, o „adunare” şi un executiv, în care funcţiile civile (demiurgoí) erau mai mult sau mai puţin echilibrate de cele militare (strategoí). La Atena era preponderentă partea militară a conducerii, în vreme ce la Rodos, cea civilă (pritáneis). O serie întreagă de comisii, având în fruntea lor câte un magistrat responsabil, se îngrijeau de funcţionarea normală a tuturor sectoarelor publice, îndeplinind un dublu rol: administrativ şi productiv totodată; enumerarea lor ar fi cu totul nepotrivită cu cadrul acestor pagini, cu atât mai mult cu cât ele difereau ca denumire şi atribuţii de la oraş la oraş.
De reţinut este sciziunea (deja amintită) între viaţa cetăţenească şi cea militară, prin profesionalizarea celei din urmă. Soldatul de meserie, cu lăudăroşenia, lenea, lăcomia şi toate celelalte apucături ale lui, devine un tip literar şi artisticinfo, frecvent atât în comedia nouă cât şi în plastica miniaturală a epocii. Ponderea sa în lumea elenistică este apreciabilă. Pe lângă că e factor activ al procesului de omogenizare etnică, el este în egală măsură şi un agent al sincretismului religiosinfo, constituind, alături de activitatea comercială, una din modalităţile majore ale elenizării lumii antice.
Alături de meşteşugarii de condiţie liberă de tot felul, organizaţi în asociaţii sau „corporaţii”, medicii şi avocaţii erau printre cei mai des întâlniţi „liberi profesionişti” ai societăţii elenistice. În cazul când nu erau sclavi şi deci ataşaţi fie unei autorităţi publice, fie uneia private, doctorii se bucurau de avantajul de a-şi organiza şcoli şi de a călători practicându-şi meseria (téhne) şi vânzând medicamentele pe care le preparau ei înşişi. Existau şi farmacişti specializaţi (farmakopólai), dar reputaţia lor era dintre cele mai proaste, căci, lipsiţi de cunoştinţe medicale, voiau să treacă drept doctori şi chiar făcători de minuni (taumatopoioí), exploatând astfel credulitatea şi pungile oamenilor simpli. Seleucizii aveau un corp de medici de curte condus de un arhiatrós, iar Ptolemeii au fost cei dintâi care au organizat o asistenţă medicală de stat. Tot ei au înfiinţat şi o asistenţă juridică similară, controlată de autorităţi. Avocaţii (synégoroi sau rétores ) nu erau, în marea lor majoritate, oameni cu studii de specialitate, ci practicieni cu îndelungată experienţă (empeiría), pe care o transmiteau asistenţilor şi învăţăceilor.
Gimnaziul şi multiplele activităţi legate de această instituţie formau, fără îndoială, nucleul vieţii cetăţeneşti a oraşului elenistic. În multe cetăţi existau gimnazii speciale pentru copii, efebi, tineri şi veterani (presbýteroi), ca la Iasos, de pildă. Alexandria, Pergamul, Atena (care, printre altele, poseda un gimnaziu numit Ptolemaíon) numărau în acea epocă mai multe clădiri cu destinaţie identică.

În cetăţile de curând întemeiate sau în curs de elenizare, gimnaziul, aflat îndeobşte sub patronajul armatei încartiruite în localitate, era o şcoală a civismului elenic. Progresul gimnaziilor în Orient nu a fost rezultatul adeziunii maselor băştinaşe, ci al politicii aristocraţiilor locale, grijulii să nu-şi ştirbească autoritatea, ci chiar să şi-o mărească, dacă e posibil, dând garanţii de bunăvoinţă stăpânitorilor vremii. Filogimnastía a rămas astfel una din trăsăturile civilizaţiei elenistice, care a depăşit hotarele cronologice ale acesteia, dăinuind până la deplina instaurare a creştinismului.
Pentru tineri, gimnaziul era o adevărată agóra. În afara organizării manifestărilor religioase, efebiainfo, instituţie care în sec. V şi IV era un fel de noviciat militar, ataşându-se şi mai mult gimnaziului, va schimba „instrucţia premilitară” cu una ştiinţifică şi educativă şi va deveni, în egală măsură, o asociaţie sportivă şi o şcoală filosofică deschisă tineretului bogat, găzduită de gimnaziu.
Spre deosebire de veacurile anterioare, în epoca elenistică statul preia o tot mai mare responsabilitate în organizarea instrucţiunii. Deşi iniţiativa şi fondurile particularilor continuă să contribuie la bunul mers al învăţământului, gimnasiarhul era magistratul care, ales anual, controla şi răspundea de desfăşurarea procesului educaţional al efebilor (15-18 ani) şi al tinerilor (néoi, de la 18 ani în sus). Pentru copii (paídes), un magistrat anume (paidonómos) avea sarcina angajării celor mai buni învăţători (gramatodidáskaloi). Educaţia elementară a rămas în mare aceeaşi ca în epoca clasică. De predarea scrisului şi socotitului se ocupau învăţătorii mai sus-amintiţi, „kitariştii” predau muzica şi opera poeţilor lirici, iar „paidotribii” se ocupau de educaţia fizică a elevilor din primul ciclu.
Ciclul mediu sau al efebilor continua educaţia fizică şi muzicală, punând însă un accent mai mare pe pregătirea literară, matematică, ştiinţifică şi filozofică, în aşa fel încât să contureze bazele instrucţiei enciclopedice, atât de apreciată în epocă. Dacă vremurilor clasice le corespundea, sub raportul educaţiei, idealul kalokagatíei şi al polivalenţei sociale a individului, civilizaţiei elenistice îi sunt proprii educaţia enciclopedică şi individualismul monovalent într-un context cosmopolit.
Ciclul superior de învăţământ era cel al tinerilor ce depăşeau vârsta de 18 ani, gimnastica şi muzica fiind îmbinate cu studiul literaturii şi al filozofiei. Acest învăţământ superior era cel comun, disponibil în cea mai mare parte a cetăţilor. Adevărata „specializare” nu putea fi realizată decât în marile „centre universitare” ale timpului; la Alexandria, pentru toate domeniile, la Pergam, Atena şi Rodos pentru filozofie şi retorică, la Cos, Pergam şi Efes, pentru medicină.
Profesorii, angajaţi pe timp limitat, de obicei un an, trebuiau să organizeze la sfârşitul acestuia examene pentru diferitele „clase” (kefalaíon matemáton); ele constau din cinci concursuri atletice, o compoziţie şi probe speciale pentru fiecare disciplină. Alături de premiile decernate elevilor, erau premiaţi şi dascălii cei mai merituoşi care obţinuseră succese deosebite în pregătirea discipolilor încredinţaţi.
Dintre toţi profesioniştii, profesorii erau cel mai prost plătiţi. La Milet, la sfârşitul secolului III, aceştia primeau ceva mai mult de o drahmă pe zi, adică echivalentul salariului unui muncitor calificat. În secolul următor, la Teos, plata lor pare a fi puţin mai ridicată. Nu sunt rare cazurile când profesorii erau sclavi publici. Numeroase monumente funerare stau mărturie a consideraţiei şi dragostei de care se bucurau din partea elevilor şi concetăţenilor.

În viaţa orăşenească a vremii, femeia juca un rol de prim ordin. Aristotel, vorbind de oligarhia spartană (Politica, I 1296 b 12), sublinia faptul că acolo îngăduinţa faţă de femei prezenta acelaşi pericol ca cea faţă de hiloţi, ducând în ultimă instanţă la revoltă. În cazul democraţiei (Politica, VII, 1313 b, 32), pericolul era acelaşi, deşi mai puţin direct şi deci mai puţin politic. Dar, prin această îngăduinţă (ánesis) faţă de femei şi sclavi, democraţia poate uşor degenera în tiranie.
Pentru Aristotel, opoziţia între stăpân şi sclav pe de o parte şi bărbat şi femeie pe de alta sunt de acelaşi ordin ca opoziţia între suflet şi corp, între cine comandă şi cine e comandatinfo. Stagiritul nu se dă în lături de la a recunoaşte că „o femeie poate fi bună şi un sclav poate fi bun”, grăbindu-se însă să adauge: „cu toate acestea femeia este poate o fiinţă mai degrabă inferioară”.
Emanciparea „teoretică” a femeii începe a se produce o dată cu mişcarea sofiştilor. Dacă în sec. V femeia depindea de un stăpân (kýrios), fiind sortită să rămână în gineceu şi să nu iasă decât pentru cumpărături personale, însoţită de o sclavă, Socrate, pe la începutul războiului peloponesiac, este cel care va fi reuşit să încetăţenească principiul egalităţii morale a celor două sexe, rezultat din identitatea virtuţilor masculine şi feminine puse în slujba realizării unui ideal din ce în ce mai scump generaţiilor următoare: căsătoria, în care epoca elenistică va vedea suprema confirmare a dragostei. Teoria platonică a cunoaşterii prin iubire şi în special cea a erosului din Simposion şi-au avut răsunetul nu numai în poezia savantă a vremii (p. 162), ci şi în genurile care reflectau direct viaţa zilnică şi comportamentul obişnuit al oamenilor celor mai comuni.
Dragostea la prima vedere, fulgerătoare, la care recurg teatrul, epigrama şi, mai apoi, într-un chip excesiv, romanul de la sfârşitul acestei civilizaţii, este transpunerea în noul context psihologico-social a potrivirii celor două jumătăţi ale întregului, îndelung despărţite în viaţa pământească de peripeţii de tot felul, potrivire revelată ambelor părţi prin atât de des folosita recunoaştere.
După moartea lui Alexandru şi mai ales o dată cu începutul secolului III, egalitatea soţilor va fi recunoscută în contractele de căsătorie, trecându-se, în acelaşi timp, la emanciparea juridică a femeilorinfo. Fetele sunt admise alături de băieţi în şcolile primare şi secundare, luând parte fie separat, fie împreună cu tinerii, la exerciţiile fizice din palestră (marea curte a gimnaziului) şi chiar la lecţiile speciale, ţinute în cadrul pomenitei instituţii.
Eleganţa femeilor elenistice, asupra căreia infinit de variatele statuete de teracotă ne-au transmis preţioase informaţii, constituia atracţia străzilor şi a procesiunilor prin policromia ei rafinată. Prietenele sau intimele, al cincilea mim al lui Herondas, ne înfăţişează alegerea rochiei celei mai potrivite pentru o plimbare prin târg, iar Cizmarul (VII) o etalare a celor mai noi modele de pantofi; eternul feminin nu-şi poate găsi o mai tipică şi lapidară surprindere:

O, fericită Metro, ce lucruri ai să vezi!
Deschide dară iute cutia de pantofi!
Priveşte la aceştia ce formă au, superbă!
Vedeţi, dragele mele, călcâiul cum se prinde!
Şi-i împodobit pe-alocuri, urât nimic nu are,
În totul ce frumos e!

Ajutată de una sau mai multe sclave, stăpâna casei se ocupa de gospodărie, aşteptându-şi bărbatul de la lucru cu mâncărurile ce ştia că-i sunt pe plac. Bucătăria cu ustensilele eiinfo era un mic univers, în care se făureau satisfacţii culinare alese, frugalitatea filozofică negăsindu-şi adepţi printre oamenii de rând.
Mobilarea interiorului era simplă şi strict utilitară. Paturile (cele mai preţioase cu schelet de bronz, ca cel descoperit la Priene (59), împodobit cu încrustaţii, reliefuri şi auriri), împreună cu mesele (60), formau piesele de bază pentru dormitoare sau săli de ospeţe. Cuferele de lemn (61) şi dulapurile de veselă cuprindeau bogăţia casei: haine, tapiţerii, bucăţi de stofe şi ţesături scumpe, vase de sticlă colorată, de metal, ceramică de lux etc. Statuetele de bronz şi de pământ ars, cu culorile lor vii şi profilurile graţioase, împodobeau, alături de lampadare de bronz sau marmură, locuinţele, fără să mai amintim de decoraţia cuprinsă în însăşi structura arhitectonică a casei care, ca şi mobilierulinfo, varia după starea materială a locatarului.
Viaţa la ţară, în afara aspectului economic, de producţie, şi a relaţiilor stabilite în acest domeniu, aşa cum rezultă din izvoarele istorice directe, ne este puţin cunoscută şi mai totdeauna prin intermediul oraşului, a felului ei de reflectare în mentalitatea citadină.
Idila rustică e un mod literar practicat în special de poezia erudită; peisajul se îmbină în cadrul acesteia cu mitul. Rareori realitatea satului îşi face loc printre formulările savante şi clişeele livreşti, devenind un autentic document:

Vai! Tu, sărmane Buceu, ce necaz a mai dat peste tine?
Nu poţi tăia nici poloagele drept, cum făceai înainte,
Nici cu vecinul nu seceri în rând, ci rămâi tot în urmă...
Ce-ai să te faci îndeseară tu oare şi după-amiază,
Dacă din holdă chiar de la-nceput tu nu seceri nimica?

Idila X a lui Teocrit, numită şi Secerătorii, din care fac parte şi versurile de mai sus, e considerată singura din creaţia poetului care dă un tablou veridic al muncii ogorului:

Strângeţi poloagele, voi, legători, să nu zică oricine,
Când o să treacă: „bărbaţi de nimic şi simbrie pierdută”!
Iară cotoarele snopilor voi le întoarceţi la vântul
De miazănoapte - ori apus, căci spicul atuncea se-ngroaşă.
Cei care treieră grâul să fugă de somn la amiază:
Pleava atuncea cu mult mai uşor se desface din spice
Secerea-ncepeţi-o când se deşteaptă pe câmp ciocârlia...

Tonul e hesiodic, având în vedere că versurile reproduc un cântec de întrecere al unuia din secerători.
Nevoia orăşeanului de idilă rustică şi de peisaj e un semnificativ indiciu al unei anumite stări de spirit, am zice poate a acelei claustrări despre care stau mărturie picturile murale înfăţişând vaste perspective arhitectonice, orientate mai mult decât urbanistica vremii pe o ideală axă de simetrie, sau amplele tablouri de natură în care mediul acvatic este predominant.

Dacă temele satului pătrund în plastica majoră (p. 282), nu înseamnă că problematica acestuia se reflectă în cultura vremii. Peisajul care ia locul fundalului neutru al picturii şi basoreliefului, deşi înfăţişează o natură convenţională, nu omite anumite accente prin care se sugerează activităţile rustice.
Apelul la peisaj şi la idila rustică este, în ultimă instanţă, rodul schimbării atitudinii grecului elenistic faţă de natură. Perfectul echilibru clasic s-a stricat. Creaţia arhitectonică, încadrată altădată în peisaj, se străduieşte acum să-l domine. Plastica elenistică renunţă la antropomorfismul exclusiv, mai mult încă, natura invadează până şi bastionul raţionalismului elenic: templul grec, doric sau ionic, începe a folosi ordinul corintic şi, o dată cu aceasta, abstracţiunea părăseşte grabnic, împreună cu filozofia platonică, scena culturii greceşti.
Creatori ai unei însemnate părţi a bunurilor materiale de uz cotidian, precum şi ai unor serii de produse ale „industriei artistice” (în cunoscutele ateliere - ergasterii - un fel de manufacturi), sclavii se cade a fi pomeniţi în încheierea oricărei schiţe a vieţii zilnice în lumea elenistică, pentru că ei sunt aceia ce dau culoare şi tuşă groasă unei imagini care altfel ar fi de un copilăresc idilism.
Este trist dacă ne gândim că exploatarea adeseori mai mult decât animalică a acestor fiinţe umane era fără apel şi fără speranţă de a fi desfiinţată, căci chiar utopiştii timpului îşi închipuiau mai lesne abolirea căsătoriei sau a proprietăţii private decât a sclaviei, a războiului.
Sacrificiile lor în uriaşa operă a progresului şi a începuturilor civilizaţiei europene merită cu prisosinţă din partea istoricului o pioasă şi gânditoare înclinare a frunţii.

civilizatia-elenistica

rasfoieste-250x500

cronici-250x500