Artele miniaturale în antichitate

STATUETELE DE TERACOTĂ

Unde-s mîinile lui Policlet, unde-i acum  Praxitele
Suflu de viaţă să dea operei ce plăsmuiau?
Cine va mai cizela-nmiresmata cosiţă-a  Melitei,
Ochii ei ca de foc, gîtul ei strălucitor?
Unde sînt modelatorii şi sculptorii-n piatră? Se cade
Arta în temple s-aşezi ca pe-ale zeilor statui!info
Rufinus, în Antologia Palatină, V, 15


Lutul, la îndemîna oricui, modelat direct şi avînd doar un singur punct tehnologic nodal care era arderea, la rîndu-i mult mai simplă decît turnarea masivă a bronzului, a prilejuit încă din cele mai vechi timpuri o considerabilă producţie de statuete, nu numai în lumea egeeană, ci şi în toate culturile preistorice ale Europei şi Asiei. Atare piese, îndeobşte cultice, sînt modelate în comunităţile epocii neolitice şi ale bronzului sub formă de idoli feminini, ori mai degrabă masculini, ele atingînd uneori — în optica actuală a preţuirii abstractizării naivului şi primitivismului în artă — cota unor adevărate capodopere, dintre care este suficient să reamintim cititorului Gînditorul şi femeia steatopigă — cuplu emblematic descoperit acum cîteva decenii la Cernavodă, în Dobrogea (M.I.R.). În Grecia continentală, la Nea Nikomedia (Macedonia), erau lucrate în argilă uscată la soare (deci practic nu pot fi numite teracote) figurine de zeităţi steatopige ale fertilităţii, aflate în legătură cu Anatolia, statuete care datează încă din mileniul al VII-lea î.e.n. La sfîrşitul lungii perioade neolitice figurinele de lut ars devin foarte comune. Amplul inventar al unei astfel de producţii preistorice n-ar prezenta, sub raport comparativ, nici măcar presupusul interes arheologic, deoarece diversitatea culturilor, asemănările lor inerente, ca şi stereotipia acestor artefacte, sînt elocvente doar în contextele cărora le aparţin; extrase din ele, dezbrăcate de intenţionalitatea lor religioasă şi privite în perspectiva unei ipotetice axiologii artistice, atare plăsmuiri pot plăcea, fără însă a constitui un univers de la care să se revendice producţia evoluată a viitoarelor epoci istorice. Astfel, statuetele de la Lerna, din neoliticul tîrziu (finele mileniului al IV-lea î.e.n.), pot fi considerate în genul lor şi în optica actuală adevărate opere de artă, dar stereotipia de care aminteam le descalifică pentru ochiul cunoscător al seriilor, spre deosebire de amatorul care apreciază doar cîteva exemplare în vitrina vreunui muzeu. De exemplu, întreaga producţie a Cretei bronzului mijlociu (2000 — 1550 î.e.n.) este aceeaşi, indiferent din ce loc al insulei provine, de altminteri fenomen recurent şi definitoriu pentru toate epocile de unitate artistică. Simpla ei comparare cu contemporanele pietre gravate cretane îi evidenţiază natura frustă şi neartistică. Spre deosebire de alte vaste şi străvechi zone artistice ale antichităţii istorice, a căror producţie de statuete de lut a rămas nesemnificativă şi a fost lipsită de orice viitor, cea a lumii eladice egeene prezintă pentru istoricul artei vechi trei semnificaţii importante: de continuitate (de pildă în perioada întunecată a Greciei), de mediu vehiculator de stiluri şi motive, de devenire artistică şi de termen de comparaţie cu artefactele altor domenii (Attica, de exemplu, în veacurile al VIII-lea—al VII-lea era mult mai avansată în ceea ce priveşte ceramica vasculară şi microstatuaria de lut decît sub raportul producţiei statuetelor de bronz). Aşadar, nu din formale raţiuni metodologice ale unui istorism facil vom evoca pe scurt un trecut de activitate coroplastică ce la prima vedere ar putea părea nonpertinent cu deplina înflorire a genului, care are loc în epoca elenistică, atunci cînd statuetele de lut ars, ca şi cele de bronz devin obiecte de artă în adevăratul lor sens.
Statuetele de lut ars au început a fi colecţionate în a doua jumătate a veacului trecut, iar la sfîrşitul acestuia au fost aruncate pe piaţa de antichităţi mii de piese provenite în special din săpăturile ilicite în cimitirul oraşului beoţian Tanagra, aşa-zisele tanagre. Şi alte centre producătoare au livrat în acelaşi chip cantităţi apreciabile de statuete, covîrşitoarea lor majoritate datînd din epoca elenistică şi din primul veac al erei noastre. Din depozite votive, dar mai ales din necropole, respectivele antichităţi se puteau lesne achiziţiona la Atena, Istanbul, Alexandria. Prea puţine descoperiri fortuite ori din săpături organizate ilustrau perioadele arhaică şi clasică.

Aşadar, marile colecţii particulare de teracote (în care se aflau deopotrivă şi bronzuri miniaturale): De Clercq, Loeb, Gréau, Saburoff, Fouquet, publicate la sfîrşit şi început de veac de studioşi ca De Ridder, Sieveking, Froehner, Furtwängler sau Perdrizet, nu înregistrau la data intrării lor în fondurile publice cărora le aparţin acum, decît prea puţine exemplare anterioare anului 300 î.e.n. Datorăm astăzi multor erudiţi cunoaşterea în amănunţime a întregii coroplastici greceşti, studiu ce se bazează pe un vast material şi, deopotrivă, pe competenta lui editare în cataloagele ştiinţifice ale unor vaste fonduri, cum ar fi cele de la Luvruinfo, de la British Museum — a cărui colecţie a fost de două ori catalogatăinfo în răstimp de o jumătate de veac, pentru intervalul 730—330 î.e.n. —, de la Copenhagainfo, de la Bostoninfo, Madridinfo, Napoliinfo, Berlininfo, Istanbulinfo, în fine de la Gliptoteca Ny Carlsberg de la Copenhagainfo.
Încă de prin anii '80 ai veacului trecut au început să apară lucrări monografice de ansamblu despre coroplastica greacă, ele avînd fie un caracter de prezentare, fie unul ştiinţific, de sinteză. Cititorul interesat poate lua cunoştinţă de acestea din lista bibliografică de bază întocmită de Higgins în preambulul catalogului săuinfo. Pentru cercetările de specialitate din ultima jumătate de veac, deosebit de folositoare este orientarea bibliografică a lui Balletinfo. Aşa stînd lucrurile, vom încerca schiţarea unei evoluţii cronologice a coroplasticii greceşti pînă la finele elenismului, care în acest domeniu are loc pe la 100 e.n., călăuzindu-ne în genere, dar, uneori, şi în detaliu, după cea mai judicioasă prezentare a problematicii, datorată excepţionalei competenţe şi informaţii ale lui R. A. Higginsinfo.
În ultima fază a bronzului (1550—1050) figurina minoică tîrzie tipică este denumită Zeiţa Casei, avînd o înălţime de cca 70—80 cm. Partea inferioară cilindrică este lucrată la roată şi racordată prin profile reductive la un bust, cu mîinile ridicate în chip de orantă. Pe cap are o diademă cu capsule de mac (il. 360), fapt pentru care Marinatos, obsedat de natura cultică a tuturor descoperirilor cretane, pretindea că atare narcotic ar fi jucat un anume rol în religia insulei. Cele mai timpurii piese provin din sanctuarul securilor duble de la Cnossos (secolul al XIII-lea), dar ele continuă a fi lucrate la roată şi manual pînă către anul 1000. Cea aici ilustrată a fost descoperită la Gazi lîngă Cnossos şi datează de pe la 1250—1150, aflîndu-se acum la Muzeul din Heraklion.
În Grecia continentală şi în insule nu se cunoaşte nici o teracotă înainte de 1420. După această dată, vreme de trei secole, sînt foarte populare şi răspîndite în întreaga Mediterană figurinele lucrate cu mîna în atelierele olarilor, reprezentînd cu precădere femei şi patrupede. Ele sînt tipice lumii miceniene alături de zeiţele în picioare de tip Φ (litera grecească fi), descinzînd dintr-un prototip micenian de pe la 1420, uneori cu cunună pe cap sau cu sugar în braţe (il. 361), de cele tip T, întotdeauna cu cunună pe cap (braţele îndoite pe piept, de unde şi asemănarea cu litera grecească respectivă) şi dăinuind pînă în pragul perioadei întunecate (1100), în fine, alături de cele ceva mai tîrzii (1300) de tip Ψ (litera psi), cu cunună, care durează pînă pe la 1100, iar în Attica şi la Naxos au mîinile ridicate pînă la cap, în gestica specifică bocitoarelor, fiind deci muritoare, nu divinităţi. O serie de figurine, în special de animale, au trupul cilindric lucrat la roată, iar capul şi membrele plăsmuite manual şi racordate înainte de ardere.
În epoca întunecată (1100—700 î.e.n.) producţia de teracote continuă paralel cu aceea a vaselor ceramice, în Ionia cu figurine umane şi de animale lucrate parţial manual şi la roată, la Rodos cu statuetele de la Ialysos (sec. IX), decorate aidoma ceramicii geometrice contemporane, la Cos acele amuzante păpuşi cu trupul lucrat la roată şi membrele atîrnînde. În Attica apar în a doua jumătate a secolului al X-lea păpuşi lucrate manual, cu corpul în formă de clopot şi picioarele detaşabile, piese ivite din mormintele de la Kerameikos. Lucrate cu mîna sînt zeiţe şezînd, bocitoare, cai, grupuri în care. La roată se trăgea corpul tubular al unei foarte populare jucării: măgarul purtînd sau nu amfore (il. 365), ori al unui răspîndit vas în formă de cerb (il. 362).

Probabil că tot în Attica îşi are obîrşia acea zeiţă pe tron ilustrată de un exemplar de la Metropolitan Museum (il. 363, 364), datat în secolul al VIII-lea î.e.n., unde pictura subliniază volumele, sporind plasticitatea formei simbolice. De la finele perioadei (720—700) sînt de remarcat capetele feminine şi masculine laconiene, provenind din sanctuarul de la Amyclai (il. 369, 366), a căror tectonică este atît de diferită de stilul dedalic la care ne vom referi puţin mai jos. Pictura subliniază şi aici elementele faciale (ochii, sprîncenele, părul) după cum va decora corpurile clopotiforme ale păpuşilor beoţiene contemporane unde marchează, deopotrivă, detaliile anatomice şi împodobeşte presupusul veşmînt al acestor jucării cu picioarele modelate manual şi suspendate de o subţire bară metalică, veşmînt pe care figurează dansuri, păsări sau octoskeli schematizaţi.
Secolele al VII-lea şi al VI-lea î.e.n., cele ale arhaismului grec, stau sub semnul unei tehnologii noi, introduse imediat după 700, anume lucrarea statuetelor cu tipare, procedeu sosit în teritoriile greceşti prin intermediul unor meşteri itineranţi, veniţi simultan din Siria şi Cipru. Sîntem confruntaţi acum cu aşa-zisul stil dedalic, despre care nu ştim în ce parte a Greciei s-a format, în Creta sau la Corint. Se pare că obîrşia lui este totuşi cretană. Despre stilul dedalic s-a mai vorbit în capitolul precedent. Dar în vreme ce statuetele de bronz erau dedalice în întregime (ca aceea dedicată de Mantiklos), cele de teracotă au în marea majoritate a cazurilor numai capete dedalice. Jenkins care a studiat acest stil într-o serie de articole fundamentale, reunite cu mai bine de un deceniu în urmă într-un voluminfo, sublinia că faţa dedalică este în fapt o schemă nenaturalistă şi o canonizare abstractă prin raport, de pildă, cu capetele laconiene mai sus amintite. Ochii sînt plasaţi foarte sus, iar craniul este teşit şi scund; faţa rămîne triunghiulară ori evoluează către trapezoidal, încadrată mereu de „peruca” părului lăsat pe umeri. Orice apropiere a acestei „peruci” de aceea egipteană este rezonabilă dacă avem în vedere faptul că nu există nici o mărturie a contactelor directe dintre Egipt şi Grecia înainte de începutul secolului al VII-lea, influenţa egipteană atingînd lumea elenică numai la mîna a doua, prin artele puternic egiptizante ale Siriei de Nord şi Feniciei. Jenkins afirmă că artiştii geometrici au creat stilul dedalic pe baza influenţelor orientale şi că acest stil a apărut mai întîi în lut, bronz, fildeş şi lemn şi abia apoi în sculptura în piatră. Studiile ulterioare au impus două rezerve faţă de concluziile lui Jenkins, prima: că stilul dedalic nu era limitat doar la comunităţile „dorice” (considerate astăzi tot mai documentat drept o populaţie băştinaşă supusă păturii de războinici-negustori micenieni), ci era universal elenic în secolul al VII-lea î.e.n.; a doua rezervă se referă la prea marea precizie cronologică cu care Jenkins a datat materialul, precizie nesusţinută de nivelul cunoştinţelor actuale despre arta greacă din sec. VII î.e.n. Periodizarea sa (protodedalic, 680—670; dedalic timpuriu, 670—655; dedalic mediu, 655-630; dedalic tîrziu, 630-620; subdedalic, 620-600) are un compas temporal prea mic (aproape similar artei stilului sever şi clasic), iar peisajul riguros alcătuit de el este tulburat de unele particularităţi locale care dăinuie pe toată durata stilului dedalic, fiind cercetate în mod particular pentru Creta, Rodos, Corint şi Laconia.
Capetele dedalice ale statuetelor de teracotă (obţinute cu tipare) erau adesea aşezate pe trupuri făcute cu mîna sau la roată. În Ionia, trupurile erau, în genere, lucrate la roată şi cilindrice, la Rodos erau cilindrice şi făcute manual, iar în Grecia continentală erau produse manual şi complet plate. Aceasta este în mare situaţia în secolul al VII-lea. În veacul următor teracotele din estul şi vestul Greciei au apucat-o pe căi diferite. În est, vasele plastice şi figurinele cu Gorgoneion, alături de vasele plastice şi figurinele diverselor grupuri de Afrodite rămîn predominante, iar în vest, tipurile de figurine anterioare continuă să fie produse pînă la finele secolului. Teracotele veacului al VII-lea sînt cel mai bine reprezentate în Creta şi la Rodos. Pentru Creta sînt tipice plăcile dedalice cu sfincşi (cea de la Lato, 750 î.e.n., Oxford, Ashmolean Museum; il. 370), cu grifoni, cu luptători individuali sau în grupuri, cu mici scene narative (Ariadna sau uciderea lui Agamemnon, pe două plăci de la Gortyna).

Aceste plăci au fost produse pe tot cursul secolului al VII-lea, uneori cu aceleaşi tipare folosite şi la decorarea marilor vase de provizii, în detrimentul capetelor dedalice amplasate pe trupuri lucrate la roată ori cu mîna, figurine rar întîlnite în Creta acelui veac. În secolul următor producţia de teracote a Cretei este aproape nulă, de altminteri în consonanţă cu celelalte domenii artistice.
Rodosul este, în schimb, în plin avînt coroplastic, deopotrivă în secolele al VII-lea şi al VI-lea, cu mari diferenţe tipologice în cele două veacuri. Sursele de material coroplastic sînt necropolele de la Kamiros şi Ialysos şi depozitele votive de la Kamiros, Ialysos şi Lindos. Insula are în secolul al VII-lea multe importuri cipriote; ea produce şi plăci dedalice cretane ce nu s-au bucurat de popularitatea cunoscută de statueta reprezentînd o femeie în picioare, cu cap dedalic lucrat cu tiparul şi aşezat pe un corp cilindric (il. 367) modelat manual, două umflături marcînd sînii, trup copiat după statuetele cipriote contemporane. Plăcile dedalice vor continua să apară în veacul al VII-lea şi în diferite locuri în Grecia, în aceeaşi restrînsă măsură în care le vom repera şi în secolul al VI-lea; le vom menţiona însă pe parcurs. Începînd cu veacul al VI-lea î.e.n. statuetele şi vasele plastice asimilate îşi diversifică şi mai mult destinaţia: ele nu mai sînt doar cultice, funerare ori populare jucării, ci şi ambalaje de parfumuri (vasele plastice) şi în atare ipostază le întîlnim difuzate în Egeea şi către vestul Mediteranei. Rodosul este unul dintre cele mai active centre de producţie. El creează două foarte cunoscute grupuri de statuete şi vase plastice: grupul Gorgoneion şi grupul Afrodita. Primul este numai al unor flacoane în formă de capete sau busturi, cel mai timpuriu exemplar cunoscut provenind de la Camiros (il. 368), de la finele veacului al VII-lea (acum la British Museum), fiind un cap de tradiţie dedalică (perucă cu bucle spiralate pe frunte, motiv pentru care i s-a dat numele convenţional de Gorgonă), lucrat cu tipare bivalvulare, gura vasului fiind realizată la roată şi ataşată manual la el. Seria continuă cu busturi feminine în recesiune dedalică sensibilă, fapt ce dovedeşte o dată mai mult caracterul  convenţional  (canonic-structiv) al  acestui stil care opune doar slabe rezistenţe naturalismului funciar al artei elenice în curs de afirmare. Ultima versiune (a treia) a acestor capete, rareori masculinizate prin adăugarea unei mustăţi picturii exterioare, apare pe la 570. Modelarea în S a faldurilor peplosului e caracteristică sculpturii contemporane. Bustul eponim de Gorgonă propriu-zisă este foarte rar, iar întreaga serie încetează pe la 550, spre a face loc grupului Afroditei, iniţiat în jurul lui 575 şi coexistînd un sfert de veac cu precedentul. Noul grup are două variante: vase plastice (cele mai vechi) şi statuete pline, în două poziţii, în picioare (il. 372, 371), cu opt variante, şi şezînd (două variante, cele mai vechi exemplare fiind vase plastice, produse între 550—500; il. 373, 374). Pictura mată este mult mai atractivă, stilul mai amplu, mai variat şi mai dezinvolt, tipul fiind copiat după statuaria milesiană, samiană ori ionică în general, el epuizîndu-se fizic către 500 î.e.n. Foarte populare sînt şi rodienele flacoane în formă de Sirenă (il. 388), cu trupul în profil şi capul întors spre privitor, aflate în producţie între 575—500. Bărbaţi în picioare, cu braţele de-a lungul corpului, masivi, ori flacoane cu pitici burtoşi sînt, de asemenea, statuete predilecte descoperite la Camiros în niveluri din a doua jumătate a secolului al VI-lea. Exporturile rodiene, care au evitat în secolul precedent Grecia continentală, o împînzesc în acest veac.
De la finele secolului al VII-lea coroplastica samiană devine din nou activă. A doua jumătate a secolului al VI-lea este dominată la Samos de figurine din grupul Afrodita, lucrate acolo ori importate. Tipurile cele mai frecvente sînt: figurine masculine şi feminine lucrate cu mîna, figurine feminine lucrate cu tipare, măştile de Satiri, jucării lucrate la roată şi plăci dedalice de veche tradiţie geometrică. Aceste din urmă două tipuri apar şi la Efes în veacul al VII-lea şi continuă în cel următor, alături de figurine feminine lucrate la roată şi, în fine, de vase plastice şi figurine din grupul Afrodita, realizate în pastă portocalie, plină de mică şi slab arsă, cu pictură în firnis negru sau roşu, adesea peste un slip alb.

La Cos şi în Eolida (Asia Mică) avem de a face cu imitaţii locale fruste ale grupului Afrodita şi cu figurine geometrice sărace din secolul al VII-lea. La Теrа, dedalicul aceluiaşi veac suferă puternice influenţe cretane, coexistînd cu abundente importuri din grupul Afrodita, aceleaşi ca şi la Paros ori la Delos (majoritatea din Ionia şi Cipru). La Tasos, secolul al VI-lea este reprezentat mai ales de imitaţii locale ori de import ale grupului Afrodita, dar şi de tipul indigen foarte popular al zeiţei şezînd înveşmîntată cu hiton şi himation, iar pe cap purtînd polos. Pentru Melos sînt caracteristice plăcile ajurate, cu detaliile anatomice uşor incizate, ca de exemplu cea reprezentînd un bărbat şi un cîine, de la finele veacului al VI-lea (British Museum; il. 377).
Cum se prezintă coroplastica secolelor al VII-lea şi al VI-lea în vestul Egeei? În Attica, la Atena, figurinele descoperite pe Acropole, Pnix, Agora şi Kerameikos sînt uimitor de asemănătoare celor din Beoţia. Caracterul lor artizanal pare a fi ceva mai frust decît al celor beoţiene, deopotrivă sub raportul plasticii şi al decoraţiei picturale, aşa cum se poate constata în cazul unei bocitoare, din Kerameikos, de la începutul veacului al VI-lea (Muzeul Kerameikos de la Atena; il. 375), al cărei trup tronconic, ca şi braţele, sînt lucrate cu mîna, numai capul fiind produs cu tipare. În schimb un flacon de parfum este modelat în chip de kouros stînd în genunchi, cu braţele ridicate. Descoperit în Agora greacă şi aflat la Muzeul Agorei (il. 376), el a fost datat pe la 540 şi este într-adevăr o operă de artă excepţională şi deopotrivă o noutate tipologică. Există apoi o categorie foarte comună de protome, în marea majoritate feminine, produse pe toată durata secolului VI, cele mai vechi provenind din sanctuarul Artemidei de la Brauron. Hardeninfo presupunea că sînt inspirate de prototipuri feniciene. Producţia de teracote a Beoţiei în secolele al VIII-lea şi al VII-lea este neglijabilă numeric. Pentru veacul următor, abundenţa materialului e clarificată de necropola de la Ritzona (anticul Mycalessos), săpată şi publicată în condiţii optime. Ca şi în Attica, există bocitoare monocrome (negru), cu partea inferioară a corpului în formă de clopot lucrat la roată. Cele mai frumoase exemplare provin din necropola arhaică de la Tanagra, rămasă încă nepublicată, ca, dealtminteri, foarte multe săpături efectuate de greci cu decenii în urmă, dar şi în stricta contemporaneitate, ale căror sumare însemnări, dacă nu s-au pierdut, au ajuns neelocvente, materialele recoltate (depozite întregi) căpătînd valoarea unor descoperiri întîmplătoare, cel mai adesea anodine. Cele mai tipice sînt  figurinele feminine în picioare (il. 381) sau şezînd (il. 389), cu corpul complet aplatizat, pe care este aplicat un cap cu polos, lucrat cu tipare. Aspectuoase sînt figurinele timpurii, de la 600 la 550, pictate cu firnis negru şi roşu, sau cu vopsea mată (roşu şi negru) deasupra unui slip alb. De la 550 la 500 s-a folosit numai vopseaua mată. Abundente sînt şi figurinele de cai, cu sau fără călăreţ, zebrate cu firnis sau cu culoare mată.
Puţine teracote au fost lucrate la Corint în cei patru sute de ani ce au precedat veacurile al VII-lea şi al VI-lea, a căror abundenţă de figurine provine din sanctuarul Herei de la Perahora, al Demetrei şi Korei de la Acrocorint şi din diverse depozite sacre ale Corintului însuşi. Deşi avem de a face cu cea mai fină pastă din toată coroplastica greacă, piesele în sine nu depăşesc un artizanal mediocru. Comune sînt figurinele feminine, masculine şi de animale, lucrate exclusiv cu mîna, ori cele feminine cu corp lucrat la roată, bust realizat manual şi cap produs cu tipare; de asemenea, un număr important de plachete dedalice lucrate cu tipare (prin aceste plachete dedalice se înţelege, spre deosebire de mai marile plăci rectangulare cu reliefuri, figurine sau cel mai adesea protome de figurine umane cu faţa lucrată în relief, în tipare, iar spatele complet plat; atare plachete erau fie adosate unui suport, fie suspendate). Cota superioară a modelajului e ilustrată de două divinităţi paredre (Demeter şi Kore), piesă (il. 379) descoperită la Teba (British Museum) şi datînd de la finele secolului al VII-lea, remarcabilă prin aspectul local al stilului dedalic al capetelor (cu bărbia rotunjită şi supraînălţarea craniului prin adăugarea unui polos).

În orbita corintică se afla în secolul al VII-lea şi Egina, cu cîteva plachete dedalice corintiene, iar în veacul următor insula importă numeroase statuete şi flacoane din grupurile Gorgoneion şi Afrodita.  Puţinătatea   teracotelor  la Argos în secolul al VII-lea e compensată de o abundenţă a materialului în veacul următor. Atelierul local al Heraionului de la Argos se remarcă printr-o pastă fină din care sînt făcute fruste statuete feminine şezînd pe un scaun, marcat doar de picioarele din spate, în faţă partea de jos a corpului susţine statueta (Hera). Sub influenţă corintică se continuă în secolul al VI-lea capetele în stil postdedalic. Similare teracotelor argiene sînt şi cele de la Tegea, în Arcadia, ale căror capete sînt însă mai apropiate de cele corintice. Statuetele din Laconia provin din sanctuarele aflate în vecinătatea Spartei: al Artemidei Ortia, al Atenei Halkioikos şi din aşa-zisul Menelaion. Pasta este foarte fină şi slab arsă. Feţele dedalice sînt vopsite fie cu firnis negru aplicat pe un slip crem, fie cu culoare roşie aşternută direct pe lut. Tipurile comune sînt capetele agreste de oameni (il. 383) şi animale, de tradiţia veacului al VIII-lea, kouroi cu capete dedalice şi spatele plat, specific laconiene fiind măştile votive a căror serie începe în secolul al VII-lea şi continuă în tot veacul următor.
În ceea ce priveşte grecitatea occidentală, Sicilia începe să producă teracote în secolul al VII-lea şi continuă în secolul al VI-lea. Cele mai populare sînt plachetele dedalice (il. 378) şi dezvoltările lor ulterioare, kouroi (il. 382) şi imitaţiile locale ale grupului Afrodita, ca urmare a masivului import de atare piese din estul grecesc. La Locri se imită vasele plastice importate şi figurinele din grupul Afrodita, pe lîngă o tipologie locală de relevanţă siciliană. La finele perioadei în discuţie apare un tip (feminin) de tradiţie est elenică, drapat în hiton şi himation transversal. Tuturor acestora li se adaugă şi acei kouroi masivi ale căror feţe sînt lucrate cu tipare. Sanctuarul Persefonei de la Tarent produce un număr de piese de calitate în veacul VII, iar la Paestum, la finele veacului următor, dorismul pur al locului se manifestă în coroplastică prin statuetele Herei pe tron (susţinute de două picioare la spate), asemănătoare celor de la Argos. Naucratis, în Delta Nilului, produce teracote imediat după fundarea ei în 615. Cele mai timpurii sînt plachetele dedalice de factură rodiană, dar cu un anume iz egiptean. În veacul următor acest „iz” devine tot mai puternic. Statuetele sînt plăsmuite din noroiul Nilului, fiind deci de un brun murdar, caracteristică perenă a întregii coroplastici a locului.
Spontaneitatea naivă, sinceritatea, uneori chiar o virtuozitate a formei simple fac din teracotele arhaice greceşti ofrande modeste, jucării accesibile, ambalaje nu lipsite de eleganţă şi rafinament pentru unguentele şi parfumurile Orientului. O bogată lume plastică ce se constituie în contraparte populară a nu mai puţin veselului, „dionisiacului” de chermeză şi colorat fronton din poros, cu Herakles înfruntînd Tritonul în faţa demonului tricorp şi tricefal — fronton ce încununa templul arhaic (570 î.e.n.) al Atenei de pe Acropole. Aceste statuete de lut împărtăşesc integral farmecul atît de uman şi de apropiat al tuturor artefactelor şi al întregii arte arhaice. Prin raport cu ele coroplastica veacurilor al V-lea şi al IV-lea este ternă şi banală, artizanală ca mentalitate şi primejduită de kitsch atunci cînd vrea cu orice chip să fie frumoasă. Marea virtuozitate a domeniului izbucneşte în epoca elenistică, cu atîta impetuozitate şi noutate încît aproape că reduce perioada celor două veacuri care o precedă la un hiatus sărman şi chiar, stricto sensu, apter. Să încercăm totuşi să-i conturăm specificităţile şi să-i relevăm rarele dar meritoriile calităţi plastice.
În secolele al V-lea şi al IV-lea (500—330) statuetele de teracotă prezintă unele particularităţi tehnice specifice. Tiparele se instaurează deplin, ele fiind folosite nu numai pentru capete, ci pentru întreaga piesă. Deseori tiparele sînt utilizate doar pentru faţa statuetei, care este goală pe dinăuntru, partea din spate fiind sumar modelată cu mîna. Frontalitatea unor astfel de figurine este implicită, ca şi a acelora cărora le lipseşte complet partea din spate. Statuetele goale au un orificiu de ardere la partea din spate, rectangular ori circular, mai mare sau mai mic. Unele din ele au baza profilată pe conturul drapajului, în atare bază fiind practicat orificiul de evacuare a aerului în timpul arderii, altele nu au nici un fel de închidere în partea de jos.

Bazele statuetelor sînt fie plate, depăşind cu cîţiva centimetri profilul inferior al statuetelor, cărora le-au fost aplicate după scoaterea din tipare; alteori bazele sînt rectangulare ori rotunde, înalte, cu profilatură, deschise jos şi realizate cu tiparele o dată cu statueta. Statuetele de dimensiuni mici sînt uneori lucrate plin, cu tipar pentru faţă, la care se adaugă spatele lucrat şi el plin, dar manual. Capetele rămîn, ca în epoca anterioară, lucrate plin, în tipare. Figurinelor goale, cu tridimensionalitate sporită, li se adaugă după scoaterea din tipar membre sau alte elemente, realizate în lut plin, cu tipare sau manual. Scaunele cu picioare ale perioadei precedente se transformă în tronuri masive, cu picioarele doar profilate. Vopseaua abandonează decorativismul liniar sau integralitatea suprafeţei, în monocromie, şi se diversifică, diferenţiindu-se pe zone, aşezată uneori peste un slip albicios şi fixată printr-o ardere secundară slabă, nerezistentă în timp la coroziunea agenţilor din pămînt. Caracteristicile tehnice mai înainte expuse sînt în cea mai mare parte valabile şi pentru perioada elenistică, cu excepţia categoriei figurinelor masive, lucrate integral manual (Beoţia), care nu va mai apărea în acea vreme. Din punct de vedere artistic, mai precis din cel al mobilităţii artistice, Grecia continentală şi peninsulară preia în veacurile postarhaice întîietatea faţă de Ionia şi insulele vecine Asiei Mici. Materialul coroplastic prezintă acum, spre deosebire de statuarie şi microstatuaria în bronz, datorită şi abundenţei lui, o trecere mai lentă de la arhaism la clasicism. Atare devenire treptată se datorează în primul rînd actualizării plastice a capetelor puse mult mai repede şi mai des de acord decît trupurile, cu dobîndirile sculpturii majore. La o relativă stabilitate a acestora din urmă, acuzînd conservatismul tipologic, contribuie nu atît exportul pieselor finite, ca în epoca anterioară, ci acela al tiparelor, recopiate şi folosite uneori chiar în barbaricum. Sursa principală de inspiraţie continuă să fie statuaria, dar se vădesc încă influente grupele orientale post-Afrodita, precum şi categoria de reliefuri de apreciabile dimensiuni, care-şi reilustrează noua lor vigoare în vestitele serii de la Melos şi Locri. În fine, această scurtă caracterizare nu poate trece cu vederea o virtuozitate a artizanalului celui mai frust: statuetele modelate manual din lut plin, care apar în Beoţia în jurul anului 500. Ca tematică, ele sînt o prefigurare a scenelor de gen elenistice, iar ca realizare plastică au o forţă ce sfidează canonul, dînd la iveală mişcarea ca trăsătură emblematică primordială a mentalităţii artistice greceşti, cu corolarul ei care este naturalismul. Exoticul, o altă perferinţă a artei elenistice, este şi el anticipat de statuetele de negri de la Rodos, datate în jurul lui 450 î.e.n., care prin poziţia lor ghemuită evocă o dată mai mult atitudini tipice statuariei, dar şi figurinelor de lut din secolul al II-lea î.e.n.: Afrodita lui Doidalsas (Plinius, Ist. nat., 35, 35) ori Bătrîna beţivă a lui Miron din Teba.
În Creta producţia de teracote este bogată în secolele al V-lea şi al IV-lea. Principala caracteristică a acestora este folosirea îndelungată a tiparelor, majoritatea statuetelor, cu baze rectangulare profilate şi făcînd corp comun cu figurina, avînd din această pricină un relief şters de orice detaliu. Caracteristice pentru toată perioada în chestiune sînt hidroforele (il. 380), ele fiind mai detaliate şi cu un naturalism evoluat la Halicarnas, la Cos şi Cnidos (în jurul lui 330); femeia şezînd, de tip rodian, al cărei scaun devine tron (il. 387). Unele femei în picioare au peplos bogat în falduri, polos pe cap şi sînt lucrate cu tipare noi (il. 385). După 450 devin foarte populare protomele feminine, copiate probabil după cele rodiene (il. 391).
La Rodos figurinele sînt abundente în secolul al V-lea şi sensibil mai puţine în cel următor, cu spatele lucrat manual, goale pe dinăuntru, avînd baza deschisă sau închisă, cu orificiu de ardere. Principalele tipuri sînt simplificări ale grupului post-Afrodita (il. 386), protomele amintite, negrii ghemuiţi (il. 390), bărbat culcat, descinzînd şi el din grupul Afroditei. Tipuri similare celor rodiene apar independent în Attica şi Beoţia. Este cazul protomelor feminine, care se deosebesc radical de cele rodiene sau cretane prin aceea că nu au vălul tras pe cap.

În genere, Ionia se vădeşte săracă în teracote pe durata veacului al V-lea, foarte important pentru datare şi stabilirea tipurilor fiind bogatul depozit de la Halicarnas (majoritatea fragmente, aflate la British Museum) din care s-au putut întregi numeroase statuete, extinse cronologic între 500 şi 330, cînd oraşul a fost cucerit de Alexandru. Figurinele de la Halicarnas au spatele lucrat manual, sînt goale pe dinăuntru, cu partea de jos deschisă, foarte adînci pe direcţia faţă-spate (cu orificiu de ardere). Pasta e grosieră, cu mari cristale de mică şi slab arsă. Femeile poartă hiton şi himation, cu rebord triunghiular. Bărbaţii bărboşi sînt cu bustul seminud şi aşezaţi pe o bază rectangulară profilată, ieşită împreună cu statueta din tipar.
Dintre Ciclade, producţia coroplastică larg răspîndită în lumea greacă este cea a Melosului, cu vestitele-i reliefuri care au făcut obiectul riguroasei publicaţii a lui Jacobsthalinfo. Majoritatea acestor reliefuri sînt decupate, ajurate; există însă şi plăci pline, cu decupaje marginale sau în cîmp. Subiectele sînt mitologice în marea lor majoritate, dar şi reprezentări domestice: Eos purtînd trupul lui Kefalos, Belerofon şi Himera, Peleus şi Tetis (il. 392), Perseu şi Meduza (il. 384), Scila (il. 393), Moartea lui Acteon (il. 406). Majoritatea exemplarelor au fost găsite la Melos, dar astfel de piese au fost exportate în insulele Egeei, în Attica, la Corint, în sudul Italiei, în Sicilia şi chiar în Egipt. Jacobsthal le-a datat între 475—445, dar Higgins coboară datarea cu un deceniu (465—435). Erau lucrate cu tipare doar pe o faţă, reversul fiind plat. Destinaţiile lor erau fie funerare (decoraţie de cosciuge), fie cotidiene, împodobind cufere, pereţii locuinţelor etc. În sudul Italiei, dar şi în sudul Rusiei, reliefuri similare (decupate, ajurate şi aurite) sînt prezente în mormintele acelei vremi. Decorativismul intrinsec al dispunerii figurilor în cadrul reliefurilor este dubitabil, de unde se deduce natura artizanală a compoziţiilor, cu proporţiile figurilor umane flagrant alterate. Jacobsthal a numit atare stil o koiné provincială ionică ale cărei faze tîrzii intră sub atotdominanta influenţă attică. Fiindcă vasele plastice făceau în epoca arhaică corp comun cu statuetele, vădind faţă de cele din urmă o eleganţă sensibilă, nu însă distonantă, înainte de a ne opri asupra teracotelor Atticii stilului sever şi a clasicismului, merită să constatăm care este raportul între cele două categorii odinioară atît de apropiate. Le separă acum o prăpastie care în domeniul coroplasticii disjunge ireconciliabil artizanalul de artă, făcînd din statuetele contemporane nu un gen miniatural, ci de-a dreptul minor. Printr-un proces evoluînd în sensuri contrarii, cele două categorii se vor afla în veacurile următoare pe poziţii exact opuse, fiindcă vasele plastice se integrează definitiv ceramicii artistice şi de lux al cărei standard tehnologic şi artistic este cel al unei clase artistice net superioare. În capitolul precedent s-a arătat că o seamă de teme specifice artei elenistice au fost preluate din pictura vasculară a epocii anterioare; dintre acestea exotismul (capete de negri) este consemnat chiar de unele vase plastice, cum e acela de la Ermitaj (începutul secolului al V-lea î.e.n.; il. 397), produs de atelierele attice. Un riton modelat în cap de cîine şi pictat cu figuri roşii (480 î.e.n.), precum şi două vase plastice pentru parfumuri, în protomă de Afrodită şi respectiv de Sfinx, ambele de la finele aceluiaşi veac al IV-lea (toate trei piesele în colecţiile Ermitajului) dau măsura distanţei dintre arta şi artizanalul modelării lutului în perioada aflată în discuţie (il. 398, 396, 394). Care este pandantul attic al vasului plastic în formă de cap de negroid? Zeiţa tronînd, provenind de la Atena (aflată la Berlin, Pergamon; il. 410), împreună cu alte sute de exemplare din şanţurile de pe Acropole, după devastarea acesteia de către perşi, exemplare care dealtminteri sînt prezente în toată lumea greacă a timpului. Tipul este cunoscut sub numele de Atena Kourotrofos. Contemporanele coroplastice ale celorlalte vase plastice ateniene de la Ermitaj sînt femeile în picioare, pe baze rectangulare, cu mîinile lăsate de-a lungul corpului sau cu dreapta adusă la piept şi cu stînga susţinînd drapajul (il. 400). Părul este despărţit pe frunte în valuri, partea de jos este deschisă, iar spatele lucrat manual. Foarte frecvente sînt jumătăţile superioare ale acestor statuete (il. 395). Este de asemenea prelucrat şi tipul rodian al femeii şezînd. Păpuşile attice îşi fac şi ele apariţia pe la 450, tipul evoluînd apoi spre forme cu membrele superioare şi inferioare ataşate şi mobile.

Populare sînt figurinele de actori din drama satirică şi comedia medie, adunate şi comentate de T. B. L. Websterinfo. Sînt cunoscute două serii de reliefuri votive, cele dintr-un depozit prepersan de pe Acropole, unde Atena e înfăţişată în diverse ipostaze ca Egrane (torcînd), Polias (şezînd), Promahos (urcînd înarmată în car) etc. — şi reliefurile votive de la Brauron, reprezentînd-o pe Artemis trăgînd cu arcul, ţinînd lira, cu un cerb alături, pe tron cu cerb alături, ori alergînd cu un cîine la picior. Ambele grupuri de reliefuri sînt perforate spre a fi atîrnate în respectivele sanctuare.
Cîteva descoperiri din Beoţia au facilitat cronologizarea bogatului material coroplastic; este vorba de mormîntul colectiv (polyandrion) de la Tespiai, pentru morţii bătăliei de la Delion (424), de Kabirionul de la Teba şi de descoperirile de la Eutresis şi Tanagra. Perioada se deschide cu deja amintitele piese de gen (pe la 500 î.e.n.), înfăţişînd diverse acţiuni domestice (il. 399). Virtuozitatea lor confirmă prin excepţie regula că figurinele lucrate manual sînt inferioare celor obţinute cu tipare. Ca subiecte pot fi enumerate: dulgherul, măcelarul, scribul, bărbierul, numeroasele scene de bucătărie, cînd se frige, se fierbe, se coace pîine etc. Higgins crede că atare piese aveau acelaşi rol cu funerarele ushabilis egiptene, ele venind întru întîmpinarea nevoilor răposatului pe lumea cealaltă. Există şi figurine groteşti: bărbat călare pe gîscă sau hoplit călărind un cocoş (hippalectryon; cvasicontemporană este şi statueta similară de marmură de la Muzeul Acropolei, Atena). Statuetele au lucrate cu tiparele doar feţele, pe spatele manual sînt practicate largi deschideri rectangulare de ardere. Comune sînt femeile în picioare copiate la mijlocul secolului al V-lea după cele attice; concomitent apare şi o variantă locală cu polos înalt. Tipică este femeia cu casetă ţinută lîngă umărul stîng, simbolizînd darul de nuntă. Doar la Eutresis apar între 450—350 hidroforele şi purtătoarele de porci sacrificiali. Se presupune că ambele au fost inspirate de puţinele exemplare ce s-au lucrat în Attica (puţine hidrofore). Unele figurine poartă o lebădă şi au fost identificate cu Leda, părînd a fi copii foarte fidele ale unei statui atribuite lui Timoteos. Dansatoarele interpretînd aşa-zisul „dans al mantalei” erau foarte populare la mijlocul secolului al IV-lea (il. 401; ne reamintim de celebra statuetă elenistică de bronz de la New York). Protomele feminine beoţiene sînt inspirate după cele attice; ele sînt, în genere, foarte late şi au ambele mîini aduse la piept. Femeile şezînd, uneori pe tronuri masive, ca aceea cu sugar în braţe (il. 411) de la British Museum, sînt frecvente la mijlocul secolului al V-lea şi mai rare în veacul următor. Majoritatea capetelor feminine au o coafură amplă, suprapusă de un polos mai înalt ori mai scund, asemenea unor elemente arhitectonice portante. Statuetele repezentînd băieţi seminuzi, cu partea din spate acoperită de drapaj, sînt amplasate pe baze rectangulare lucrate în tipare; unii sînt însoţiţi de cîini (il. 402). Părul lor este dispus amplu în jurul capului, iar din veacul al IV-lea el începe să semene cu o bogată coafură feminină. Un tip curent de protomă la începutul aceluiaşi secol este cea reprezentîndu-l pe Dionysos, deopotrivă bărbos şi imberb (il. 412), în exemplarele de la British Museum.
Activitatea coroplaştilor din cartierul ceramiştilor de la Corint continuă a fi intensă de-a lungul celor două veacuri şi într-o oarecare măsură conservativă. Piesele lucrate cu mîna au rămas populare mai multă vreme decît oriunde în Grecia, fiind modelate cu remarcabil talent (nu de nivelul celui beoţian omolog), de pe la mijlocul secolului al V-lea. Figurinele satirice, catîrii şi maimuţele sînt subiectele predilecte ale acestui frust artizanal. Un alt aspect al conservatismului este dăinuirea statuetelor masive lucrate cu tipare şi mai marea lor popularitate faţă de cele goale. Masive sînt în special femeile în picioare şi şezînd, precum şi păpuşile cu ambele perechi de membre adăugate şi mobile. Coroplastica corintică s-a bucurat de largă difuziune comercială, din sudul Rusiei pînă în Grecia Mare. Tipul femeii în picioare, cel mai mult exportat, are mîinile aduse la piept, ţinînd cîte un fruct sau o floare (il. 403). Capetele, în stil arhaic tîrziu ori clasic timpuriu, au cîte un polos şi părul lăsat pe umeri. Ele apar pe la 500 şi dăinuie pînă către mijlocul veacului următor. Drapajul şi atitudinea provin din repertoriul sculptural arhaic tîrziu.

Femeile şezînd pe tron sînt asemănătoare celor în picioare; adesea le lipseşte partea din spate, iar uneori sînt masive. Au fost lucrate pe toată durata secolului al V-lea (il. 409), dar nu se găsesc în afară de Grecia continentală şi Egina. Un alt tip şezînd, mult mai popular, apare pe la mijlocul secolului al IV-lea şi reprezintă o fată pe scaun, ţinînd în faţă o minge, lipită de trup; acest tip era importat în Cirenaica şi sudul Rusiei. Figurinele de bărbaţi în picioare apar la Corint din prima jumătate a secolului al IV-lea şi vădesc o degajare în execuţia lor, care indică drumul către „tanagrele” epocii elenistice. S-au lucrat şi reliefuri ajurate, avînd perforaţii spre a fi aplicate pe mobile.
Teracotele de la Olint sînt imitate după tipuri rodiene, attice sau beoţiene, importanţa lor constînd în faptul că au fost bine datate graţie săpăturilor sistematice distrugerea cetăţii în 348 de către Filip al II-lea fiind un termen final absolut. Două mari depozite coroplastice de la Tasos au făcut posibilă o amplă seriere tipologică între 500 şi secolul al II-lea î.e.n.; sînt imitate acolo tipuri est-greceşti, în special din grupul post-Afrodita — femeie în picioare. Protomele feminine sînt după modele rodiene de la mijlocul secolului al V-lea. Imitaţiile tasiene sînt adesea mai reuşit realizate decît prototipurile respective.
Deşi în Sicilia figurinele de teracotă au fost produse încă din sec. VI, ele adoptă un idiom local abia în veacul următor. Cele mai multe provin de la Gela, Siracuza, Megara Hybleia, Agrigent, Selinunt (sanctuarul Demetrei Maloforos). Principalele teme ale secolului al V-lea sînt femeia în picioare, ţinînd în mîini un porc lustral, femeia şezînd pe tron, cu elaborate podoabe pectorale (il. 407). În secolul al IV-lea tipurile comune sînt femeie cu porc sau cu torţă (il. 408) şi figurinele cu Artemis. Aceste statuete de nivel artizanal destul de modest vădesc prea puţine influenţe străine; în mod curios, ele au jucat un rol decisiv în producţia coroplastică a coloniilor greceşti din Spania, Baleare şi Cirenaica, precum şi asupra aşezărilor feniciene din vestul Siciliei şi din Sardinia. Statuetele acestor veacuri sînt goale pe dinăuntru, au faţa lucrată cu tiparul şi spatele manual, fără orificiu de ardere, baza fiindu-le deschisă. La finele veacului al IV-lea abundă statuetele de actori din comedia medie şi drama satirică, creaţii fie locale, fie copii după piese similare attice. Foarte dese sînt de asemenea măştile faciale din tragedie, comedia medie şi drama satirică. Frecvenţa în toată lumea greacă a unei atare iconografii coroplastice şi nu numai din acest domeniu, după cum a arătat T. B. L. Webster, îndreptăţeşte, credem, pe de-a întregul explicaţia pe care am dat-o „scenariului” figurat pe amfora de aur din tezaurul de la Panaghiurişte (vezi capitolul despre toreutică). Tot de la finele perioadei în discuţie datează marile busturi feminine siciliene care ating uneori 60 cm înălţime, fiind foarte îngrijit lucrate, ca nişte adevărate opere sculpturale. Relaţia dintre teracotele arhitectonice şi cele miniaturale se pune în termeni diferiţi în Grecia, în sudul Italiei şi în Etruria. Nu putem zăbovi asupra acestui aspect colateral, mai mult decît definindu-l în linii foarte mari, pentru cele trei zone amintite. În Grecia raportul este pur teoretic, în sensul unei imagistici în chip firesc parţial comune; în sudul Italiei doricul timpuriu în calcar moale a redus la minimum teracotele arhitecturale, iar în Etruria statuile de teracotă şi teracotele arhitectonice ale lăcaşelor de cult sînt strîns legate de producţia coroplastică obişnuită, cu destinaţie precumpănitor funerară pînă la finele secolului I î.e.n.
Locri, care, după cum s-a văzut, era o mare producătoare de microbronzuri în secolul al V-lea, este, cred, unica cetate unde acurateţea specifică acelor statuete se reflectă aidoma şi în coroplastică. Faptul ar sugera o mai atentă observare a corespondenţelor dintre cele două categorii miniaturale în toată lumea greacă, pista este însă ştearsă de multiplele specificităţi şi de însăşi facilitatea coroplasticii ca realizare tehnologică. Şarful tăieturilor (în comparaţie cu unşarful caracteristic întregii coroplastici greceşti) şi rigoarea trăsăturilor fac teracotele locriene uşor de recunoscut. Femei în picioare (il. 404), femei şezînd (il. 419), protome feminine şi Hermes cu berbecul sînt tipurile comune în prima jumătate a secolului al V-lea. Populari în veacul al IV-lea sînt bărbaţii culcaţi, poate de inspiraţie rodiană. Reliefurile locriene sînt plăci rectangulare de 20x25 cm, prevăzute cu orificii de suspensie şi colorate în roz, bleu, cenuşiu, verde, galben şi negru, deasupra unui slip alb.

Majoritatea provin din sanctuarul Persefonei de la Locri; prea puţine au fost găsite în alte părţi (Medma, Hipponium, Selinunt). Cele mai multe sînt acum adunate la Muzeul din Reggio Calabria. Ele au fost lucrate între 480 şi 450 î.e.n. Tematica este strict specifică (il. 405): Persefona răpită de Hades, pe tron cu acesta, primind ofrande de la Dionysos, Hermes, Dioscuri, Persefona descoperindu-l pe Adonis într-un coş de nuiele. Rigoarea reliefului plat este exemplară, detaliile fiind redate cu precizie.
Şi la Tarent, ca în tot vestul grecesc al Mediteranei, producţia de statuete începe după 500 î.e.n., ea este aici imensă, cu masive exporturi ajungînd pînă la Heraclea şi Metapont. Numai unul din fondurile tarentine — fondul Giovinazzo — cuprinde peste 30 000 figurine. Marea majoritate a acestora sînt lucrate cu tipare, lipsindu-le partea din spate. Pasta comună Siciliei şi sudului Italiei este fină, albicios-gălbuie, slab arsă şi cu suprafaţa prăfoasă. Imitate la începutul secolului al V-lea după respectivele tipuri attice sînt femeile în picioare şi şezînd (il. 417), cu polos înalt pe cap, hiton şi himation transversal. La finele secolului al V-lea apare tipul Artemis-Bendis, cu scalpul animalului tras pe cap, aidoma lui Hercule; aceste statuete vor fi modelate pe toată durata veacului următor. Tot în acel secol începe seria foarte îndrăgită şi liberă ca plasticitate, anunţînd viitoarele „tanagre”, a femeilor şezînd (il. 427), cu faţa şi spatele lucrate cu tipare, dar cu partea din spate-jos lipsă, urmînd a fi aşezate pe o firidă sau policioară. Afrodita şi Eros călare à l'amazone pe o gîscă este un gen de figurină foarte elenistică prin conceperea ei ca obiect de artă frumos, dar mult mai frecvent în acelaşi veac al IV-lea este Dionysos culcat, bărbos sau imberb, cu stefané şi floare de lotus centrală, avînd la picioare o femeie (il. 416; Persefona?) sau un băiat paharnic. Capetele sînt aduse la zi cu mare atenţie şi nu trebuie trecute cu vederea pentru sincronismul lor plastic cu capetele din faţă ale monedelor din zonă, cele ale numeroaselor antefixe înfăţişînd-o pe Io (il. 413), pe Bendisinfo (il. 414), ori Gorgona. Dioscurii, patronii cetăţii, apar pe o serie de reliefuri ediculare lucrate în cursul veacului al IV-lea, care-i înfăţişează în diverse acţiuni specifice (călare, conducînd carul, sacrificînd, culcaţi la un banchet etc.), reliefuri foarte fruste prin comparaţie cu acelea de la Locri. La Paestum tipurile cele mai frecvente sînt Hera şezînd, Demetra ori Persefona în picioare, bărbat în picioare, iar protomele feminine inspirate după modele rodiene apar pe la 450 şi sînt produse în toată perioada clasică. Busturile feminine cu floare ieşind din creştetul capului încep a fi modelate de la 350 în toată epoca elenistică. În Cirenaica producţia timpurie urmează fidel dar estompat prototipuri rodiene, attice şi beoţiene, pentru ca la finele secolului al V-lea influenţa Siciliei şi Tarentului să ajungă predominantă.
Teracotele perioadei elenistice (330 î.e.n. — 100 e.n.) sînt întruchiparea apogeului artistic al genului. Întreaga dezvoltare a coroplasticii greceşti pare un preludiu şi o pregătire îndelungată în vederea acestei reuşite aproape nesperate. Este vorba nu numai de un salt calitativ, ci parcă de o întîrziată descoperire a plasticităţii funciare a lutului de care au mai dat dovadă figurinele beoţiene lucrate cu mîna, la începutul anilor 400 î.e.n. Chiar şarful şi minuţia statuetelor locriene nu le fac pe acestea să renunţe ceva mai devreme la rigiditatea lor, ci dimpotrivă le-o subliniază şi mai mult. Pe lîngă faptul că marile centre producătoare nu vor mai fi în vechea Grecie, ci în noile teritorii cucerite (Alexandria, Antiohia, Damasc), specificităţile regionale caracteristice perioadelor arhaică şi clasică vor fi urmate de o uniformitate stilistică şi culturală comparabilă doar cu cea a îndepărtatelor timpuri miceniene. Atare uniformitate este precumpănitoare în prima parte a perioadei (330—200), cînd toată coroplastica elenistică se face în mod uniform ecoul stilului Tanagra. Ieşite întîia dată din necropolele oraşului omonim beoţian, „tanagrele” nu-şi au acolo obîrşia, ci la Atena. După 200, tabloul începe să se diferenţieze pe fundalul unei uniformităţi încă omniprezente. În pofida calităţii elevate şi a supraabundenţei lor numerice, teracotele elenistice vădesc o reducere a numărului de tipuri prin raport cu perioada anterioară; compensatorie este însă diversitatea detaliilor şi finisajul manual după ieşirea din tipare. Despre multe din aceste figurine se poate spune, în genere, ceea ce s-a afirmat despre tanagre şi anume că, deşi sînt toate surori, nu sînt niciodată gemene. Graţie tocmai grijii pentru amănunt şi finisare, materialul coroplastic elenistic constituie un mediu perfect al studierii costumaţiei antice, deopotrivă masculine şi feminine, fiind indirect un criteriu de departajare a copiilor romane după statuaria elenăinfo.

În fine, o mărturie a noii conştiinţe artistice în domeniul coroplasticii este că unii dintre marii modelatori îşi semnează opereleinfo; aceasta dovedeşte, pe de o parte, depăşirea condiţiei de banausoi (artizani), iar pe de alta cerinţa crescîndă pentru atare opus fictile. Dealtminteri tocmai în cele trei veacuri de după Alexandru statuaria de marmură de mari dimensiuni este dublată de o susţinută „industrie artistică” de statuete de marmură ale căror înălţimi variază între 20 cm şi 1 m. Ele sînt mai ales votive şi este interesant să constatăm că împreună cu microreliefurile din acelaşi material au deseori teme şi tipuri comune cu coroplastica. Este suficient să citez doar un singur exemplu, cel al statuetelor de lut, dar şi de marmură ale Cybelei pe tron, frecvent descoperite în mai toate cetăţile elenistice.
„Universalitatea” stilului Tanagra este doar un caz aparte al marii răspîndiri a statuetelor de teracotă, răspîndire care a avut loc nu numai în prima fază elenistică, ci mai ales într-a doua. Statuetele finisate, ca şi tiparele, sînt exportate pretutindeni; ele sînt copiate şi diversificate, intervenind modificări localeinfo. Deseori tiparele se tocesc la periferia lumii greceşti, fiindcă fiecare cetate îşi are propriile ei ateliere şi o clientelă tot atît de numeroasă ca şi a metropolei. Unele oraşe elenistice se specializează zonal chiar în regiunile limitrofe ale grecităţii. La Callatis, de pildă, în secolele al III-lea se lucrau mult mai multe şi mai frumoase teracote decît în învecinatele Tomis, Histria, Odessos, Apolonia sau Mesembria. Aceeaşi poziţie privilegiată o aveau Panticapeum şi Fanagoria printre vecinele ei din nordul Pontului Euxin.
Aşadar, stilul Tanagra s-ar fi constituit între 340—330, adică între distrugerea Olintului în 348, unde statuetele de acest gen nu apar, şi întemeierea Alexandriei în 331, în ale cărei necropole timpurii ele sînt numeroase. Kleinerinfo a reconstituit evoluţia stilului între 330 şi 200, ajungînd la cîteva încheieri valabile întru totul şi astăzi. Exemplarele celei mai timpurii, de la finele veacului al IV-lea, vădesc o compoziţie cumpănită în care drapajul subliniază tectonica trupului. În veacul următor atitudinile devin mai relaxate, iar drapajele capătă existenţă proprie, cu pliuri unghiulare şi vectori ce vin în contradicţie cu cei ai corpului. La finele veacului conflictul se consumă în sine şi stilul ia sfîrşit. Femeile drapate reprezintă, în genere, muritoare, atunci însă cînd au o blană de sălbăticiune prinsă pe trup, o mască ori vreun instrument, ele trebuie identificate cu Menade sau Muze. În afara Afroditelor seminude, celelalte zeităţi sînt rare. Rostul unor astfel de statuete în morminte era să-i amintească răposatului de prospeţimea formelor şi culorilor lumii pe care a părăsit-o.
Tehnologia tanagrelor este mai complicată decît a statuetelor epocii anterioare. Ele erau realizate cu mai multe tipare (cap, trunchi, membre), iar părţile respective se asamblau după mulare; detaliile mărunte erau realizate manual şi adăugate şi tot aşa se întîmpla şi cu partea dorsală, deseori ieşită din tipar şi finisată sumar cu mîna. Coloritul era viu şi obţinut cu vopsea mată aşternută peste un slip alb; culoarea predilectă a drapajului era roz purpuriu. Tanagrele sînt inspirate de statuarie, dar această inspiraţie se adaptează nevoilor specifice ale genului. Prototipurile sculpturale nu sînt atît de numeroase cît se pare la prima vedere; ele există în original ori în copii romane ale statuilor elenistice. Repertoriul tanagrelor este preponderent feminin (în picioare), cu savante drapaje şi elegante atitudini; există deopotrivă femei dansînd, şezînd sau jucînd arşice, femei seminude (Afrodita), tineri şi copii în picioare şi şezînd. Eroşii înaripaţi şi statuetele groteşti completează sumarul peisaj tipologic. Sub inefluenţă attică, stilul evoluează la Rodos şi în Beoţia. Exemplarele cele mai reuşite provin totuşi de la Tanagra (il. 418). Perioada elenistică tîrzie începe după 200 î.e.n.; producţia atelierelor respective se extinde pînă la mijlocul sau în unele cazuri pînă la finele veacului I e.n.

Reperele cronologice importante sînt distrugerea Corintului în 146 î.e.n., a Delosului în 88 şi 69 î.e.n. şi a Myrinei de către cutremurul din 106 e.n. Tot atunci şi din acelaşi motiv încetează şi producţia Smirnei. Stilul Tanagra îşi păstrează universalitatea, nu însă şi calitatea primei faze. În faza a doua, deşi nu există idiomuri locale ca în epocile arhaică şi clasică, se remarcă două aspecte ale evoluţiei teracotelor elenistice tîrzii. Primul aspect constă în continuarea, vreme de trei secole, cu unele modificări care au dus la alterarea caracterului lor original, a tipurilor tanagrelor care se deosebesc lesne de predecesoarele lor. Al doilea aspect este cel al unor inovaţii ambiţioase, bazate pe repertoriul statuariei şi al bronzurilor miniaturale contemporane (Afrodita de la Cnid, Afrodita scoţîndu-şi sandaua, Afrodita ghemuită a lui Doidalsas, Hercule Farnese etc). Rareori cele două aspecte erau în întregime adoptate în una şi aceeaşi zonă. În această perioadă tîrzie creşte numărul părţilor efectuate cu tipare separate, asamblate după mulare, mai ales la Myrina, unde unele statuete sînt realizate cu pînă la 14 tipare. Aurirea, inspirată de statuetele de bronz, era utilizată pe scară largă, mai ales la Smirna. Glazurarea cu plumb a fost folosită la puţine statuete de la Smirna şi din alte centre microasiatice. Figurinele groteşti se generalizează într-atît, încît nu e atelier coroplastic care să nu le producă, ilustrînd astfel gustul vremii pentru cacoshematie.info.
În Attica, a cărei producţie ia sfîrşit o dată cu distrugerea Atenei în 86 î.e.n. de către Sylla, în timpul războiului contra lui Mitridate al VI-lea Eupator, tanagrele se deosebesc de surorile lor beoţiene prin lipsa orificiului de ardere de la spate. După 200 î.e.n. în Beoţia teracotele încetează să mai fie puse în morminte. O mulţime de detalii (pălării, evantaie, cercei, diverse alte obiecte ţinute în mîini) sînt lucrate manual şi prinse apoi pe statuete. Apar grupurile microstatuare, de inspiraţie poate microasiatică, unde se găsesc frecvent. Specific Beoţiei, dar prezent şi în alte locuri, este acel Efedrismós (o femeie purtînd pe alta pe umeri, ca pedeapsă la un joc) a cărui unică expresie în marmură (secolul I î.e.n.) de dimensiuni medii se află la Muzeul de la Villa Borghese, Roma.
La Corint, după distrugerea în secolul al IV-lea î.e.n. a vestitului atelier coroplastic, producţia a continuat într-un altul al cărui loc este încă necunoscut. Tehnica e mai bună acum decît în perioadele anterioare. Tipici sînt caii călăriţi de băieţi, amintind de vestita statuie de bronz de la Muzeul Naţional din Atena. În Tesalia, Macedonia şi Tracia sînt găsite de obicei neinspirate versiuni ale Afroditei cu Eros, care predomină la Myrina, precum şi multe figurine reprezentînd pe Attis şi Telesforos. La Abdera predomină versiuni tîrzii ale tanagrelor, Eroşi, dansatori, satiri. De la Samotrace provin numeroşi băieţi cu causia, tip răspîndit încă de la începuturile elenismului. La Delos, insulă stîncoasă şi aridă, teracotele erau produse cu lut de import, iar tipurile sînt asemănătoare cu cele de la Smirna, Myrina, Priene şi Alexandria. Populară este mult răspîndita „Afrodită orientală” (il. 431). La distrugerea oraşului în 88 şi 69 î.e.n. funcţionau patru ateliere. La Rodos se produc acum teracote de înalt nivel tehnic, dar numai pentru nevoile locale, nu şi pentru export, ca în epocile anterioare. La Lindos şi Camiros, vestite aşezări ale insulei, au fost descoperite statuete din această vreme. Oraşele din vestul Asiei Mici împînzesc cu producţia lor coroplastică Egeea, Grecia continentală şi cetăţile din Pontul Euxin. La Smirna imensul material fragmentar (preponderente sînt capetele) provine din săpături ilicite, în lipsa unora sistematice. Figurinele sînt fie copii (aurite uneori) de mari dimensiuni (80 cm) ale statuariei (Hercule Farnese, Hermes lisipeic, Dionysos, Apolo, Ares etc), dintre care nu lipsesc Doriforul şi Diadumenul (il. 421) lui Policlet, fie figuri feminine de diverse tipuri, mergînd pînă la acelea cu coafuri tipice epocii Flaviilor şi domniei lui Traian, fie piese groteşti al căror loc de naştere a fost Smirna ori Alexandria. Influenţele artistice ale teracotelor de la Smirna în Egeea şi Pontul Euxin s-au dovedit considerabile.
Myrina, oraş lipsit de vreo altă importanţă decît coroplastică, era situat între Smirna şi Pergam. Au fost săpate peste 5000 morminte, majoritatea de arheologi francezi, care au produs mult material grupat la Istanbul, Atena şi Luvru (publicat de Simone Mollard Besques, vezi op. cit. la nota 1), colecţia cea mai aleasă fiind la Boston, studiată de D. Burr Thompson (op. cit. la nota 4).

Evoluţia schiţată de cercetătoarea americană a rămas în picioare şi azi. Pînă la 200 î.e.n. la Myrina stilul Tanagra se lucrează în forme deosebit de pure (femei drapate, copii, Eroşi). De la 200 la 130 acest stil devine mai liber; apar tinerii şi Victoriile, precum şi primele semnături: Agestratos şi Hyperbolos. Între 130—60 emfaza plastică creşte o dată cu producţia şi se introduc subiectele mitologice. Semnează frecvent Aglaofon şi Menestratos. Pînă la 30 e.n. cînd are loc un puternic cutremur, sporeşte producţia şi, implicit, semnăturile. Repertoriul include femei drapate, Afrodite, Afrodite orientale şezînd, copii de statui etc. Semnează Hieron, Sodamos (activi la mijlocul secolului I î.e.n.), apoi Difilos, Papias, Attalikos, Menofilos, Pytodoros, Artemon, Amyntas, Aglaofon, precum şi cîţiva coroplaşti romani (Maecius, Gaius, Antistius). Rafinamentul stilistic începe să descrească. La 106 e.n. al doilea cutremur pune capăt artei coroplastice de la Myrina. În ultima fază modelajul este tăios, metalic, cu retuşări neglijente. Cîteva tipuri de statuete sînt caracteristice Myrinei, fiind socotite printre cele mai reuşite realizări coroplastice. Luînd drept model Victoria lui Paionios de la Olimpia, un modelator a creat în secolul al II-Iea î.e.n. micile Victorii înaripate care au devenit repede foarte populare. Curînd şi-au pierdut semnificaţia originală, aripile transformîndu-se într-un motiv decorativ; atare victorizante poartă de obicei în mîini un vas, o cunună, o panglică, o mască ori castaniete. Un mare maestru anonim de la Myrina s-a specializat în figuri zburătoare de victorizante şi Eroşi; activitatea lui a fost cercetată de Burr Thompson şi Mollard Besques. O mulţime de figurine singulare şi perechi au început să capete aripi. O adevărată lume de fiinţe umane înaripate; ilustrativ este cuplul Eros şi Psihe (il. 420) de la Boston (începutul secolului I î.e.n.). Un alt tip popular este Afrodita seminudă sprijinită de un pilastru, de tradiţie tanagrină a primei perioade elenistice; o versiune ulterioară este semnată de Aglaofon (către 150 î.e.n.), aceasta figurînd pe zeiţă sprijinindu-se cu braţul stîng pe o statuetă arhaică a ei (il. 426). În acelaşi secol II au fost modelate şi Afrodite complet nude ca şi Afrodite orientale (termen introdus de Pottier şi încetăţenit de Simone Mollard Besques; figurinele în general şezînde ale Afroditei orientale poartă în corsaj medalioane de tip „tesalian” despre care s-a vorbit pe larg în capitolul consacrat podoabelor). Grupurile şezînd sînt piese de gen lucrate cu începere de la finele veacului al II-lea î.e.n. şi ele se numără printre cele mai fermecătoare creaţii myriniene: cupluri de tineri căsătoriţi (il. 430), tînără soţie sfătuită de o mai vîrstnică etc.; lumea divinităţilor se întrepătrunde cu cea a muritorilor. Atelierul lui Difilos pare-se că a produs şi figurinele sincretice (de diverse grade) ale lui Eros şi Harpocrate (il. 425).
Majoritatea materialului coroplastic de la Priene provine din săpăturile germane executate la finele veacului trecut şi el se află împărţit între Istanbul şi Berlin. Cronologic, acesta se plasează între finele veacului ai IV-lea î.e.n. şi începutul secolului I e.n. Grupurile bine datate sînt cele descoperite în casele distruse la 150 î.e.n. de atacul lui Orofernes. Figurinele de la Priene sînt foarte asemănătoare cu tipurile binecunoscute de la Myrina, deosebindu-se doar prin pastă (fină, cu multă mică şi suprafaţa ceroasă). Semnăturile frecvente sînt: Gherasimos, Moshos, Teodotos, Menekrates, Pyteas. Drapajul e în genere transparent, sub influenţa statuariei pergamene; se practica mai mult aurirea decît pictarea policromă.
La Tars teracotele sînt modelate vreme de 6 veacuri, de la sfîrşitul secolului al III-lea î.e.n. pînă în secolul al III-lea e.n.; ele nu prezintă nici un interes artistic, ci doar unul tehnologic: în veacul I î.e.n. unele figurine au fost acoperite cu glazură de plumb ca aceea de pe ceramica locală.
Teracotele siciliene din faza ultimă a elenismului se disting atît prin pasta deosebit de fină acoperită cu un strat de argilă epurată care imită glazura, cît şi prin modelajul de înaltă clasă. Stilului tanagrin pur al femeilor drapate îi urmează derivatele cunoscute peste tot în veacul al II-lea î.e.n., cu drapajul agitat de ritmul dansului (il. 423).

Muzele şi Afroditele orientale sînt frecvente, alături de toate tipurile de Afrodite cunoscute şi de figurine mitologice: Centauri, Tetis, Scila etc. Grupul Efedrismós cu Afrodita ducînd în spate un Eros este popular în secolul al II-lea î.e.n.; ne întrebăm dacă medalioanele de aur (vezi capitolul despre podoabe) contemporane, cu Eros pe umărul Afroditei, nu sînt o reducţiune a schemei unui Efedrismós simbolizînd puterea micului zburător asupra zeiţei, în sensul că acesta iese întotdeauna cîştigător în jocul dragostei (il. 424). Tarentul a fost cel mai mare centru al coroplasticii elenistice din Italia, el funcţionînd şi după ocuparea romană, pînă în secolul I î.e.n. Stilul Tanagra a fost imitat cu cea mai mare fidelitate, fapt neobişnuit pentru imitaţiile vestice ale artei Greciei continentale, după cum tot neobişnuită a fost şi strălucirea acestuia în faza elenistică tîrzie, care a durat pînă la închiderea atelierelor. Culorile au supravieţuit la Tarent mai mult decît oriunde în lumea greacă. Femeile dansînd sînt foarte comune în secolul al II-lea. Tipic tarentină şi necunoscută în altă parte este figurina reprezentînd o femeie seminudă şezînd pe un cip (bloc) rectangular (il. 422). Acest gen de statuete reprezentau poate muze (una din ele ţine în mînă o mască). Iconografia coroplastică era completată de diverse tipuri nude ori drapate de Afrodite, de Efedrismós, Victorii în picioare, drapate, Dionysos şi Ariadna, grup asemănător cu cel sicilian, acrobaţi de ambele sexe, actori comici, gladiatori împămînteniţi de gustul roman pentru atare spectacole, în fine omniprezenta categorie a groteştilor. Sub influenţă tarentină stau producţiile coroplastice de la Gnathia (Egnatia), Lanuvium (Canosa) şi Rubi (Ruvo). La Lanuvium teracotele decorează marile vase policrome. Paestum a produs şi el statuete pînă în secolul al II-lea e.n., atelierele lui satisfăcînd nevoile oraşelor din împrejurimi. De provenienţă necunoscută este o Afrodită Anadyomene (secolul al II-lea î.e.n.) şezînd în genunchi, cu valvele unei scoici desfăcute şi prinse de umeri ca nişte aripi (il. 415: British Museum).
Cetăţile greceşti din Campania (Cumae, Capua, Nola şi Pompei) au ateliere de teracote active din secolul al III-lea î.e.n. pînă în secolul I e.n. Vestitul grup al celor două femei jucînd arşice (British Museum) a fost descoperit la Capua, dar el provine din alt centru, căci datarea sa este la finele secolului al IV-lea î.e.n. (il. 432). Cele mai vechi teracote greceşti descoperite în Egipt datează din epoca persană şi din secolul al V-lea î.e.n., ele provenind de la Memfis, din sanctuarul unei divinităţi adorate în special de străini. Acestea reprezintă cu mare fidelitate tipurile etnice prezente pe malurile Nilului în vremea lui Xerxes: egipteni, evrei, greci, persani, carieni. Îndată după întemeierea Alexandriei (331 î.e.n.) stilul Tanagra se instalează aici într-o variantă foarte îngrijită, deşi lipsită de şarful drapajului caracteristic altor centre din lumea greacă. Statuetele au apărut mai ales din necropolele alexandrine cunoscute sub denumirile suburbiilor moderne: Şatbi, Hadra, Ibrahimia şi Mustafa Paşa. Necropola de la Şatbi se închide pe la 200, iar cea de la Hadra pe la 150 î.e.n. Abia după 200, deci în perioada elenistică tîrzie, teracotele au fost lucrate pe tot cuprinsul Egiptului în aşa-zisul stil greco-egiptean care a durat pînă în epoca şi chiar în epoca romană. Deci cele două faze ale perioadei elenistice egiptene sînt sub raport coroplastic alexandrină şi greco-egipteană.
Statuetele de la Şatbi şi o mare parte a celor de la Hadra aparţin fazei alexandrine. Stilul Tanagra este lucrat în mîlul negru al Nilului, atenienii fiind aceia care l-au introdus acolo; varianta lui locală recurge şi la o argilă superioară mîlului negru, argilă adusă dintr-o oază din deşert, din această pastă densă de culoare deschisă modelîndu-se băieţii şi fetele în picioare (il. 429, 428), ale căror baze fac corp comun cu statuetele.
Cele mai frumoase figurine greco-egiptene au fost lucrate la Alexandria, de mare popularitate bucurîndu-se copiile statuilor celebre care împodobeau metropola. Caracteristice perioadei respective sînt sincretismele figurative divine greco-egiptene: Afrodita-Isis, Bes, Eros-Harpocrates, reprezentat deseori ca secerător şi denumit în consecinţă Karpocrates (stăpîn al roadelor). Calitativ, statuetele greco-egiptene sînt opere cam de mîntuială, din noroi de Nil, făcute cu puţine tipare şi cu minim efort. Pasta proastă este arsă deopotrivă în varianta oxidantă (roşu) şi reductoare (negru) şi e acoperită cu angobă în cele două culori specifice.

Majoritatea figurinelor acestei vremi au fost ofrande apotropaice, reprezentînd maladii incurabile, ofrande depuse în sanctuare de către mamele care nu-şi voiau copiii estropiaţi sau idioţi (malformaţiile constituiau o tară a lumii mediteraneene orientale). Perdrizet credea că abundenţa acestor ofrande apotropaice, pe de o parte, cît şi cea a figurinelor reprezentînd femeia alăptînd sînt indicative ale natalităţii crescute în bogatul Egipt spre deosebire de imensa ei descreştere în Grecia continentală a epocii elenistice.
Cea mai veche reprezentare greacă a lui Isis este cea a zeiţei alăptînd pruncul. Instalarea cultului Isidei la Roma şi răspîndirea lui în Italia, după o severă interdicţie anterioară, se explică tocmai prin intenţia de refacere a populaţiei peninsulei, împuţinată îngrijorător din pricina războaielor civile. De aici şi excesiva reprezentare exacerbată a falusului, în cazul nenumăratelor figurine groteşti, ori al Eroşilor, Harpocraţilor, Priapilor, pigmeilor şi gladiatorilor. Respectiva stare de spirit îşi află ecoul şi în poezia alexandrină, în binecunoscutele Idile ale lui Teocrit.
Se pare că stilul Tanagra s-a instalat în Cirenaica venind din Egipt, mai degrabă decît din Attica, căci altfel nu s-ar putea explica asemănarea dintre statuetele acestei categorii produse de cele două centre. Figurinele din Cirenaica sînt mai înalte decît media comună, iar tratarea lor plastică e mai frustă. În secolele al II-lea şi I î.e.n. legăturile cu Egiptul par a se întrerupe. Tipurile feminine au ca detaliu distinctiv o coroniţă sau un „şnur” aşezat pe cap, deasupra frunţii.
Statuetele de teracotă au continuat să fie modelate în imperiul roman chiar pînă în plin secol al IV-lea e.n., nu numai în provinciile greceşti, ci şi în cele vest-europene. Ele stau sub semnul unui funciar artizanal de care dă dovadă însuşi materialul descoperit în Agora greacă de la Atenainfo. Figurinele romane par a fi un produs lăturalnic al atelierelor ceramice care lucrau opaiţe plastice sau vase plastice, cu ajutorul tiparelor. În cartierul ceramiştilor de pe „platoul” histrian a fost descoperit cu decenii în urmă un mic depozit de statuete de tip „Pudiciţia” (cu mantia trasă pe cap), toate stereotipe şi relevînd, probabil, de la formula plastică binecunoscută a statuariei romane contemporane. Pe de altă parte, micile bronzuri romane vor fi constituit modelele reducţioniste ale unei atare coroplastici, repertoriul fiind cu precădere cel al divinităţilor tradiţionale romane, stabilizate în cîteva formule iconografice pe toată întinderea statului roman. Orientalii, negroizii şi capetele cacoshematice, alături de figurinele reprezentînd mimi ori actori de comedie se înscriu pe linia continuităţii culturale greco-romane. Jucăriile (porumbei, cocoşi, tauri, cai, cîini, urşi, berbeci) s-au bucurat de o longevitate confirmată pînă şi de tîrgurile rurale de astăzi, cu farmecul lor tot mai estompat de kitschizarea suburbană. Atleţii, gladiatorii şi măştile sînt pretutindeni întîlniţi, precum şi un bust masculin cu colier cu lunulă (il. 433), uneori cu o sferă de argilă înăuntru, alteori fără, desigur cu intenţionalitate de jucărie, dar deseori descoperit în morminte. În fine, Erosul cu torţa întoarsă, acel Tanatos comun iconografiei funerare romane, îşi află replicile miniaturale în lut (il. 434), alături de atîtea anodine statuete de femei, copii, ori chiar de militari. Datarea lor se face prin fidelitatea coafurilor cu cele purtate în epocile respective şi atestate de numismatică şi portretistică, însă oricît de „curate” ar fi atare artefacte, ele nu depăşesc iscusinţa de a modela a olarilor de rînd, fie şi în cazul celor mai meritorii dintre ele. Ca şi majoritatea statuetelor de bronz romane şi poate încă mai puţin decît acestea, figurinele de lut contemporane sînt umilul produs al unei industrii artistice de relevanţă rurală, prin însăşi ieftinătatea şi perisabilitatea lor.

cop-artmin

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2