Artele miniaturale în antichitate

TOREUTICA

Eneidul Traian, stăpînind peste toţi muritorii,
Zeilor mare stăpîn, Casiului Zeus a dat
Cupe-o pereche, ofrande frumos cizelate şi-n aur
Cornul de bour legat, fruntea prăzii ce-a luat
Geţilor celor trufaşi, zdrobiţi în fine acuma,
Mult timp cu arma loviţi pînă ce-au fost biruiţi... info
Împăratul  Hadrian,  în Antologia Palatină,
VI, 332


Abia pe la începutul deceniului cinci al veacului nostru termenul toreutică este clarificat şi se impune spre a desemna obiectele de metal antice, cizelate manual. Verbul torêuo, ca şi altele cu aceeaşi terminaţie, derivă din substantivele respective, în speţă de la torêus, folosit de pildă de poetul epigramist Leonidas din Tarent (mijlocul secolului al III-lea î.e.n.) cînd se referă la unealta de dat găuri a dulgherului (Antologia Palatină, VI, 205, 8). Este deci un ponson cu profilul vîrfului rotunjit, ascuţit sau lăţit ca o dăltiţă, cu care se cizelau manual, după modele miniaturizate sau direct după modele de mari dimensiuni, ornamentele nonfigurative ori figurative ale feluritelor obiecte din foaie metalică, artistul (toreutul, caelator, în latineşte) ajutîndu-se de un ciocaninfo.
Aria de cuprindere a toreuticii, ca şi cele ale mai tuturor artelor miniaturale, nu poate fi riguros delimitată. Văsăria metalică, de pildă, obţinută prin batere dintr-o singură foaie, nu aparţine în principiu acestui domeniu. Dar dacă ea este împodobită cu aplice animaliere (protome de grifoni, spre exemplu) realizate cu dalta-ponson (toréus-caelum), ar trebui luată în considerare; în schimb dacă respectivele aplice ori ataşe erau obţinute prin tehnica turnării în ceară pierdută (aproape exclusiv în cazul bronzului), ele aparţin categoriei aplicelor metalice decorative şi în consecinţă domeniului bronzurilor miniaturale. Tot aşa, vasele cunoscute sub numele de ciste (cutii cilindrice) praenestine sau reversurile oglinzilor de bronz etrusce, împodobite cu figuri obţinute prin incizarea superficială a suprafeţelor (sugerînd ductul liniar al ceramicii greceşti contemporane), nu intră în cîmpul noţional al domeniului de care ne ocupăm acum. Dar oglinzile epocii clasice greceşti, cele cu capac, răspîndite pînă în vestul Mediteranei, din pricina lucrăturii în relief a foii metalice care proteja suprafaţa de bronz lustruită, de a cărei margine era ataşată printr-o şarnieră, fac obiectul studiilor despre toreutică. Vasele de băut şi de cult, din aur şi argint, în variatele lor forme, sînt, în genere, categoria predilectă a exercitării meşteşugului artistic al toreuţilor, începînd cu mileniul al III-lea î.e.n. pînă la sfîrşitul antichităţii romane şi încă multe veacuri după aceea. Alături de monede, şi în mai mare măsură decît acestea, văsăria din metale preţioase ori armele şi piesele de armură au nu numai o mai amplă extensiune cronologică, ci sînt elocvente în cel mai înalt grad pentru universul artistic deopotrivă al civilizaţiilor istorice şi al celor anistorice. Lumea scitică, cea traco-dacică şi celtică îşi găsesc în atare artefacte expresia deplină, şi pentru noi deosebit de preţioasă, a dezvoltării spiritualităţii lor pe mari răstimpuri — o „lectură” cu adevărat pasionantă pentru cei dispuşi să o facă, dincolo de ceea ce pot spune, în tălmăcirea limitativă a propriei lor mentalităţi, izvoarele scrise greceşti sau romane.
Producţia vasculară, de la micile cupe lucrate îndeobşte pereche pînă la marile cratere, cuirase, coifuri, paragnatide (obrăzare), pectorale, cnemide (jambiere), tolbe, teci de pumnale şi de spade, scuturi, plăci de placare exterioară a carelor de luptă ori paradă, ale feluritelor cutii de lemn, măşti umane mortuare, placaje metalice pentru porţi sau pereţi, pectorale, căpestre ori aplice de harnaşament şi falere pentru cai, falere pentru oşteni, ornamente de mobile (paturi, cufere, scrinuri, tronuri), iată încă o dată gama produselor toreuticii, la care s-ar mai putea adăuga, nu în ultimul rînd, tăvile mari de argint, cutiile de toaletă, mînerele şi emblemele de patere şi cupe şi toate acele forme de încrustare a metalelor preţioase şi a nielei în bronz, argint şi aur.

Numărul operelor toreutice în antichitate era deosebit de mare. Ca şi podoabele, ele au supravieţuit permanentei primejdii de topire doar în pămînt. Orientative în acest sens sînt inventarele păstrate ale marilor sanctuare, de exemplu cel de la Delos (C.I.G., XI) şi al Atenei de pe Acropole (C.I.G., II—III). Cine parcurge astăzi depozitele şi sălile de expoziţie ale muzeelor de la Olimpia şi de la Samos (Vathy) rămîne uimit de cantitatea ofrandelor toreutice de tot felul şi din toată lumea greacă, din Asia Mică şi Orientul Apropiat pînă la Coloanele lui Hercule. Ele provin din puţurile sacre (bóthroi) anume săpate pentru îngroparea la răstimpuri a ofrandelor devenite supraabundente în sanctuarele ce le adăposteau. Cît priveşte tezaurele de la Delfi şi Olimpia în care cetăţile îşi depuneau cele mai preţioase ex-voto, ele au fost nu numai prădate, dar şi dărîmate pînă în temelii.
O altă sursă a produselor de acest gen sînt mormintele neviolate pe care arheologii (profesionişti, nu amatori, căutători şi dispersatori de comori) au avut norocul să le deschidă primii. În fine, catastrofe subite, ca a cetăţii numite convenţional Troia II ori a Pompeiului, sînt bogate izvoare de material şi totodată jaloane cronologice ferme (79 e.n. pentru oraşul campanian).
Printre dificultăţile metodologice ale domeniului, Erika Simoninfo sublinia, în primul rînd, lipsa unei istorii sistematice a toreuticii antice datorată imposibilităţii identificării unor ateliere fixe şi a lipsei seriilor continue de opere, cum sînt cele ale oficinelor de ceramişti. Situaţia este întru totul asemănătoare cu cea a podoabelor şi a pietrelor gravate nesemnate. Renunţînd la ideea unor ateliere fixe, Boardman a găsit calea ieşirii din impas prin conturarea unor grupe stilistice ale gemelor arhaice. Ca şi bijutierii şi litoglifii, toreuţii erau prin excelenţă itineranţi din pricina metalului preţios cu care lucrau. Singura sursă privind dezvoltarea toreuticii se află la Plinius (Istoria naturală, 32, 154—157), iar unele nume vestite de atare artişti sînt citate şi de Atenaios (Ospăţul sofiştilor, XI, 782 b), însă ele sînt preferenţiale, cum aminteam mai sus, căci ambii pomenesc doar pe aceia care au creat cupe de argint cu decoraţie figurativă, întrucît acesta era tipul de vase apreciat de colecţionarii romani.
Marii sculptori greci, ca Fidias şi Policlet, erau prin forţa lucrurilor şi toreuţi căci, în cazul unor opere speciale, ca statuile hriselefantine, părţile de aur ale vestimentaţiei erau ornamentate cu diverse scene — de pildă sandalele Atenei din Partenon. Legătura dintre sculptură şi toreutică este dublată de cea dintre toreutică şi pictură. Mys, unul din vestiţii toreuţi clasici, lucra direct după imagistica celebrelor picturi ale lui Parrasios (Pausanias, Călătorie în Grecia, I, 28, 2). Artiştii de mîna a doua, meşteri însă de înaltă calificare, se foloseau de mulajele marilor maeştri, mulaje în argilă sau în ipsos (numite de altminteri gýpsina), reproduse de-a lungul vremurilor pînă tîrziu în epoca romană, ale căror părţi constitutive erau divers combinate şi în funcţie de preferinţele clientului. Atare mulaje, cu precădere în argilă în epocile arhaică şi clasică şi în ghips în vremea elenistică şi romană, atîrnau de pereţii atelierelor spre a fi ferite de stricăciuni şi văzute. Ele nu erau cîtuşi de puţin implicate fizic în procesul cizelării, ci constituiau doar modele miniaturale pe care toreutul le avea sub ochi atunci cînd îşi proiecta şi îşi realiza operele. Astfel de mulaje au fost descoperite în 1937—1940 la Begram, în Afganistan, şi publicate în 1954, stîrnind din nou interesul pentru mai vechea descoperire (1907) de la Memfis, în Egipt, al cărei lot de cca 70 piese achiziţionat de Muzeul din Hildesheim a fost publicat în 1911 de Otto Rubensohninfo. Exemplare singulare apărute în Egipt au intrat treptat în colecţiile unor muzee vest-europene; cele de la Allard Pierson Museum din Amsterdam (vitrina 265), de coifuri şi scuturi, în calcar de mărime naturală, reprezintă de fapt calapoade de lucru şi sînt datate cu inscripţie între 300—250 î.e.n., fiind şi ele descoperite la Memfis. Mulajele miniaturale însă, atît cele din Afganistan, cît şi cele egiptene, datorită perenităţii imagistice elenistice, dar şi romane, se întind iconografic pe o perioadă cuprinsă între secolul al III-lea î.e.n. şi secolul al II-lea e.n.

Mulţimea vaselor de metal cizelate şi mai ales necizelate, abundenţa lor încă din timpurile preistorice în Egeea şi Mediterana orientală a ridicat în faţa cercetătorilor o problemă, de fapt o falsă problemă, şi anume cea a priorităţii prototipurilor metalice faţă de tipologia ceramică; vasele metalice ar fi constituit categoria de recipiente de lux, chiar în epocile arhaică şi clasică, în vreme ce frumoasele vase pictate, cu multe profiluri niciodată întîlnite în metal, vor fi fost doar marfă de mîna a doua. Referindu-se în acest sens la lucrarea Giselei Richter despre vasele attice cu figuri roşii, apărută în 1946, Dorothy Kent Hillinfo îşi exprima speranţa că, împreună cu alţi cîţiva arheologi, autoarea ar fi printre ultimii care cred într-un mit scientist, fără nici o bază reală. Nu era, din păcate. Astăzi mitul sau pseudoparadigma exegetică înregistrează o puternică recrudescenţă. Arheologii asistă sideraţi la lupta crîncenă a tînărului Michael Vickers de la Ashmolean Museum din Oxford, întru apărarea tezei priorităţii metalice, cu oponentul său, academicianul John Boardman care-i dărîmă sistematic construcţiile speculative. Cred că neînţelegerea porneşte de la trecerea cu vederea a unei necesare disocieri. Dintotdeauna anumite vase de ceramică au încercat să imite pe cele de metal, din raţiuni de prestigiu şi ipso facto de valoare şi raritate ale celor din urmă. Astfel ceramica minyană, lucrată probabil în Beoţia cîndva în epoca miceniană, în stilul bucchero etrusc (alt exemplu de „metalizare” a argilei), era produsă în trei culori: gri, roşu şi galben, intenţionînd să imite argintul, arama şi aurul. În epoca clasică greacă au fost produse şi în Italia de Sud vestite fiale de argint cu imagistică în relief pe faţa interioară. La începuturile elenismului iată-le imitate la Cales (Campania) în replici ceramice asupra cărora vom mai reveni. Şi exemplele se pot înmulţi la nesfîrşit, găsindu-le deopotrivă de frecvente şi în toreutica traco-dacicăinfo. Dacă se invocă argumentul tot mai numeroaselor descoperiri de mari cazane de bronz în epoca minoică neopalaţială, cum sînt cele din casele de la Tylissos, ori al unei diversificate şi splendide văsării de bronz încă nepublicate, descoperită în necropola de la Arhanes (ambele localităţi citate sînt în Creta) şi expusă la Muzeul din Heraklion (vitrina 75), se pot reaminti părerile atîtor arheologi despre lipsa de rezistenţă la foc a ceramicii lucrate cu mîna din pastă fără acel liant care să o rigidizeze, adică fără calităţi refractare.
Întrucît în capitolul despre podoabe s-a vorbit de sursele de metale preţioase în antichitate, precum şi de tehnologia prelucrării aurului şi argintului, rămîn prea puţine lucruri de adăugat aici. Spre deosebire însă de podoabe, toreutica apelează rar la matriţe de bronz şi pentru motivul că suprafeţele produselor ei sînt îndeobşte curbe. Sînt de citat o matriţă de bronz corintică, gravată englific, datînd din secolul al VI-lea î.e.n. şi aflată la Ashmolean Museum din Oxfordinfo. Redarea globulară a articulaţiilor membrelor cailor şi oamenilor ne duce cu gîndul la gemele contemporane. În lumea tracică este bine cunoscută matriţa din acelaşi material descoperită la Garcinovo în Bulgaria şi datată în secolul al V-lea î.e.ninfo, gravată însă în relief şi înfăţişînd una din zoomahiile specifice motivului animalier.
Esenţială în ridicarea vaselor prin batere dintr-o singură foaie de metal era călirea succesivă menită să prevină prin refacerea cristalelor ruperea ei; în acelaşi fel se proceda la cizelarea motivelor decorative. Urmînd nituirii şi racordării prin batere a muchiilor îmbucate, lipirea sau „sudarea” a fost una din marile descoperiri tehnologice ale antichităţii (despre care s-a mai vorbit în capitolul III). Cei vechi o puneau în seama lui Glaukos din Chios, după cum atestă un pasaj din Herodot: „Alyattes care domnea asupra Lydiei (609—560 î.e.n.) a dedicat la Delfi un imens cazan de argint, aşezat pe un suport de fier — cea mai de seamă ofrandă ce se poate vedea acolo. Aceasta e opera lui Glaukos din Chios, descoperitorul lipirii fierului, căci fiecare placă a suportului e unită de celelalte nu cu cuie sau nituri, ci doar cu lipitură care le ţine împreună şi acţionează asupra fierului ca un material de legătură” (Istorii, I, 25 şi Pausanias, Călătorie în Grecia, X, 16).

Încrustarea motivelor ornamentale este foarte veche şi se realiza prin procedeul fizic al trasării şanţurilor de profil în care se aşezau marginile decupajului metalului aplicat; deasupra lor era rebătută marginea ridicată la trasarea cu dalta a şanţurilor. Exemple tipice sînt cantarosul şi fiala de argint (sec. V î.e.n.) descoperite la Diuvanli (Muzeul din Plovdiv, Bulgaria), cu damaschinări figurative din aur. Atare damaschinare era practicată şi în variante în relief, de către parţii sassanizi, în cazul bolurilor decorate la interior; umplerea reliefurilor cu smoală, precum şi subţirimea foii damaschinante nu s-au dovedit rezistente nici la folosire, nici în timp: încrustarea s-a alveolat şi s-a golit de conţinut. În Egipt, în vremea Regatului de Mijloc, se practica o aurire la cald: foaia de aur era fixată pe suport probabil prin adăugare de plumb.
Acoperirea în întregime a unui obiect de metal comun (fier) cu o foaie de argint purtătoare singură a decoraţiei constituie un caz limită de placare ilustrat de pectoralul de la Mezek (Muzeul arheologic din Sofia), datat la mijlocul veacului al IV-lea î.e.n.info. Dacă pe vremea lui Alyattes fierul era socotit încă un metal rar, pentru că era pus alături de argint, la vedere, gustul grecesc prefera combinarea metalelor distonante sub raport coloristic: două veacuri după opera lui Glaukos, pectoralul de la Mezek (piesă de armură de altminteri şi deci obligatoriu rezistentă) evită încrustarea pe bronz şi ascunde fierul sub argint.
Caracteristicile tehnologice ale toreuticii orientale din mileniile al III-lea şi al II-lea sînt net superioare celor minoice şi miceniene. Chiar dacă se admite că subţirimea foii de aur a vaselor din mormintele miceniene (prin comparaţie cu grosimea celei a vaselor de argint de aceeaşi provenienţă) ar indica nişte replici cu destinaţie exclusiv funerară ale „Micenei celei bogate în aur” — nu cunoaştem astăzi alte recipiente decît acestea şi ele se distanţează defavorabil de exemplarele mai vechi sau contemporane din Orientul Mijlociu şi Egipt. Ele rimează însă, în majoritatea covîrşitoare a cazurilor, cu văsăria de aur a bronzului european, unde masivitatea destul de frecventă a podoabelor obţinute prin turnare contrastează cu precaritatea prelucrării metalurgice a recipientelor. Tezaurul de la Vîlcitrîn (Bulgaria) constituie în atare context o problematică excepţie despre care se va vorbi ceva mai departe.
Chiar fără să fi fost concepută încă o istorie generală a toreuticii, ea poate fi schiţată măcar din punctul de vedere al operelor de mare prestigiu. Îndepărtatele începuturi ale acestui meşteşug sînt ilustrate de astfel de artefacte. În cimitirul regal de la Ur au fost descoperite obiecte a căror realizare perfectă (în veacul 27 î.e.n.) presupune o practică anterioară apreciabilă (de la Ur provine un scut fragmentar aflat la Muzeul Universităţii din Filadelfia, decorat în repusaj cu lei alergînd şi rozetă centrală, operă datată înainte de 3000 î.e.n.). Coiful în formă de perucă de aur şi cupele cu caneluri orizontale, aparţinînd lui Meskalamdug, dovedesc, deopotrivă, plasticitatea şi respectiv rigoarea execuţiei, într-un chip ce nu va fi multă vreme depăşit. Atare afirmaţie este întărită de cele două căni prehititice (a doua jumătate a mileniului al III-lea) descoperite la Mahmatlar şi Alaca Höyük şi aflate la Muzeul din Ankarainfo (il. 270, 269). Decoraţia este perfect adaptată corpurilor vaselor, atît în cazul triunghiurilor divers haşurate cu caneluri, pentru prima piesă, cît şi a simplelor linii orizontale frînte care prin unirea lor la unghiuri cu verticale dau motivul ramurilor de brad în contrasens, pentru cea de a doua. Exemplarele abia dacă depăşesc 16 cm înălţime, iar toartele lor sînt trase direct din buza gîtului şi sudate pe pîntec. Foaia de aur e groasă, creînd impresia masivităţii. Toreutica anatoliană de la finele mileniului al III-lea ni se descoperă prin marele tezaur (A) găsit de Schliemann la Troia, într-al doilea nivel al aşezării — şi despre care a mai fost vorba în capitolul al III-lea. Respectivele obiecte sînt miniaturizate în elemente de podoabe. Tot la sfîrşitul acelui mileniu apare în toreutică, după modele ceramice contemporane, fiala mesomfalos (cu ridicătură centrală), cu o lungă carieră în văsăria iraniană şi egeeană, difuzată apoi către vestul Mediteranei.

Sub raportul prelucrării tehnologice, al eleganţei şi al decoraţiei sobre, începuturile toreuticii egiptene sînt comparabile celor din Mesopotamia. Primul exemplar al unei cupe de aur cu rozetă centrală, registru circular cu flori de lotus şi friză cu 6 peşti este cel dăruit în 1460 de faraonul Tutmes al III-lea generalului său Dehute (piesa se află la Luvru). Printre văsăria cizelată a dinastiei a XIX-a (secolul al XIII-lea), provenind de la Bubastis, sînt de remarcat tipuri rămase mult timp în uz pe malurile Nilului, cum ar fi trei căni cu gît scurt şi gură rotundă — două de aur şi una de argint — a căror decoraţie se rezumă doar la extremitatea superioară şi la toarte, prelucrate uneori în formă de animal (capră). Astfel de vase pun în evidenţă eleganţa formei şi a suprafeţelor nude ale foii groase de aur, accentul estetic căzînd pe coloritul şi masivitatea metalului. De cît succes s-au bucurat atare recipiente ne putem da seama graţie exemplarelor de factură similară, ieşite la iveală din mormintele regale neviolate de la Tanis (cca 1000 î.e.n.), printre care, argument în plus asupra dăinuirii bunului gust şi asupra perenităţii fizice a obiectelor preţioase într-un regat în genere ferit de mari invazii şi jafuri, a apărut şi o cupă de libaţii a faraonului Amosis (cca 1550 î.e.n.), reînhumată după mai bine de cinci veacuri. Faţă de toate acestea, cupele siriano-feniciene egiptizante din secolele al VIII-lea şi al VII î.e.n., cu a lor decoraţie minuţioasă şi încărcată, par adevărate kitschuri. De controversată obîrşie sînt vasele de aur şi argint, precum şi bijuteriile descoperite în 1906 la Tell Bastainfo, vechiul Bubastis, situat în partea estică a Deltei. Cea mai importantă operă toreutică din acest tezaur este bolul de argint de la Metropolitan Museum, cu trei registre executate în repusaj pe partea exterioară a vasului, avînd la bază o corolă din petale de lotus. Mare parte din scenele care reprezintă, în genere, acţiuni legate de procuratul mîncării şi băuturii îşi au paralele exacte în picturile funerare. Cu excepţia acestei cupe şi a vaselor amintite (tipic egiptene), P. Montet considera majoritatea recipientelor depozitului drept importuri siriene. Oricum, ansamblul dă o idee despre circulaţia produselor toreutice, gustul şi arta locală în vremea lui Ramses al II-lea (1290—1224). Circulaţie care nu înseamnă neapărat comerţ, ci şi pradă de război, dacă ne gîndim la campaniile lui Seti I, predecesorul lui Ramses, pentru recucerirea poziţiilor din Fenicia şi Siria. Toreutica siriană era însă un mixtum compositum, un fel de koiné artistică rezultată din codăinuirea unor tradiţii decorative şi tehnologice mesopotamiene, asiriene, hitite, mitaniene, aramaice şi feniciene. Pentru a sesiza însă adevărata măsură a toreuticii egiptene, trebuie să ne întoarcem cu cîteva decenii în urmă la meşterul care a acoperit cu plăci de aur cizelate, divizate în patru panouri rectangulare pe laturi şi trei registre pe uşi, scrinul funerar al lui Tutankamon (1333 —1325). El este un adevărat Ghiberti al Egiptului Regatului Nou şi chiar dacă relevanţa sa faţă de pictura murală funerară e manifestă, ea pare să ţină mai mult de repertoriul imagistic, detaşîndu-se de model prin forţa, minuţia, eleganţa şi „clasicismul” repusajului. Aflată în secolele al XVI-lea — al XIV-lea sub deplină suzeranitate egipteană, toreutica feniciană pare, mai puţin decît podoabele, aservită celei egiptene. Două fiale de aur sînt definitoriiinfo. Una de la Ugarit, din secolele al XV-lea şi al XIV-lea (acum la Luvru) este de relevanţa acelei koiné siriene, ea reprezentînd o vînătoare regală cu arcul, în car tras de cai, vînatul fiind tauri sălbatici şi capridee (il. 271). Repusajul este viguros, precis şi cu forme pline, bine boselate. Cea de a doua (il. 272), descoperită pe coasta libano-siriană şi situată cronologic în veacul al XIV-lea (Muzeul din Beirut), pare de un uimitor inedit: motivul central al repusajului este rozeta înconjurată de spirale preluate, iar registrul lat care acoperă tot restul vasului, pînă sub buză, este umplut de un şnur continuu de pseudomeandre ce produc impresia unei armonii unitare ritmic sincopate. Întrebarea este dacă avem de a face cu importuri sau cu produse locale. Înclin către cea din urmă ipoteză: tipul eteroclit de toreutică siriană putea fi produs şi în Fenicia de meşteri băştinaşi sau veniţi din altă parte, iar pentru a susţine că fiala cu meandru n-ar fi feniciană, ar trebui invocate analogii alogene cît mai apropiate, or, după ştiinţa mea, ele nu există nici măcar în ceramică (motive liniare de o dezordine estetică apar pe unele vase de lut cretane din minoicul tîrziu, dar ele sînt prea îndepărtate de ceea ce ne preocupă).

În consunanţă cu reliefurile de piatră cu naraţiune continuă ale palatelor lui Assurnasirpal al II-lea (883—859) de la Nimrud şi Ninive sînt porţile îmbrăcate în fîşii de bronz, lucrate în repusaj, ale celui de la Balawat. De fapt sînt două seturi. Porţile mici, datînd din vremea lui Assurnasirpal al II-lea, lucrate pe la 875—865, şi porţile mari, din timpul lui Salmanasar al  III-lea (854—824). Toate acestea se află la British Museum într-o stare excelentă de conservare. Alături de tezaurul de la Vîlcitrîn, despre care nu vom vorbi încă pentru că, deşi datat în secolul al IX-lea î.e.n., a fost atribuit zonei tracice a Balcanilor (eroarea de atribuire continuă cu toate că piesele respective nu rimează, chiar pe răstimpul unui mileniu înainte, cu nimic din Egeea, Grecia continentală ori Europa Centrală şi de Sud-Est), porţile de la Balawat sînt cele mai semnificative monumente ale toreuticii asiriene. Porţile mici au benzi cu un singur registru, cele mari cu două, dar naraţiunile lor nu sînt concomitente. Densitatea figuraţiei este în cazul acestora mai mare; abundă scenele de luptă, de asediu, de pedepsire (ucidere) a prizionierilor, de supunere şi plată a tributului, de vînătoare regală (il. 273). Deşi par generice, ele se referă la evenimente istorice petrecute şi specifice, cum ar fi supunerea regelui din Hama, capturarea lui Ashatamuku,  asaltul cetăţii   Dabigu, tributul din Tyr şi campania din Fenicia. Naraţiunea continuă în benzi a picturii egiptene nu are acel legato caracteristic benzilor de bronz de la Balawat. Prin unicitatea registrului pe fiecare bandă, porţile mici vădesc un relief cu figuraţie mai espasată şi mai hieratică. Ambele lucrări descind însă din aceeaşi concepţie, ceva mai evoluată, adică mai fluentă la setul cel mare. Legătura dintre reliefurile asiriene (în genere) şi arta oficială romană a fost deseori şi de mult timp invocată în sensul inspirării celei din urmă şi este greu de crezut că autorul programului iconografic al Columnei lui Traian nu a cunoscut opere de genul porţilor de la Balawat,  din care va fi dedus nu numai spiritul ansamblului, ci însăşi compoziţia unor scene: prizionieri traşi în ţeapă, convoiul de captivi şi animale, transportarea prăzii, fabricarea pîinii etc., deşi astfel de scene sînt locuri comune ale imagisticii istoriei evenimenţiale de oriunde.
Trecînd în bazinul egeean ne vom întoarce implicit în timp la perioadele minoică şi miceniană. Graţie descoperirii tezaurului de la Tod, în Egiptul de Sus, dedicat cu ocazia punerii pietrei de fundaţie a unei clădiri şi datat prin prezenţa cartuşului faraonului Amenemhat al II-lea (1850 — 1800), cunoaştem astăzi mai circumstanţiat producţia toreutică a Cretei protopalaţiale (minoic mijlociu) prin cele 153 de vase, cele mai multe cupe scunde cu nervuri, socotite de F. Chapoutier drept import egeean şi anume din Creta, cu care faraonul avea intense legături comerciale (mumia fiicei acestuia purta podoabe cretane cu granulaţie).
Majoritatea materialului toreutic minoico-micenian provine din cele două cercuri de morminte regale de la Micene, dintre care primul a fost descoperit de Schliemann. Toreutica minoică pare o continuare firească în spiritul vaselor sculptate în fildeş ori steatită, cu figuraţie antropomorfă, cum este cel descoperit în cimitirul postminoic de la Katzamba (secolul al XV-lea), sau vestitul riton din steatită decorat cu secerători şi treieratul grîului (secolul al XVI-lea) din vila regală de la Hagia Triada (ambele la Muzeul din Heraklion, Creta). Dovada peremptorie a acestei afirmaţii o constituie existenţa a două piese aproape identice: ritonul de steatită în formă de cap de taur, cu ochii din cristal de stîncă, coarnele aurite şi nările din fildeş, descoperit în micul palat de la Cnossos (secolul al XVI-lea, Muzeul din Heraklion, il. 274) şi cel din argint, cu coarnele, rozeta frontală şi nările placate cu aur (il. 275); urechile au foaia de argint placată pe suporţi de bronz (Muzeul Naţional din Atena). Acest din urmă vas ritual provine din mormîntul IV al cercului A de la Micene.
În mormintele de la Micene, şi nu numai de acolo, tradiţia toreutică cretană este puternic reprezentată prin opere de primă mînă, care prin consunanţa lor tematică şi stilistică cu frescele palatelor de la Cnossos ori de la Thera fac de netăgăduit apartenenţa acestora la universul artistic al civilizaţiei minoice.

Profilele vaselor de aur şi argint din aceeaşi necropolă sînt la rîndul lor tipice ceramicii cretane şi diasporei ei. Deosebirea dintre cretan (ca stil cultural) şi micenian în respectiva necropolă regală apare limpede nu numai în cazul binecunoscutelor măşti funerare din foaie de aur, ci mai ales într-o operă ce trebuie considerată apogeul toreuţilor micenieni, anume ritonul de aur în formă de cap de leu (il. 276; Muzeul Naţional din Atena, nr. 273, provenind din acelaşi mormînt IV al cercului A, ca şi măştile funerare, ca şi ritonul cap de taur, menţionat anterior). El este lucrat în repusaj (sphyrelaton) de un nivel tehnologic care aminteşte imediat cupa de aur cu picior prins prin nituire (il. 279), descoperită lîngă incinta cercului funerar A (Muzeul din Atena). Acest cap de leu este lucrat în mari suprafeţe plane racordate prin muchii. El este tot atît de îndepărtat de influenţa capului de taur din argint cu care coexistă în unul şi acelaşi inventar funerar, ca şi palatul micenian de la Cnossos (în forma pe care o vedem astăzi reconstituită de Evans) de citadelele palaţiale de la Micene şi Tirint. Un alt specimen al „autohtonismului” ori, mai degrabă, al aculturaţiei toreutice la care au fost supuşi micenienii de către cretani este cupa de argint descoperită la Micene (Muzeul Naţional din Atena, nr. 2489), unde damaschinajul cu aur şi nielă (şir de capete masculine între două benzi de frunze) este net inferior vestitelor pumnale de bronz, iar toarta inelară prinsă de corp prin nituri, adăugată şi nu firesc dezvoltată din vas (il. 277).
Nu ştim dacă „factorii” aculturaţiei cretane în Peloponesul micenian însemnau simplă circulaţie de obiecte, circulaţie de meşteri ori jafuri. Într-un context periferic artizanal, apar în necropole — ca aceea de la Dendra, în Argolida (cca 1400 î.e.n.) ori cea de la Vafio, în Laconia (1500—1450) — exemplare de uimitoare virtuozitate. Cupa de la Dendra (il. 281) este decorată cu caracatiţe (motiv ceramic cretan de mare notorietate şi succes), iar perechea de cupe de la Vafio (il. 278, 280) cu una din mult preferatele teme ale frescelor minoice: prinderea taurilor sălbatici cu plasa de frînghie şi ademenitoarele vaci domestice (toate cele trei cupe sînt din aur şi se găsesc acum la Muzeul Naţional din Atena). Motivul vînării taurilor am văzut că apărea pe fiala de aur feniciană de la Luvru, dar în Creta taurul este un animal emblematic, sacru; el este prins, îmblînzit, dar niciodată ucis.
Cupele de la Vafio sînt capodopera toreuticii cretane. Boselajul lor înalt, cizelarea perfectă, dezinvoltura cu care imagistica uneia umple pereţii vasului de la buză pînă în partea de jos, unde se opreşte ex abrupto, nedelimitată de nici un profil sau element terminal decît de reprezentarea solului pe care se desfăşoară aceste prime naraţiuni continue şi reciproc completive din istoria artei greceşti, sînt marca unui geniu creator ce ar fi meritat să-i fie opera nemurită de Homer, aidoma mult mai tîrziei „cupe a lui Nestor”.
Din mormîntul V de la Micene provine o pixidă de lemn hexagonală (il. 282) îmbrăcată în lamele de aur cu decoraţie în repusaj: pe unele sînt scene tradiţionale de zoomahie, pe altele nu mai puţin obişnuitul motiv al spiralelor preluate pe verticală pe care îl reîntîlnim la cîteva stele funerare din calcar cochilifer, aflate în aceeaşi sală miceniană a Muzeului Naţional din Atena.
Cu excepţia cîtorva intalii miceniene care vor fi fost produse sau doar circulau în Grecia epocii întunecate (secolele al XI-lea — al IX-lea î.e.n.), lipsa artefactelor este aproape desăvîrşită. Marele dezastru nu mai este astăzi pus pe seama invaziei dorienilor, consideraţi de unii cercetători drept o populaţie locală ori infiltrată lent în mediul sau mai degrabă sub pătura negustorilor războinici micenieni, ci de consecinţele acelei ample rotiri devastatoare a „popoarelor mării”. În ce priveşte toreutica, poate fi invocat un singur caz, cel al unui bol de bronz, de import, găsit în mormîntul geometric nr. 42 din cimitirul atenian Kerameikosinfo. Originea sa, ca şi a altor obiecte din aceeaşi categorie, este nord-siriană, iar datarea destul de largă: sfîrşitul secolului al IX-lea—începutul celui următor. După această vreme însă, produsele orientale vor abunda în Egeea şi vom vedea că astăzi părerile sînt împărţite în ceea ce priveşte importul sau producerea lor în mediul grecesc.

S-a afirmat că singura supravieţuire a formelor de vase miceniene în perioada geometrică ar fi cea a cantarosuluiinfo. Este vorba de cantarosul de tip minyan, dacă ne gîndim la piesa de aur descoperită în celebrul mormînt IV de la Micene. Dar cum cultura materială minyană pare a fi de sorginte anatoliană premiceniană, prototipurile acestui tip de vas trebuie căutate deci în Anatolia. Vase de aur de tipul celui amintit mai apar doar două sau trei în Grecia continentală. Îl reîntîlnim, iată, într-un format grandios şi într-o formă uşor remodelată (reducerea în înălţime a zonei concave superioare a vasului) în celebrul tezaur de aur de la Vîlcitrîninfo, datat de primul său editor în secolul al VIII-lea î.e.n. Într-un studiu pe care-l consider şi astăzi întru totul valabilinfo, am argumentat că tezaurul reprezintă un jaf dintr-un palat asirian, jaf efectuat de cimerieni şi de tribul tracic al trerilor, pe care regele lidian Alyattes, pe la începutul secolului al VI-lea î.e.n., i-a alungat din Asia Mică, trerii trecînd Helespontul şi aşezîndu-se la periferia tracilor sud-dunăreni (în locul în care a fost descoperit tezaurul), după mărturiile lui Herodot (I, 16) şi Tucidide (II, 96). H. Seyrig remarcase încă în 1954 similitudini între decoraţia discurilor mari de la Vîlcitrîn şi cea a unei cupe de argint din tezaurul de la Tod, socotit, reamintim, de obîrşie cretană, dar nu fără tot atîtea temeiuri atribuit de Schachermeyr Anatoliei. De altminteri, legăturile Cretei cu Anatolia sînt străvechi, ca să nu mai vorbim de teoria „debarcării” anatoliene în estul Cretei şi a expansiunii civilizaţiei minoice către vestul insulei.
Aproape totul în tehnologia tezaurului rimează cu tehnologia minoico-miceniană, dar datarea lui imediat după secolele întunecate exclude orice relevanţă egeeană. Mikov, editorul său, a încercat timid să-l recomande ca produs local. Mai recent, mergîndu-se doar pe tipologia vaselor de aur ale bronzului mijlociu-final european, descoperite la Kryzovlin şi Rădeni, s-a încercat de către doi arheologi româniinfo redatarea Vîlcitrînului în secolele al XII-lea—al XI-lea î.e.n., spre a-l ataşa implicit şi tacit ultimelor momente ale civilizaţiei miceniene, pentru tot ceea ce acest tezaur prezintă ca insolit. În primul rînd grosimea excepţională a foii de aur a tuturor pieselor din tezaur, inclusiv a discurilor socotite de autorii români ca alogene. Nici cupele de la Vafio, nici cea de la Dendra, ca să nu mai vorbim de tabla foarte subţire a crîmpoţitelor vase de la Rădeni, nu ating atare grosime. Toartele cantarosului mare de la Vîlcitrîn nici măcar n-au mai fost îndreptate, atît de gros era metalul lor şi nervurile mediane. Priviţi în schimb pe cele de la Rădeni! Singurul mediu pentru care corespund deopotrivă datarea (secolul al IX-lea î.e.n.), tipologia vaselor, rostul discurilor ornamentale, al triplului vas precum şi tehnologia cu realizările ei deosebite (sudarea aurului la argint pe tuburile comunicante ale triplului vas) este cel asirian al fastuoaselor palate ale căror reliefuri le putem admira la Pergamon Museum (Berlin) şi la British Museum (Londra).
Descoperirea scuturilor votive de bronz lucrate în repusaj, depuse ca ofrande în peştera sacră a lui Zeus de pe Muntele Ida, în Creta, şi datate la început în secolul al IX-lea î.e.n., apoi între 1000 şi 600, a redeschis printre arheologi problema obîrşiei orientale asiatice a unor serii de produse toreutice ajunse pînă în Etruria. Publicînd aceste scuturi, atribuite acum în sala respectivă a Muzeului din Heraklion începutului secolului al VII-lea î.e.n., Kunzeinfo a evidenţiat că important nu este faptul dacă au fost fizic lucrate în Orient ori în Creta de către meşteri orientali refugiaţi din locurile lor datorită unor condiţii neprielnice (creşterea şi apoi recesiunea puterii asiriene, urmate de invaziile cimeriene etc. au creat o stare de maximă insecuritate în Siria şi Fenicia la finele veacului al VIII-lea şi începutul celui următor), ci acela că ele recurg la reprezentări tipic orientale, cum este zeitatea feminină nudă de pe scutul nr. 2 (inv. Muz. Heraklion nr. 4)info, contravenind funciar mentalităţii greceşti conform căreia trupul feminin era redat numai înveşmîntat (pînă la sfîrşitul epocii arhaice). Surprinzător este faptul că maniera în care era realizat repusajul scuturilor amintite, completat cu detalii anatomice obţinute prin linii incizate, o regăsim foarte asemănătoare la unele plăci etrusce de bronz lucrate în repusaj, de provenienţă necunoscută, dar aflate în colecţiile Gliptotecii Ny Carlsberg din Copenhaga (inv. H 81 a).

Flemming Johanseninfo, referindu-se la cronologiile oscilante ale lui Riss şi Pallottino, le datează la sfîrşitul perioadei orientalizante antice, adică foarte larg, între 700—625 î.e.n. Încadrate în borduri în antrelac, apar tot felul de reprezentări printre care o Potnia theron (Muma fiarelor), cu două gîşte strangulate în mîinile ridicate (il. 283). Diversitatea relevanţei orientale a Etruriei este cel mai puternic argument al tezei diasporei toreuţilor orientali din pricini mai înainte arătate. Astfel Vetulonia a suferit o intensă influenţă siriană, în vreme ce Etruria meridională era marcată de amprentele Feniciei şi Asiei Mici, iar Vulci primea produse (poate mai puţin meşteri) de la Corint. În aceeaşi realitate a dispersiunii toreuţilor orientali rezidă şi insolitul încă ininteligibil al unor reprezentări. În 1960 Fundaţia Ny Carlsberg a donat Gliptotecii cu acelaşi nume un număr de 11 plăci etrusce de bronz în relief. Fiecare din ele are o friză decorativă cadrată de o bordură în antrelac, iar figurile sînt executate în relief obţinut prin repusaj (relief mai puţin înalt şi mai artizanal decît al pieselor publicate de Johansen), detaliile acestora fiind şi ele incizate. Respectivul set este încă inedit, dar l-am putut cerceta în vitrina în care fusese expus de curînd. Este vorba de inventarul unui mare mormînt din Etruria, cu căpestre de cai din platbandă de bronz, împodobite în repusaj cu grifoni, de scuturi de bronz şi de setul amintit de plăci de bronz ce constituia decoraţiunea unui car. Două dintre ele înfăţişează cîte o divinitate masculină înaripată şi angvipedă, cu şerpi pe cap şi ţinînd în mîini un iepure şi o gîscă drept animale sacrificiale ori emblematice. Datarea respectivelor plăci trebuie să fie tot în veacul al VII-lea î.e.n.
O problemă conexă este cea a protomelor şi ataşelor de bronz care decorau marile cazane votive descoperite de arheologi în sanctuarele şi mormintele din Egeea, Grecia continentală şi regiunile învecinate din Europa. După prăbuşirea civilizaţiei miceniene, în epoca protogeometrică, unii autori susţin că obiecte de metal greceşti ar fi fost exportate în Orientul Apropiat — mişcare de produse exclusiv în acest unic sens. Abia în veacul al VIII-lea î.e.n. au început grecii să adopte masiv motive, obiecte, idei din Orientul Apropiat, cea mai importantă dobîndire fiind un alfabet semitic sau alfabetul frigian.
Situaţia este sugerată de Herodot (I, 14), care ne spune că regele Midas al Frigiei a trimis obiecte unui sanctuar grecesc, în veacul al VIII-lea î.e.n.info.
Printre sursele fluxului oriental către lumea greacă, cercetătorii au început să desemneze în ultimele decenii toreutica şi arta turnării bronzului la Urartu, al cărui facies artistic s-a constituit în urma influenţelor asiriene şi siriene (motiv pentru care L. Curtius vedea în celebrul candelabru de bronz turnat de la Erlangen un produs eminamente asirian). Dintre exemplarele cele mai ilustrative ale toreuticii urarteene sînt scuturile din foaie de bronz, decorate cu registre concentrice de lei în mers, aflate la Muzeul din Erevan şi la British Museum (secolul al VIII-lea î.e.n.).
Chestiunea originii protomelor şi ataşelor de bronz, în genere montate pe buza cazanelor din acelaşi metal, se numără printre cele mai controversate aspecte ale toreuticii veacurilor al VIII-lea şi al VII-lea î.e.n. greceştiinfo. Majoritatea cercetătorilor sînt de acord că motivul grifonului aparţine Orientului Apropiat, de unde a fost împrumutat şi adaptat de greci. Istoria acestuia se prelungeşte pînă în epoca imperială (apărînd pe cameele monumentale ori pe platoşele figurative ale statuilor împăraţilor). Simbolistica sa se extinde de la cea funerară, pînă la a figura în cultele lui Apolo, Dionysos şi Nemesis, pentru rolul său funerar în religia romană neexistînd mărturii scriseinfo. Discuţia se poartă asupra faptului dacă protomele descoperite în Grecia şi Italia au fost importate sau făcute în Grecia (este vorba de tipurile timpurii, lucrate prin ciocănire, nu de cele ulterioare, atingînd dimensiuni apreciabile, cu gîtul lung al grifonilor lucrat din foaie martelată, iar capul turnat în ceară pierdută şi ataşat prin lipire sau nituire la gît). În opinia lui Muscarellainfo important nu e dacă piesele în sine au fost lucrate în Orient sau în Grecia, ci dacă sîntem ori nu de acord cu obîrşia orientală a unui produs folosit în aparenţă exclusiv în vestinfo. U. Jantzen, G. M. A. Hanfmann, J. L. Benson, O. W. Muscarella, H. V. Herrmann le consideră produse greceşti inspirate de contactul cu arta nord-siriană.

În sprijinul acestei ipoteze pare a veni şi faptul că Herodot (IV, 152) numeşte cazanele ori craterele de bronz cu grifoni de tradiţie argiană, cu siguranţă că nu dintr-un „patriotism” meschin. E. Herzfeld, R. D. Barnett, K. R. Maxwell-Hyslop, E. Akurgal le socotesc importuri de la Urartu. R. S. Young crede că erau făcute în Siria de Nord şi exportate pe cazane în Vest. În schimb, P. Amandry susţine că unele piese erau importuri de undeva din Est, în vreme ce altele erau lucrate în Grecia, importurile neputînd fi diferenţiate de copii. Erau deci grifonii lucraţi în Grecia, în nordul Siriei sau la Urartu? Muscarella se pronunţă pentru originea greacă (samiană?) a grifonilor, bazată la început pe influenţa nord-siriană, ori chiar venind ca atare din acea regiune. El nu crede însă că Urartu ar fi jucat vreun rol în crearea motivului şi în răspîndirea lui către Vest.
În ce priveşte ataşele în formă de Sirene, deosebirea dintre piesele orientale şi cele greceşti este lesne de făcut. Cele orientale au fie bărbi, fie decoraţii pe bust, în vreme ce pieptănătura e tipic orientală. De unde vin însă aceste ataşe orientale? Herzfeld, Maxwell-Hyslop, Barnett, Akurgal şi mai în urmă H. Kyrieleis opinează că de la Urartu, Muscarella, Herrmann, Young înclină către un centru nord-sirian. Un oarecare consens s-a stabilit pentru obîrşia nord-siriană a pieselor timpurii, fără să se excludă cea asiriană ori urarteană. Ataşele cu tauri înaripaţi, descoperite în numeroase locuri în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia, au fie o provenienţă urarteană (cele găsite în Asia), fie nord-siriană. În Vest nu există nici o copie urarteană şi nici o piesă originală. Ataşele cu grifoni descoperite la Olimpia (turnate în ceară pierdută împreună cu aripile şi coada) sînt puse în legătură de Herrmann cu grupul Sirenelor şi deci locul lor de provenienţă ar fi tot nordul Siriei. Herrmann respinge ideea că atare ataşe cu grifoni ar fi putut constitui sursa de inspiraţie a protomelor greceşti cu grifoni care decorează la rîndu-le cazanele de bronz votive. Boardmaninfo argumentează şi el producerea protomelor cu grifoni în Grecia, pe baza difuzării descoperirilor: cîtă vreme nici o piesă nu s-a găsit mai la est de Cipru, înseamnă că ele s-au produs în Grecia. La toate acestea se poate replica însă că, de vreme ce atare marfă era destinată lumii greceşti, ea nu putea fi găsită în Asia unde era produsă. În fond, ceramica stil Kerci, lucrată la Atena, o găsim la Atena? Nu, ci în nordul Pontului Euxin, unde era cerută şi de unde era comandată! Deci trebuie să disjungem pînă la un anumit punct aspectele tehnologice şi artistice de preferinţele modei şi de legăturile comerciale, căci nu întotdeauna o tipologie orientală sau din altă arie culturală înseamnă implicit o producţie fizică a locurilor respective. Vom reveni ceva mai jos cu unele exemple care se vor abate, din raţiuni metodologice, de la cursul cronologic ce ni l-am propus ca principiu al expunerii. Analizele efectuate în ultimele două decenii au arătat că bronzurile cu coeficient ridicat de zinc (în medie în jur de 10%) sînt în mod cert de provenienţă orientală, în vreme ce acelea cu procentaj de 3—5% zinc aparţin cu certitudine lumii greceşti insulare şi continentale, săracă încă în atare metal (samienii îl vor aduce cei dintîi, îmbogăţindu-se, de la Cades, Cadix). Or, toate cazanele cu protome şi ataşe mai înainte discutate sînt din bronz cu procentaj de zinc ridicat (a se vedea Claude Rolley, op. cit. la nota 25, pp. 1 —7).
Excursul, poate puţin cam amplu, asupra protomelor şi ataşelor figurative este totuşi justificat de importanţa atribuită acestora, în speţă celor cu Sirene, ca stimul în crearea chipului dedalic. Pe seama „istoricului” Dedal cretan s-a pus şi întîia îmbinare a artei orientalizante cu naturalismul grecesc, atribuindu-i-se lucrarea în repusaj şi cu dornul a mai multor armuri descoperite la Afrati (anticul Arkades, în Creta) şi Axosinfo. Este vorba de cel puţin patru panoplii complete, constînd din coif, cuirasă în formă de clopot şi mitră (piesă semiovală suspendată de cuirasă şi care proteja abdomenul). Unul din coifuri este decorat cu două perechi de tineri afrontaţi, cîte una pe fiecare parte a piesei; tinerii sînt afrontaţi în poziţie de alergare, iar fiecare ţine în mînă cîte un şarpe ce se încolăceşte în antrelac cu şarpele celui din faţă. Capetele tinerilor sînt întoarse înapoi, ei purtînd aripi pe umeri şi la picioare. Dublele perechi de aripi evocă imagini gliptice bine cunoscute. După opinia Giselei Richter seria de armuri „dedalice” s-ar data în a doua jumătate ori chiar către finele secolului al VII-lea î.e.n. (cca 620), cronologie la care aderă şi Hoffmann.

Execuţia toreutică este cu adevărat excepţională. Repusajul scund se îmbină perfect cu desenul executat cu dornul. Dezinvoltura liniei este marca cea mai sigură a mentalităţii naturaliste greceşti în redarea figurii umane. Orientale sînt dublele perechi de aripi, restul ţinînd de cea mai bună tradiţie minoico-miceniană, ceea ce confirmă o dată mai mult că perioada întunecată a Greciei nu a însemnat, cel puţin pentru Creta, o irecuperantă cezură.
Grecii preiau din Orient două forme de vase cu lungă carieră în toreutica lor. S-a amintit deja de fiala mesomfalos. Ritonul este şi el tot atît de răspîndit şi de persistent ca şi prima. Creta miceniană nu cunoscuse respectivul tip de fială, după cum nu cunoscuse nici tipul de riton ce se va dezvolta în lumea greacă. Printre cele mai vechi prototipuri ale acestuia, decorat cu friză figurativă sub buză, se numără splendidul exemplar asirian din bronz, descoperit în nordul Palestinei şi conservat acum la Muzeul Naţional din Copenhaga (datat pe la 800 î.e.n.; il. 284). Cea mai bună definiţie a vasului de băut numit riton este chiar cea semantică ce-i relevă caracteristica de a nu putea fi aşezat decît gol, indiferent dacă aminteşte sau nu de forma cornului (rytós, adjectiv verbal de la réo, a curge).
Dar circulaţia formelor nu înseamnă, cum aminteam puţin mai înainte, prea mare lucru în domeniul toreuticii. Un anumit tip de riton, figurînd capete de viţel ori de mistreţ, cu registru figurativ sub buză şi toartă în prelungirea gîtului, produs în sudul Italiei, la Tarent în speţă, circulă prin Macedonia, zona Dunării de Jos, Asia Mică pentru a-l regăsi, ieşind la iveală din săpăturile efectuate în tumulii scitici din nordul Pontuluiinfo. Aceleaşi vestite ateliere toreutice tarentine produc în a doua jumătate a aceluiaşi veac al IV-lea î.e.n. o serie de coifuri destinate unei clientele probabil asidue şi numeroase de la periferia lumii greceşti — din mediul barbar central european, ajungînd pînă în cel scitic —, aşa cum se desprinde din similitudinile de formă şi decoraţiune ale coifului de la Biblioteca Naţională din Paris şi ale celui descoperit la Mastiughino (acum la Ermitaj), elocvente toate pentru acea înţelegere a gustului barbar de care dă dovadă sudul Italiei, comparabilă cu a Ioniei faţă de estul negrec al Europeiinfo.
Drumul aproximativ invers îl reface tipologia aşa-numitelor coifuri frigiene, descinzînd, probabil, la origine, din prototipuri urarteene, cum e cel din veacul al VIII-lea î.e.n. (conservat la Muzeul Naţional din Copenhaga; il. 286). În acest caz nu mai e vorba de difuziunea unor piese lucrate într-un atelier sau o zonă anume, ci de adoptarea unei mode şi producerea exemplarelor în mai multe regiuni ale Greciei şi nu numai acolo. Publicînd un coif frigian descoperit în 1977 la Vitza Zagoriou, lîngă Ioanina, Iulia Vokotopoulouinfo inventariază şi alte descoperiri similare, în special din Balcani. Astfel, atare coifuri decorate cu palmete pe ambele părţi ale vîrfului „bonetei frigiene” au fost găsite în Bulgaria (5 piese databile în secolele al IV-lea — al III-lea î.e.n.), cîteva la Dodona, în Attica, precum şi în Macedonia. Autoarea conchide că importul respectivelor exemplare din Asia Mică este exclus şi că atelierele în care acestea ar fi produse s-ar situa în Grecia Centrală şi de Sud. Din păcate, ea nu a cunoscut studiul antecitat al Mariei Adaminfo, apărut în acelaşi an cu al său, unde printre coifurile tarentine destinate lumii barbare figurează şi exemplare de tip frigian. Este firesc să ne întrebăm dacă moda frigiană venind din est către vest nu este material redifuzată spre est de aceleaşi ateliere tarentine, căci, iată, însăşi cercetătoarea greacă relevă descoperirea unui coif frigian în Peninsula Taman, nu foarte departe de locul descoperirii de la Mastiughino. Să revenim şi după acest excurs, menit să ilustreze diversitatea circulaţiei modelor, a influenţelor şi a pieselor toreutice în sine, la situaţia prelucrării metalelor preţioase în Grecia arhaică. Din capul locului trebuie subliniată sărăcia materialului toreutic parvenit din perioada 700—500 î.e.n. Nu se ştie nimic despre principalele centre de producţie, dar se poate bănui că, atît Ionia, cît şi Corintul deţineau întîietatea în ce priveşte rafinamentul prelucrării. D. E. Strong presupune, bazîndu-se pe dimensiunile reduse ale puţinelor piese descoperite, că acestea erau lucrate în diverse cetăţi ca replici votive ale vaselor comune din bronz şi ceramică; fiale mesomfalos vor fi fost realizate peste tot.

În perioada amintită, contactul cu repertoriul iconografic al diferitelor etnii barbare lărgeşte pe cel grecesc tradiţional, ca o contraparte a orientalizării anterioare. După 550 î.e.n. se pun bazele a ceea ce va fi să devină peste aproape un veac toreutica greacă, anume o artă greco-persană. Dacă nu ne situăm pe atare poziţie teoretică nu vom putea înţelege realităţile epocii clasice şi cu atît mai puţin pe cele ale perioadei elenistice. În vremea imperiului roman, Asia va înceta să iradieze către Vest. Vom afla meşteri şi produse romane în Est, dar nimic oriental în imperiu.
De la Olimpia provine un mare bol de aur mesomfalos (acum la Muzeul din Boston) al cărui modelaj simplu (nouă lobi canelaţi vertical) şi generos sugerează (il. 297), alături de inscripţie, bogăţia şi pioşenia Kypselizilor de la Corint, unde a şi fost lucrată ofranda, căci acolo s-au descoperit vase mici de lut de atare formă ieşită din comun. În ciuda inscripţiei dedicatorii, datarea este destul de largă 625—550 î.e.n. Modestia cupei de argint cu rozetă de aur aplicată la interior, descoperită la Kamiros (Rodos), acum la Luvru, precum şi a cantarosului de la Baltimore, tot în argint, datate pe la 575 şi respectiv 500, alături de speciozitatea vasului de aur abia pomenit, ne lasă să întrezărim, destul de limpede totuşi, climatul toreuticii greceşti a vaselor de preţ dinaintea înfiripării cunoscutei koiné eleno-ahemenide. Nu avem, din păcate, pentru lumea greacă un tezaur de semnificaţia celui de la Ziwiye (finele veacului al VII-lea î.e.n.), care să reunească vase preţioase irano-ahemenide şi greceşti spre a confrunta „pe viu” aporturile ambelor părţi în momentul instituirii acelei koiné.
În Etruria lucrurile sînt ceva mai bine cunoscute, ele aruncînd o lumină indirectă asupra toreuticii est-greceşti, întrucît inventarele mormintelor din veacul al VII-lea î.e.n. sînt foarte bogate în vase de argint, probabil de import, situaţie care nu mai continuă în secolul următor. Atare văsărie este însă exclusiv rituală ori funerară, fiind, pare-se, lucrată expres în aceste scopuri. Capodopera toreuticii etrusce din veacul al VI-lea sînt însă cele trei plăci de bronz în altorelief executat în repusaj, care îmbrăcau, pe o armătură din lemn de nuc, carul de luptă descoperit la Monteleone di Spoleto (Metropolitan Museum). Aceste reliefuri, datate de Furtwängler pe la 550 î.e.n., datare considerată validă şi astăzi, reprezintă pe Tetis înmînînd armele fiului ei Ahile, pe Ahile şi pe Memnon luptînd deasupra cadavrului lui Antiloh şi, în fine, apoteoza lui Ahile (il. 285). Evident, aceste reliefuri sînt de factură greacă şi ele subliniază o dată mai mult începuturile tîrzii ale toreuticii etrusce propriu-zise, care nu vor depăşi vreodată nivelul imitării modelelor elenice.
Dacă vasele din metale preţioase sînt rare în perioada arhaică, cele din bronz sînt însă abundente. Marea lor majoritate nu intră însă sub incidenţa acestei expuneri, fiind lipsite de decoraţie şi exclusiv utilitare. Există totuşi piese excepţionale prin mărimea şi eleganţa formelor lor, cum sînt hidriile de bronz, unde elementul decorativ (capete de Sileni, de Meduză etc.) intervine doar la mînere şi toartă, realizate prin turnare în ceară pierdută. Craterul de la Vix reprezintă exemplul limită al colosalului în cazangeria greacă şi deopotrivă în utilizarea ataşelor şi aplicelor de bronz turnat. El a fost lucrat prin ciocănire dintr-o singură piesă de bronz (turnată în forma unui ou, asemănătoare cu cea a viitorului vas, lărgită apoi prin încălzire, batere şi călire), iar piciorul în formă de clopot, gîtul şi toartele au fost realizate separat prin turnare şi finisare la rece. Astfel de performanţe dau cea mai exactă idee despre excepţionalele resurse tehnologice ale toreuticii greceşti, şi chiar dacă lipsite de decoraţie, prin ciocănire respectivele vase sînt paradigmatice datorită meşteşugului însuşi al „ridicării” lor. Craterul de la Vix are 1,64 m înălţime, 1,27 m diametrul maxim şi cîntăreşte 208 kg, capacitatea sa fiind de 1120 litri. El a fost descoperit în mormântul unei prinţese celtice, în 1953, la cincizeci de kilometri de izvoarele Senei, mormînt datat între 530—520 î.e.n. Întrucît în Grecia secolului al VI-lea Corintul şi Spartainfo erau vestite pentru atelierele lor toreutice, iar numele artistului Telestas, pomenit de izvoarele antice, apare înscris pe o hidrie laconiană aflată acum la Universitatea din Magonza, s-a presupus că şi craterul de la Vix (Muzeul din Chatillon sur Seine) ar fi ieşit din atelierele spartane, eventual din mîna aceluiaşi Telestas. Ipotezele despre originea celui mai mare vas al antichităţii sînt numeroase şi diverse. A. Rumpf atribuie craterul Laconiei.

Teza provenienţei corintiene a fost susţinută de Gjordersen pe baza tipologiei gorgoneionului, a leilor de toarte şi a statuetelor feminine databile pe la 575 î.e.n. Cîţiva cercetători ca R. Bloch, R. Joffroy şi P. Amandry au acuzat, invocînd literele etrusce ca repere de îmbinare a ansamblului, provenienţa etruscă a vasului, idee ce a fost repede abandonată. Majoritatea opiniilor vizează Grecia Mare ca loc al confecţionării acestui monument toreutic. S-a  vorbit de Tarent, Locri, Reggio, Siracuza şi chiar de mai nordica zonă a Campaniei, dar nimeni nu s-a gîndit la Metapont, cu o producţie de bronzuri mai mare decît a însuşi Tarentului. Analizînd hidriile de bronz de la Paestum şi Sala Consilina, decorate cu capete de femei şi protome de cai, cea mai bună cunoscătoare a bronzurilor greceşti, Claude Rolley, crede că este vorba de un atelier de la Paestum-Posidonia, a cărui activitate încetează, din motive necunoscute, o dată cu producerea hidriilor amintite, adică pe la 520 î.e.n. Craterul de la Vix ar fi deci de origine posidonianăinfo.
Cît de pregătit din punct de vedere tehnologic era mediul celtic pentru a recepta în domeniul toreuticii influenţele sudului grecesc, ne putem da seama după amploarea descoperirii de la Hochdorf, din 1978 —1979 (il. 287). În mormîntul unei căpetenii celtice a fost găsit un cazan uriaş de bronz, cu aplice de lei culcaţi pe labe şi ataşe tubulare profilate (il. 291), un pat banchetă din acelaşi metal, decorat în repusaj cu motive figurative, un car placat cu benzi de bronz, o cupă de aur şi diverse vase şi cornuri de bronz. Restaurarea complexului a durat şapte ani, descoperitorul său publicîndu-l imediatinfo şi conchizînd că datarea lui s-ar situa între 550—500 î.e.n. Întregul inventar al mormîntului se află expus la Wurtenbergisches Landesmuseum din Stuttgart. Singura relevanţă tipologică greacă poate fi pînă la un anumit punct cea a leilor. Toreutica celtică îşi afirmă de timpuriu simplista ei originalitate artizanală, la nivelul căreia va rămîne în genere pînă la sfîrşit, în secolul I e.n. Din această ultimă fază sînt ilustrative, pentru afirmaţia noastră, binecunoscutul cazan de argint, decorat cu plăci figurative din acelaşi metal, de la Gundestrup, în Iutlanda (Muzeul Naţional din Copenhaga), pus deseori pe seama toreuticii tracice, astăzi socotit însă sigur de obîrşie celticăinfo, fiindcă îşi află o sugestivă analogie contemporană (secolul I î.e.n.) în cazanul de bronz de la Rynkeby; măştile ori capetele din foaie de bronz sînt o altă dovadă a mentalităţii artizanale a toreuţilor celţi. Atare capete, probabil cultice sau votive, incerte cît priveşte sexul, erau executate în foaie de bronz şi de cazangii locali din Gallia, realizate fiind din plăci sudate după ce au fost mulate pe calapoade de lemn, totul fiind prins apoi prin cuie de busturi; în afara celor din Franţainfo, o astfel de mască se află şi la Muzeul Naţional din Copenhaga.
Alături de decoraţia figurativă antropomorfă, cea zoomorfă este tot atît de importantă şi frecventă, uneori mai frecventă în toreutica europeană neelenă, cunoscută fiind îndeobşte sub numele de „stil animalier”. Am arătat cu cîţiva ani în urmă că termenul este impropriu şi că mai potrivit ar fi cel de motiv animalier, întrucît acesta poate îmbrăca mai multe stiluri în funcţie de morfoza artistică a etniilor care-l practicăinfo. În atare optică, amintitul tezaur de la Ziwiye este important nu numai pentru sincronismele pieselor scitice şi iraniene care-l compun, nu atît pentru faptul că el confirmă la nivel arheologic aserţiunea lui Herodot (IV, 1) că sciţii au stăpînit timp de 28 de ani teritoriul mezilor (campania ulterioară a lui Darius I împotriva sciţilor căpătînd astfel şi conotaţia de revanşă politică, faţă de rezultatele militare practic nule ale acesteia), ci fiindcă marchează momentul de trecere al motivului animalier scitic, în toreutică dar mai ales în podoabe, de la concepţia masivităţii lucrului în lemn şi os (suprafeţele volumelor îmbinate în muchii ascuţite) la cea a fluenţei repusajului foii de metal, în contextul unei profunde cunoaşteri şi totodată a egalei îndrăgiri a zoomorfismului deopotrivă de sciţi şi de iranieni.

Spuneam că, pentru toreutica greacă în genere, menită să devină în anumite privinţe o koiné greco-persană, nu avem echivalentul unei descoperiri ca aceea de la Ziwiye. Astfel se justifică importanţa uneori exagerată acordată în special de P. Amandry factorului iranian, atît în crearea morfozelor locale scitice, tracice şi chiar greceşti, cît mai ales în constituirea unei stereotipii iconografice, de soluţii tehnice şi stilistice, mergînd pînă la detalii nesemnificative şi comune artizanalului inferior de pretutindeni. Şi toate acestea fiindcă, descoperindu-se în lumea tracică şi scitică, cîteva matriţe de bronz în relief cu motive zoomorfe, s-a dedus că respectivele opere toreutice ar fi fost realizate mecanic, că erau posibile combinări arbitrare de matriţe, că, în fine, atare procedee presupun existenţa în barbaricum a unor ateliere toreutice etc. etc. Vom reveni însă asupra tuturor acestora. Despre practicarea motivului animalier grecesc în toreutică, la finele arhaismului, o anumită imagine ne-o pot da descoperirile din depozitul de sub Calea Sacră de la Delfi, depozit constituit la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. Este vorba de două plăci de aur (secolul al VI-lea î.e.n.) cu reprezentări de animale reale şi fantastice (cerbi, tauri, sfincşi), al căror naturalism propriu elenic nu trădează nici o contaminare cu zoomorfismul iranian ori oriental, ci decurge parcă firesc din viziunea realistă animalieră a cupelor de la Vafio. Repusajul e mai puţin înalt, imaginile nu au legato, fiind plasate în cadre pătrate, trasate cu lipsă de rigoare, totul acuzînd lucrul manual, fără utilizarea vreunei matriţe (il. 289). De undeva din Ionia mijlocului celui de al şaselea veac î.e.n., ajunge la Delfi ca ofrandă (scoasă la lumină în stare foarte fragmentară din depozitul amintit) cea mai însemnată operă toreutică a tuturor timpurilor: taurul de argint în mărime naturală (il. 290), avînd aurite fruntea şi coarnele, gîtul, copitele şi articulaţiile posterioare. Lucrată în foaie de argint aproape pur, obţinută şi modelată prin batere, atare specioasă statuie era montată din părţile componente, realizate separat, pe o armătură de benzi de cupru argintate, de care fiecare unitate era prinsă prin două şiruri de cuie de argint distanţate la 6—7 mm, cu pasul de 1 cminfo. Se inaugura astfel o tehnologie a statuilor pe armătură al cărei apogeu îl va marca prea puţin rămasul în picioare Colos din Rodos, la începuturile epocii elenistice, părţile din bronz ale acestuia, turnate în ceară pierdută şi nu modelate prin ciocănire, fiind ulterior puse în operă pe o structură metalică, umplută la rîndul ei cu un lestaj de piatră.
Fiindcă opere importante ale toreuticii epocii clasice greceşti au fost descoperite în mormintele din mediul scitic ori tracic, abordarea lor se va face şi prin referire la contextul respectiv pe care în mod implicit l-au influenţat operele sau prezenţa însăşi la faţa locului a toreuţilor care le-au lucrat, aşa cum e cazul artiştilor greci de la Panticapeum (Kerci), foarte activi cît priveşte comenzile „regilor” sciţi din hiterland. În Grecia propriu-zisă numărul operelor toreutice este minim în inventarele funerare, cu rare excepţii bogate în vase de aur şi mai ales de argint. Este de altminteri singura modalitate prin care atare lucrări toreutice au ajuns pînă astăzi. Mai accesibil ca preţ şi provenienţă decît aurul, argintul, deşi se lucra mai greu, era întrebuinţat pe scară largă fiindcă cizelarea, datorită rezistenţei materialului, dăinuia mai mult, vasele rămînînd în folosinţă veacuri de-a rîndul.
Spre deosebire de epoca arhaică, perioada clasică greacă lărgeşte cercul utilizării văsăriei cizelate de la stricta destinaţie votivă sau cultuală din sanctuare, la cea privată, a oamenilor cu dare de mînă. Cum spuneam, aproape toate formele ceramice îşi au pandantul lor în bronz, în argint şi mai puţin în aur. Argintarea şi aurirea, parţială ori totală, sînt folosite pe scară largă. Aceasta nu înseamnă că vasele de metal sînt preponderente ceramicii de uz comun, chiar în varianta de lux a vaselor lucrate şi decorate de ceramişti şi pictori vestiţi, care uneori le şi semnează. Lumea mediteraneană greacă n-a dispus decît după capturarea de către Alexandru cel Mare a tezaurelor persane de o reală bogăţie de aur şi argint, reflectată în mai marele număr de podoabe şi opere toreutice ajunse pînă astăzi. În acelaşi timp, s-au înmulţit însă şi cei ce voiau să posede atare veselă de lux, astfel că succedaneele ceramice au trebuit să facă faţă enormului apetit pentru lux al claselor de mijloc.

Din Egipt sau Asia Mică sînt peste tot importate în secolul al II-lea î.e.n. vasele de faianţă, cum este acela descoperit într-un mormînt din secolul al II-lea î.e.n. de la Salonic (il. 288).
Un mare toreut al epocii clasice a fost Mys, fiul lui Hermias, înscris în lista toreuţilor de către Plinius şi Atenaios; perioada activităţii sale a fost fixată de Salvatore Settisinfo în prima jumătate şi la mijlocul secolului al IV-lea î.e.n., graţie unei inscripţii ateniene unde e numit străin domiciliat în cetate şi plătind impozite egale cu ale cetăţenilor de drept. Pausanias (I, 28, 2) consemnează că Mys a cizelat lupta Lapiţilor cu Centaurii pe scutul Atenei Promahos de pe Acropole, operă a lui Fidias, executată pe la 460—450, dar căreia scutul respectiv îi va fi fost adăugat după aproape un veac. Mys a lucrat mult şi după „cartoanele” lui Parrasios, ce vor fi circulat o bună bucată de vreme după moartea pictorului. Faima lui Mys este evocată deseori de Marţial (VIII, 34, 1; VIII, 51, 1; XIV, 95, 2), alături de cea a altor toreuţi celebri ca Miron, Policlet şi a celui mai mare dintre toţi, Mentor. Mys, ca şi Mentor, stîrneşte admiraţia lui Properţius (III, 9, 14), cel dintîi pentru molaticele vrejuri de acant pe care le cizela. Un vestit skyos al lui Mys avea nodul lui Herakles pe toartă şi era împodobit cu scene din Pieirea Troii; un distih elegiac înscris pe vas ar fi atestat relevanţa parrasiană a imagisticii:

„Operă sînt a lui Mys şi-a Troiei aiacidică luare
O-nfăţişez cum era pe-al Iui Parrasios tablou !”

Dar toate acestea nu sînt decît mărturii literare, nesusţinute de opere originale ale marilor maeştri, pe cale de dispariţie la începutul imperiului roman. Din diverse perioade încă prea puţin precizate ale veacului al V-lea î.e.n., ieşite la iveală din locuri îndepărtate unele de altele, dar unitare prin tematica lor, ne-au parvenit cîteva fiale mesomfalos, cu friză circulară continuă la interior, reprezentînd cvadrige în cursă. Toate sînt de socotit, pe bună dreptate, sub raport imagistic şi plastic, succesoare ale celebrelor cvadrige de pe monedele siracuzane şi conexe, realizate de vestiţii gravori monetari despre care s-a vorbit în capitolul respectiv. Fiala de la Diuvanli (Muzeu Plovdiv) are cele patru cvadrige (il. 292) damaschinate în aurinfo, în ele aflîndu-se aurige şi hopliţi. Astfel de piese se lucrau de obicei pereche, cum sînt cele de la Metropolitan Museuminfo, în cvadrigele în galop figurînd Nike cu respectiv Herakles, Atena, Ares şi Dionysos în splendidă cizelare realizată în relief mediu. Gisela Richter atribuie cele două fiale de la British Museum, cu tematică similară, aceluiaşi veac al V-lea; descoperite fiind în sudul Franţei, între Nisa şi La Turbie. Pe una din piese a fost adăugată şi a cincea cvadrigă (Nike în car cu Hermes).
Moda cvadrigelor de pe fialele metalice, răspîndită, cum s-a văzut, din Tracia pînă în sudul Franţei, trece în epoca elenistică şi la forme similare ceramice. Fialele cu firnis negru lucrate la Cales, în Campania, lîngă Capua, între al doilea sfert şi finele veacului al III-lea, au atare decor în relief. Ceramiştii de la Cales aveau la îndemînă doar toreutica produsă în zonă pentru succedaneele lor de argilă menite unei largi clientele sărace doritoare de substitute de vase de lux. De aceea cred că are dreptate Gisela Richter cînd sugerează ca loc de producere al fialelor de argint, răspîndite atît de departe, în variante repusate ori damaschinate, atelierele toreutice din sudul Italiei, fapt atestat de existenţa la Metropolitan Museum a mai multor fiale caleniene de ceramică care copiază mai mult ori mai puţin fidel-pe cele de argintinfo (în special pe cea cu apoteoza lui Herakles). Spre deosebire de fialele caleniene, decorate cu reliefuri în interior, ceva mai tîrziile boluri megariene, relevînd şi ele de la toreutica vasculară, au decoraţia în relief la exterior.
Atare ceramică a fost numită megariană fiindcă s-a descoperit prima oară la Megara, dar ea era produsă concomitent în multe alte locuri, inclusiv în Attica. Ulterior ea a fost imitată şi în Tracia, iar mai apoi chiar în lumea geto-dacică.

În a doua jumătate a veacului al V-lea şi în cel următor devine comună oglinda discoidală de bronz cu capac din acelaşi metal, ornamentat cu figuri în relief, deseori argintate spre a contrasta cu auria culoare a bronzului. Capacul cu Satir tînăr de la Metropolitan Museum, ori cel cu Afrodita şi Pan jucînd un joc, de la British Museum (secolul al IV-lea î.e.n.), sînt deosebit de reprezentative. Printre cele mai răspîndite reprezentări pe astfel de oglinzi sînt Afrodita şi Eros, Dionysos şi Ariadna, lupta dintre doi Pani, Marsias şi sclavul scit, Nike, Nereidele sau Ganimede purtat de vulturul lui Zeus. Să pătrundem acum în mediul scitic, unde vom găsi încă în secolul al VI-Iea î.e.n. un important monument toreutic al arhaismului grec, anume suportul circular de aur gravat al unei oglinzi de argint provenită din kurganul nr. 4 de la Kelermes (il. 293). Respectivul cîmp e împărţit în 8 triunghiuri în care sînt reprezentaţi afrontaţi heraldic sfincşi, lei în luptă, sfincşi retrocefali, Muma Fiarelor înaripată cu tigri (?) în mîini etc. Orientalismul iconografic este evident, dar ductul stîngaci al liniei, mai degrabă poticnit, precum şi hieratismul heraldic nu rimează nici cu ceea ce ştim din toreutica Orientului Apropiat, nici cu dezinvoltura glipticii insulare arhaice. Avem de a face, oricum, cu un toreut grec, poate din Ionia; spun oricum fiindcă mentalitatea zoomorfă, în ciuda tuturor scăderilor de execuţie, este totuşi naturalistă.
Dacă oglinda de la Kelermes acuză mai degrabă un orizont artizanal decît artistic, în kurganele din sudul Uniunii Sovietice vom distinge în veacurile al V-lea şi al IV-lea trei categorii toreutice: cea a operelor desăvîrşite ale artiştilor greci, cea artizanală a toreuţilor sciţi şi o categorie intermediară, de strictă factură elenică, dar de realizare artistică mediocră, categorie ce s-ar putea pune pe seama unor emuli locali ai toreuţilor greci, lucrînd pentru clientela scitică, în oraşele greceşti de pe coasta nordică a Mării Negre.
Prima categorie e ilustrată pentru secolul al V-lea de piesele din aur şi argint din kurganul de la Soloha: poate de pe la începutul veacului, cupa sferică de argint parţial aurită, reprezentînd sfincşi afrontaţi, apoi cupa hemisferică de argint aurit cu friză centrală, înfăţişînd vînătoarea leului de către călăreţi sciţi, în fine fiala mesomfalos de aur, acoperită la exterior cu un dens registru de zoomahie (il. 294), trădînd în ciuda naturalismului elenic al execuţiei, o teamă de gol tipic barbarăinfo. Din kurganul de la Certomlîk provine fiala de argint gravat şi aurit, cu trei picioare şi două toarte în zona cărora e figurată o cariatidă vegetalopodă ce ne duce cu gîndul la ependyma (tunica scurtă) vegetală a celor din mormîntul tracic de la Şvestari (Bulgaria, începutul secolului al III-lea î.e.n.). Complexului funerar de la Certomlîk mai aparţin şi vestitul gorytos (toc de arc) de aur, precum şi amfora de argint aurit, decorată pe corp cu palmete, vrejuri şi păsări, iar la partea superioară cu două registre, unul mitic, deasupra: grifoni devorînd cerbi, iar altul realist, inferior: sciţi prinzînd cai sălbatici. Prin eleganţa şi rarefierea motivelor, fericita lor îmbinare şi perfecta execuţie naturalistă, amfora de la Certomlîk (il. 295) se numără printre capodoperele toreuticii greceşti din veacul al V-lea î.e.n. Veacului al IV-lea î.e.n. (datarea este bineînţeles cea a complexului funerar) îi sînt reprezentative în mediul scitic cîteva remarcabile opere toreutice greceşti, lucrate pentru   aristocraţia   acestei  etnii.   Înaintea tuturor, binecunoscutul vas globular de argint, cu gît cilindric, pe pîntecul căruia sînt reprezentaţi sciţi şezînd, în diverse atitudini şi gesturi (il. 296); tematica este foarte asemănătoare cu cea a vasului de aur de la Kul-Oba, deşi cel din argint provine din kurganul nr. 3 de la Cestie Kurganî de la Voronej. Ambele sînt celebre prin modul în care înfăţişează intimitatea vieţii cotidiene a sciţilor (cîtuşi de puţin străini atenienilor, de pildă, prin aceea că formau majoritatea „poliţiei” lor urbane). Un scit încordîndu-şi arcul, altul smulgîndu-i un dinte stricat unui tovarăş de arme, doi suliţaşi sciţi stînd de vorbă, un scit bandajînd piciorul altuia rănit în luptă, iată imagistica vasului de la Kul-Oba (il. 298), nu mai înalt de 13 cm. Cele trei vase globulare de argint din acelaşi kurgan au registre centrale zoomorfe: unul cu raţe şi peşti, altul cu cerb atacat de leu şi leoaică, în fine al treilea cu o strînsă zoomahie reală şi fantastică (grifoni atacînd un caprideu).

Cea mai complexă piesă de la Kul-Oba este însă fiala mesomfalos de aur, unde motivul tradiţional al petalelor de lotus a devenit cadrul figurării paratactice recurente a unor capete de Meduză, Sileni, mistreţi şi pantere. Să fie oare ea cvasicontemporană cu similara fială mesomfalos de la Panaghiurişte, ale cărei petale de lotus devin cadrele unor capete de negri, micşorate în cercuri concentrice spre centru? Doar două piese absolut identice, lucrate după acelaşi „carton”, pot fi plasate într-un răstimp mai bine precizat. Este vorba de gorytele de aur descoperite, respectiv, la Karagodeuaşinfo şi în mormîntul regal de la Vergina (il. 300), deci databile în a doua treime a secolului al IV-lea î.e.n. A doua categorie toreutică din mormintele tumulare scitice este cea artizanală, produsă de meşteri locali. Voi cita doar două exemple. Primul se referă la o piesă de harnaşament tipic scitică: frontalul căpăstrului de cal. Multe din atare aplice sînt lucrate în formă de peşte.
Celei realizate de toreuţi greci, descoperită (nu se ştie nici astăzi cum a ajuns acolo, împreună cu alte aplice artizanale scitice) în Germania, la Vettersfelde (Antikensammlungen, Berlin Vest), Furtwängler i-a recunoscut obîrşia artistică greacă, datînd-o în jurul anului 500 î.e.n. Un frontal similar descoperit la Soloha (doi peşti lipiţi; il. 299), ori altul la Stînceşti (Moldova), cu cap de mistreţ — printre atîtea asemănătoare — sînt opere artizanale netăgăduibile, ce relevă, în cazul ultim, ancestrala opţiune pentru monstromorfoză. Al doilea exemplu de artizanal toreutic scitic este poate chiar mai vechi decît peştele de aur de la Vettersfelde. E vorba de cupa din acelaşi metal din kurganul nr. 1 de la Kelermes, cvasicontemporană oglinzii deja amintite. Registrul superior de păsări şi cel inferior de patrupede (il. 302) nu ne pot lămuri, datorită lipsei de meşteşug, dacă fiinţele reprezentate sînt în zbor sau respectiv în fugă. A treia categorie toreutică a mediului scitic se menţine în cadrele estetice şi tehnice ale toreuticii greceşti, dar lipsa de rigoare a profilurilor precum şi alura cvasiartizanală a decoraţiei subsidiare o atribuie limpede unor persoane calificate dar nu experte. Kalatos-ul de aur decorat cu grifoni de la Balşaia Blisniţa (il. 301), datînd din secolul al IV-lea î.e.n., este un exemplu elocvent.
Impactul dintre toreutica greacă şi cea scitică tradiţională nu a fost lipsit de urmări. Dacă arta Iranului preahemenid contribuise la abandonarea mentalităţii plastice a realizării în lemn şi os a motivului animalier, atunci cînd acesta avea să fie lucrat în metale, arta greacă a impus repertoriul antropomorf, chiar dacă acesta rămîne schematic în cazul ritonului de aur de la Merdjani ori a plăcii trapezoidale de veşmînt de la Gheremesov. Emulii meşterilor greci ajung la mulţumitoare rezultate naturaliste, în cazul, de pildă, al decoraţiei vestimentare ajurate, reprezentînd doi arcaşi sciţi adosaţiinfo, piesă provenind din kurganul de la Kul-Oba. Se naturalizează însuşi stilul motivului animalier, devenind mai fluent, cu linie de contur precisă, chiar imperativă, iar suprafeţele capătă un relief rotunjit, de o mai mare plasticitate: cazul unei plăci triunghiulare de aur reprezentînd un vultur atacînd un mielinfo (kurganul nr. 4 de la Şapte Fraţi, secolul al V-lea î.e.n.). Motive tipic greceşti ca palmeta intră în repertoriul artizanal şi constituie cel puţin o alternativă de principiu la vegetalizarea in extremis a motivului animalier, precum stă mărturie decoraţia de aur pentru căpăstru de la Balşaia Zimbalskainfo (începutul secolului al IV-lea î.e.n.). Pe emulii locali ai toreuţilor greci, vrejul vegetal umplînd pînă la refuz cîmpul decoraţiei pare să-i fi atras în chip special, cum s-ar deduce din brăţara tubulară din aur de la Kul-Obainfo.
Contactul nemijlocit al lumii tracice cu cea elenică, relativa ei înscriere într-un spaţiu mult mai limitat şi mai omogen decît cel scitic, ca şi continuitatea neîntreruptă între perioada clasică şi cea elenistică (tulburată în mediul scitic datorită stabilirii sarmaţilor în nordul Pontului Euxin, dar consolidată în cel tracic prin apariţia regatelor elenistice ca forme de guvernămînt cvasisimilare regatelor traco-geto-dacice) fac ca toreutica tracică autohtonă să se dezvolte de timpuriu în permanentă paralelă cu cea greacă.

În cadrul acestui orizont artistic putem vorbi de opere greceşti importate şi de opere locale, datorate unor toreuţi traci, mai mult ori mai puţin pricepuţi. Decoraţia fitomorfă, zoo- şi antropomorfă îşi are stilul ei inconfundabil, chiar şi în cazul celui mai scăzut artizanal. Caracteristica principală a acestui stil, care nu derivă dintr-al lucrului lemnului şi osului, este organicitatea reprezentării, fie şi a celei mai nemeşteşugite realizări. Acromegalia şi zoomorfismul nu îmbracă forme fantastice, nu tind către vegetal cu orice chip.
Peisajul toreutic în chestiune se împarte, cît priveşte descoperirile, în două regiuni distincte: la sud de Balcani importurile greceşti sînt mai numeroase, fără să lipsească produse locale înscrise pe un larg evantai artizanal, de la medalionul de aur de la Pazargik (sfinx cu corp reduplicat, semnificînd un spor de putere a reprezentării, secolul al VI-lea î.e.n.), la aplica de la Diuvanli (plăcuţă rectangulară de argint, înfăţişînd pe Nike cu coroană în cvadrigă din faţă, jumătatea secolului al V-lea î.e.n.; motivul cvadrigei din faţă pare a-şi avea originea în cel similar de pe amforele panatenaice; oricum el este atestat şi în sculptură, pe una din metopele templului C de la Selinunt, unde este figurată cvadriga lui Apolo; piesa este acum la Muzeul Naţional din Palermo. O bigă din faţă, purtînd-o pe Atena, figurează pe un crater apulic de la Ruvo, de pe la 380 î.e.n., deci cu mult ulterior aplicei de la Diuvanli) şi pînă la mai frustele platbande de argint de la Loveţ (secolele al V-lea — al IV-lea), ori Panaghiurişte I (a doua jumătate a veacului al IV-lea î.e.n.); la nord de Balcani pînă la nord de Dunăre predomină în chip covîrşitor acel facies traco-getic al toreuticii, îmbogăţindu-se mereu prin spectaculare descoperiri. Atît la sud cît şi la nord de Balcani sînt prezente forme de vase „ahemenide”, în primul caz importuri greceşti, într-al doilea prelucrări artizanale în larga categorie a fialelor mesomfalos cu pereţi înalţi, ori a vaselor cu gît cilindric şi corp globular sau ovoidal. S-a speculat copios pe tema influenţei persane în Tracia, ca urmare a prezenţei acolo a armatelor Marelui Rege în vremea războaielor greco-persane. Dacă nu acceptăm postulatul, deja amintit, conform căruia de la începutul secolului al V-lea î.e.n. toreutica greacă este, în genere, o koiné eleno-ahemenidă, optica influenţei directe a toreuticii iraniene asupra celei tracice nu poate duce decît la analogii subiective (formale şi decorative) şi, implicit, la concluzii ce măresc confuzia şi subminează orice încercare de sinteză. Corolarul unei atare optici nu poate fi decît gruparea materialului pe ateliere (Agighiol şi Letniţa), în spiritul cercetărilor ceramologice, şi o cronologie bazată pe analogii eteroclite şi nu pe procentajul unor tipuri precis conturate în diversele descoperiri din amintita regiuneinfo.
Ca rezultat al iradierii sudice, eleno-tracice, în veacul I î.e.n. produsele toreutice de factură traco-dacică apar şi în interiorul arcului carpatic, perfect consunante ca stil cu cele contemporane de la sud de Dunăre. Acesta ar fi un reper de datare ceva mai sigură, în marele context toreutic nord-balcanic de la finele elenismului. Un altul, dintr-a doua treime a secolului al IV-lea î.e.n., este prezenţa în marele mormînt regal de la Vergina a unei căni de argint cu detalii decorative aurite, perfect identice ca formă şi mărime cu ornamentica şi dimensiunile generale ale cănii nr. 147 din marele tezaur de argintărie descoperit în ianuarie 1986 la Rogozen, în Bulgariainfo. În fine, repere cronologice sînt şi descoperirile in situ de opere toreutice îngropate cu ceramică greacă ori cu alte obiecte lesne databile (cazul tezaurelor de la Agighiol, Vraţa, Peretu etc). Între aceste mari jaloane trebuie să funcţioneze serierea cronologică bazată în primul rînd pe comunităţile de mentalitate decorativă ale obiectelor din depozite şi în ultimul rînd pe gradul de abstractizare şi de îndepărtare de la organicitatea figurilor, criteriu valabil în cel mai înalt grad doar în cazul iconografiei monetare, fiindcă monedele erau emise de o unică sursă a puterii tribale, pe unitatea de timp respectivă.
În ciuda unei bibliografii abundente şi a mai multor încercări de prezentare globală, mai arheologizante ori mai scientiste sub raportul obsesivelor analogii, o istorie a toreuticii traco-dacice rămîne încă un deziderat, cu atît mai puternic cu cît monumentele sînt foarte numeroase. Atare istorie zonală şi unitară din punct de vedere temporal poate fi scrisă numai pe baza unei gramatici a formelor şi ornamentelor, în care principiile analogiei şi anomaliei să se îmbine nuanţat cu tot repertoriul imagistic furnizat de alte surse (monetare, ceramice, reliefuri în piatră etc).

Dau doar două exemple. Pentru primul, mă număr printre cei dintîi pledanţi ai lui. Este cazul figurării zeităţii Bendis-Diana-Mumă a Fiarelor şi a naturii neumanizate pe diverse monumente ale toreuticii traco-dacice, pe unele monede geto-dacice, în ceramica greacă şi autohtonă etc.info. Ulterior studiului meu apărut pentru prima oară în Numismainfo, imagini mai noi vin să confirme numen-ul şi larga răspîndire a acestei zeităţi în lumea greacă şi tracică, precum şi figurarea ei similară cu cea sau cu cele de pe monumentele avute de noi în vedere. Schauenburg evidenţiază apariţia lui Bendis pe craterele apulice şi lucanice din sudul Italieiinfo, Colart şi Ducrey pe reliefurile rupestre de epocă romană de la Filippi (Macedonia), unde zeiţa e figurată şi cu ramura în mînăinfo, aidoma imaginilor de pe monedele dacice sau de pe cupa ceramică de la Popeşti; Popov vede în cunoscutul relief de la Copenhaga (Gliptoteca Ny Carlsberg, provenit de la Pireu) hierogamia lui Bendis şi a lui Delopates pe care o conexează reprezentării de pe aplica de harnaşament din tezaurul de la Letniţainfo; Gherasimova-Tomova identifică vestimentaţia feminină din Tracia cu cea purtată de Bendisinfo, iar Danièle Berrangerinfo accentuează rolul lui Bendis printre Nimfe. În fine, apariţia lui Bendis pe o fială mesomfalos (nr. 100) şi pe cel puţin trei din cănile (nr. 154, 155, 157 dacă nu şi 159) tezaurului de la Rogozen sper că va repune în discuţie şi confirma întreaga ei icoconografie conexă. Al doilea exemplu se referă la deja pomenitele cariatide sculptate în piatră din mormîntul tracic de la Şvestari. Am arătat că veşmîntul lor vegetal scurt (ependyma) poate fi corelat protomei de cariatidă cu braţele ridicate (poziţie identică celor din monumentul citat) de pe fiala tripodă de la Certomlîk (secolul al V-lea î.e.n.). Dar deşi s-au invocat zeci de presupuse analogii, nimeni n-a interpolat respectivele figurări tracice între cea abia amintită şi cariatidele „vegetale” ihtiopode, încadrate de tauri înaripaţi de pe un capitel colosal din agora Salaminei din Cipru, datat pe la 350 î.e.n. şi figurînd în catalogul de sculpturi greceşti şi romane al Muzeului Britanic sub nr. 1510. Or, Bendis cu ramuri în mîini şi ependyma vegetală apare în dansul ritual de pe cupa ceramică de la Popeşti.
Ritonurile de metal greco-persane sînt numeroase în Tracia, ca şi cele de factură locală. Există şi tipul tarentin, de import, cu friză antropomorfă sub buză, dar lipsit de toartă. O specioasă variantă a genului este cel de la Poroina. Friza i-a fost adăugată în stilul specific artizanal al figurărilor toreutice tracice, ceea ce dovedeşte că cel puţin unele din atare piese venite din sudul Italiei aveau gîtul lis spre a li se putea cizela o decoraţie mitică locală adecvată, faptul fiind perfect pertinent cu mentalitatea acelor toreuţi greci care cîştigau bine de pe urma clientelei lor barbare. Paharele bitronconice cu mijlocul îngust spre a putea fi apucat ori flacoanele de argint, ambele tipuri avînd fundul bombat ca să nu fie puse jos decît golite (Peretu, Agighiol etc.), par a fi o invenţiune traco-getică; acelaşi lucru se poate susţine şi despre vasele de băut în formă de cap uman, un exemplar de argint existînd în tezaurul de la Peretu, iar altele cîteva, de ceramică locală, provin din  descoperirile de la sud de Dunăre. Unul din vasele tezaurului de la Rogozen ne-a dezvăluit şi numele toreutului care l-a lucrat: Disloias, unica semnătură toreutică de epocă greacă certificată de predicatul „a făcut” (epóiese).
În încheierea celor spuse despre toreutica epocii clasice greceşti va trebui să amintim extraordinarul crater de la Derveni (pe la 330 î.e.n.), care prevesteşte barocul decoraţiei elenisticeinfo. El este din bronz ce pare aurit fiindcă metalul conţine aproape 15% zinc, iar figuraţia de pe corp se referă la cultul lui Dionysos, înfăţişînd Satiri şi Menade în basorelief. Pe umerii craterului, de fiecare parte a toartelor cu volute în centrul cărora sînt amplasate embleme (discuri centrale lucrate din foaie de metal în relief cizelat) cu capul lui Herakles, se află aşezată cîte o pereche de statuete de bronz turnate în ceară pierdută (Dionysos şi Satir şi, respectiv, două Menade). Acestea din urmă alcătuiesc un grup tematic (il. 304) întrucît Menada din stînga, trează, arată cu degetul către cea din dreapta, adormită. Este un grup unic în plastica greacă, al cărui remarcabil aport constă în integrarea prin gestică a spaţiului dintre cele două statuete. Relaţia şi tensiunea spaţială îmi par mult mai puternice decît cele dintre Zorile şi Amurgul ale lui Michelangelo din capela Medicilor de la San Lorenzo, Florenţa.

Toreutica epocii clasice se caracterizează deci prin consolidarea comunităţii artistice greco-persane, prin perfectul naturalism şi organicitatea motivului animalier şi vegetal, precum şi a celui antropomorf, transmise toate trei în mai mică măsură mediului scitic, de la marginea căruia iradiau centrele de producţie de obîrşie ateniană, şi în covîrşitoare măsură celui tracic. Relaţiile comerciale difuzau, deopotrivă, spre vest, nord şi extremul est produsele toreutice ale centrelor sud-italice, dintre care în frunte se situau Tarentul şi Posidonia.
Vasele din argint şi aur se desacralizează, fără însă a căpăta un caracter endemic, ca în veacurile următoarei perioade elenistice.
Demarcarea celor două epoci este pur convenţională. Expediţia asiatică a lui Alexandru repotenţează caracterul mixt, greco-persan, al toreuticii şi alimentează cu metal preţios pe făuritorii acestei arte, sau mai bine spus pe beneficiarii ei. Formele se diversifică în ceea ce priveşte văsăria uzuală, iar obiectele de toaletă sînt acum cu precădere din argint. Bogăţia sudului antic al Rusiei atrage acolo, în cetăţile greceşti litorale, dar şi către căpeteniile sarmate din hinterland, multe piese toreutice din argint, difuzate din Grecia pe cale comercială şi mai puţin executate la faţa locului, ca în pepioada anterioară (cazul tezaurului de la Novocercask, compus din fiale şi aplice din argint aurit, descoperite într-un mormînt princiar sarmatic).
Operele remarcabile ale acestei arte sînt cu precădere din argint, iar vasele de băut deţin o poziţie privilegiată, în diverse forme alături de cele tradiţionale (cantaros, kylix ori fiala mesomfalos), impunîndu-se pe scară largă în mediul grecesc, dar şi în cel tracic conex: fialele ahemenide, bolurile ahemenide adînci, cu corp semiglobular, gît şi gură evazată, ritonurile de cele mai felurite forme sau cănile în chip de capete umane. Atare peisaj al toreuticii din perioada elenistică timpurie este de completat cu obiectele de toaletă cum sînt recipientele de parfum, ca acela argintat, în formă de amforă, de la Bolsena, lucrat probabil în Apulia (acum la Metropolitan Museum; il. 305), pixidele ori oglinzile cu capace cizelate, din argint sau bronz argintat. Spre deosebire de a doua fază a epocii elenistice, balsamariile şi pixidele au o decoraţie foarte sobră şi redusă, executată îndeobşte prin gravare, iar capacele de oglinzi sînt de obicei în întregime din argint, ceea ce reprezintă, faţă de vremurile clasicismului, un simptom de mai largă distribuţie a bogăţiei. Există, desigur, şi forme insolite, cum e aceea a vasului bitronconic argintat şi cu capac conic, ale cărui toarte figurează Satiri întorşi acrobatic pe spate (il. 303). El a fost descoperit la Kerci şi se află la Ermitaj. Un alt tip de vas, mai puţin cunoscut astăzi, dar se pare că destul de frecvent în Grecia începînd cu finele veacului al IV-lea î.e.n., este aşa-zisa fială „cu ove”, cunoscută în bronz argintat prin exemplarul din tezaurul de la Paterno, în Sicilia, lîngă Cataniainfo, aflat (il. 306) acum la Pergamon Museum. Asemenea fiale sînt reprezentate şi în decoraţia arhitectonică, de pildă pe friza Tolos-ului de la Epidaur.
La începutul perioadei elenistice (331 î.e.n.) apar ceva mai sus amintitele embleme care decorează fundul vaselor de băut; emblemele sînt lucrate separat, uneori în altorelief sau relief detaşat, şi lipite apoi la cupe; ele vor avea o lungă carieră în văsăria de argint elenistică şi romană. Printre exemplarele timpurii de vase cu embleme se numără kylixul de argint de la Kerci (Ermitaj; il. 308). Pereţii exteriori ai aceloraşi vase de băut încep să se acopere cu decoraţiuni vegetale, la început gravate, iar apoi şi modelate, pentru a evolua către altorelief şi aplicaţiuni, în ultimele secole ale elenismului. În toreutica tracică, cam după 200 î.e.n., vasele de argint devin sensibil minoritare faţă de aplicele de harnaşament artizanale, uneori foarte elaborate, alteori stilizate şi ajurate.
Nu ştim dacă văsăria de aur era lucrată numai în fastuoase garnituri ori şi în piese separate, ca în epocile arhaică şi clasică. Fiala mesomfalos de aur de la Metropolitan Museum, decorată cu patru rînduri concentrice de ghinde, provine dintr-o achiziţie de pe piaţa de antichităţiinfo, iar faptul că greutatea ei este înscrisă în caractere punice din secolul al III-lea î.e.n. nu ne poate spune prea mult. În tot cazul, garniturile somptuare aparţineau basileilor sau omologilor lor tracogeţi şi este probabil ca piesele separate să reprezinte fie desfaceri şi înstrăinări de complexe, fie destinaţii cultice.

În 1949 a fost descoperit la Panaghiurişte vestitul „serviciu de băut” din aur, compus dintr-o fială mesomfalos decorată cu trei şiruri concentrice de capete de negri şi unul de ghinde, trei ritonuri „tarentine” (2 capete de cerb şi un cap de berbec) cu toartă şi registru figurativ sub buză, un riton „ahemenid” cu protomă de ibex, contaminat cu tipul tarentin fiindcă are registru figurativ sub buză, dar nu are toartă, trei căni în formă de capete feminine (două de amazoane şi o „Atenă”), cu baze de aşezare şi toarte, precum şi o amforă fără picior (riton) şi toartele în formă de centauri. Cu excepţia fialei, toate vasele au orificii de scurgere. Amfora e de tip „ahemenid” şi trimite la un mai vechi prototip de argint descoperit tot în Tracia sud-balcanică, şi anume la amfora (din primul pătrar al secolului al V-lea î.e.n.) de la Kukuva Moghila, de lîngă Diuvanli. Pe ritonuri (il. 310) figurează scene sau personaje însoţite de inscripţii identificatoare, cu litere punctate: Judecata lui Paris, Herakles şi Teseu, Dionysos şi Eriope, Nike-Hera-Artemis şi Apolo. Acest tezaur, datat în jurul anilor 300 î.e.n., a stîrnit, din punct de vedere iconografic, discuţii în ceea ce priveşte figuraţia de pe amforă: şapte personaje (mai multe cu barbă decît fără) asaltînd uşa întredeschisă a unui edificiu prin care se strecoară jumătatea de corp a unui sclav (cam estropiat după alura sa). D. Toncev credea că e reprezentată descoperirea lui Ahile la Scyros, printre fiicele lui Lycomedes. Erika Simoninfo vedea pe Cei Şapte contra Tebei, H. Hoffman pe Herakles şi Iolaos în personajele din dreapta porţii, ocupate cu divinaţia într-un ficat. Georges Rouxinfo,  recurgînd la  o legendă relatată de Euripide în Andromaha (v. 1085 — 1165) eşafodează ipoteza uciderii lui Neoptolem, refugiat în sanctuarul de la Delfi, de către delfienii îmboldiţi de Oreste, duşmanul său neîmpăcat. John G. Griffithinfo argumentează că toreutul ar fi înfăţişat o scenă din viaţa zilnică: bărbaţii după un banchet se duc într-un lupanar unde leno le închide poarta în nas. M. Daumasinfo revine la soluţia Celor Şapte contra Tebei. N-am făcut decît să enumerăm selectiv cîteva interpretări. Înclinînd către „lectura” lui Griffith, opinia mea este că e vorba de o scenă în spiritul comediei noi (cum ar putea sugera plautiana Bacchides, inspirată după cea similară, dar pierdută, a lui Menandru: Dís exapatôn; în Bacchides a lui Plaut, actul IV, scena IX, sclavul Hrysalus, ieşind de la Bacchis cu o scrisoare în mînă, asemuie întreaga intrigă amoroasă, precum şi pe participanţii la ea, în frunte cu sine, cu asediul şi luarea Troiei, cu vestiţii eroi care au participat la războiul troian): asaltul porţii unei hetaire, adevărată ispravă eroică, primejdioasă, caracterul ludic şi ironic al ansamblului fiind subliniat de cercetarea mantică a sorţilor temerarei acţiuni. Pandantul tezaurului de la Panaghiurişte în mediul toreutic nord-tracic este cel recent descoperit la Rogozen, compus din 165 vase de argint, lise, cu decoraţie vegetală, zoo- şi antropomorfă, parţial aurită. În uriaşul tezaur se află şi o piesă mai veche, un pahar cu fundul bombat, ca la Agighiol etc. Acest depozit (il. 311) este de pus în legătură cu cele de la Radiuvene şi Lukovit, iar datorită prezenţei amintitei căni identice din principalul mormînt regal de la Vergina, cred că ansamblul poate fi datat în jurul anului 300 î.e.n. Importanţa acestui tezaur este deosebită pentru cronologia relativă a descoperirilor toreutice tracice de la nord de Balcani, cît şi pentru legăturile meşterilor respectivi cu regatul Macedoniei.
Aurul şi argintul, devenite mai accesibile în perioada elenistică, centrele de realizare ale vaselor metalice sînt şi mai multe şi mai active chiar din primele decenii ale noii epoci. În afară de Ionia (unde se presupune că a fost lucrat tezaurul de la Panaghiurişte), Attica deţinea prin tradiţie un loc de frunte, alături de Macedonia şi Pelopones. Importanţa sudului Italiei şi a Alexandriei ca producătoare însemnate de bunuri artistice de acest gen, chiar de la începutul secolului al III-lea, a fost de curînd restabilităinfo.
Într-a doua parte a epocii elenistice, deci după 200 î.e.n., fiala mesomfalos cedează prioritatea celei cu ove, vasele de băut au în genere picioare scunde, cel mai răspîndit fiind bolul hemisferic, ovoidal sau conic, fără picior sau decoraţie (mástos), avînd doar un simplu profil sub buză. În secolele al II-lea — I î.e.n., formele se generalizează într-atît încît le regăsim identice din Siria pînă în Spaniainfo.

Amintitul bol de argint pare a urma tipologic şi cronologic bolurile siriene de sticlă despre care s-a vorbit în capitolul respectiv. La finele veacului I î.e.n. şi la începutul celui următor, el e prezent şi în depozitele toreutice din mediul tracic, dacic şi celtiberic. Trebuie menţionat însă că în interiorul arcului carpatic, ca urmare a unei creativităţi locale şi a influenţelor bolurilor ceramice „megariene” sau „deliene”, imitate pe coasta tracică a Pontului Euxin, şi difuzate la nord de Dunăre şi în mai mică măsură în zona intracarpatică, acele mastoi capătă picioare tubulare înalte şi baze emisferice, decorate fiind cu fruste frunze de acant, atît pe corp, la exterior, cît şi pe bazele emisferice: este vorba de piesele din tezaurul de la Sîncrăieni. Bolurile decorate la interior cu embleme sau medalioane rămîn şi în această vreme în modă. Recipientele de toaletă sînt împodobite acum, spre deosebire de secolul al III-lea, cu reliefuri înalte. Grăitoare în acest sens sînt alabastrul şi pixida de argint (il. 307, 312) de la Palaiokastron, în Tesalia (acum la Muzeul Naţional din Atena), datînd probabil din jurul anului 100 î.e.n. Majoritatea argintăriei elenistice tîrzii a pătruns în mediul roman din ultimul veac al republicii, pe cale de cucerire, spoliere etc. Copiată acolo de toreuţi greci, o regăsim în descoperirile arheologice databile în primul veac al imperiului.
De la jefuirea Corintului de către Mummius (146 î.e.n.; Plinius, Istoria naturală, 35, 24) pînă la procesul pledat de Cicero împotriva verosului Verres, spoliator de bunuri toreutice al Siciliei, Roma avusese tot timpul să acumuleze imense cantităţi de capodopere greceşti de tot felul, să deprindă gustul lor, să pună pe meşterii greci să i le copieze şi, în fine, acum fericită posesoare, să-şi stigmatizeze moralmente şi penal îmbogăţiţii de ultimă oră, înavuţiţi pe căi devenite deja condamnabile. Se pare că în vremea lui Marţial (finele sec. I e.n.), un Harinus ce colecţiona tot felul de vase de argint (argenti genus omne) rămăsese singurul la Roma care mai avea originale de Myron, Fidias şi Mentor. În vremea lui Plinius cel Bătrîn atare opere toreutice ajunseseră atît de delicate, cu pereţii subţiri, încît nu se putea face nici un mulaj după ele (e quibus ne exemplaria quidem licerat exprimere tam opportuna iniuriae subtilitas erat; Ist. nat., 33, 157). Preţuri enorme erau plătite chiar pentru copiile de excelentă calitate: 10 000 denari pentru un bol lucrat de Pyteas (Plinius, Ist. nat., 33, 156) şi care înfăţişa binecunoscuta scenă, reprodusă şi pe geme (Furtwängler, A.G., pl. L, 1), redată şi de unul din mulajele descoperite la Begram, anume Diomede şi Odiseu furînd Palladiul troian. Tot Plinius se referă (op. cit., 33, 45—47) la un Zenodorus care nu era socotit cu nimic mai prejos decît vechii toreuţi, în arta sa de a modela şi grava, şi care a lucrat facsimilele cupelor lui Kalamis, atît de fidele originalelor încît cu greu putea fi sesizată vreo diferenţă între ele (ut vix ulla differentia esset artis). Trebuie precizat că existau copii de vase cizelate realizate prin batere şi categoria mult inferioară a pieselor obţinute prin turnare. Odată epuizate, cum arătam, originalele greceşti, a urmat perioada de copiere timpurie, legată atît de iconografia toreutică greacă a secolului al V-lea î.e.n., cît şi de cea elenistică, disponibilă totuşi în mai mare măsură decît prima. Ilustrative pentru atare epigonism toreutic sînt marile tezaure de la Boscorealeinfo, Pompei (Casa del Menandro), Hildesheim (Germania), Berthouville (Franţa; ne referim la piesele din primul veac e.n. care intră în compunerea acestui tezaur sacru eteroclit, ce se încheie la finele secolului al III-lea e.n.). Superbul crater cu vrejuri şi păsări de la Hildesheim, pus adesea în legătură cu gustul similar al decoraţiei vegetale de pe Ara Pacis, a dispărut în ultimul război. Din fericire, s-au păstrat copii ultrafidele, executate chiar în argint. Embleme superbe, în altorelief, apar pe fundul cupelor de la Hildesheim şi Boscoreale. Atît de mare era iubirea romanilor pentru produsele artei toreutice, încît puţinul lor mobilier era acoperit cu aplice de bronz sau argint aurit, cizelate în altorelief. În afara veselei utilitare (din argint) existau platouri pur decorative, fiale bogat uvrajate ori impunătoare prin sobrietatea cu care exhibau frumuseţea argintului pur. Din antichitatea greacă pînă astăzi rafinamentul unei vieţi îmbelşugate a fost mereu legat de calitatea artistică a argintăriei posedate de cineva. O istorie a toreuticii romane este astăzi posibilă datorită vastităţii materialului; în afara vaselor din metale preţioase, nu trebuie uitate armurile şi armele de bronz şi fier damaschinate, cuirasele, coifurile, aplicele, falerele şi piesele de harnaşament comune sau de paradă, cu bogate şi înalte reliefuri, uneori împodobite chiar cu intalii ori camee. Istoria acestei arte miniaturale în faza ei romană este posibilă, dar nu aici! De aceea ne vom mărgini la consemnarea cîtorva aspecte care să sugereze ceea ce ar trebui spus într-un volum aparte.

Ca şi în cazul podoabelor romane, catastrofa de la Pompei din 79 e.n. constituie un reper cronologic ferm. Formele vaselor de băut sînt în general cantaroide, mai înalte (cu corp înalt şi picior scund) sau mai scunde (cu corp scund şi inel de bază) şi doar două cu o singură toartă (corp cilindric sau tronconic concav). Decoraţia este de obicei vegetală, în altorelief excesiv, părţile excrescente fiind umplute cu plumb spre a li se conferi rezistenţă. Cupa de argint din „Casa lui Menandru” de la Pompei (il. 313) este un elocvent exemplu, alături de cele foarte asemănătoare descoperite nu demult la Hockwold în Norfolk, Anglia, de curînd restaurate şi publicateinfo. În afara decorativismului vegetal, cel figurativ, legendar sau istoric, ocupă un loc principal şi se poate afirma cu temei că propaganda romană găsea în domeniul toreuticii una din cele mai persuasive căi de penetraţie. Nu întîmplător un Clivus argentarius lega Forul roman de Palatin, iar după incendiul Romei, Nero rezervă acelor caelatores liberi, peregrini sau liberţi (anaglyptarii, argentarii, aerarii, aurifices, vascularii, corinthiarii) un cartier special, destul de mare spre a satisface, deopotrivă, comenzile particularilor şi ale curţii (care pentru nevoile ei îşi avea toreuţii familiae-ei imperiale). Vasele de băut cu scene mitologice, dar cu aluzii evidente la prezent ori pur şi simplu cele cu „subiecte actuale”, cu scene istorice, cum sînt perechea de cupe de la Boscoreale (lucrate pare-se în vremea lui Tiberius; pe una Augustus e reprezentat ca dătător al păcii şi războiului; il. 323, 324), au fost răspîndite în veacul I e.n. în tot imperiul, ajungînd chiar dincolo de frontierele lui, în cazul celor de la Hoby, în Danemarca. Această pereche este decorată, una cu episodul homeric al implorării lui Ahile de către Priam să-i restituie cadavrul lui Hector (il. 315), iar cealaltă cu două episoade din legenda lui Filoctet (rănit). Sînt reproduse compoziţii din veacul al V-lea î.e.n. care reapar şi pe alte monumente. De pildă, Ahile şi Priam pe un fragment de cupă aretină de ceramică de la Berlin, iar Filoctet rănit pe un fragment de terra sigillata descoperit în Franţa. Ca model de excursuri iconografice privind reprezentările toreutice, trimitem la cele ale lui Hanns Gabelmanninfo referitoare tocmai la cupele istoriate şi mitologice de la Boscoreale şi Hoby. În lipsa unor figurări circumstanţiate, cu anumit mesaj, chiar şi temele neutre, acvatice, bahice sau cu scene de vînătoare puteau împodobi pereţii cupelor de argint primite în dar de căpetenii barbare. De la celebrele studii ale lui A. Adriani, cît şi prin analogie cu reliefurile şi mozaicurile „nilotice”, tematica acvatică este îndeobşte socotită de sorginte alexandrină; aceasta nu înseamnă că ea n-a fost preluată de atelierele toreutice de pe tot cuprinsul imperiului. Şi atare decoraţie neutră figura pe vasele primite în dar de diverşi şefi barbari, în ipoteza acestei alternative imperiale la politica de forţă: este cazul mai vechii descoperiri de la Goslawice, în Polonia, sau al depozitului ieşit la iveală în 1972 la Muncelul de Sus, în Moldovainfo. Un mulaj toreutic apărut la Kersones, databil în epoca romană, mulaj înfăţişînd pe Afrodita şi Anchise sau pe Omfale învăţîndu-l pe Hercule să toarcă, pledează pentru existenţa în această parte estică a Europei a unui atelier de argintari capabil să difuzeze pe vaste arii produse toreutice artizanale, de felul cupelor de la Muncelul de Sus. De altminteri, în afara toreuţilor romani citaţi de Virgilius, Horaţius, Plinius, Iuvenal, inscripţii din diverse părţi ale imperiului atestă un număr de 12, cărora li se adaugă cîteva semnături pe opere (Herisofos, Sabinus, Vibius Filippus), în total cca 34 de numeinfo.
Dacă secolul I al imperiului este bogat în descoperiri şi se situează sub raport decorativ şi formal în continuarea elenismului, veacul al II-lea al erei noastre este dezamăgitor de sărac în argintărie romană. Lipsesc cu desăvîrşire marile tezaure şi sînt puţin numeroase micile descoperiri bine datate; printre acestea din urmă se numără depozitul de la Backworth, în Northumberland (British Museum), care cuprinde monede pînă la 139, precum şi tezaurul de la Milano, Castelul Sforza, datat în jur de 170 e.n. (acum la Luvru). Atare surprinzătoare situaţie s-ar datora topirii argintăriei din acest paşnic şi prosper veac al lumii romane, pentru a urma evoluţia modei; în timpuri de pace şi bunăstare valorile nu se pun la adăpost, ele vor fi ascunse abia după 240, cînd încep agitaţiile etniilor din afară şi criza internă a statului roman.

Dat fiind că în pictura pompeiană văsăria de argint şi cea de sticlă sînt deopotrivă consemnate ca foarte la modă, nu este exclus ca toreutica să cedeze în acest veac al II-lea locul de frunte produselor de sticlă. Securitatea şi prosperitatea economică condiţionau creşterea circulaţiei băneşti, evitîndu-se orice mod de tezaurizare a metalului monetar, ca păgubitor în primul rînd celui ce-l deţinea. Superbele vase de sticlă, cupele millefiori, moda sticlăriei incolore, vasele diatreta, de la începutul secolului al III-lea, îmi par a fi tot atîtea dovezi că accentul cădea acum pe materialul vascular vitros. Cînd în epoca modernă cristalurile, faianţele şi apoi porţelanurile foarte frumoase şi de bună calitate au devenit lesne accesibile, argintăria s-a redus la tacîmuri, tăvi şi cîteva vase ornamentale şi accesorii (solniţe, suporturi, sfeşnice etc.), eliberînd metalul monetar pentru nevoile comerţului în plin avînt.
Puţinătatea descoperirilor toreutice de argint se menţine şi la începutul secolului al III-lea e.n., dar în a doua jumătate a veacului atacurile germanice asupra Galliei sînt pricina îngropării depozitelor de la Chaourse (Aisne) şi de la Graincourt (Pas de Calais), primul aflat la British Museum, al doilea la Luvru. Tot atunci este îngropat tezaurul de la Berthouville (Cabinetul de Medalii), conţinînd vesela sacră a sanctuarului lui Mercur de la Canetonum, precum şi cel de la Notre Dame d'Allençon (la Luvru). Tezaurele din Gallia sînt formate din piese toreutice lucrate în această provincie, uneori ele fiind exportate şi în Britannia, dar şi în est, în barbaricum, de pildă în Polonia, la Zakrzow. Îngropările de tezaure sînt în acest timp un fenomen frecvent în provinciile occidentale şi orientale ale imperiului. Aproape în unanimitate, tezaurele sînt compuse din argintărie contemporană îngropării, ceea ce ar putea confirma opiniile mai sus exprimate despre aparenta raritate a argintăriei pe răstimpul unui veac şi jumătate. În secolul al III-lea se produce o restructurare a repertoriului decorativistic şi a spaţiului ocupat de el, precum şi o remodelare a profilelor vaselor. Datorită faptului că volumul cupelor de băut e mic, registrele (în cel mai bun caz două) decorative sînt reduse şi sărace. Măşti bahice şi tirsuri alternează cu scene de vînătoare. Frizele de bază au diverse combinaţii de animale acvatizate (cai, capre, tauri, grifoni etc). Cupa de argint de la Ostropataka (Ungaria,  acum la Kunsthistorisches Museum, Viena) e de aceeaşi formă şi gen de decoraţie cu una din cele descoperite la Muncelul de Sus. Realizarea este însă artistică şi nu artizanală.
Cînd întreg vasul nu e lăsat liber, ca bolul cu 12 caneluri de la Chaourse (il. 316), decoraţia se limitează la un îngust registru animalier şi vegetal, ca acela al altui vas din numitul tezaur (il. 317), registru scos în afara vasului pe o margine inelară situată mai jos de buză. Marginile şi mînerele unei tăvi alungite (cea de la Muzeul arheologic din Torino; il. 309), ale cărei replici le găsim abundente în ceramică şi sticlărie, sînt şi ele locuri predilecte de desfăşurare a frizelor simple, cu felurite animale domestice. În genere se preferă efectul metalului pe mari suprafeţe nedecorate. Emblemele centrale continuă să existe, dar ele sînt foarte aplatisate, ca de altminteri întreaga decoraţie în relief, şi sudate în paturi receptoare adîncite. Uneori, decoraţia este strict geometrică, cu perle, pe buza unei tăvi de la Chattuzange (British Museum). Cănile, ca aceea de la Chaourse, au un simplu inel decorat sub gît, ori situla din acelaşi depozit, un registru vegetal sub buză. Tăvi discoidale existau şi în veacul I e.n., dar ele erau încărcate cu figuraţie în altorelief (tava de la Aquileia, la Kunsthistorisches Museum) în vreme ce în secolul al III-lea aceste discuri de cca 40 cm diametru au în cel mai bun caz un mic medalion central şi o îngustă friză animalieră pe margine (tava de la Berthouville). La aşa-zisele patere adînci, ornamentat este numai mînerul şi antenele de racordare ale acestuia.
Formele majoritare sînt deci altele decît ale anterioarelor (sec. I) vase de băut. Poate pentru că acestea erau din sticlă. Tava ovală, cea circulară, cana cu profil alungit, dar pîntecos şi bolul canelat de tip fială sau cel emisferic, precum şi micile cupe cu inel de bază ori picior scund conturează un alt repertoriu de profiluri ce vădeşte în chip peremptoriu că tradiţia elenistică a formelor se stinsese şi că toreutica încetase a mai fi conservativă ca la finele elenismului şi în primul veac al imperiului.

Se va vedea cum în secolele al IV-lea—al V-lea e.n. noutăţile sînt dintre cele mai diverse. Mă opresc acum asupra unei singure excepţii de la unitatea tabloului argintăriei acestui veac. La noul Muzeu de istorie a Londrei am văzut şi cercetat îndeaproape cutia de argint (il. 314; înălţime 6 cm) descoperită în Mitreul local de la Walbrook, în context arheologic antic. Cutia conţine o strecurătoare, pare-se rituală, întrucît piese asemănătoare (strecurători mici, rituale, din mitree) sînt cunoscute şi în alte colecţii. Cutia este însă derutantă: corpul cilindric şi capacul sînt acoperite în întregime de reliefuri înalte figurative. Înalte, dar în acelaşi timp exigue, alungite, parcă nefinisate în cizelarea lor totuşi foarte expertă. Nici tehnica execuţiei, nici structura compoziţiei nu rimează cu nimic din acel veac, cu nimic din argintăria romană, pe cît o cunosc eu. Capacul e racordat prin şarnieră la cutie şi intră în buza acesteia: încă un detaliu bizar. Oricum, existenţa unui unicum este ştiinţificeşte legitimă. Dar cînd am constatat la Victoria şi Albert Museum, în galeriile cu argintărie britanică modernă, un stil similar, specific, de relief înalt, exiguu şi aparent nefinisat, reprezentat de mai multe piese din secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, mi s-au întărit dubiile asupra micuţei  cutii, precum la Mainz,  capul de marmură („Mainzer Kopf”), cu „arsuri” neesenţiale, al unuia din cei doi nepoţi ai lui Augustus avea să mi se confirme a fi o operă modernă abia la Liebieghaus de la Frankfurt am Main, unde un portret imperial feminin din secolul al II-lea e.n., cu detalii de execuţie absolut identice, era deja pus sub semnul întrebării. Cîteva cuvinte despre tehnica argintăriei veacului al III-lea e.n. Repusajul este în total declin. Tehnica turnării era prevalentă, atît în cazul vaselor de băut, cît şi al celor de mîncat. Părţile în relief sînt turnate separat şi apoi sudate, cum s-a mai spus, în lăcaşe special adîncite. În veacul al III-lea se răspîndeşte obiceiul de a tăia relieful în masa metalului, în loc de a-l turna sau a-l repusa: este cazul capului lui Mercur de pe medalionul tăvii de la Chaourse. Se încetăţeneşte uzul decoraţiei cu nielă. Se foloseşte aurirea motivelor decorative prin procedeul cu mercur (care se evaporă). Uneori cizelarea şi gravarea imită tehnicile sticlăriei, mai ales în Galliainfo. Sudarea diverselor părţi ale vaselor este perfect realizată în procedeul lipirii tari, astfel încît ea nu este nici observabilă, nici nu s-a deteriorat în timp. Sărăcirea inspiraţiei creatoare, cît priveşte decoraţia, a rezultat într-o unitate a acesteia pe tot cuprinsul imperiului, dar şi într-o plicticoasă repetare a redusului repertoriu, pe piese aparţinînd chiar aceloraşi servicii. Cît priveşte relaţia deseori evocată dintre argint şi sticlă, la finele veacului al III-lea, îşi află obîrşia suflarea sticlei în cadre de argint decupate în diverse motive, cum e cel piriform (il. 319) de la British Museum, căptuşit cu sticlă albastră. Atare tehnică va deveni comună în perioada următoare. Referitor la piesa abia menţionată, ea a fost redatată de către D. B. Harden, în catalogul recentei expoziţii de sticlărie antică, în al doilea pătrar al secolului I e.n., e drept că se recunoaşte că e unicul exemplar cunoscut din acel veac.
Argintăria secolelor al IV-lea—al V-lea e.n. poate fi privită ca o microunitate toreutică. Ea este bine reprezentată de multe şi bogate tezaure în care rareori se află vreo piesă mai veche de 50 ani. Masivitatea unora dintre acestea lasă să se întrevadă şi funcţiunea de tezaurizare pe care atare opere o îndeplineau alături de cea a destinaţiei lor proprii. Tezaurele de argintărie din perioada amintită reprezintă în genere acumulările provincialilor bogaţi, fiind egal răspîndite pe tot cuprinsul imperiului. Marea lor frecvenţă în Britannia nu a primit pînă acum o altă explicaţie decît cea a hazardului, dacă nu se invocă bogăţia în argint a insulei chiar în perioada la care ne referim, bogăţie locală ori acumulată, confirmată în tot cazul de mai multe lingouri cu ştampile ale diverşilor argintari, dintre care amintim pe cele descoperite în depozitul de la Canterbury: EX OFFI(cina)/ VLPIAN(i), „din atelierul lui Ulpianus“info. Despre rolul cultic al lingurilor cu coadă dreaptă şi cupă mică s-a scris mult, ele fiind mereu contrapuse celor cu cupă mare, adîncă şi cu coadă scurtă, inelară, terminată în cap de raţă. Poate că cel mai mare număr din ambele tipuri coexistă în tezaurul de la Thetfordinfo, datat ca şi cel de la Canterbury, la finele secolului al IV-lea şi începutul celui de al V-lea. În depozitul de la Thetford lingurile sînt decorate prin gravare şi aurire parţială.

Din cele două ultime veacuri ale lumii romane occidentale, argintăria nu a supravieţuit numai în pămînt, ci şi ca piese de tezaure ale Bisericii; este cazul tăvii de la Cesena, din secolul al IV-lea, îngropată temporar doar în veacul VI, ori al tăvii rectangulare (lanx) de la Risley Park, descoperită în 1729 în tezaurul unei biserici şi curînd apoi dispărutăinfo. S-a păstrat însă tava de la Corbridge, descoperită cu şase ani mai tîrziu. Ea are o îngustă bordură vegetală (vrej de viţă cu frunze şi ciorchini), în vreme ce exemplarul pierdut, fiind сеvа mai adînc (de felul tăvilor ceramice romane provenind de la Atribis, în Egipt), avea o bordură foarte lată, cu decoraţie figurativă care compensa modicitatea scenei centrale (doi bărbaţi vînînd un mistreţ cu lancea). Cititorul dornic de a cunoaşte contextul toreuticii acestor vremuri se va adresa încă utilei monografii a lui Alexandru Odobescu, consacrată tezaurului de la Pietroasa, unde sînt bine ilustrate (desene) majoritatea monumentelor ce vor fi amintite în cursul acestor rînduri finale, şi ale căror imagini, din această pricină, nu mai socotim necesar a le reproduce.
Datorită unui repertoriu imagistic unitar, şi vom vedea care sînt în mare trăsăturile definitorii ale acestuia, piesele nu pot fi atribuite stilistic unor centre producătoare anume, deşi ele vor fi funcţionat în acele veacuri în marile oraşe ale imperiului: Roma, Constantinopol, Antiohia, Salonic, Naissus (Niş), Milano, Ravenna, Trier, ca şi în numeroase localităţi mai mici din Gallia şi Britannia. Din punctul de vedere al locului manufacturării pieselor, tezaurele sînt heteroclite. În marele tezaur de la Kaiseraugst (vechea Rauricum, lîngă Basel, descoperit în 1962), datat pe la 350—360 e.n. şi bănuit că s-ar fi aflat în posesia personală a lui Iulian Apostatul, în vremea campaniei acestuia pe Rin, ca Caesarinfo, tava octogonală cu povestea vieţii lui Ahile (il. 322) este semnată de toreutul Pausilipos din Salonic, iar o alta mai mică (nr. 5) de Euticius din Naissus. În afara prezenţei unor piese romane singulare în barbaricum, există tezaure mixte unde vasele lucrate în imperiu stau alături de altele pur gotice şi de unele cu apartenenţă dublă, ieşite parcă din mîinile unor toreuţi romani ce s-ar fi conformat gustului străin (Pietroasa, Apahida, respectiv tava de aur şi cănile de argint). Bogata toreutică sassanidăinfo este însă cert influenţată de iconografia „elenistică tîrzie” a celei romane. Dar nu trebuie să ne inducă în eroare străvechile mixaje ale toreuticii greco-persane, astfel încît să declarăm, împreună cu D.E. Stronginfo, amfora de la Conceşti „în afara curentului principal al toreuticii romane”, numai fiindcă reapar ahemenidele toarte cu centauri, similare celor elenistice de la Panaghiurişte şi încă unora şi mai vechi, de la Diuvanli. Iată, de curînd, la Porto Barattiinfo, a fost găsită (1968) în mare o a doua amforă de la Conceşti, ca formă, căreia însă i s-au rătăcit definitiv toartele.
Din punct de vedere al economiei decoraţiei, aceasta fie că umple complet suprafeţele —cazul ambelor amfore amintite, al cutiei de toaletă (il. 320) din tezaurul de pe Esquilin (Roma) şi al tăvilor deja evocate, cărora li se adaugă şi missorium circular al lui Theodosius, aflat la Muzeul arheologic din Madrid —, fie că le lasă complet libere, la forme ce par a aminti modernismul interbelic, cazul bolului cu capac de la Cartagina (il. 321), acum la British Museum. Marginile unor vase sînt decorate cu frize continue de animale şi oameni, punctate cu măşti bahice, ca în veacul al III-lea e.n. (bolurile de la Cartagina); alteori însă atare frize reprezintă episoade de legendă (viaţa lui Ahile), despărţite prin colonete (tava octogonală de la Kaiseraugst), atunci cînd marginea nu e tratată pur şi simplu geometric sau vegetal stilizat (Pietroasa, Mileham, Kerci). Ca amplasament, lata friză a platoului de la Mildenhall poate eventual rima cu aceea a paterei de aur de la Pietroasa; prima este însă cu tematică bahică, cea de a doua încă nu şi-a dezvăluit întreaga semnificaţie, cu atît mai mult cu cît se presupune că ar proveni din templul Marii Mame de la Pesinus, refăcut şi reînzestrat de Iulian Apostatul.
Care sînt sursele de inspiraţie ale bogatei iconografii toreutice din această tîrzie perioadă a imperiului a fost şi continuă să rămînă un subiect mult dezbătut. Decoraţia amforei de la Porto Baratti (Muzeul arheologic din Florenţa, recent restaurată şi publicată) ar trebui să dea un nou impuls cercetărilor (il. 318).

Din păcate, editorul ei nu şi-a situat investigaţia pe calea cea bună, ratînd reluarea unei acute problematici. Paolo Arias consideră că medalioanele ovale care acoperă amfora cuprind imagini singulare ce ar căpăta sens tocmai prin juxtapunerea lor. Eu, plecînd de la faptul că medalioane ovale nu există în repertoriul formal al antichităţii, cu singura excepţie a unui revers de aureu de la Hadrian pe care e figurat Aion (eternitatea), într-un fel de mandorlă avant la lettre, văd în decoraţia recentei descoperiri o alăturare mai mult sau mai puţin fortuită de „cartoane” pentru intalii din secolele al II-lea şi al III-lea. Deci spre repertoriul glipticii ar fi trebuit să se îndrepte Arias şi să vadă ce analogii poate colecta din acel univers miniatural contiguu. Arias recunoaşte în amfora pe care o publică perechea formală a celei de la Conceşti. Amazonomahia de pe exemplarul de la Ermitaj (Conceşti) este o temă comună de repertoriu figurativ, juxtapunerea de modele de intalii de la Porto Baratti mi se pare un expedient, o improvizaţie ad hoc. Rămîne să se demonstreze că nu am dreptate. Oricum, este aproape sigur că în acest tîrziu „elenism” decoraţia toreuticii nu mai era privită prin prisma „înţelesului” ei, ci doar prin a purului decorativism. De ce atunci toreutul care a lucrat amfora de la Porto Baratti să nu fi avut dreptul să inoveze şi el, cu atît mai mult cu cît posibilitatea vreunei lecturi ad sensum era aproape exclusă, iar cea a atribuirii vreunei „semnificaţii” de-a dreptul  nulă.
Forma însăşi a celor două amfore este o inovaţie în toreutică. Arias trimite la un prototip din rîndul sticlăriei contemporane, acele flacoane ce poartă în catalogul tipologic al Clasinei Isings numerele 101 şi 103, frecvente în veacurile al III-lea şi al IV-lea. În mare, forma este însă congruentă cu amforetele de lut de la finele veacului al IV-lea, care continuă să rămînă multă vreme în uz. În toreutica acestei perioade tîrzii multe sînt formele insolite şi noi: a bolului cu capac de la Cartagina, a trusei cosmetice „absidate” de pe Esquilin (colonetele în torsadă şi arcadele amintesc parcă de sacrofagele cu coloane, ceva mai timpurii), a farfuriilor pătrate cu adîncitură circulară de la Mileham (British Museum), a cănilor cu muchii de la Apahida; creştinismul impune forma specifică a relicvariului, atît de prolifică şi de stereotipă, devenind peste puţin timp foarte comună. Tipice sînt însă cănile alungite, cu mijlocul subţire sau ceva mai gros, dar cu toartele îndoite în unghi, precum şi cana cu pîntecul ovoidal şi toarta supraînălţată şi curbată. Ele apar pe toate frescele funerare şi sînt cel dintîi şi cel mai lesne mijloc de datare al lor. Tot atît de datate sînt platourile comemorative pentru decennalia ori vicennalia împăraţilor (de pildă cel de la Kerci, acum la Ermitaj).
Trei dintre monumentele toreutice importante, aici pomenite, au fost în legătură cu personalitatea şi rolul istoric al lui Iulian Apostatul: Patera de la Pietroasa, tava octogonală de la Kaiseraugst şi tot atît de celebra Corbridge lanx, cea din urmă reprezentînd un grup de zeităţi adorate la Delos. Se cuvine deci să facem nuanţarea că, în cazul unor comenzi imperiale destinate unor evenimente sau unor sanctuare, semnificaţia reprezentării era departe de a fi lăsată la voia alegerii toreutului. Este de neînţeles de ce în atare situaţii mitologismul elenistic, departe de a mai fi o lingua franca, rămîne de o generalitate dezangajantă, ca şi cum apostatului împărat i-ar fi fost teamă să pună punctele pe i. Probabil că modelele „structuraliste” ale compoziţiilor dispăruseră, iar toreuţii erau obligaţi să recurgă, ca în vremurile ottoniene, la modelele antichităţilor vizibile, dar lor neinteligibile în sensul originar, aşa cum însuşi păgînismul restaurat al lui Iulian se raporta funciarmente la creştinism.
Sperăm să fi schiţat în linii mari, în aceste rînduri, profilul şi problematica unei alte arte miniaturale, dînd măcar din fugă sugestii şi răspunsuri ce nu vor fi fiind, poate, sortite să rămînă fără ecou. Grecia, Bulgaria, sudul Uniunii Sovietice, Italia, Franţa, Anglia şi România sînt ţările în care s-au făcut multe şi importante descoperiri de opere toreutice antice, opere ce pot fi cercetate în cele mai de seamă muzee ale acestor locuri.

cop-artmin

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2