Artele miniaturale în antichitate

PODOABELE

Inscripţie pe un inelinfo.
Pe piatra cea mică de jasp sculptate-s şapte viţele,
Una la fel cu cealaltă şi toate parcă-ar fi vii!
Ce iute s-ar risipi mica turmă!
Dar ele se află închise-ntr-un staul de aur, inelul ce le cuprinde.
Regele Polemon, 746, IX

 

„Superfluul, podoabele, scria E. Babeloninfo, însoţesc apariţia omului, iar, uneori, o iau înaintea vestimentaţiei.” Şi în acest capitol, de altminteri ca în toate celelalte, nu urmărim creionarea unui istoric al domeniului decît în măsura în care respectivele artefacte ating o anumită ţinută artistică. Prin simplitatea lor aproape artizanală, multe podoabe ale Orientului antic, ale lumii minoice şi miceniene prezintă cu precădere doar un interes arheologic documentar. Sub acest raport, jocul influenţelor străvechi din bazinul egeean şi est mediteranean rămîne, în mare, acelaşi ca şi în cazul pietrelor gravate. Totuşi, spre deosebire de acestea, privite în ansamblu, podoabele oferă un peisaj mult mai variat tipologic, dintr-un întreit motiv. Ele au o întrebuinţare multiplă, atît corporală (diademe, cercei, coliere, pectorale, pandantive pentru coafură, ace de păr, brăţări pentru membrele superioare ori inferioare, centuri etc), cît şi vestimentară (fibule, plăci ornamentale); sînt lucrate în aur, argint sau în metale comune. În fine, intervenţia elementului colorant (pietre semipreţioase, paste de sticlă turnate sau email) le sporeşte diversitatea. O elocventă imagine globală asupra podoabelor antice o oferă cartea lui G. Becattiinfo, care la vremea ei s-a bucurat de un mare succes, binemeritat mai ales pentru excepţionala şi bogata sa ilustraţie.
Interesul pentru podoabele antice s-a manifestat încă din prima jumătate a veacului trecut, cînd ele au început să apară în număr mare din săpăturile arheologice organizate oficial, din cele clandestine ori din descoperirile întîmplătoare (consecinţă a extinderii habitatului urban şi rural şi al generalizării sistemului de construcţie cu fundaţii adînci pentru clădirile particulare). În afara arheologilor profesionişti sau amatori, bijutierii s-au situat printre primii colecţionari de podoabe antice. Este, de exemplu, cazul celebrei familii Castellani de la Roma, din Piaţa Fontana di Trevi, activă mai bine de un veac (1814—1930), atît sub raport profesional, cît şi în ceea ce priveşte colecţionarea de podoabe şi alte antichităţi. În 1826, Fortunato Castellaniinfo  a reuşit să pună la punct un procedeu chimic pentru a obţine inalterabila culoare deschisă a bijuteriilor etrusce de aur. Pe la 1840, el a întemeiat la Roma o şcoală pentru tinerii bijutieri, militînd pentru întoarcerea la stilul şi metodele de lucru ale meşterilor antici. Descedent şi continuator al lui Fortunato, Augusto Castellani (decedat în 1914) a fost şi director al Muzeului Capitoliului, el lăsînd statului italian uriaşa colecţie de vase ceramice şi podoabe descoperite în mormintele etrusce, devenită parte integrantă a celui mai mare muzeu de etruscologie care este cel de la Villa Giulia, din Roma. În cadrul acestuia, o sală specială de tezaur cuprinde imitaţii în aur şi pietre antice executate de casa Castellani după originale greceşti şi romane din diverse perioade, precum şi creaţiuni originale în maniera celor vechi. În Colecţia C. Orghidan, dăruită Academiei şi aflată acum la M.I.R., am putut identifica un colier de aur de factură etruscă tîrzie, cu pandantive din pietre gravate, în parte antice, montate în cadre de aur cu granulaţie, colier ce pare să provină din atelierul lui Castellaniinfo. Dintre bijutierii contemporani care manifestă astăzi un susţinut interes pentru podoabele antice, trebuie amintiţi cei atenieni: vitrinele-mese ale Muzeului Benaki de la Atena sînt deseori acoperite de desenatoare care reproduc cu fidelitate originale ori creează pe loc variaţii pe temele acestora. Rezultatele se văd în micuţele magazine din Plaka, sub Acropole, sau în sălile somptuoaselor bijuterii din zona Pieţei Syntagma. Este, după părerea mea, cea mai frumoasă lucrare a aurului din Europa, Occidentul punînd acum accentul pe diamant şi platină în bijuterii de o modernitate tot atît de rece ca şi cea a materialelor folosite.

De fapt, nu este numai o chestiune de modă, căci policromia podoabelor ateniene actuale, faţă de monotonia celor vest-europene, pare a fi simetrică peste milenii cu bogata coloraţie litică orientală care s-a înstăpînit în Grecia veacurilor elenistice şi în imperiul roman, în vremea Antoninilor. Nu este exclus ca atare policromie litică, mai manifestă şi mai puţin subtilă decît cea rezultînd din însăşi lucrătura aurului, să fi fost expresia nu numai a unei mutaţii a gustului, ci şi a unor schimbări mai adînci în psihicul civilizaţiei universaliste iniţiate de Alexandru cel Mare, asupra cărora sînt grăitoare tot mai marea expansiune a cultelor asiatice cu mistere şi, deopotrivă, sensibila recesiune a religiei tradiţionale greceşti, în ultimă instanţă alunecarea lentă, dar ireversibilă, de la noetic la patetic, pe care o întîlnim cel mai bine obiectivată în statuarie, dar şi teoretizată pe plan estetic, în genere, şi literar, în special, în opera lui Platon şi, respectiv, Aristotel. Retorica însăşi devine atunci din propedeutică a filosofiei, scop ultim al celei din urmă, aşa cum discretele podoabe arhaice şi clasice timpurii ajung, din accesorii cum erau, luxuriante etalaje de bogăţie, încărcate şi supraîncărcate de culoare, uvrajate şi suprauvrajate ca un hiperpatetic discurs asianic de şcoală, prin comparaţie cu simplitatea de altădată a elocinţei attice, practicată pe Pnyx.
Este în tot acest fast o afirmare dintre cele mai elocvente a unei barbaritas de care lumea greacă se lasă fermecată şi faţă de care se arată nu numai tolerantă, dar chiar pătrunsă de virtuţile alese ale „bunului sălbatic”, ajuns temă de predilecţie a artei elenistice, după ce generaţiile ce au urmat maratonomahilor, sigure de puterea armelor şi a spiritului libertăţii ce le anima, au început să vadă în „barbari” (neeleni) condiţia sine qua non a dăinuirii prin iradiere şi înrădăcinare a înseşi civilizaţiei greceşti.
Dacă marea colonizare greacă stabilise o diaspora fizică omniprezentă în bazinul mediteranean şi pontic, începînd din primii ani ai veacului al VII-lea î.e.n., şi poate chiar şi mai devreme, acea jumătate de secol de relativă linişte, scursă între victoria de la Salamina şi începutul războiului peloponesiac, a fost decisivă nu numai pentru împlinirea artei greceşti, ci şi pentru împlîntarea civilizaţiei greceşti, pe cale paşnică, în mentalitatea „barbară”, fie ea vest-europeană, sud-italică şi siciliană, traco-danubiană ori nord-pontică. Or, tocmai în aceste regiuni elenizate atît de intens şi de specific, încît doricul arhaic sud-italic, de pildă, pare mai doric decît doricul attic ori cel din Pelopones,  apar operele cele mai reuşite şi cele mai bogate ale bijutierilor greci, opere faţă de care descoperirile din Grecia propriu-zisă sînt de o modestie demnă de locul unde s-a constituit pentru prima oară filosofia europeană.
Studierea podoabelor antice se poate face graţie colecţiilor din muzee, şi nu sînt multe acele colecţii care să ofere o imagine de ansamblu în timp şi spaţiu. Cea de la British Museum este bogată în tipuri şi piese de calitate, fiind catalogată riguros, în vreme ce aceea de la Luvru, care acoperă şi ea toate perioadele bijuteriei antice şi ale cărei piese mai valoroase provin din Colecţia Campana, lasă de dorit sub raportul valorificării ştiinţifice. Importante sînt şi colecţiile de la Berlin, dar după ultimul război ele au fost puţin accesibile şi deci necercetate. O bună parte a lor se află acum expusă în condiţii optime la Antikensammlungen de la Charlottenburg, Berlin West. Colecţia Cesnola, corect catalogată, formează prin podoabele ei cipriote cea mai mare parte a bijuteriilor antice de la Metropolitan Museum din New York. Fastuoasele podoabe de aur miceniene (fastuoase doar în intenţionalitate) sînt admirabil expuse la Muzeul Naţional din Atena, excelent catalogată fiind doar Colecţia Stathatos (cu piese din perioada clasică şi elenistică), acum parte integrantă a acestei instituţii. Tot la Atena, Muzeul Benaki are un lot apreciabil de podoabe de aur, şi ele catalogate corect. Majoritatea podoabelor minoice care au ajuns pînă la noi sînt bine expuse în sălile Muzeului din Heraklion, în Creta, ele fiind publicate disparat în rapoartele de săpături. Vaticanul şi mai ales Villa Giulia, la Roma, precum şi Muzeul Arheologic din Florenţa cuprind cele mai multe podoabe etrusce, romane timpurii şi tîrzii. Podoabele sud-italice, în genere, pot oferi o adecvată imagine de ansamblu graţie fondului de la Muzeul Naţional din Tarent.

Cele egiptene din vremea Ptolemeilor şi a imperiului roman se află, catalogate, la Muzeul din Cairo. Dar capodoperele orfevrăriei greceşti se află la Ermitaj şi la Muzeul de Istorie din Kiev. Nenumărate muzee din Italia, din Grecia, din zonele de iradiere a elenismului şi de stăpînire a imperiului roman cuprind multe podoabe comune, printre care avem, uneori, surpriza „descoperirii” vreunui unicat. În ceea ce ne priveşte, ne-am străduit să publicăm cele mai importante colecţii de podoabe antice din patrimoniul românesc: Colecţia Academieiinfo şi Colecţia Severeanuinfo, prima în întregime şi multe piese dintr-a doua aflîndu-se acum la M.I.R. Pe lîngă toate cele mai înainte enumerate, expunerea noastră va avea în vedere, sub extensiunea cronologică a tratării podoabelor, şi pe cele ale Orientului egiptean, asiatic şi microasiatic, ale epocii bronzului european, ale celţilor, tracilor şi sciţilor, ale sarmaţilor, goţilor şi hunilor, precum şi ale altor etnii ce s-au înscris în orizontul antichităţii, şi ale căror vestigii de care ne ocupăm aici se găsesc în muzeele teritoriilor în care şi-au consumat existenţa lor istorică. Artele miniaturale au privilegiul, motiv pentru care le-am şi consacrat prezenta carte, de a fi dintre toate expresiile artistice ale antichităţii cel mai bine documentate printr-o multitudine de capodopere originale. Prin excelenţă spectaculoase sînt, după părerea mea, podoabele, nu atît ca valoare materială (cu cît bijuteria este mai rafinată ca lucrătură, cantitatea de aur este mai mică), ci datorită desăvîrşitei arte a unora dintre ele, pe care o putem savura doar cu ajutorul lupei, încît pe drept cuvînt ne întrebăm dacă meşterii antici le-au putut lucra fără o lentilă ajutătoare. Acesta nu este însă singurul mister al tehnologiei respective, asupra căreia vom insista, atît din punct de vedere procedural, cît şi istoric, din ambele perspective cea mai bună călăuză a cercetătorului fiind cartea, devenită deja clasică, a lui R. A. Higginsinfo.
Apogeul orfevrăriei antice a fost atins în lumea greacă între anii 450—200 î.e.n.; aceasta este concluzia ce se desprinde din parcurgerea unui material divers şi bogat, care se extinde pe durata a mai bine de trei milenii. Imaginea celor de astăzi asupra respectivului domeniu este în genere corectă, chiar dacă avem extrem de puţine podoabe de argint din perioada cînd el era mai preţios decît aurul (Asia Mică, Siria şi Mesopotamia în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.) sau din vremurile cînd din acesta se confecţionau podoabe ieftine pentru că erau perisabile. Este posibil ca atunci cînd aurul era rar, argintul să fi fost la modă; oricum, cunoştinţele noastre depind, în marea lor majoritate, de obiceiul de a pune în morminte obiectele de preţ ale defunctului spre a-l însoţi în existenţa sa postumă. Specificitatea tehnologiei antice a fost cauza rapidei depistări a falsurilor. Pînă în 1933, contrafacerea filigranului şi granulaţiei, în ciuda eforturilor lui Castellani, erau lesne de identificat. După această dată, cînd Littledale a pus la punct procedeul  de lipire coloidală tare, deprins acum în şcolile de artă, imitarea frauduloasă a podoabelor antice este virtual posibilă. Dar de la tiara lui Saitafernes ori centura de la Maikop, care l-au indus în eroare pe M. Rostovtzev, determinîndu-i anumite teorii asupra artei scito-sarmatice,  în afara atelierului odesitan al lui Ruşomovsky, activ pînă la primul război mondial şi poate şi cîtva timp după aceea, nici o altă acţiune însemnată nu a tulburat lumea colecţionarilor de podoabe antice. O anumită vîlvă a făcut presupusa imitare a unor medalioane elenistice de tipul celor din colecţiile Stathatos şi Benaki de către, chipurile, „un cunoscut bijutier atenian”, în perioada imediat următoare ultimului război; atare bănuială s-a dovedit însă neîntemeiată, deşi de ea se mai face încă şi astăzi caz, după cum se va vedea mai jos.
Aurul este singurul metal care se găseşte în cantităţi apreciabile în stare nativă, fie în filoane, fie în nisipurile rîurilor, fapt atestat din vechime de legenda Argonauţilor şi a Lînii de Aur (procedeu de adunare a paietelor din apă cu blăni de oaie, utilizat încă în evul mediu). Afinarea aurului a apărut cu puţin înainte de sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n., căci dintr-un astfel de aur sînt tezaurele de la Troia II, procedeul fiind o adaptare a celui al afinării argintului, care l-a precedat în timp.

Cuvîntul grec obryza, desemnînd aurul pur, este derivat din hittită, indicînd, aşadar, Asia Mică drept obîrşie a afinării aurului. Separarea aurului şi argintului (al căror aliaj nativ, în jur de 30% argint, se numeşte electrum) de celelalte metale din minereu se făcea într-un creuzet poros, unde minereul se amesteca cu cărbune de mangal; procedeul e cunoscut sub numele de cupelare. Separarea aurului de argint se făcea fie cu sare şi ceva materie organică, creuzetul poros absorbind argintul sub formă de clorură de argint, fie cu sulfat de antimoniu, obţinîndu-se sulfat de argint, care plutea la suprafaţa aurului topit ca o spumă ce se putea îndepărta uşor. Egiptenii au combinat cupelarea argintului cu aceea a plumbului, îndepărtînd din aur, printr-o singură operaţie, argintul şi celelalte metale străine. Romanii au introdus încă două procedee suplimentare: lichefierea, ca stadiu preliminar al cupelării, constînd în separarea metalelor prin topire, şi amalgamarea, prin care pulberea de aur impur se dizolva în mercur; acesta evaporîndu-se lăsa o masă de aur pur şi un reziduu prăfos. Argintul apare numai în mod excepţional în stare nativă, minereul de galenă constituind principala sursă de argint şi plumb. Metoda separării argintului s-a răspîndit din Asia Mică în restul lumii mediteraneene. Cantităţi mici de argint se obţineau prin afinarea aurului. Minereul de galenă era zdrobit, spălat, cernut şi parţial desulfurat prin coacere, iar produsul obţinut, litarga, se convertea prin reducere în aliaj de argint şi plumb. Argintul era extras apoi prin cupelare.
Majoritatea surselor de aur din Grecia au fost epuizate înaintea epocii clasice sau curînd după începutul secolului al V-lea î.e.n., ca de pildă cea de la Sifnos, graţie căreia aceşti insulari şi-au permis ridicarea unei clădiri-tezaur în sanctuarul de la Delfi, ale cărei sculpturi celebre (reliefurile frizei şi altoreliefurile frontoanelor) constituie astăzi una din podoabele nu mai puţin vestitului Muzeu. Minele din Tracia şi Macedonia au fost exploatate încă din epoca bronzului, dar producţia lor s-a intensificat abia sub Filip al II-lea, care le-a şi epuizat. Herodot (VI, 47) ne spune că bogatele mine de la Tasos au fost deschise de Fenicieni prin veacul al VIII-lea î.e.n. Analizele lui O. Daviesinfo au arătat că o bună parte a aurului micenian provenea din Dacia, cunoscută ca importantă sursă şi în vremea imperiului roman. Restul venea din Caucaz, conform legendei Lînii de Aur. În Asia Mică el era destul de rar, cu excepţia zonei Pactolului, exploatată mai întîi de Lidia lui Cresus şi apoi de Persia ahemenidă, epuizîndu-se la începutul erei noastre. În Troada, lîngă Astyra, aurul abia satisfăcea nevoile locale, şi el a dispărut o dată cu cel al Pactolului. Principala furnizoare de aur a lumii antice în epoca bronzului şi chiar după aceea era Nubia. Aurul nubian a luat drumul Orientului Mijlociu după ce exploatarea lui a intrat sub control egiptean. Arabia şi Bactria au alimentat lumea elenistică şi Roma, la sfîrşitul republicii şi în vremea imperiului. Siberia şi Altaiul constituiau, ca şi astăzi, marile rezerve de aur.
Sciţii, oraşele greceşti din nordul Pontului şi, ulterior, Grecia elenistică s-au împărtăşit din el. Apeninii îl furnizau etruscilor şi Romei republicane, iar în Noricum se găsea una din importantele surse ale imperiului roman, în secolul al II-lea e.n. Spania aproviziona Etruria în veacurile al VII-lea— al VI-lea î.e.n. şi apoi întreaga grecitate occidentală, prin intermediul fenicienilor, de sub controlul cărora minele spaniole au trecut sub cel al Cartaginei, iar după al doilea război punic (201 î.e.n.), acest aur s-a îndreptat spre Roma, pînă la sfîrşitul imperiului; aportul provinciilor romane Gallia şi Britannia nu era neînsemnat, cît priveşte metalul galben.
Numeroasele mine de argint din Macedonia, Tracia şi Ciclade au fost exploatate începînd din veacul al VIII-lea î.e.n., ca şi foarte productivele mine sifniene de argint, epuizate o dată cu cele de aur. La Laurion, în Attica, exploatarea n-a început înainte de epoca fierului, dar abia în primii ani ai veacului al V-lea î.e.n. s-a dat peste un filon foarte bogat care a fost lichidat pe parcursul a opt decenii, după aceea extragerea devenind intermitentă pînă către 100 î.e.n.

Principala sursă de argint a antichităţii a fost însă Asia Mică, cu peste 26 de vechi şi bogate depozite de minereu şi filoane argentifere. Sardinia a fost obîrşia argintului etrusc şi roman înainte ca minele spaniole să-şi verse către Roma (din veacul al II-lea î.e.n.) însemnata lor producţie de metal semipreţios. Sfîrşitul frecvent al podoabelor de argint şi aur era topirea, deşi cantitatea de metal obţinută era minimă, ca şi valoarea intrinsecă a acesteia faţă de valoarea muncii depuse de bijutieri; dar în cazul podoabelor simple, atare sacrificiu nu era prea mare. O importantă sursă de argint şi aur au fost monedele, sursă tîrzie în raport cu vechimea podoabelor. Operaţia se petrecea cu precădere în barbaricum, lume care aproviziona din plin cu sclavi, piei, grîne, peşte, cornute mari şi lemn, economia tradiţională a Mediteranei orientale şi occidentale. Situaţiile variau însă de la caz la caz şi nimic nu ne îndreptăţeşte astăzi să facem afirmaţii categorice ori generalizante. De pildă, podoabele dacice masive din argint apar în secolul I î.e.n., cînd emisiunile monetare dacice încetează, dar după ce Burebista pusese stăpînire pe minele de argint ale triburilor celtice ale Boilor, situate în nordul Daciei şi în Boemia.
Deşi podoabele antice folosesc frecvent produse ale glipticii, mă refer în primul rînd la inele, iar monedele romane aveau să devină şi ele părţi constitutive ale bijuteriilor, acestea din urmă nu sînt simple montări juxtapuse de materiale eteroclite, chiar dacă gravarea pietrelor şi a matriţelor monetare se făcea deseori de acelaşi artist, cu procedee şi unelte șimilare ori identice; deci asupra specificităţii artei orfevrului avem a zăbovi în cele de mai jos. Meşteşug al focului, orfevrăria se folosea de arderea deschisă a cărbunelui de lemn (mangal) a cărui temperatură se ridica după voie prin suflarea de aer cu ajutorul unei ţevi. Principalele unelte erau o nicovală de metal sau piatră, ciocane de metal şi de lemn pentru bătut foi de metal şi făcut ponsoane de diferite forme şi mărimi, matriţe de metal şi miezuri de lemn, forme de bătut sau de turnat, dăltiţe, unelte de gravat din piatră sau fier, cleşte ferăstraie, creuzete, abrazive, precum şi un recipient cu smoală, pe suprafaţa căreia se lucrau foile subţiri de aur. În fine, firul de sîrmă încins se trăgea prin plăci de metal cu orificii tot mai mici, spre a se obţine sîrma de subţirimea dorită, unul din elementele de bază ale podoabelor antice, alături de foia de metal (aur sau argint), de granulaţia de diferite mărimi şi de diversele profile de sîrmă (ove, astragale etc). Foaia se obţinea prin batere şi călire repetată în apă, graţie căreia cristalele deformate prin batere se rearanjau singure, făcînd din nou metalul moale şi ductibil. Foile de aur din Egipt variau între 0,17 şi 0,54 mm, aurul şi argintul suportînd o laminare maximă, pînă la 0,005 mm, realizată prin batere între plăci de cupru şi apoi între piei de viţel (pergament). În antichitate, ca şi astăzi, atare foi subţiri serveau la poleirea obiectelor din alte materiale (podoabe din sticlă sau lut). Dat fiind că majoritatea bijuteriilor păstrate sînt din aur, ne vom referi, fără vreo specificare anume, la prelucrarea metalului nobil.
Cea mai simplă decorare a foii de aur se făcea în repusaj (au repoussé), cu unelte ascuţite, dar cu vîrful rotunjit. Repusajul se executa, de obicei, pe suprafaţa smoalei uşor muiate, foaia de aur fiind întoarsă pe o parte şi pe alta în cursul prelucrării şi decorării. Ştanţarea era o variantă a repusajului, prezentînd avantajul repetării exacte a motivului, cu un minimum de efort. O foaie de gură (podoabă mortuară aplicată peste gura decedatului) miceniană, descoperită în Cipru (il. 113) şi aflată la British Museuminfo, reproduce în diverse poziţii o ştanţă pătrată cu un sfinx.
O serie întreagă de pandantive în formă de amforete, de ghinde, de capete îndeobşte feminine erau lucrate în serie cu ajutorul unor miezuri de lemn sculptate pe care foaia de aur era presată pînă lua forma acestora; dacă miezurile erau jumătăţi ale acestor pandantive, jumătăţile de mulaje astfel obţinute se lipeau pentru a obţine micul obiect. Miezurile bivalvulare erau, în genere, din bronz, iar cele dintr-o singură bucată, din lemn, ele rămînînd după prelucrare în interiorul pandantivului pentru a-i da consistenţă şi a preveni deformarea accidentală a foii subţiri de metal.

Miezuri bivalvulare de bronz care au dăinuit pînă astăzi sînt cele descoperite în depozitul de la Galiub, în Egipt, datînd din secolul al II-lea î.e.n. Pandantivele (perle, cum sînt numite în mod obişnuit spre a deosebi numeroasele piese de acest fel ale unui colier de pandantivele propriu-zise, de mai mari dimensiuni) bivalvulare puteau fi obţinute şi prin baterea unei foi mai groase de aur în forme concave din bronz, de obicei prin intermediul unui strat de plumb, pentru a nu se deteriora foaia şi nici forma.
Sîrma de aur de diferite grosimi se obţinea, înaintea perioadei romane, prin tăierea în ştraifuri a foilor de aur de diverse grosimi, prin ciocănirea acestor ştraifuri la rece şi rularea lor, după ce se încingeau la foc, între plăci de piatră, pînă deveneau circulare în secţiune. Tragerea sîrmei prin găuri de diferite mărimi a fost inventată în vremea imperiului, dar aplicarea ei pe scară largă a avut loc doar în evul mediu. Principala utilizare a sîrmei era cea a confecţionării lanţurilor, care sînt fie împletite din trei, patru ori mai multe fire, fie lucrate din inele plate circulare sau de alte forme, fie din inele îndoite, prinse cîte două, trei, patru sau mai multe într-un singur „pas” al lanţului.
Datorită numărului mare de matriţe din lut ori mai degrabă din piatră, care au ajuns pînă azi, s-a crezut multă vreme că unele elemente ale podoabelor sau măcar anumite tipuri de podoabe erau obţinute prin turnarea în forme, dintr-o singură bucată (cerceii, perlele plate de coliere etc). Se ştie acum că cele mai multe forme de atare gen serveau la turnarea pastilelor de sticlă cu felurite decoraţii sau a micilor miezuri de bronz, plumb sau chiar fier, peste care se aplica cea mai subţire foaie de aur (placare, s-ar numi astăzi procedeul), obţinîndu-se podoabe ieftine şi de oarecare efect. Trebuie subliniat faptul că spre deosebire de podoabele civilizaţiilor anistorice ale epocilor bronzului şi fierului, care erau din aur masiv, îndeplinind totodată şi funcţia de tezaurizare a metalului preţios, bijuteriile antice erau în covîrşitoarea lor majoritate lucrate din foaie, spaţiile goale interioare fiind umplute cu smoală, pămînt, diverse răşini, spre a păstra, de asemenea, integritatea formei. Mînerele de argint ale cuţitelor de astăzi, de obicei destul de uvrajate, pot da o idee despre respectiva practică în antichitate. Umplutura conferea podoabelor antice acea greutate care sugera masivitatea şi asigura integritatea în timp a piesei. Tot ca şi astăzi, bijutierii din vechime îşi realizau produsele dintr-o mulţime de elemente a căror îmbinare perfectă a rezistat de-a lungul veacurilor.
Pînă la introducerea emailului decorarea unei foi de aur se realiza fie prin repusaj, fie prin filigran sau granulatie. Filigranul este acea lucrătură din sîrmă subţire, lipită pe o placă de fond; uneori atare reţea putea fi lăsată liberă şi doar marginile ei aderau la o bandă din foaie. În forma lui à jour, filigranul este pentru prima oară atestat în bijuteria etruscă (il. 114). Ca procedeu decorativ filigranul este mai vechi decît granulaţia, deşi ambele au ajuns concomitent în Grecia. La sfîrşitul epocii bronzului, granulele de aur măsurau 0,4 mm diametru; la cele mai rafinate bijuterii etrusce ele ating 0,25 mm şi chiar 0,14 mm. Piesa rodiană (pectoral) pe care o ilustrăm aici (il. 116) conţine peste 2600 granule. Granulele de diverse mărimi (cele romane erau grosiere comparativ cu granulaţia greacă şi etruscă) se obţineau prin tăierea în mici fragmente a unei sîrme subţiri de aur. Într-un creuzet se puneau un strat de pulbere de mangal, un strat de tăietură de aur, pînă la umplerea acestuia; creuzetul era apoi încins la roşu, iar la răcire mangalul era spălat şi rămîneau granulele. La decorare, ele erau comasate sau înşirate în motivul dorit pe o foaie unsă cu un adeziv uşor, totul fiind apoi aplicat pe placa de aur pregătită pentru lipirea la foc. Decoraţia era lucrată fie în granulaţie plină, fie se conturau cu un şir sau două de granule doar profilele. Pe la anul 1000 e.n., granulaţia a încetat să mai fie folosită. Părţile bijuteriilor, filigranul şi granulele se lipeau printr-un procedeu descris nu prea exact de Plinius (Istoria naturală, 33, 93), dar pare-se că foarte asemănător cu cel al lipirii coloidale tari, descoperit în 1933 de către Littledale. În tot cazul, procedeul de lipire antic, ca şi cel modern abia menţionat, nu lăsa nici o urmă de culoare după curăţirea de rigoare a bijuteriei asamblate.

Granulaţia şi filigranulinfo le întîlnim la podoabele din mormintele minoice de la Messara (Creta), dar ele aveau o lungă tradiţie în Mesopotamia, Siria şi Asia Mică. În mormintele regale de la Ur (pe la 2500 î.e.n.) s-au descoperit podoabe cu filigran de calitate şi cu începuturi modeste de granulaţie. În tezaurele de la Troia II (pe la 2200 î.e.n.) şi în cazul podoabelor de la Byblos (pe la 2000 î.e.n.), filigranul şi granulaţia ating forma lor perfectă. Aşadar, filigranul exista în vestul Asiei pe la 2500 î.e.n., iar granulaţia a atins maturitatea nu după multă vreme. În Creta granulaţia este la mare cinste între 1800—1200 î.e.n., iar în Grecia, între 1550-1100, atingînd apogeul în veacul al XV-lea î.e.n. După epoca întunecată, adică imediat după 800 î.e.n., granulaţia şi filigranul sînt din nou practicate în Grecia, iar de pe la 700 î.e.n., în Etruria, pentru ambele regiuni Siria fiind principalul centru de iradiere, ca şi în cazul altor influenţe. Între 600 şi secolul I î.e.n., locul granulaţiei este luat în Grecia treptat, dar niciodată complet, de către filigran. În Etruria, granulaţia atinge apogeul în secolele al VII-lea şi al VI-lea î.e.n., după care devine mai puţin frecventă. Cum am mai spus, se instituie acolo moda filigranului à jour. Romanii nu au prea agreat cele două procedee de decorare, atestate totuşi de podoabele lor, fără însă a fi foarte populare. Granulaţia era grosieră, cînd nu era înlocuită de pseudogranulaţie, obţinută prin repusaj.
La începuturile sale îndepărtate, emailul era, pur şi simplu, o sticlă colorată, preponderent opacă, turnată pe suportul metalic al decoraţiei; pînă în epoca romană el a rămas, mai mult sau mai puţin, sticlos şi se aplica deopotrivă pe toate metalele din care se confecţionau podoabe. Existau patru procedee de fixare a lui, dintre care champlevé şi cloisonné se practică pe scară largă şi astăzi. Podoabele elenistice cu decoraţie în reţea de filigran foarte mare, închipuind frunze ori alte motive, purtau email în respectivele spaţii, desprins tocmai din pricina lărgimii suprafeţelor, dar şi datorită aderării sumare a sticlei la metal. Este cazul medalioanelor elenistice cu emblemă, despre care se va vorbi mai jos. Un al patrulea procedeu de aplicare a emailului era prin cufundarea unei armături metalice încălzite într-o pastă de sticlă topită care adera la metal şi apoi, în stare încă vîscoasă, era întinsă pe suprafaţa acestuia. În procedeul cloisonné, praful de sticlă era aşezat în spaţiile respective, după care totul era copt pînă la obţinerea pastei. În champlevé-ul practicat de romani şi celţi, sticla era tăiată pe măsură şi coaptă numai pînă ce adera la metal. În acest caz sticla era de multe ori transparentă, mai ales cînd era aplicată pe placă lucitoare de aur sau argint. Unele podoabe miceniene au un email albastru plasat într-o tehnică primitivă de champlevé, cu bordură de granulaţie, procedeu folosit între 1425—1300 î.e.n. şi care este cea mai timpurie atestare a respectivului gen de email, probabil de invenţiune minoico-miceniană. Şase inele de aur decorate cu rondele de email au fost descoperite într-un mormînt din secolul al XII-lea de la Kuklia (vechea Pafos, în Cipru). Din timpul perioadei întunecate (1100—800 î.e.n.) nu se cunoaşte nici un email în Grecia, acesta făcîndu-şi apariţia abia în secolul al VI-lea î.e.n. acolo şi apoi la etrusci, unde este frecvent pe podoabele din secolele al VI-lea— al V-lea, pentru a ieşi ulterior din modă. Cele mai vechi bijuterii cu email apar însă în Orient, şi asupra lor vom reveni îndată. Culorile emailului grecesc sînt îndeobşte alb, albastru închis, verde închis, albastru-cenuşiu şi albastru pal. O variantă de cloisonné utilizată de obicei la şatoanele inelelor consta în trasarea cu bară de aur lipită la foaie a unei inscripţii, cufundarea întregului în sticlă topită şi apoi şlefuirea la rece a şatonului (inelul de la Artiukov).
Înrudită cu emailul este niela, un amestec de mai mulţi sulfaţi metalici (înrudită cu emailul metalic, nu cu cel sticlos), folosită cu precădere la decorarea argintului. Pulberea de nielă se aşeza în alveole tăiate în masa metalului, se încălzea pînă la topire, iar apoi se îndesa manual în respectivele alveole, pînă la nivelul suprafeţei. Niela apare în Siria, în secolul al XX-lea î.e.n., în Egipt şi la Micene, în veacurile al XV-lea—al XIV-lea î.e.n. Se folosea în special la decorarea armelor şi mai puţin în bijuterie, unde reintră în uz în imperiul roman tîrziu, cazul a două inele din tezaurul de la Beaurains (cca 300 e.n.) şi al unei perechi de fibule de argint din veacul al IV-lea. Abia în secolul al XI-lea e.n. niela aderă fizic, prin lipire, la metal.

Spre deosebire de tehnica emailului, unde efectele coloristice erau obţinute prin topirea in situ a pastelor policrome, încrustarea pietrelor semipreţioase şi a pastelor de sticlă tăiate şi şlefuite se făcea, evident, la rece, amplasîndu-se în lăcaşe în care erau fixate mecanic. Încrustarea este atestată în mormintele regale de la Ur (Mesopotamia), pe la 2500 î.e.n., ea regăsindu-se în aceeaşi vreme şi în Egipt, ca şi în Siria, la Byblos. În lumea egeeană apare abia în veacul al XVII-lea î.e.n., cea mai veche atestare fiind inelele minoice din aşa-zisul tezaur de la Egina, asemănătoare bijuteriilor de la Ur. La sfîrşitul epocii bronzului, cu precădere în secolul al XV-lea î.e.n., încrustarea e comună în zona amintită, pentru a dispărea, ca şi celelalte tehnici, în perioada întunecată. Fenicienii au reintrodus-o în Grecia şi Creta pe la 800 î.e.n., iar un veac mai tîrziu ea apare în Etruria, vehiculată de acelaşi comerţ fenician. Cristalul de stîncă, ambra şi sticla colorată erau materialele cele mai des folosite, înconjurate de motive decorative realizate în granulaţie. Cu toate acestea, încrustarea va trebui să aştepte pînă la finele veacului al IV-lea î.e.n., după cuceririle orientale ale lui Alexandru cel Mare, pentru ca, sprijinită de gustul persan al policromiei, să devină în lumea greacă o modalitate coloristică predilectă a podoabelor de aur. În secolul al II-lea î.e.n., pietrele sînt curent înlocuite cu sticlă, iar pentru inele inventarele Partenonului citează deseori, încă din veacul al IV-lea î.e.n. (vezi cap. I, p. 44), cazuri de ofrande cu asemenea substitute. În Etruria încrustarea devine curentă abia în secolul al II-lea î.e.n. Marea carieră a acestei tehnici are loc însă în lumea romană, începînd cu precădere din a doua jumătate a secolului al III-lea e.n., cînd elementul litic al podoabelor apare ca mult mai important decît suportul lui de aur, la coliere, brăţări şi inele.
O amplă categorie de inele de aur din minoicul tîrziu, din perioada miceniană şi din epoca arhaică greacă au şatoanele sigilare lucrate în tehnica gravării în metal, utilizîndu-se unelte din obsidiană, iar mai apoi din fier. Nu rare erau cazurile cînd respectivele inele erau din metal comun peste care, după gravare, se aşternea o foaie de aur. Gravarea acestor inele se apropie cel mai mult, dintre toate genurile de podoabe, de arta glipticii, atît ca procedeu cît şi ca imagistică. Ele au fost temeinic studiate de Boardmaninfo, deopotrivă sub raport iconografic cît şi sub cel al periodizării lor. Din păcate, soarta categoriilor interdomeniale, deşi tipice în particularismul lor, este aceea de a fi evitate de lucrările de sinteză; pe cei special interesaţi îi putem asigura însă că vor găsi în arta gravării respectivelor şatoane sigilare metalice o precursoare de mare prestigiu a celei monetare, mult ulterioare.
Spre sfîrşitul epocii romane a devenit populară, prin ineditul şi efectul ei deosebit în peisajul podoabelor tîrzii, exclusiv dominat de elementul litic policrom, decuparea cu ajutorul dăltiţei, în foaie mai groasă de aur, a motivelor decorative, în special în categoria brăţărilor (il. 115). Acest opus interrasile, de fapt de îndepărtată obîrşie etruscă îşi face timid apariţia în secolul al II-lea î.e.n., prin prelucrarea bordurii şatoanelor de inele din aur sau din argint, în care se aflau încrustate fie pietre semipreţioase, fie monede cu efigia imperială la vedere. Opus interrasile înseamnă o revenire la efectele tradiţionale ale policromiei intrinsece a prelucrării aurului în podoabe, la aceasta adăugîndu-se acum contrastul pe care brăţările îl făceau cu suprafaţa albă strălucitoare a pielii.
Asemănătoare ca rezultat, dar deosebită ca procedeu de placarea cu foaie de aur, de pildă a inelelor sigilare de bronz cu şatonul gravat, de care aminteam mai sus, şi care se realiza la cald, este aurirea cu foaie de aur aplicată prin intermediul unui adeziv pe suporturi, în genere, nemetalice, ca teracota sau sticla. Colierele din pastile de sticlă aurite se numărau printre cele mai vechi podoabe egeene, iar substitutele de bijuterii funerare din teracotă aurită sînt tipice lumii elenistice. Pojghiţa de aur se desprindea repede datorită uscării adezivului. În epoca romană, aurirea se realiza de obicei prin amalgamare: pulberea de aur se amesteca în cantităţi egale cu mercur şi se întindea cu pensula pe suporturile respective pe care aurul se fixa prin evaporarea mercurului.

De asamblarea şi finisarea podoabelor depindea, în ultimă instanţă, calitatea şi durabilitatea acestora. Asamblarea se făcea mecanic (prin îndoirea extremităţilor şi încălzirea lor, prin nituire, prin sîrmă sau benzi de aur), ori prin lipire. Lipirea tare s-ar fi realizat, după Plinius (Istoria naturală, 33, 29 şi 30), cu ajutorul unui aliaj obţinut din 6 părţi aur şi 1 parte argint, al cărui punct de topire era de 970° faţă de 1063° al aurului pur. În Mesopotamia, lipirea tare a apărut în mileniul al III-lea î.e.n., iar podoabele minoice o atestă pe la 2000 î.e.n. Despre umplerea bijuteriilor din foaie de aur cu diverse amestecuri rigidizante, ca nisipul de magnetită în epoca miceniană sau smoala, în cazul cerceilor elenistici, alături de ceară, argilă şi răşină în ceea ce priveşte alte genuri de podoabe, a mai fost vorba, în treacăt, printre cele expuse pînă acum.
Descoperirilor lui Sir Leonard Wooley din Mesopotamia şi anume aşa-zisului tezaur regal sumerian din cimitirul de la Ur îi datorăm cunoaşterea celor mai vechi podoabe (2500 î.e.n.), a căror tipologie şi tehnologie s-au propagat către vestul Asiei şi către lumea minoică cretană şi egeeană. Colierele de aur şi pietre semipreţioase, realizate din perle bitronconice de metal şi rocă, dispuse alternativ ori structurate în triunghiuri alternînde (cu vîrful în sus sau în jos) în acele „benzi de gît”, cerceii lunulari din foaie de aur, coroanele din platbandă, cu frunze şi pandantive din foaie, pe care se aflau prinse pastile de sardonix, alcătuiesc o parură pe cît de simplă pe atît de luxuriantă, cuprinzînd in nuce forme şi procedee ce vor dăinui multe veacuri în orientul Mediteranei.
Aceste străvechi bijuterii, ce renunţă complet la elementele naturale ale podoabelor culturilor primitive (gheare, colţi de animale, corali, pietre colorate comune, lemn lustruit etc.) în favoarea unor forme geometrice abstracte, ca rezultat al unei gîndiri asupra spaţiului şi a luării lui în posesiune, sînt astăzi reconstituite şi amplasate pe manechine de lemn în sălile consacrate la British Museum civilizaţiei sumeriene (il. 117). Ansamblul cu cunună şi podoabe pentru păr, unde aurul, carneolul şi lapislazuli se îmbină într-un colorism discret şi rafinat, aparţinea reginei Pu-Abi.
Civilizaţia cicladică şi cea a eladicului timpuriu sînt ambele de obîrşie anatoliană, rezultînd din amestecul băştinaşilor cu emigranţi microasiatici; pe la 1900 î.e.n. acestea au fost definitiv asimilate de Creta minoică, la trei veacuri după ce matricea anatoliană îşi încheiase existenţa (Troia II, pe la 2200). Dar şi cultura minoică cretană se pare că a fost adusă pe insulă pe la 2800 de către emigranţi din Anatolia sau Siria, care s-au stabilit la început în partea de est a ei. În podoabele eladicului timpuriu pare a domina sîrma de aur figurînd inele concentrice juxtapuse şi pandantive de acelaşi gen, ca la colierul de la Thyreatis (il. 118), datînd de pe la 2000 î.e.n., în vreme ce mai vechiul minoic timpuriu (2500—2000) se caracterizează prin podoabe din platbandă de aur, aşa cum atestă bogatele bijuterii de la Mochlos, constînd din diademe, ornamente pentru păr, perle de aur, pandantive, brăţări şi podoabe vestimentare. Ascendenţa mesopotamiano-sumeriană a acestor podoabe este cît se poate de limpede. Diadema de la Mochlos (2200—2000) introduce în decoraţie, alături de elemente geometrice realizate din puncte în repusaj, întîile reprezentări zoomorfe (cîini). După ce în Creta nucleele puterii se mută din est în centrul şi în vestul insulei, începe a prinde formă, pe la 2000 î.e.n., aşa-numita civilizaţie a palatelor minoicului mijlociu. Pe la 1800, podoabele sînt decorate cu filigran şi granulaţie; diademele sînt mai rare faţă de perioada anterioară şi au o decoraţie mai sărăcăcioasă. Sînt însă la modă pandantivele care folosesc din plin noile motive decorative. Foarte cunoscut este acela de la Mallia, cu două albine pe o floare (1700—1600 î.e.n.), precum şi cele din presupusul tezaur de la Egina, cu un bărbat care ţine de gît două păsări şi respectiv cu platbandă în arc de cerc, avînd la extremităţi două capete umane (il. 119, 120).
O ultimă înflorire cretană are loc în minoicul tîrziu, aflat sub hegemonie miceniană (1600—1100 î.e.n.), cînd artele miniaturale ale acestei vaste comunităţi (koiné) culturale sînt predominant minoice. Ca şi în alte domenii artistice, Egiptul îşi spune cuvîntul şi în cel al podoabelor, prin intermediul Cretei, în lumea miceniană şi în chipul cel mai direct în cea feniciană. Datorită contactelor şi cu marile puteri din Anatolia şi Siria, micenienii preiau din podoabele egiptene tehnica pastilelor de sticlă colorate sau placate cu foaie de aur, precum şi decoraţia cu email şi prin încrustare (secolul al XV-lea î.e.n.), care devin dintr-o dată foarte răspîndite.

Platbanda de aur îşi menţine străvechea ei predominanţă în diademele îmbogăţite cu rozete, ale căror prototipuri le găsim în mormintele de la Assur, pe o perioadă foarte îndelungată (1900—1500). Perlele miceniene de aur cu granulaţie sînt numeroase şi felurite între 1400 şi 1300 (il. 122). Către sfîrşitul perioadei, diversitatea de ponsoane juxtapuse decorează, în soluţie lesnicioasă (il. 121), diademele (1400-1100).
Influenţa egipteană nu este numai de ordin litic, ci şi motivistic. Iată, de pildă, un ac de păr în formă de baston de păstor, dar cu partea superioară dezvoltată într-o reprezentare amplă: o femeie în costum micenian ţine în mîinile întinse o dublă ghirlandă; deasupra capului se află două perechi de volute (il. 123), suprapuse de trei perechi de ramuri terminate cu flori şi fructe de papirus. În timpul perioadei întunecate, formele şi decoraţia podoabelor miceniene fiinţează mai departe în Cipru, alături de alte tendinţe artistice care-şi dau întîlnire în această mare răspîntie culturală a Mediteranei orientale.
Podoabele egiptene sînt caracterizate de cîteva forme tipice, cum sînt colierele, pectoralele-pandantive, marile pectorale, diademele şi inelele, precum şi de colorismul lor pronunţat. Unele dintre acestea îmbrăcau şi un caracter oficial, în special anumite coliere şi pectorale masive. Colierul de aur constituia o înaltă distincţie acordată de faraon unui supus, pentru servicii însemnateinfo; el nu era însă un colier exclusiv din aur, ci cu perle şi foi de metal alternînd cu o abundentă garnitură de cornaline, cu discuri mici din paste de sticlă, înşirate în cordoane una lîngă alta, cu pandantive de sticlă redînd felurite figuri (il. 124). Pastele de sticlă azurii, vernil conferă acestor podoabe nota lor coloristică atît de specifică, adică o armonie care exclude întîietatea vreunei tonalităţi. Pectoralele-pandantive cu figuraţie mai complexă sînt lucrate à jour şi colorate cu email în tehnica cloisonné, care predomină în bijuteria egipteană. Reprezentative sînt pectoralul (il. 127) reginei Mereret (cca 1850 î.e.n.) şi cel al lui Tutankamon, cca 1350 (il. 125), ambele aflate la Muzeul egiptean din Cairo.
Diademele cu uraeus şi rozete sînt în tradiţia costumaţiei faraonice, excepţia constituind-o coroanele lucrate din fir de aur, pietre semipreţioase şi email, cum este cea cu „cruci de Malta” a principesei Khnumet din Dahshur (il. 126), sugerînd delicateţea şi prospeţimea florilor de primăvară (cca 1850 î.e.n.). Pectoralele masive sînt, în genere, din aur lucrat în repusaj şi adaptînd motivul vulturului cu aripile desfăcute (il. 128), în genul celui al faraonului Smenkare (mileniul al II-lea î.e.n.). Dar dacă în astfel de cazuri aurul este masiv şi lipsit de pietre, există şi celălalt caz limită, cînd pietrele tăiate în diverse forme geometrice se înşiră una lîngă alta în coliere cu pandantive din rocă ori din pastă de sticlă. Ultimul ecou al podoabelor faraonice, cu anumite influenţe romane, datează de la începuturile erei noastre. Ele provin din mormintele aşa-numitului „Grup X”, urmaş al aurarilor nubieni, etnie care s-a autodistrus prin tabuuri şi practici religioase exterminante.
Revenind însă la orizontul cronologic de la care ne-a îndepărtat paranteza de mai sus, constatăm că podoabele feniciene sînt puternic influenţate de cele egiptene, fiind nu de puţine ori adevărate copii degradate artizanal ale ultimelor. În secolele al XIX-lea şi al XVIII-lea î.e.n., relaţiile Egiptului cu Byblosul erau foarte strînse, faraonii acoperind cu daruri de preţ pe regii locali care încep la rîndu-le să se comporte aidoma protectorilor lor, adică să poarte coroană cu uraeus, împodobită cu hieroglife, inele de ametist în formă de scarabeu, coliere cu vulturi cu aripile desfăcute, pectorale şi medalioane de aur cu email, în tehnica cloisonnéinfo. Pectoralul de aur de la Luvru al regelui Abi Şemu (il. 129) este lucrat în repusaj şi figurează emblematicul vultur ţinînd în gheare doi palmieri. În loc de cornalină, perlele acestuia sînt în foaie de aur. Din acelaşi secol al XVIII-lea, Muzeul Naţional din Beirut posedă garnitura completă (medalion, pectoral şi coroană) a regelui Ip Şemu Abi (il. 131, 132, 135). În vremea Persiei ahemenide, Fenicia îşi orientează preferinţele către genul de podoabe al puternicului vecin. Se foloseşte foaia de aur, dar cu pseudogranulaţie, precum şi filigranul. Pietre mari semipreţioase sînt montate în caboşon, în poziţie centrală, pe un colier de aur descoperit la Sidon. Coroanele din platbandă de aur (il. 130) au şi ele amplasate în acelaşi loc o rozetă cu email cloisonné şi turcoaze (secolele al V-lea — al IV-lea, Muzeul Naţional din Beirut).

Podoabele punice din Spania sînt ilustrate de descoperirile de la Aliseda (secolul al VII-lea î.e.n.), aflate la Muzeul arheologic din Madrid, printre care se remarcă o centură lucrată în repusaj şi granulaţie, pe care figurează juxtapus de 62 de ori, între palmetele cadrante, motivul luptei dintre om şi leu (il. 134). Execuţia lasă, fireşte, de dorit sub raportul realizării profilului, dar atare fapt este comun întregii arte punice, după cum s-a putut constata şi în domeniul glipticii.
Urcînd spre nord, în Troada Anatoliei epocii bronzului, descoperirile mai bine decît centenare ale lui Schliemann ne înfăţişează acelaşi gen de podoabe la Troia, în jurul anului 2000 î.e.n., ca şi la Ur, cu cîteva veacuri înainte. Perlele din foaie de aur sînt doar ceva mai mici, iar lamelele puţin mai fine. Marea inovaţie este însă lanţul de aur. Drept manechin portant al celor peste 16 000 de minuscule elemente de podoabă remontate cu migală a servit însăşi Sofia Schliemann pe care o celebră fotografie o înfăţişează cu întreaga parură a „Elenei”, pierdută în cursul ultimului război, în Germania, într-al cărei patrimoniu muzeistic se afla. Deşi aceste podoabe au fost publicate, prea puţine din ele (rămase la Muzeul Naţional din Atena) mai pot fi reproduse astăzi fotografic (il. 133).
Marea unitate şi bogăţie a bronzului european, mai ales în perioada lui de sfîrşit, este privită astăzi de specialişti în deplină consunanţă cu manifestările culturale similare din Anatolia. Unii au mers pînă-ntr-acolo încît au postulat o supremaţie hitită pînă în centrul Europei, supremaţie sub care se vor fi produs înflorirea şi unitatea diverselor culturi ale epocii. Hitiţii au avut însă prea puţin de a face cu ansamblul uriaş al ultimelor veacuri ale bronzului european şi microasiatic. Podoabele lor poate că moştenesc totuşi de la acesta masivitatea. Dar emailul trimite către sudul asirian şi mesopotamic, ca în cazul plachetei vestimentare (il. 144) de la Tel Halaf (secolul al IX-lea, Muzeul arheologic din Istanbul). Masivitatea era trăsătura caracteristică a podoabelor epocii bronzului pentru că acestea erau totodată, în marea lor majoritate, şi obiecte-lingouri sub forma cărora era tezaurizat metalul preţios, bogăţia tribului. În acest sens descoperirile din ultimele decenii de la Sacoşu Mare (brăţări-lingouri) sau Perşinari (lame de pumnal-lingouri), pentru a ne referi la cele mai elocvente, nu lasă nici un dubiu cît priveşte semnificaţia lor preponderentă de lingouri. Muchiile brăţărilor amintite sînt ascuţite şi nedebavurate, dovadă că n-au fost utilizate ca podoabe. Acestea din urmă erau lucrate totuşi dintr-o unică foaie de aur mai groasă. Masivitatea lingourilor, fie ele cît de mici, chiar sub forma unor inele de buclă, cum sînt cele din Colecţia Severeanuinfo, pledează şi în acest caz pentru valoarea lor prevalent ponderală, indiferent de ornamentaţia, îndeobşte crestături, a tuturor acestor piese.
Podoabele de la finele epocii bronzului anistoric sînt lucrate deopotrivă în foaie subţire şi foaie groasă de aur. Unul din cele mai complexe tezaure, sub raportul tehnologiei, dar şi al ingeniozităţii îmbinării elementelor de coliere, este cel descoperit cu cîţiva ani în urmă sub fundaţiile castrului roman de epocă tîrzie de la Hinova, judeţul Mehedinţiinfo. În vreme ce diadema, decorată prin ştanţare cu ştanţe mai mari decît platbanda respectivă, are grosimea de 1 mm, manşonul deschis, cu cinci nervuri terminate la ambele capete cu nituri, este din foaie de aur dublă ca grosime. Asamblarea celor 45 piese de aur ale unui colier, prin îmbucarea fiecărui „coşuleţ” cu partea îngustă în partea evazată a precedentului, are ca rezultat un motiv pe cît de simplu pe atît de fin. De fapt, înflorirea ultimă a podoabelor epocii bronzului are loc la începutul celei următoare, a fierului, o situaţie similară regăsindu-se în alţi termeni în lumea minoico-miceniană. Sciţii, tracii şi celţii vor prezenta, după mijlocul mileniului I î.e.n., propriile lor contribuţii specifice în peisajul „aurăriei” barbare, ce se va face la rîndu-i ecoul influenţelor venite din bazinul egeean elenic.
Revenim, după acest excurs, la lumea greacă, părăsită temporar pentru a schiţa rolul Egiptului în configurarea podoabelor din Mediterana orientală, din Siria şi Anatolia şi pentru a urmări, foarte sumar, pe cele din adîncul continentului european.

În epoca întunecată a Greciei (1100—800 î.e.n.), în termenii cronologiei ceramice împărţite în submicenian (1100—1050), protogeometric (1050—900) şi geometric-timpuriu (900—800), podoabele din metal preţios sînt rare. Imediat după 800, vreme de două veacuri, influenţele orientale se manifestă din plin. Există cinci aspecte regionale ale podoabelor acelui timp: Attica şi împrejurimile, Peloponesul, insulele, Grecia orientală şi Grecia occidentală.
În Attica şi împrejurimi benzile-diademe funerare sînt foarte subţiri şi decorate cu motivul luptei dintre oameni şi animale, sau pur şi simplu cu frize de animale. Benzi de acelaşi tip apar însă şi la Eretria şi, similare, în zonele mai depărtate, cum sînt Corintul sau Creta. Apar cerceii cu corn lunar decoraţi cu granulaţie şi încrustaţie (800—750 î.e.n.), şi devin tipici locului cei discoidali cu piatră mare, rotundă în poziţie centrală (il. 137, 138). Apare prototipul viitoarelor pectorale rodiene cu plăci rectangulare decorate cu granulaţie. În Pelopones materialul este relativ redus, provenind de la Corint, din Argolida şi Laconia. Colierul compozit din mormîntul de la Sparta (725—700) constă, în principal, din cinci plăci rectangulare (il. 139), decorate cu romburi şi pelte în care se află email; de colier atîrnă pandantive în formă de rodie.
Pentru zona insulelor egeene sînt tipice diademele cu rozete (cu sau fără email) de factură asiriană, dar copiate în Siria, Cipru, precum şi în alte părţi. Cerceii caracteristici sînt cei cu bară groasă, cilindrică, din foaie de aur, îndoită în diferite variante de spirale care se deschid, uneori, pînă la a se asemăna cu actuala literă W (il. 147), cazul celor de la Melos (700—600 î.e.n.). Pectorale splendide din plachete rectangulare, cu diverse reprezentări, dintre care cea mai cunoscută este Potnia theron („Muma fiarelor”), apărînd şi pe vestita piesă de la Rodos (630—620 î.e.n.), sînt în egală măsură specifice podoabelor insulare (il. 116) care au influenţat cel mai mult bijuteria perioadei arhaice a secolului al VI-lea î.e.n.
Numericeşte vorbind, arhaismul grec este destul de sărac în podoabe de aur, în ciuda marii bogăţii ceramice. Faptul nu şi-ar găsi explicaţia decît în împuţinarea surselor şi disponibilităţilor de metal galben. Bijuteriile arhaice din Cipru şi sudul Uniunii Sovietice folosesc aur local de care nu putea dispune restul grecităţii. Drept pentru care argintul începe a fi utilizat pe scară largă aşa cum atestă mulţimea cerceilor din mormintele siciliene contemporane. Dar cîtă vreme nu se cunosc cu exactitate cauzele scăderii cantităţii de aur în secolul al VI-lea î.e.n. faţă de cel precedent, nu putem decît bănui de unde va fi venit acesta. Probabil că din Orientul asiatic, de vreme ce interpunerea stăpînirii persane şi extinderea ei aduce în cămările Marelui Rege nu numai aurul din vestul microasiatic (Lidia, Troada), ci şi pe cel din Bactria, Altai etc.
Bijutierii greci ai apocii arhaice se orientează către deţinătorii nongreci de metal preţios şi iau calea îndepărtată a acestor stăpînitori barbari. Ei vor lucra în mediul scitic, tracic, etrusc şi chiar celtic, contribuind enorm la schimbarea mentalităţii meşterilor locali, prin aceea că-i vor determina să înţeleagă că secretul adevăratei arte constă în prelucrarea foii de aur şi nu în masivitatea podoabelor corporale ori în semimasivitatea acestora, obţinută prin turnare în ceară pierdută. Rezultatele cele mai spectaculoase sînt, în sensul amintit, barocele torques-uri celtice din cea de a doua epocă a fierului, la desăvîrşirea decoraţiei cărora a contribuit din plin bijuteria etruscă. Despre ea se va vorbi după trecerea în revistă a podoabelor perioadelor clasică şi elenistică, iar despre orfevrăria barbară, înainte de a ne ocupa de podoabele romane.
Locurile de provenienţă ale bijuteriilor arhaice greceşti se restrîng la mormintele din Rodos şi Sicilia, de la Olbia şi din Cipru, fără a omite depozitul de statui hriselefantine de la Delfi, unde au fost descoperite şi podoabe, cum e de pildă un colier cu pandantive cu capete de lei, reutilizate ca aplice pe o casetă de lemn (?), întrucît în urechile măştilor leonine au fost bătute cuişoare de bronz (il. 140). Diadema unui cap feminin din fildeş descoperit în acelaşi depozit este din foaie lată de aur, decorată în repusaj cu şiruri de spirale preluate, în S. Din descoperirile menţionate s-a dedusinfo că podoabele epocii arhaice greceşti reprezintă dezvoltarea celor din veacul anterior, cu precădere a specimenelor frecvente în insule şi în Ionia.

Din punct de vedere tehnic, granulaţia cedează locul filigranului, de provenienţă probabil asiriană (la respectivul orizont cronologic), şi care va fi ajuns în Grecia prin Ionia. Folosirea pietrelor se restrînge la scarabei şi scaraboizi, în cazul inelelor cu şaton rotativ, iar emailul, rar folosit, este practic absent. După războaiele persane aurul a redevenit abundent, în secolul al V-lea î.e.n., în Grecia propriu-zisă, mormintele de la Eretria (475—400) au dat la iveală, în urma cercetării lor arheologice, o mulţime de bijutierii, în majoritate de obîrşie attică. Perioada clasică este reprezentată în Pelopones de puţine piese de calitate. Ciprul, sudul Uniunii Sovietice şi bogatele morminte de la Diuvanli sînt principalele surse de podoabe pentru veacurile al V-lea şi al IV-lea î.e.n, la care, pentru secolul al IV-lea, se adaugă mormintele din sudul Italiei (din jurul Tarentului) şi din Campania. În vremea respectivă podoabele sînt destul de rare în Grecia propriu-zisă. După părerea lui Higgins (op. cit. la nota 7), realizarea tehnică era fină, dar mai puţin fină decît în veacul al VII-lea, poate şi pentru faptul că granulaţia (piatra de încercare a fineţii unei podoabe) este tot mai rar folosită, ea cedînd locul filigranului şi emailului, redevenit din nou la modă după perioada arhaică; încrustarea de pietre şi/sau paste de sticlă este şi ea rară.
Perioada clasică se caracterizează printr-o mare bogăţie de forme şi printr-un naturalism ajuns la maturitate, uneori debordant. Podoabele cele mai luxuriante sînt cerceii, colierele, brăţările de coapsă, diademele cu „nodul lui Herakles”, pectoralele fastuoase (în lumea scitică), sau acele de păr cu capete bogat lucrate, respectiva podoabă fiind mult mai rară acum decît în vremurile miceniene ori în perioada arhaică (Paul Jacobsthal, Greek Pins and their Connections with Europe and Asia, Oxford, 1956). Existau, fireşte, „şcoli” locale, dar ele pot fi acum doar parţial individuate. Caracteristici zonale mai pronunţate au podoabele provenind din nordul Greciei, Magna Graecia (Sudul Italiei), Campania, Cipru şi sudul pontic al Uniunii Sovietice.
În mare, perioada clasică se deosebeşte de epoca elenistică următoare prin deschiderea celei din urmă către colorismul de factură orientală al podoabelor, obţinut fie graţie utilizării pietrelor semipreţioase, fie luxurianţei emailului, fie combinării celor două tehnici. Trebuie însă subliniat un aspect, de cele mai multe ori trecut cu vederea ori pur şi simplu ignorat, şi anume că şi în vremea clasică a existat o preocupare pentru colorism, obţinut atunci prin prelucrarea foarte uvrajată a foii de aur, prin utilizarea la maximum a reliefului şi prin trecerea cu dezinvoltură de la simplele forme în ronde-bosse ale perlelor de tot felul, la tratarea în ronde-bosse a unor macroelemente sau podoabe de sine stătătoare, de pildă cerceii, pectoralele, pandantivele. Filigranul este un procedeu decorativ important, prin aplicarea lui pe foaie. Mai largile reţele de filigran (nu cloisonné!) din perioada elenistică sînt umplute, de regulă, cu email, care, din pricina faptului că nu adera (datorită naturii sticloase şi temperaturii de aplicare nu suficient de ridicate) la foaie, era în mod precar reţinut pe podoabă doar de respectiva reţea, el desprinzîndu-se uşor la lovire sau datorită acţiunii în timp a umidităţii solului asupra respectivului pseudoemail. Sîrma de aur, fie simplă, fie prelucrată în astragale, ove etc. era şi ea un element decorativ frecvent.
Neputîndu-se trece în revistă nici măcar totalitatea pieselor mai însemnate ale podoabelor din perioada clasică şi cu atît mai puţin din vremea elenistică, vom renunţa implicit la expunerea pe categorii de podoabe, în favoarea unei abordări mai elastice ce va urmări, deopotrivă, virtuozitatea execuţiei şi efectul artistic obţinut.
După războaiele persane se răspîndeşte şi în Grecia moda purtării de către bărbaţi a cîte unei perechi de brăţări de aur, aşa cum obişnuiau perşii ahemenizi, numiţi de Herodot (VIII, 5, 113) pseliforoi, adică purtători de brăţări, podoabe, în genere, cu protome de ibecşi (caprideu) înaripaţi, animal simbolic regal. Tipul de brăţară cu capetele răsucite în spirală (il. 148), chiar dacă de puternică tradiţie hallstattiană, premerge în Grecia începutului secolului al V-lea î.e.n. pe cele cu protome de capridee, foarte răspîndite mai ales după cuceririle lui Alexandru cel Mare.

Macedonenii, populaţie greacă reelenizată, au păstrat din trecutul lor preistoric preferinţa bărbaţilor pentru brăţări, aici găsindu-se în veacul al V-lea un tip special, necunoscut în restul lumii greceşti, anume brăţări din benzi de aur reunite prin filigran à jour, pe care Amandryinfo le pune în legătură şi cu mediul etrusc (Vetulonia), unde ele erau comune. Se ştie că iradierea etruscă s-a produs şi spre răsărit şi poate prin Dalmaţia atare gen de brăţări pereche a ajuns în Macedonia. În perioada elenistică tipul fără filigran s-a răspîndit în lumea greacă din Egeea, exemplare reprezentative aflîndu-se în Colecţia Canellopoulosinfo, precum şi în cea a Academiei Româneinfo. O pereche de brăţări de tip ahemenid, cu bara lisă şi terminate cu capete de capridee, datate la sfîrşitul perioadei clasice (secolul al IV-lea î.e.n.) se află în colecţia de bijuterii de la Pforzheiminfo. Pentru atare podoabe grecii au preferat însă o imagistică legendară proprie: protomele de sfincşi pe care le-au impus chiar sciţilor din sudul Rusiei, după cum stă mărturie superba brăţară în pseudotorsadă (il. 149) din kurganul de la Kul-Obainfo (secolul al IV-lea î.e.n.).
Sfinxul lucrat în ronde-bosse era un element predilect pentru podoabe. O pereche de cercei din kurganul de la Trei Fraţiinfo, de lîngă Kerci, recurge la atare motiv îmbogăţit coloristic cu discrete accente de email verde, distribuite atît pe micile baze cît şi pe cerceii purtaţi chiar de monstrul oedipian (il. 142), totul desfăşurîndu-se incredibil pe o înălţime de 4,7 cm, inclusiv bara de atîrnare, decorată şi ea cu rozetă cu email. De precizat că discreta decoraţie cu email ţine de tradiţia strict conotativă a emailului, în genere, în orfevrăria greacă. O pereche de brăţări din platbandă de aur, terminate cu capete de lei, au un registru cu palmete emailate în cloisonné, care par să tempereze puternica strălucire a auruluiinfo(il. 143).
Sfinxul ca temă decorativă a podoabelor apare încă din veacul al VI-lea î.e.n., pe piese descoperite în plină zonă de iradiere, în Tracia, de pildă, pe medalionul de aur de la Pazargicinfo, corpul monstrului fiind reduplicat lateral, capul rămînînd în poziţie centrală. Exprimare arhaică figurativă a acelui eîdos polýgion care dăinuie ca atare în altorelieful bijuteriei greceşti pînă în veacul al IV-lea î.e.n. sau şi mai tîrziu, în acest sens putîndu-se invoca ornamentul similar de la Muzeul de Artă din Rhode Islandinfo (U.S.A.).
Încă şi mai discret este rolul coloristic al emailului pe perechea de pandantive de tîmplă de la Kul-Obainfo (il. 145), pe a căror emblemă apare cea mai veche reprezentare (începutul secolului al IV-lea î.e.n.) a capului Atenei Parthenos a lui Fidias. Acelaşi este şi cazul splendidului cercel cu disc descoperit tot în kurganul de la Kul-Oba (il. 146), lucrat poate cu două decenii mai tîrziu decît piesele antecitate şi care reprezintă capodopera filigranului şi reliefului miniatural la podoabele epocii clasice. La dimensiunea totală de 9,5 cm a cercelului, cele patru grupuri de Nereide călărind delfini, amplasate în jurul rozetei centrale, pot fi observate numai cu lupa spre a constata că sînt pe cît de complexe pe atît de perfecte!
Sub raportul virtuozităţii lucrăturii miniaturale în ronde-bosse şi implicit al policromiei aurului rezultată din aceasta, avem a invoca vestitul cercel cu Nike (Victoria), conducînd biga (il. 150), descoperit în nordul Greciei şi datînd dintr-al treilea sfert al veacului al IV-lea î.e.n.; el se află acum la Muzeul de arte frumoase din Bostoninfo.
Aminteam mai sus de unele specificităţi zonale în arta podoabelor din perioada clasică. Trebuie precizat că aceste specificităţi sînt numai de context, de contextul pe care-l cunoaştem, desigur, şi că ele nu pot fi individuate din punct de vedere tehnic ori tematic (tipologic; pe piese separate, cu atît mai puţin în cazul celor foarte asemănătoare. Să alăturăm, de exemplu, două coliere, unul din kurganul de la Karagodeuaş, regiunea Krasnodar (il. 153), aflat la Ermitajinfo, şi altul descoperit la Tarent (il. 141) şi păstrat la British Museuminfo. Elementul comun amîndurora a fost preluat de bijuteria modernă. Este vorba de hiasmul (litera hi grecească) cu rozetă centrală, alternînd cu perle din foaie de aur în cazul primului şi cu rozete triple (prin suprapunere) la cel de al doilea. Ambele au pandantive lunguieţe (bace), acestea alternînd la Tarent cu capete feminine.

Filigranul şi granulaţia sînt deopotrivă utilizate, cu aceeaşi virtuozitate la ambele exemplare, încît ele pot fi considerate rodul priceperii şi măiestriei aceluiaşi artist care în cazul colierului tarentin s-a străduit să producă o piesă mai bogată, mai fastuoasă. Nu ştim nimic precis astăzi despre circulaţia pe spaţii foarte mari a podoabelor antice, dar putem judeca asupra ei prin analogie: produse ale toreuticii tarentine (a se vedea capitolul V, pp. 312 — 313) au fost descoperite în mediul tracic sud-dunărean. De ce n-ar fi călătorit şi astfel de coliere dintr-un grînar al lumii elenice (sudul Italiei, pentru Mediterana occidentală) într-altul (sudul Rusiei, pentru Atena şi grecitatea egeică)?
Pătruns încă din perioada protogeometrică în lumea greacă din Orientul atîtor împrumuturi creatoare de noi morfoze artistice, cu precădere prin intermediul ataşelor de bronz pentru cazane, grifonul este un alt monstru frecvent în tipologia podoabelor greceşti din nordul Pontului, în compoziţii pe care le vom regăsi, poate tot neîntîmplător, la Tarent. Un kalathos (coşuleţ) lucrat din 30 plăcuţe de aur cu email, distribuit cu aceeaşi discreţie tipică bijuteriilor de dinaintea epocii lui Alexandru, a fost descoperit în veacul trecut în tumulul de la Balşaia Blizniţa, din peninsula Taman (il. 151), lucrat fiind de aurari greci în prima jumătate a veacului al IV-lea î.e.n. Această podoabă de cap a preotesei bosporane a Demetrei, zeiţa fertilităţii, a fost decorată, pe un unic registru central, cu lupta dintre grifoni şi arimaspi, reprezentare frecventă în arta regatului bosporan şi conformă legendei după care grifonii erau păstrători ai auruluiinfo. Acelaşi motiv îl reîntîlnim, în schemă perfect identică, la decoraţiunea din teracotă aurită a unui pat funerar, piesă descoperită într-un mormînt tarentin (il. 154) şi aflată la Muzeul arheologic din localitateinfo. De această dată nu numai execuţia, ci şi materialele sînt diferite, aplica tarentină fiind de la finele veacului al IV-lea î.e.n. ori chiar de la începutul celui următor.
Identitatea tematică şi de schemă a celor două reprezentări ne dă însă de gîndit asupra caracterului universalist al podoabelor greceşti din epoca clasică, epoca de culminaţie a respectivei arte miniaturale pentru întreaga antichitate. Şi nordul Pontului şi Tarentul erau acum bogate în aur şi bogate, în genere, prin prosperitatea lor economică. Era firesc deci ca meşterii de cel mai mare prestigiu să circule către cei care le puteau oferi comenzi generoase nu numai din punctul de vedere al răsplatei materiale, ci, mai ales, din cel al dificultăţii, fastului şi priceperii lor de artişti. Or, puternicii regi sciţi din nordul Pontului îşi permiteau să ofere un vast cîmp de activitate bijutierilor atenieni, căci implicit atenieni erau aceştia şi poate şi cei ce lucrau în vestul Mediteranei, de vreme ce comerţul acelor regiuni se făcea cu Atena şi Liga de la Delos, iar supremaţia Atenei în Pont era incontestabilă, cel puţin de la expediţia navală a lui Pericle. Toreuţi atenieni înfăţişează pe amfora de argint aurit de la Certomlîkinfo (finele veacului al V-lea î.e.n.) scena emblematică a vieţii sciţilor regali: îmblînzirea cailor, precum şi devorarea acestora de către grifoni (registrul superior). Bijutieri atenieni reprezintă pe pectoralul de la Tolstaia Moghila (il. 156), descoperit în 1971 în împrejurimile oraşului Ordjonikidze şi datînd din secolul al IV-lea î.e.n., scene din viaţa sciţilor (registrul superior) şi devorarea cailor de către grifoni (registrul inferior)info. Ca şi kalathos-ul de la Balşaia Blizniţa, pectoralul din aceeaşi descoperire aparţinea podoabelor sacre ale preotesei bosporane a Demetrei. Unica friză à jour a piesei (il. 158) desfăşoară 15 figuri de animale: ţapi, berbeci, cîini şi iepuriinfo. Am avut plăcutul prilej să văd, cîţiva ani după descoperirea lui, pectoralul de la Tolstaia Moghila la Muzeul de istorie din Kiev. El era perfect restaurat, pe fondul unei foarte bune stări de conservare originare. S-a executat şi o copie în aur a piesei antice, fidelă originalului pînă la fracţiune de gram. Oxana Ganina, conservatoarea colecţiei, a avut amabilitatea să-mi îngăduie cercetarea amănunţită a ambelor exemplare (original şi copie). Admiraţia mea profundă se împărţea sincer între arta meşterului grec şi cea a orfevrului sovietic ce i-a copiat cu măiestrie opera.

Foaia de aur care desparte cele două registre, terminate în părţile lor înguste cu patrupede mici, păsări şi insecte, este decorată cu vrejuri şi flori din sîrmă de aur spiralată. Simţul attic al echilibrului îşi dă aici măsura-i benefică, interpunînd un respiro vegetal între cele două registre animaliere şi evitînd acea teamă de gol, tipic barbară, din pricina căreia sînt umplute pînă la saturaţie chiar şi unele podoabe etrusce. În rozetele cu petale adîncite ale interspaţiului floral se va fi aflat emailul reţinut precar de firul minuscul de filigran care-l borda. Groasa sîrmă spiralată este lipită la foaie doar intermitent; în restul parcursului ea se detaşează de fond, creînd iluzia tridimensionalităţii, ca şi registrele ce o mărginesc.
Un efect similar îl produce şi diadema de la Tarent (provenită din vecinul Crispiano), la care reîntîlnim aceeaşi groasă sîrmă spiralată, lipită însă de foaie (il. 155), precum şi palmete filigranate numeroase ce creează multiple spaţii de emailare, dar de unde pasta vitroasă s-a desprins, ca de obicei, în întregime. Datarea la sfîrşitul veacului al IV-lea (sau chiar la începutul următorului) este consonantă cu preponderenţa coloristică obţinută prin emailare, în detrimentul celei intrinsece, a aurului puternic reliefat.
Continuînd paralela între producţia de podoabe a două regiuni extreme ale peisajului bijuteriilor epocii clasice, vor trebui deosebite două genuri de sobrietate şi două genuri de luxurianţă, în fond de aceeaşi intensitate, dar răspunzînd unor gusturi diferite. Cert este că sciţii depindeau în mai mare măsură de bunul gust al meşterilor greci, care la un moment dat nu mai puteau prididi numărul mare al comenzilor; ia naştere atunci un artizanat periferic al podoabelor, care recurge fără experienţă şi cu rezultate sărace la motivistica greacă. Cum spuneam, despre acest barbaricum al podoabelor ne vom ocupa mai jos.
Prin sobrietate tarentină am putea înţelege tratarea exclusiv în filigran a nodului lui Heraklesinfo ca piesă centrală a unei diademe (?) pierdute (il. 152), deşi pandantivele sînt bizar amplasate pentru o diademă. Nici o urmă de email, cu atît mai puţin de pietre colorate, la acest însemn magic, apotropaic al răului, cu lungă carieră în bijuteria elenistică de pretutindeni. Apariţia sa la Tarent în secolul al IV-lea î.e.n. este atestată de timpuriul exemplar de la Ginosa. Sobră este şi perechea de cercei cu disc de la Crispiano, numărîndu-se printre întîile exemplare ale unei lungi serii elenistice (il. 166, 167). Ei au pandantive din capete feminine lucrate în ronde-bosse info. Luxuriant şi baroc este cercelul, tot din veacul IV î.e.n., în „elice”, cu extremităţile barei împodobite cu capete masculine cu dublă faţă şi bonetă frigiană (il. 170). Piesa constituia, de fapt, pandantivul minuscul (2,5 cm) al unui ansamblu care nu ştim cum va fi arătatinfo. Luxuriantă va fi bijuteria tarentină şi în veacul al III-lea, dar ea îşi va păstra o distincţie pe care o vom mai întîlni la meşterii greci contemporani care lucrau pentru mediul scitic.
Prin sobrietate scitică ar trebui să se înţeleagă dependenţa riguroasă a opulentelor disponibilităţi de aur şi a orgoliului podoabei masive de strictul bun gust al bijutierilor attici, precum afirmam mai înainte. Iată un caz deosebit de elocvent şi totodată o capodoperă a bijuteriei greceşti pusă în slujba bogaţilor comanditari din nordul Pontului Euxin: pieptenele descoperit în 1913 în tumulul de la Solohainfo. Este o piesă masivă de aur (il. 162), cîntărind 294 g, înaltă de 12,3 cm, lată de 10,2 cm şi cu o grosime maximă de numai 0,7 cm. Scena în ronde-bosse care formează coronamentul pieptenului reprezintă un călăreţ grec luptînd cu lancea împotriva a doi sciţi, rămaşi fără cai, şi care-l atacă concomitent din faţă şi din spate. Datat la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n., pieptenele constituie o excepţie nu numai prin masivitatea lui, ci şi prin aceea că atare masivitate a fost diminuată, sub coerciţia bunului gust attic, pînă într-atît încît amintita scenă, doar aparent în ronde-bosse, este aplatizată la maximum, fără ca privitorul să aibă cîtuşi de puţin impresia, privind-o pe ambele feţe, că ar fi vorba de un decupaj finisat artistic; cele trei scuturi ale luptătorilor sînt decorate diferit la interior şi la exterior, prezentate fiind alternativ cu faţa şi spatele pe o parte şi pe cealaltă a piesei.

În încheierea evocării cîtorva dintre fastuoasele podoabe ale epocii clasice, vom zăbovi puţin asupra unora din cele mai modeste, din larga categorie a inelelor, şi pentru motivul că atare podoabe din metal comun continuă mai vechea tradiţie miceniană şi arhaică, punînd în evidenţă totodată legăturile meşteşugăreşti dintre bijutieri, litoglifi şi gravorii de matriţe monetare. Oricum, gravarea şatoanelor de metal cădea în sarcina orfevrilor. În 1970—1971, în peştera coryciană de pe platoul Parnasului, deasupra sanctuarului de la Delfi, în jurul altarului închinat divinităţilor tutelare ale peşterii, au fost descoperite 807 inele şi 227 fragmente de inele cu şaton metalic gravat, aduse ca ofrandă zeităţilor locului. Temele aparţin unui repertoriu variatinfo: plante, animale, personaje înfăţişate în cursul unor ocupaţii cotidiene, tipuri statuare, portrete, divinităţi, eroi mitici, reprezentările fiind, uneori, foarte elegante, rezervînd chiar surprize de raritate iconografică: afrontarea belicoasă a unui cîine cu un cocoş de luptă, pe un inel de epocă clasică; tot pe inele din această vreme apare, deseori, şi Tyhe (Norocul), foarte frecventă şi în alte sectoare ale imagisticii antice doar în epoca elenistică. Cu excepţia a 24 piese datînd din veacul al VI-lea î.e.n., 48 sînt din secolul al V-lea, iar marea majoritate aparţine veacului următor, de la începutul epocii elenistice existînd doar cîteva zeci de piese. De remarcat cea mai timpurie apariţie pe şatonul unui inel a mîinilor împreunate, ca simbol al ofrandei către Nimfele protectoare ale căsătoriei, simbol care, după veacul al IV-lea î.e.n. va deveni frecvent abia în epoca romană.
Expediţia lui Alexandru cel Mare în Orient şi capturarea în 330 a tezaurului persan (comparabil cu bogăţiile Bizanţului sub Paleologi) a fost asemuită de mulţi, printre care şi de M. Rostovtzev, cu invadarea Americii Centrale şi de Sud de către conchistadorii spanioli, în secolul al XVI-lea, în ceea ce priveşte cantitatea de metal preţios revărsată asupra lumii greceşti. Împreună cu acesta s-au revărsat peste Egeea cultele şi modele orientale. Toreutica, de exemplu, a devenit întru totul o artă greco-persană, iar premisele seculare ale legăturilor cu Asia şi influenţele sosite în timp de acolo au consolidat repede noul val. Capetele de lei şi de ibecşi devin dintr-o dată terminalele predilecte ale cerceilor, brăţărilor şi colierelor. În faţa puternicului curent, bijutierul grec nu abandonează opţiunea sa tradiţională pentru decoraţiunea vegetală, florală, de care persanul nu era preocupat; se va vedea exemplul elocvent al unei superbe diademe tarentine!
Care sînt în această epocă tipurile de podoabe cele mai frecvente? În primul rînd diademainfo, necunoscută în Grecia acelei vremi înainte de Alexandru, adoptată fiind de el din Persia, ca însemn al regalităţii. Dispărută o dată cu ultimul regat elenistic, al Egiptului, în 30 î.e.n., privită ca o insultă la adresa civismului roman în timpul republicii şi al imperiului, ea este reintrodusă de către Constantin cel Mare după 330 e.n., data întemeierii Constantinopolului. Sfendoné, sau ámpyx, era acea bandă purtată pe frunte în Grecia, deopotrivă de femei şi de bărbaţi, şi lucrată în repusaj, din veacul al V-lea î.e.n. ea devenind o podoabă exclusiv feminină, cu forme şi decoraţiuni tot mai bogate. Brăţările (psellia), totdeauna perecheinfo ca şi cerceii, erau de cele mai diferite tipuri şi totodată cele mai populare podoabe elenistice. Dacă-şi putea permite, femeia acelor vremuri se acoperea de bijuterii din cap şi pînă-n picioare (literalmente). Acele de păr sînt cam rare, dar cînd există, ele sînt luxuriante. Apare fileul de coc din reţea de aur şi cu medalion central. Proprii modei macedonene erau brăţările de coapsă (periskelides), de obicei cu nodul lui Herakles în poziţie centrală, purtate deasupra genunchiului, ca un îndepărtat şi cu siguranţă necunoscut prototip al ordinului jartierei. Tot în Macedonia au rămas la modă fibulele, mult timp după ce ele dispăruseră din restul lumii greceşti, înlocuite fiind de perechea de broşe care prindeau hitonul pe umeri. Inelele (daktýlioi) de la începutul epocii elenistice sînt printre cele mai frumoase din toată antichitatea, o vastă colecţie de acest gen de podoabe aflîndu-se la British Museuminfo.

Colierele (hórmoi) sînt tot atît de frecvente ca şi în perioada clasică anterioară, încheiate fie în jurul gîtului, fie purtate de la un umăr la celălalt; pandantivele lor obişnuite erau cele în formă de vîrf de lance sau de amforetă. Medalioanele, de diverse mărimi, sînt un nou tip de podoabă, nu foarte răspîndită; despre utilizarea lor vom face mai jos o discuţie critică. Prea puţine centuri ni s-au păstrat, în întregime doar una singură, provenind din nordul Pontului Euxin.
Policromia, nu a reliefului foii de aur, ci a emailului şi mai ales a pietrelor semipreţioase, constituie nota caracteristică şi superabundentă a podoabelor elenistice. Orice suprafaţă de oarecare întindere se acoperă cu email şi/sau cu pietre. Doar cerceii, datorită micimii lor şi formei preponderente în buclă din pseudotorsadă, au mai puţină culoare alogenă. Din această pricină podoabele elenistice arată astăzi mult mai puţin bine decît cele clasice: emailurile s-au desprins aproape fără excepţie, iar majoritatea pietrelor au căzut şi ele. Atunci cînd avem superbe exemplare întregi, adunate din toate colecţiile de podoabe, publice sau particulare, ca acum mai bine de un sfert de veac într-o splendidă expoziţieinfo, după ce coloritul complex ne ia ochii, ele ni se par puţin cam greoaie prin tot ceea ce implică fixarea în operă a pietrelor: gheare, alveole, şarniere, lanţuri, ferme ajutătoare din platbandă, abia disimulate etc.
În amintita expoziţie nu a figurat însă acea piesă tarentină provenind de la Canossa, la care ne gîndeam mai înainte cînd spuneam că luxurianţa sud-italică avea şi în veacul al III-lea î.e.n. o anume distincţie pe care nu o vom mai întîlni la podoabele elenistice din mediul scitic contemporan. Prin colorismul ei discret, realizat, deopotrivă, din frunze, flori şi ghirlande de aur, punctate cu email şi pietre, totul detaşîndu-se pe fundalul propriu-zis al diademei, lucrat în foaie de aur concavă (il. 136, 163), cununa de la Canossainfo, cu aerul ei primăvăratec şi delicat, aminteşte de cea egipteană a prinţesei Khnumet de la Dahshur, fiind însă mult mai structurată compoziţional, mult mai unitară decît podoaba nilotică.
Fiindcă datează de la începutul secolului al III-lea î.e.n., micile pietre colorate ale diademei tarentine sînt smaralde şi granate. În ordine cronologică, podoabele elenistice adoptă ulterior cornalinele, agatele în straturi, sardonixul şi calcedonia, pentru ca, la finele perioadei, întreaga gamă de pietre colorate să acopere foaia de aur, devenită simplu suport. Atare bară suport era oricum formată din două foi lipite, între care se afla o umplutură menită să dea greutate ansamblului şi mai ales să asigure rezistenţa necesară feţei care purta emailurile ce aderau atît de precar la aur. Pietrele de granat roşu ale diademei de la Canossa simbolizau sîmburii de rodie, fructul emblematic al Persefonei.
Se cuvine a fi subliniat aici un fapt valabil pentru întreaga bijuterie greacă, dar care iese şi mai mult în evidenţă în perioada elenistică, datorită marii diversităţi a podoabelor, şi anume valoarea simbolică fie a unor piese în întregime, fie a detaliilor. De pildă, după cum spuneam, diadema ca podoabă a fost introdusă din Persia, cornul lunar, ca detaliu, tot din acelaşi loc. Din Egipt au venit coroana isiacă, precum şi nodul lui Herakles, despre a cărui valoare magico-simbolică se exprimă Plinius (Istoria naturală, 36, 6, 17), în sensul că vindeca rănile.
Despre podoabele lucrate în Ionia sau în mediul scitic, deci în zone învecinate Persiei ahemenide, se crede că au fost intens orientalizate încă din epoca clasică. (În paranteză fie spus, orientalizantă, şi încă de factură asiro-persană este diadema cu rozete şi protomă de grifon pe frunte, lucrată în filigran şi granulaţie de meşteri ionieni (?), diademă descoperită în kurganul de la Kelermes, datînd încă din veacul al VI-lea î.e.n., vezi M. Artamonov, op. cit. Ia nota 28, p. 21, pl. 25, 26). Am văzut însă cît de discret era emailul, pietrele lipsind, de altminteri, cu desăvîrşire în epoca clasică; am arătat, pe de altă parte, similitudinile dintre aceste podoabe şi multe din cele tarentine contemporane.

În veacurile elenismului, datorită şi abundenţei aurului în Grecia, podoabele din Tesalia şi Macedonia cunosc nu numai o calitate superioară artistică şi tehnică, dar şi un fast nemaiîntîlnit în acea parte a Greciei. Tarentul continuă să fie Atena epocii clasice a Greciei Mari. Vestita întemeiere urbană a lui Alexandru, oraşul din Deltă ce-i poartă numele şi îi adăposteşte mormîntul, joacă un rol minor în bijuteria elenistică. Unii specialişti au încercat să explice remarcabilele performanţe ale atelierelor elenistice (după părerea mea sub nivelul celor attice care activau în nordul Pontului, în epoca clasică) prin folosirea aurului nativ, a cărui ductilitate naturală ar fi înlesnit respectivele performanţe. Este o părere ce se cuvine consemnată sub beneficiu de inventar.
Pe lîngă intensa lor activitate, atelierele tarentine inovează în vremea elenistică, introducînd sticla şi emailul în strat continuu pe pandantivele în ronde-bosse ale podoabelor. O pereche de cercei cu disc (il. 160, 161) şi pandantive din sticlă brună, figurînd porumbeiinfo, ilustrează, alături de alţii similari, dar cu lebede din pastă albă ca pandantiveinfo, atare inovaţii. Preferinţa pentru albul strălucitor în bijuterie, un fel de avant goût al perlelor epocii romane, este oarecum insolită, dar o avem atestată tot la podoabele tarentine, nu din secolul al III-lea î.e.n. cum sînt cele precedente, ci din veacul I î.e.n., în cazul unui cercel cu puişor de email alb ca pandantiv. Inovaţie, dar şi tradiţie tarentină: splendida pereche de cercei din secolul al III-lea î.e.n. reprezentînd delfini (il. 169) ai căror solzi sînt lucraţi în filigraninfo, îi regăsim aidoma, în plină epocă romană (secolul al II-lea e.n.), dezbrăcaţi însă de filigranul care nu mai era la modă info.
Dintre motivele simbolice despre care vorbeam mai sus, nodul lui Herakles este cel mai răspîndit. Bătut în întregime cu granate roşii de culoarea sîngelui (il. 157), el apare în poziţie centrală pe diademe, cum e cazul strălucitorului exemplar din Colecţia Loeb, descoperit la Kerci (Panticapeum) şi aflat la Antikensammlungen din Müncheninfo (Muzeu ce se numea, înainte de război, al artelor miniaturale), ori în poziţie centrală pe brăţări, ca în cazul piesei (il. 168) de la sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n., conservată la Antikensammlungen din Berlin Charlottenburginfo, în fine, în acelaşi loc, ca masiv accent coloristic, la acele periskelidesinfo de care aminteam ceva mai înainte, şi chiar pe inele elenistice timpurii, lucrate în întregime din aur, fără pietre sau email.
Spre deosebire de diademe, de brăţări, de periskelides, unde elementul litic colorant apare din plin încă de la începutul perioadei, colierele şi cerceii în buclă şi pseudotorsadă terminată cu cap de leu sau caprideu adoptă într-o măsură mai largă pietrele colorate abia către sfîrşitul, în orice caz în ultimul veac al elenismului.
Aceeaşi pare a fi şi situaţia centurilor feminine dintre care s-a păstrat un singur exemplar complet de la finele secolului al IV-lea î.e.n., provenit de la Panticapeum şi devenit public cu ocazia evocatei expoziţii americane, pe cînd era în comerţul de antichităţi de la Müncheninfo. Cele mai frecvente devin colierele cu „panglică” din lanţ cvadruplu de aur, de care atîrnă unul, două sau trei şiruri de perle lunguieţe, lise sau plisate, uneori prin intermediul unei reţele de mici lanţuri din acelaşi metal. Emailul verde se rezumă de obicei la infime rozete şi frunze de iederă (il. 174). Este semnificativ faptul că podoabele greceşti, cît şi cele romane, nu au cunoscut bimetalismul. Rareori argintul este placat cu aur, în restrînse motive decorative. Toreutica va utiliza însă bimetalismul (placajul cu aur) în mult mai mare măsură. Perioada elenistică, în care nivelul vieţii crescuse sensibil pentru o categorie largă de oameni, a fost cea nu numai a sporirii numărului podoabelor, ci şi a măririi accesibilităţii lor. În acest sens se recurgea la mai vechea placare cu aur a inelelor de metal comun, iar aurul jertfit altădată podoabelor funerare era economisit prin poleirea unor facsimile de lut ars. Repertoriul figurativ al celor din urmă era destul de bogat: Nike cu aripile desfăcute, dansatoare, Eroşi, luptători cu scutinfo. Podoabe funerare similare au apărut şi în Pontul Stîng, la Callatis de pildă, datînd de la începutul perioadei elenistice şi reprezentînd Harpii ori Sirene cu aripile desfăcute şi cîntînd la liră (de pus poate în legătură cu demonologia acvatică tipică acestei părţi a litoralului ponticinfo), luptători cu scut şi dansatoare cu kalathosinfo ce amintesc de aplicele vestimentare ori de cerceii cu aceeaşi temă de la finele veacului al IV-lea î.e.n., proveniţi din mormintele din sudul Uniunii Sovieticeinfo (podoabe lucrate exclusiv în foaie de aur).

Ne vom opri, în încheierea celor expuse despre bijuteria elenistică, asupra podoabelor din Tesalia şi Macedonia acelor vremuri, la ale căror bogăţie, fast şi noutăţi tipologice făceam aluzie ceva mai înainte. Toate acestea se reflectă în preţioasa Colecţie Stathatos, acum la Muzeul Naţional din Atena, publicată de P. Amandry. Filigranul, amintind de solzii cerceilor tarentini cu delfini (delfini cu solzi, una din multele erori iconografice ale antichităţii, cîteva nici astăzi invalidate), perechii de brăţări cu bară groasă din foaie de aur, terminate cu capete de taur (il. 164), se situează pe linia celei mai bune tradiţii greceşti, fiind o prelucrare originală a mai vechiului tip ahemenid, vehiculat în Tracia şi Macedonia încă din vremea războaielor persane. Diadema de vrej ajurat din sîrmă de aur (il. 165) se autodatează prin nodul lui Herakles, lucrat tot în sîrmă şi plasat în poziţie centrală, la începutul veacului al III-lea î.e.n. şi este un unicum ca lucrătură, mizînd pe efectul de contrast discontinuu al aurului cu culoarea masei capilare. Faţada unui mic templu (naiskos), între coloanele căruia se află Dionysos încadrat de un Satir şi de o panteră, este o altă piesă singulară din regiunea la care ne referim. Lucrată în foaie de aur, cu granulaţie şi filigran (il. 173), este discret împodobită cu smaralde şi granate roşii, al căror colorit confirmă datarea la începutul secolului al III-lea î.e.n.info.
Piesele care au stîrnit însă o lungă controversă, din mai multe puncte de vedere, sînt cele trei medalioane din aceeaşi colecţie şi unul de la Muzeul Benaki, provenind toate, pare-se, din aceeaşi descoperire tesaliană care a avut loc prin 1929. Pînă atunci, atare tip de medalion era necunoscut printre podoabele greceşti antice existente. După ultimul război, piese similare au fost cumpărate în Grecia de colecţionari americani, cărora li s-a spus că ar proveni din mai multe localităţi învecinate din Tesalia, descoperite fiind acolo în jurul anului 1930.
Astfel apare un medalion tesalian la Los Angeles County Museum, unul în Colecţia Morley, altul în Colecţia Robinson şi, în fine, un al patrulea la Muzeul de Artă de la Rhode Island. Cele două medalioane de la Muzeul din Princeton, similare între ele, sînt puţin deosebite de celelalte. În faţa marelui lot de medalioane tesaliene din America, uşor diferit structurate în raport cu cele din Grecia, Amandry adoptă o atitudine de suspiciune, bănuind că ar fi falsuri postbelice datorate unui bijutier atenian; îl exceptează doar pe cel de la Rhode Islandinfo. Cu doi ani înaintea suspiciunii lui Amandry, arheologul D. M. Robinson îşi publică propriu-i medalioninfo, insinuînd că acela catalogat de P. Amandryinfo şi aflat în Colecţia Stathatos sub nr. 235 ar fi fals, ori cel puţin aşa i se părea Sylviei Benton, recenzenta catalogului lui Amandryinfo, că ar fi insinuat Robinson. În fine, orgolii de colecţionari şi arheologi rănite, ori numai presupus rănite, ceea ce e şi mai grav! Fapt e că unii tineri cercetători care nu cunosc subtextul inavuat al întregii chestiuni sînt încă dispuşi să declare sentenţios, în diverse dizertaţii doctorale, drept false acele piese ce, după umila lor părere, nu posedă un certificat plauzibil de provenienţă.
Aşa stînd lucrurile, am publicat în 1969 un medalion de acelaşi gen, aflat în Muzeul de arheologie din Constanţainfo ca dar al lui V. Canarache, pe atunci directorul Muzeuluiinfo, el însuşi prezentîndu-l ca provenind din sudul Dobrogei. Adevărul era că medalionul, admirat prin 1931—1932 în Bucureşti şi trezind chiar interesul concupiscentului Carol al II-lea, a fost adus în ţară din Grecia de o anume doamnă Proca, aceasta cumpărîndu-l acolo cu ocazia unei călătorii făcute în 1929 şi ofertîndu-l spre achiziţionare Cabinetului numismatic al Academiei, unde C. Moisil avea să-l declare fals, spre a-l scăpa de hrisofilia carlistă. În consecinţă, abia în 1936 deţinătoarea a găsit un cumpărător pentru defăimatul ei obiect, în persoana lui V. Canarache, ce avea să-l declare ulterior ca descoperit pe moşia sa, într-un tumul „scitic” din apropierea localităţii litorale Vama Veche.

Medalionul de la Constanţa are braţul drept tăiat şi nu pierdut în cîmp; tot aşa îl au medalioanele Robinson şi Morley. Toate aceste piese au felurite embleme (medalioane centrale dintr-o singură foaie de aur) lipite pe diverse tipuri de cadre; cele ale medalioanelor Robinson şi Rhode Island sînt foarte bogat decorate, ultimul şi cu email care nu s-a desprins cu totul (un presupus falsificator ar fi utilizat deci emailul sticlos pentru sporirea credibilităţii lucrării sale). Medalionul de la Constanţa, prin istoria şi aspectul lui ca atare, scoate din discuţie ideea falsului pentru toate piesele americane, chiar dacă Tony Hackensinfo — care a citit cam superficial articolul nostru din Latomus, ne reproşează felurite chestiuni de amănunt pe care nu a avut răbdarea să le găsească acolo unde de altminteri şi erau — nu realizase încă acest lucru la data publicării, cărţii sale.
În afara serierii tuturor medalioanelor pînă atunci cunoscute, pe care le socoteam drept produse, de-a lungul mai multor secole, ale unui sau ale unor ateliere tesaliene, fidele modei locale, o altă contribuţie a micului nostru studiu antecitat, pe care cititorul rîndurilor de faţă îl poate găsi în versiune românească, cu ilustraţia completă, în volumul menţionat la nota 55info, era lămurirea rostului lor ca podoabe feminine pectorale, de corsaj, aşa cum pare a indica o stelă funerară de la Muzeul din Volos, publicată de Biesantz, precum şi actualele podoabe ale costumului popular din Tesalia de Nord şi Macedonia grecească. Toţi cei ce s-au ocupat de astfel de podoabe, de la Amandry la Hackens, au văzut în ele capace de pixidă, ornamente pentru sîni (idee de un prost gust evident negrecesc), sau plase cu medalioane pentru coafură, chiar după ce o astfel de podoabă utilitară, descoperită la Tarent şi publicată în catalogul expoziţiei americane de podoabe elenisticeinfo, ori o alta din Colecţia Schimmel, datînd de la începutul secolului al II-Iea î.e.n., arată limpede cum erau atare fileuri de aur pentru cocurile coafurii în „felii de pepene”, de tip praxitelian. Ideea noastră că medalioanele tesaliene erau pectorale feminine de corsaj a fost finalmente fie tacit, fie expres recunoscută ca pertinentă, atît de autoarea ultimei ediţii a ghidului Muzeului Naţional de la Atena, atunci cînd prezintă un medalion cu bustul Artemidei din Colecţia Stathatos drept pectoral de aur, cît şi respectiv de Barbara Deppert-Lippitz în recenta ei carte despre podoabele greceştiinfo.
Că medalioanele de tip tesalian se deosebeau de cele orientale, purtate pe corp, unite şi susţinute printr-un cordon comun, după cum arată unele statuete de bronz şi teracotă, putem constata din studierea celui cu bustul lui Eros, în altorelief excesiv, medalion descoperit în Siria sau Asia Mică şi datat între finele secolului al IV-lea şi începutul secolului al II-lea î.e.n. Aflat într-o colecţie particulară, el a figurat în expoziţia de podoabe elenistice mai înainte amintităinfo.
De asemenea, diferitele variante elenistice tîrzii ale micilor medalioane de aur cu Venus şi Eros, aşezat de obicei pe umărul acesteia, descoperite cam peste tot, din nordul Pontului Euxin pînă în Tracia, Greciainfo şi Egipt şi care-şi prelungesc existenţa chiar în epoca romanăinfo (sec. I e.n.), nu pot fi puse în legătură decît sub raport tematic cu iconografia emblemelor medalioanelor tesaliene aici discutate.
Despre înflorirea civilizaţiei etrusce în Italia de Nord am putea spune, în termenii morfologiei culturii, că este o pseudomorfoză. Cultura villanoviană, aflată la apogeu în centrul şi nordul Italiei în secolul al VIII-lea î.e.n., a fost transformată în veacul următor de introducerea unor artefacte şi obiceiuri de obîrşie vest-asiatică. Atare hibridare se explică prin sosirea în Latium şi Etruria a unei clase conducătoare venită din amintita regiune a Orientului. Procesul implantării a fost brusc şi rădăcinile sale au coborît în adîncime. La el a contribuit un al treilea element, cel picenian, de pe coasta estică a Italiei, care, peste Adriatica, făcea corp comun cu masa traco-ilirică, astfel explicîndu-se unele consonanţe culturale traco-etrusce.

Bogăţia în minereuri a Etruriei înseamnă o identitate de context geosocial-meşteşugăresc cu cel microasiatic. Higgins împarte podoabele etrusce în două mari categorii cronologiceinfo, în prima deosebind trei faze, în cea de a doua grupînd întregul material dintre 400—250 î.e.n. Podoabele etrusce timpurii ale primei faze (700—625) sînt ilustrate în întregime de descoperirile din mormintele de la Vetulonia, Praeneste şi Caere. Spiralele de păr, cerceii, perlele, brăţările şi pandantivele de variate tipuri, precum şi primele faze ale bulla-ei etrusce apar în acest răstimp. Bulla va deveni podoaba tradiţională a romanilor impuberi. Cel mai important procedeu tehnic este granulaţia, dusă la perfecţiune în două procedee distincte, deja amintite: al profilării figurilor (cu precădere în Latium) şi al figurilor pline (procedeu prevalent la Vetulonia). Moştenirea asiatică a artei etrusce răzbate în încărcătura decoraţiei în relief obţinută prin juxtapunerea excesivă a motivului leului, de pildă, pe marea cheutoare (il. 184, 185) de la Praeneste (Palestrina)info, datînd din prima jumătate a veacului al VII-lea î.e.n.
Influenţa greacă, transformatoare a întregului facies cultural etrusc, îşi vesteşte rolul ei decisiv încă de pe acum.
Din acelaşi mormînt, Bernardini, de la Praeneste provine, alături de piesa abia menţionată, o altă cheutoare, mult mai „aerisită”, foarte îndepărtată de groaza de gol (horror vacui). Pe ea figurează sfincşi şi nu lei, iar terminalele celor trei perechi de gheare tubulare ale ansamblului sînt capete umane (il. 159). Granulaţia este „adaosul estetic” al acestei podoabe vestimentare ce o dată mai mult vădeşte lipsa de coeziune organică a unei puternice „voinţe de artă”, care nu s-a structurat încă în aceeaşi măsură în care s-a înrădăcinat. Tipice pentru tot ce s-a spus despre această primă fază timpurie a podoabelor etrusce sînt, deopotrivă, cercelul de la Vulciinfo şi ornamentul de veşmînt (il. 171, 172) de la Caereinfo.
A doua fază (625—475) se caracterizează, după cum anunţam, prin covîrşitoarea influenţă greacă ce a transformat arta etruscă de sorginte nongreacă. Granulaţia cedează locul filigranului, iar atare schimbare se produce concomitent cu cea din Grecia, dovedind actualitatea şi impactul direct al respectivei influenţe masive. Sînt foarte răspîndite brăţările din platbande de aur unite prin filigran à jour, cu terminale din capete umane lucrate în repusaj. Cele mai timpurii sînt, pare-se, exemplarele de la Vetulonia (il. 175), aflate la Muzeul arheologic din Florenţainfo. Raritatea diademelor e compensată de marea popularitate a cerceilor, şi în varianta lor cu disc, precum şi de apariţia inelelor. Mormintele de la Populonia, Vulci şi Chiusi au furnizat materialul cel mai reprezentativ al acestei faze.
Ultima (475—400) din cele trei osebite de Higgins este nu numai puţin ilustrată de descoperiri, dar pare-se şi cea a unei prosperităţi descrescînde pe care o sugerează mormintele de la Bologna şi Spina. Podoabele etrusce tîrzii (400—250 î.e.n.) intră după 250 în peisajul bijuteriei elenistice. Ele redevin bogate pe la 400, iar tipologia lor rămîne neschimbată vreme de 150 de ani. Deşi formele ca şi aspectul general al pieselor din cele două perioade sînt înrudite, mentalităţile artistice din care ele rezultă sînt cu totul diferite. În prima, parataxa decorativă de tip asiatic şi teama de gol, exprimate prin altorelief şi ronde-bosse, se îmbină cu filigranul ajurat (în parte de sorginte greacă) şi platbandele de tip villanovian, precum se poate constata în cazul celor două brăţări de la Vetulonia, mai înainte invocate. În cea de a doua, foaia de aur se modulează deopotrivă în largi suprafeţe convexe şi într-o pseudogranulaţie cu semi-perle de aur, realizată prin repusaj. Filigranul şi granulaţia propriu-zisă devin rare, iar emailul nu apare deloc. Deşi influenţa greacă este incontestabilă în privinţa detaliilor, ea nu se regăseşte cîtuşi de puţin în ansamblul pieselor de podoabă pentru care nu pot fi invocate similitudini cu acelea descoperite în spaţiul egeean contemporan.

Fapt definitoriu pentru pseudomorfoza la care mă refeream este că nimic din nota personală a podoabelor etrusce nu mai răzbate în bijuteria elenistică de după 250 î.e.n., care se impune în Etruria. Aspectul general al perioadei tîrzii este un superbaroc faţă de barocul podoabelor elenistice, baroc ca trăsătură morfoculturală deseori invocată, şi pe bună dreptate, tipică civilizaţiei elenistice. Atare superbaroc pseudomorfotic etrusc poate fi urmărit, fiind mult mai estompat decît în cazul podoabelor, pe reliefurile de lut ale decoraţiei arhitectonice, ori pe cele ale urnelor funerare (teracotă sau piatră moale); el este original tocmai prin lipsa lui de viitor, dedusă şi din frenezia cu care consumă şi epuizează formele printr-o secătuitoare luxurianţă a domeniului posibilului, în cadrele necanonic constituite ale unei arte şi ale unei lumi tot atît de grăbite să dispară pe cît fusese de aprigă în a se înfiripa şi impune. În perioada tîrzie predomină aproape exclusiv cununile, cerceii, bulele şi inelele. Coroanele sînt bogate, lucrate strîns în foi de aur reprezentînd frunze, precum cele două (il. 182, 183) de la British Museuminfo, din care ultima provine de la Tarquinia. Cerceii din foaie de aur în formă de scut oval ascuţit (il. 176 , 177) — unde printre repusajul puternic al plăcii îşi află loc reprezentări secundare ca protomele umane între doi hipocampi, flancate de două capete umaneinfo — îşi dispută întîietatea cu cei cu placă convexă şi cu pandantive de capete feminineinfo (il. 179), tipic greceşti şi sud-italice de pe la începutul secolului al III-lea î.e.n., din care vreme şi datează dealtfel respectivele podoabe care provin dintr-o necropolă etruscă de la Todi. Printre colierele cu bullae poate fi citat acela descoperit la Tarquinia (il. 189), datînd din veacul al IV-lea î.e.n. şi aflat la British Museuminfo. Inelele au prinsă în mijlocul şatonului lor masiv, supradezvoltat, o piatră semipreţioasă în caboşon, de obicei negravată, căci nu aveau şi funcţie sigilară. Decoraţia acestor şatoane este în repusaj şi pseudoperlaj (pseudogranulaţie) fin, aşa cum se poate observa pe două piese provenind de la Populonia şi respectiv de la Tarquinia (il. 181), ambele din secolele al IV-lea—al III-lea î.e.n., aflate în bogata colecţie londoneză de podoabe anticeinfo.
Este acum momentul sumarei retrospective, deja anunţate, asupra podoabelor produse în barbaricum de către artizani locali, ca reflectare a operelor greceşti lucrate fie în mediile respective, fie ajunse acolo pe calea schimburilor permanente dintre aceste etnii şi civilizaţia greacă. Din păcate, nu vom putea cerceta mai în amănunţime prelucrarea motivului animalier în artele scitică, tracică şi celtică, specificităţile acestuia în rîndul celor trei etnii care-l vehiculează. Pentru o privire de ansamblu vom trimite, deopotrivă, la cartea lui Karl Jettmarinfo, apărută nu de mult în traducere românească, precum şi la o încercare de teoretizare, a noastrăinfo. Trebuie însă menţionată puternica originalitate a interpretării de către sciţi a motivului animalier, originalitate, după părerea mea, mai mare decît cea a învecinatului Iran, indiferent dacă acceptăm sau nu preponderenţa influenţelor în formarea artei scitice. Dealtminteri, arta podoabelor scitice (corporale şi vestimentare) ar fi nefiresc separată de restul obiectelor din metal, lemn, pîslă sau piele care constituie arta scitică în genere, toate obiecte de diverse destinaţii şi în marea lor majoritate de mici dimensiuni, dacă renunţarea noastră, valabilă pentru cele trei medii amintite, n-ar fi dictată de raţiuni metodologice şi de spaţiu grafic; în capitolul consacrat toreuticii vor fi evocate, în treacăt, unele particularisme.
Bijutierii artizani sciţi localnici, fie din cetăţile pontice, fie din hinterlandurile lor, recurgeau, de obicei, la două soluţii: ori preluau modele de batere de la meşterii greci, ori făceau ei atare modele după piese finisate; pe aceste modele, uneori combinate ad-hoc după propriul lor gust, vor bate ei foaia de aur, obţinînd, de regulă, numeroasele plăci de prins pe veşminte, care umplu încăperile funerare ale tumulilor. Stadiile succesive de combinare şi îndepărtare (barbarizare) de la prototipul grecesc se observă bine pe cele două plăci de aur din tumulul de la Oguzinfo, regiunea Kerson (secolul al IV-lea î.e.n.); capetele de tineri cu coif şi mască leonină la spate (il. 188) mai păstrează, în ciuda descompunerii treptate a structurilor, organicitatea originală. Nu acelaşi lucru se poate spune despre capul cu tiară (il. 186) lucrat în repusaj grosier pe o placă circulară din kurganul de la Melitopolinfo; în schimb, discurile cu capete de sciţiinfo (il. 187), din acelaşi complex funerar (secolul al IV-lea î.e.n.), ne indică şi cît de repede au putut asimila meşterii sciţi, de o anume profesionalitate, redarea organică a chipului uman.

Avem de a face deci cu un dublu proces, de organicizare şi abstractizare, mult mai complex decît cel descris de R. Bianchi Bandinelli într-un studiu celebru referitor la vestul celtic european (Organicitá e astrazione), unde era prezentat doar în sensul său involutiv. Constatăm, aşadar, că şi în privinţa podoabelor arta barbară nu-şi dezminte caracterul ei funciarmente anistoric, graţie căruia este posibilă coexistenţa unor tipuri istoriceşte îndepărtate în lumea greacă, în mai bune sau mai rele prelucrări artizanale. Capodopera bijuteriei greceşti, care este pectoralul de la Tolstaia Moghila, a ieşit la iveală din acelaşi complex funerar cu un kalathos (il. 178) lucrat din benzi de aur stanţate şi finisate artizanal de meşteri sciţi, cu tipare elenice, iar acest kalathos are ca pandantive laterale două piese identice din foaie de aur, figurînd-o pe Muma fiarelor (Potnia theron) cu un meşteşug de care cititorul îşi poate da seama doar privind imaginea pieseiinfo. Imitarea mergea însă pînă într-acolo încît sînt preluate chiar tipuri total străine de mai vechiul motiv animalier scitic: placheta cu sfinx (il. 180) cu corpul reduplicat (secolul al IV-lea î.e.n.), din satul Pastirske, regiunea Cerkaskinfo, nu va fi spus cu siguranţă nimic celui ce a lucrat-o ori, celor ce o foloseau despre dos polýgion al semnificaţiei ei originale.
În mediul tracic situaţia este uşor diferită faţă de cel scitic, datorită lipsei aici a unei viziuni originale şi consolidate a interpretării motivului animalier la nivelul autohton străvechi. Din împrumuturi şi invenţiuni locale, ea se obiectivează în creaţiuni tipic tracice abia din secolul al IV-lea î.e.n., ori cel mult din a doua jumătate a veacului precedent. În schimb, copierea modelelor greceşti este mai timpurie decît în lumea scitică, ea debutînd prin utilizarea ştanţelor originale de către meşterii traci, cum e cazul aplicei de argint de la Goliamata Moghilainfo (il. 191), de lîngă Diuvanli (Plovdiv), datînd din secolul al V-lea î.e.n. şi reprezentînd Victoria înaripată, cu cunună în mîna dreaptă, conducînd cvadriga (piesa aparţine mai degrabă toreuticii). Dar două ace de părinfo (?) din aur de la Mesembria, din secolul al III-lea î.e.n. (il. 192), sînt simple interpretări artizanale în tehnica pseudogranulaţiei prin repusaj a corpului podoabelor cît şi a terminalelor cu măşti feminine, totul dedus din răspîndite modele elenistice contemporane.
Podoabele de factură artizanală le găsim în mare număr în zonele de iradiere elenică din nordul Mediteranei, Egeei şi Pontului, dar fenomenul în sine este identic, deşi minoritar, la populaţiile încă neatinse de cultura greacă de pe chiar cuprinsul peninsulei italice. Un pandantiv de aur de formă trapezoidală de lîngă Bariinfo, datînd din secolul al VI-lea î.e.n. (il. 190), ne dă o idee despre diferenţa dintre baterea pe forme (iepurele) şi lucrătura rudimentară liberă în repusaj, elocventă în ceea ce priveşte resursele meşteşugăreşti ale respectivului aurar.
Plăcuţele din aur, ori mai rar din argint, cusute pe veşminte, constituie o notă comună a ţinutei fastuoase, din nordul Pontului Euxin pînă la Atlantic, astfel că le vom întîlni şi la celţi. Însă podoaba specifică acestora este torques-ul, ori colierul din bară felurit lucrată şi decorată, cu terminalele în protome umane, discuri, tampoane etc. Cele mai vechi exemplare erau din aur masiv, turnate în forme sau lucrate în bară masivă răsucită, ca exemplarul descoperit la Reinheim, datînd de la sfîrşitul secolului al V-lea sau de la începutul următoruluiinfo. Terminalele acestuia sînt capete umane de aur masiv. Datorită relativei rarităţi a aurului în cea de a doua perioadă a epocii fierului european, în veacul al IV-lea î.e.n. podoabele celtice sînt semimasive, adică turnate în ceară pierdută, metalul avînd grosimea de peste 1 mm; este cazul perechii de brăţări tubulare de la Erstfeld (il. 195), păstrate acum la muzeul din Zürichinfo. Un colier aflat în acelaşi depozit se face ecoul unor motive orientale, preluate în chip anistoric prin filieră etruscă şi nord-italică. Pe tot parcursul secolului I î.e.n., podoabele celtice sînt exclusiv din foaie de aur lipită, imitînd masivitatea, ceea ce înseamnă că tehnica bijuteriei greceşti se încetăţenise în toate regiunile locuite de aceste triburi specializate în prelucrarea metalelor.

Din insulele britanice pot fi citate două exemple de torques-uri lucrate în pseudomasivitate, din foaie subţire de aur, cel de la Broighter (Derry, Irlanda), cu tampoane terminale şi închizătoareinfo (il. 193), precum şi cel descoperit la Suettisham (Norfolk), din electrum, acum la British Museuminfo, ambele datînd de la finele veacului I î.e.n.
Am menţionat doar cîteva exemple de podoabe din aur; cele de bronz: coliere, brăţări, diademe sînt foarte numeroase, caracterizîndu-se prin nodozităţi decorate cu motive spiraliforme supraabundente, spirala ori linia spiraloidă fiind ornamentul celtic predilect. Podoabele de bronz aveau un luciu brun şi un finisaj excepţional, drept pentru care, din punct de vedere artistic, nu se află mai prejos decît replicile lor în aur. Unele tipuri, ca brăţările din emisfere, erau lucrate exclusiv în bronz. Dacă la ornamentica turnată şi incizată a acestor podoabe din metal comun adăugăm colorismul variat şi viu al emailurilor ce le înfrumuseţa de obicei, ne putem închipui cît de amplu compensată a fost criza de aur din La Tène.
Pietrele colorate semipreţioase au decorat în prea mică măsură podoabele barbare, în genere. Ca şi bijuteriile mediteraneene, ele rămîn în esenţă axate pe exploatarea suprafeţei metalice. Podoabele europene din barbaricum, din perioada tîrzie a imperiului roman, vor fi însă acoperite în întregime de pietre, întrecînd astfel cantitativ colorismul bijuteriilor romane.
Poate că relativa modestie a podoabelor romane faţă de cele întîlnite în lumea greacă a epocilor clasică şi elenistică s-ar datora, într-o oarecare măsură, unor dispoziţii legale similare celor ateniene din veacul al IV-lea î.e.n., care limitau somptuozitatea mormintelor, dispoziţii ce au avut drept urmare încheierea seriei splendidelor stele funerare attice. Atare prevederi sînt atestate începînd cu străvechea Lege a celor douăsprezece tabule (secolul al V-lea î.e.n.) care limita cantitatea de aur ce putea însoţi un decedat în lăcaşul său de veci. În secolul al III-lea î.e.n., Lex Oppia reducea la 1/2 uncie greutatea podoabelor pe care avea voie să le poarte o femeie romană. Or, despre marea dragoste a acesteia pentru bijuterii ne vorbeşte în repetate rînduri Plinius (Istoria naturală, 9, 56 şi 58; 37, 6) şi ne închipuim lesne că astfel de prevederi limitative erau date repede uitării şi flagrant încălcate chiar în secolele aşa-zisei sobrietăţi republicane. Şi cum să fie altfel cînd treptata cucerire a Greciei şi a regatelor elenistice vărsa la Roma munţi de comori de toate felurile, printre care şi podoabe corporale din aur şi pietre. Ca şi la greci sau la etrusci, inelele erau cele mai răspîndite, din metale comune ori preţioase. După Dionis din Halicarnas, Tarquinius cel Bătrîn, învingîndu-i pe etrusci, le-a luat căpeteniilor inelele împodobite cu scaraboizi gravaţi; acelaşi izvor pomeneşte de obiceiul sabinilor de a purta inele sigilare de aur cu şaton metalic intaliat; inelele de aur ale cavalerilor romani, culese de oştenii lui Hannibal după bătălia de la Cannae, au umplut trei coşuri. Cea mai timpurie colecţie de inele şi geme (dactylotheca) a unui roman a fost a lui Marcus Aemilius Scaurus, fiul vitreg al lui Sylla.
Dintre podoabele romane lipsesc cu desăvîrşire diademele, din motivul mai înainte arătat; fibulele sînt rare şi se găsesc cu precădere în vestul romanităţii mediteraneene, unde au fost împrumutate de la celţi, dar mai rar în est. Brăţările, cerceii şi colierele abundă. Filigranul şi granulaţia nu mai corespundeau aspectului oarecum frust al acestor bijuterii; a supravieţuit doar pseudogranulaţia, precum şi lipirea pe foaie a unor granule mari din aur menite să mascheze îmbinarea părţilor. Emailul şi niela nu apar decît foarte sporadic şi abia cu începere din veacul al III-lea e.n.

Din punct de vedere tipologic, moştenirea elenistică este foarte săracă; inelele şi brăţările şerpiforme sînt cel mai important vestigiu al ei; evident, toate aceste piese timpurii provin din săpăturile de la Pompei şi Herculanum, iar printre acestea trebuie menţionată brăţara de la Pompeiinfo cu terminale în cap şi coadă de şarpe (il. 194); spre deosebire de similarele piese elenistice, cele romane renunţă la afrontarea de factură iraniană a protomelor animaliere identice, redînd, schematizat, şarpele în întregimea sa anatomică. Astfel trupul şarpelui se desfăşoară în bucle şi valuri, creînd un nou tip ornamental.
Influenţei podoabelor celtice în Italia ar trebui să i se acorde o mai mare importanţă în depistarea genezei unor motive şi elemente ale podoabelor romane. Astfel masivele brăţări celtice de bronz cu emisfere pot fi considerate prototipul îndepărtat al celor pompeiene cu perechi de hemisfere juxtapuseinfo (il. 202), ori al umbo-ului închizătoarei splendidului colan, provenit tot de la Pompeiinfo şi, în ultimă instanţă, al cerceilor semiglobulari din foaie de aur, foarte comuni în veacul I e.n. şi în prima jumătate a celui următor.
Colanul de la Pompei, decorat alternativ cu perle mari, baroce, de scoică şi cu smaralde, prinse în lăcaşe ataşate cvadruplului lanţ lat cu verigi din platbandă lipite între ele cu granule mari de aur, este o piesă reprezentativă (il. 197) pentru orfevrăria romană de la începutul imperiului. Ea nu a fost lucrată spre a fi privită de aproape, ci pentru a atrage atenţia de la distanţă. De altminteri, tocmai în aceasta constă diferenţa esenţială dintre podoabele clasico-elenistice şi cele romane. Primele se semnalau de departe, prin strălucirea şi policromia rezultîndă din lucrarea în relief a aurului, şi puteau fi admirate doar cînd ochiul începea să distingă bogăţia decoraţiei lor miniaturale perfecte; cele din urmă luau privirile de departe, dar dezamăgeau de aproape prin caracterul frust al execuţiei. Nici sciţii, ce-şi comandau fastuoasele pectorale sau cercei bijutierilor attici, nu se încumetaseră să le ceară acestora podoabe care să şocheze de la distanţă. Nici o bijuterie romană sau romano-bizantină nu rezistă examenului critic al privirii de aproape; în acest sens ele se aseamănă cu podoabele barbare gotice, hunice etc. şi cu cele ale evului mediu timpuriu. Extrapolînd, am putea afirma că aşa cum arta oficială romană avea caracterul publicitar-propagandistic al unui afiş politic, parura feminină trebuia să anunţe de la distanţă condiţia socială şi materială a familiei căreia aparţinea purtătoarea.
O teză de doctoratinfo de acum două decenii îşi propunea să stabilească, atît pe baza podoabelor romane descoperite în contexte arheologice sigur datate, cît şi prin coroborarea acestora cu cele figurînd pe portretele funerare în encaustică, păstrate în solul uscat al Egiptului, o anumită cronologizare tipologică, dar şi mutaţiile survenite în structura compoziţiei acelor bijuterii. O lucrare de acelaşi gen refăcea tipologia podoabelor siriene, din prima jumătate a secolului al II-lea e.n. pînă la finele celui următor, graţie referirilor la foarte exacte imagini ale acestora pe stelele palmyreniene a căror colecţionare în Europa a constituit o preocupare aparte la sfîrşitul veacului trecut.
Se ştie prea bine că datorită naturii lor podoabele nu pot data contextele în care sînt găsite. Cu excepţia monedelor, criteriu cronologic prin excelenţă absolut, nici una din artele miniaturale nu poate fi socotită nici măcar criteriu relativ al vreunei circumstanţiate plasări în timp, sub o jumătate de secol. Pe baza materialului găsit la Pompei şi Herculanum, amintita teză conchide că dezvoltarea stilistică în secolul I e.n.info se caracterizează prin împletirea formelor geometrice, pe de o parte, şi descompunerea liniară a elementelor unitare, pe de alta; se caută efecte abstracte de policromie. La Roma ajunge tocmai din Orient acea concepţie a bijuteriei elenistice tîrzii, producînd un hibrid local, definit prin amestecul de naturalism elenistic (vrejuri, foi de acant de factură orientală) cu principiile decorative ale bijuteriei italo-romane, conturate în rîndurile de mai sus. Inovaţiile provinciale sînt sporadice şi limitate în spaţiu, fără consecinţe asupra peisajului general.
La începutul veacului al II-lea e.n. coexistă două direcţii stilistice în podoabele romane. Una este reprezentată de descoperirea de epocă hadrianică de la Eleutheropolis, în Palestina, şi ea se leagă strîns de bijuteria italo-romană din veacul I e.n.

Acestei direcţii îi este caracteristică lucrătura mai ales din sîrmă de aur, dar şi din foaie de aur; policromia litică absentează în continuare. Tipici şi foarte răspîndiţi sînt cerceii cu scut (descinzînd poate, după cum spuneam, din umbo-ul ori falerele celtice) şi pandantiv cu globulă la capăt, alunecînd liber pe baza de prindere din sîrmă de aur (il. 198, 200). Pentru a doua direcţieinfo este elocvent tezaurul îngropat în vremea lui Traian la Su Pidaccio (Sardinia), care se plasează în climatul stilistic al aşa-numitului grup de bijuterii elenistico-romane din secolul I e.n., în special de la Roma, din Grecia Mare (sudul Italiei) şi din Orientul grecesc. Specifică acestei direcţii este expansiunea elementului litic colorant în defavoarea suprafeţelor de aur. La mijlocul secolului al II-lea e.n., aceste două direcţii se contopesc într-o variantă care îmbină foaia de aur, lucrată în repusaj, cu pseudogranulaţie mare, avînd şi şarniere bogate, cu pietrele colorate. Piesa cea mai ilustrativă este brăţara de la Claudovery, ce se află acum la British Museuminfo. Prezentarea naturalistă a capului de şarpe consunează cu cea a capetelor antitetice de pe bara de trei ori înfăşurată a inelului de la Backworthinfo. La aceste bijuterii nu mai domină, ca în epoca Flaviilor, materialul, ci decoraţia; în consecinţă ele sînt uvrajate fără exagerare. Poziţia antitetică a capetelor de şarpe pe inelul amintit, în cazul unei bijuterii descoperite în Britannia, poate însemna fie legături cu Orientul partic, fie, mai degrabă, o modă locală care, ca în atîtea alte domenii ale artei antice, singularizează Britannia în rîndul provinciilor occidentale într-o „splendidă izolare” avant la lettre. Bärbel Pfeiler ne asigură însă că prima direcţie continuă să se manifeste în zonele periferice, ca Britannia şi Tracia, în vreme ce a doua este dominantă şi potenţată de noile impulsuri venite din zona parto-iraniană, aşa cum o dovedesc descoperirile de la Armazis-Khevi, precum şi piesele asemănătoare de la Seleucia, pe Tigru, şi de la Emesa.
S-ar putea răspunde la atare aserţiuni că elementul coloristic apare şi pe bijuteriile de la Pompei (de pildă colierul cu perle şi smaralde). Pfeiler pretinde că spre sfîrşitul secolului al II-lea e.n., iar în Orient mai devreme, elementul coloristic al pietrelor şi cel al foii de aur se întrepătrund în chip esenţial, într-un schimb reciproc aur-culoare: este cazul tezaurului de podoabe de la Lyon (a doua jumătate a secolului al II-lea e.n.), care se deosebeşte structural de acela de la Pompei, aparţinînd unei alte mentalităţi artistice, anume aceleia care stă la baza bijuteriei  specifice  italo-romane.  Definitorie pentru aceasta este dominarea materialului asupra formei, tendinţă opusă naturalismului elenic. În primul pătrar al veacului al II-lea e.n., cum s-a mai spus, ambele direcţii merg împreună, apoi bijuteria italo-romană bate în retragere şi se provincializează. La mijlocul veacului al II-lea se poate vorbi de o koiné a podoabelor romane; după aceea influenţele din est devin tot mai covîrşitoare. Chiar invocînd în respectiva clasare, nuanţare şi cronologizare portretele în encaustică ale mumiilor Egiptului roman, Bärbel Pfeiler nu poate pretinde că a descoperit ce e roman în podoabele romane, în mai mare măsură decît cei ce se străduie să evidenţieze ce e roman în arta romană. Că nu întotdeauna faptele, chiar de istorie a artelor miniaturale, se lasă ordonate după imaginea ce ne place să ne-o făurim asupra lor, vine să ne reamintească o brăţară romană provenind, da, din Egiptul secolelor al II-lea şi al III-lea e.n. şi aflată în Colecţia Czartoryskiinfo de la Cracovia. Ea este în întregime din foaie de aur, cu bordură în pseudoperlaj pe ambele laturi şi închizătoare cu şarnieră, iar în partea opusă acesteia are capul zeului Bes încadrat de cochilii. Pe închizătoare, în poziţie centrală, imaginea unui templu cu două coloane, lotiforme la capiteluri, între ele aflîndu-se Isis cu cornul abundenţei şi nodul caracteristic. Nici urmă de pietre sau paste de sticlă colorate. Se va replica, poate, că e vorba de o podoabă sacră, dar în acest caz elementul litic ar fi contribuit şi mai mult la potenţarea simbolisticii ei magico-liturgice! Ori poate că brăţările se sustrag în mai mare măsură decît cerceii şi colierele de la încheierile atît de riguroase emise în ceea ce priveşte podoabele romane din primele două secole ale imperiului!

Dar fiindcă a venit încă o dată vorba despre cerceii romani din secolele al II-lea şi al III-lea, trebuie să amintim, ilustrîndu-le, două tipuri de mare circulaţie: cel cu bară îndoită şi paste de sticlă colorate (il. 200), frecvent la sfîrşitul secolului I e.n. şi pe toată durata celui următor, şi cercelul pandantiv, cu scut oval pe bară de aur (uneori cu email), de care atîrnă trei alte mici pandantive cu pietre (granate roşii), terminate cu alte pandantive, în formă de clopoţei lucraţi din foaie de aur (il. 196). Acest tip este foarte comun, în multiple variante, pe tot cursul secolului al III-lea e.n.
Dacă unii cercei din Colecţia Orghidaninfo par a confirma concluziile lui Bärbel Pfeiler cît priveşte provincializarea tipurilor de podoabe italo-romane din veacul I şi dăinuirea lor ca atare în Britannia şi Tracia chiar pînă în veacul al III-lea — e vorba de cerceii cu scut cu umbo, cu sau fără motiv triunghiular ori romboidal în granulaţie, sudat la bară, avînd similitudini în descoperirile de la Noviodunum şi din Bulgaria —, marele tezaur de podoabe şi argintărie romană descoperit în 1979 la Thetford în Anglia vine să dovedească peremptoriu, atît ideea provincializării în Britannia mai ales a inelelor italo-romane şi a dăinuirii vechilor tipuri pînă în ultimul deceniu al veacului al IV-lea e.n. (data presupusă a îngropării tezaurului), cît şi cea a particularismului general şi sesizabil, dacă nu chiar lesne definibil, pe care arta romană îl îmbracă în această provincie, în raport cu restul lumii romane vest-europene (a se vedea în legătură cu tezaurul britanic remarcabila monografie a lui Catherine Johns şi Timothy Potter, citată la nota 99).
Şi totuşi alte tipuri de podoabe, în speţă de cercei, continuă, în ciuda concluziilor teoretice şi confirmărilor arheologice posterioare, să pună serioase probleme de datare şi apartenenţă artistică. Iată, din aceeaşi Colecţie Orghidan, o splendidă pereche ce constituie, după părerea mea, un unicuminfo. Bara filiformă se dezvoltă după şarnieră într-un corn al abundenţei din care iese un Eros înaripat, care la rîndu-i ţine într-o mînă un corn al abundenţei, iar în cealaltă o pateră. Cornul cel mare este lucrat în filigran şi granulaţie (strugurii, florile, rodiile), şi din foaie de aur (frunza de viţă). Aripile şi pieptul fiecărui Eros sînt decoraţi cu filigran, iar buclele părului sînt redate prin granulaţie. Şarniera este deosebit de solidă graţie nituirii ei. La vremea publicării lor, am datat aceşti cercei în prima parte a epocii elenistice. Astăzi am îndoieli serioase asupra corectitudinii acestei datări, cu atît mai mult cu cît cercei cu Eroşi, adosaţi unei plăci ovale de aur sau lucraţi în repusaj pe ea, apar, ce e drept rar în secolele al II-lea şi al III-lea e.n. Am îndoieli şi pentru că, la piesele în discuţie, ultimul decor sub gura cornului abundenţei sînt triunghiurile în granulaţie prezente pe cerceii romani mai sus amintiţi, dar şi pe piese mai tîrzii, de la începutul perioadei bizantineinfo (secolele al V-lea şi al VI-lea), constituind, după Becattiinfo, o moştenire a vremurilor elenismului. În afara acestei „moşteniri”, perechea de cercei cu Eroşi prezintă o formă a barei de suspensie şi o modalitate de închidere caracteristică cerceilor romani. Va fi vorba de vreo „moştenire” elenistică de la începutul imperiului roman, ori din mai recenta perioadă interbelică? Iată, o dată mai mult, nesiguranţa clasificărilor atunci cînd obiectele lor nu aparţin seriilor mari ale „industriei artistice”, spre a folosi un termen încetăţenit de Alois Riegl (Kunstindustrie).
Am, aşadar, deopotrivă, suficiente motive, şi în lumina cazului inelelor de la Thetford, să mă îndoiesc că cineva şi-ar asuma sarcina să clasifice stilistic, cronologic şi topografic atare foarte răspîndit gen de podoabe, şi încă în modul cel mai riguros. Nu pentru că ele n-ar cunoaşte o dezvoltare tipologică asupra căreia sîntem destul de bine edificaţi, ci fiindcă marea lor varietate s-ar lăsa mult prea greu strînsă sub un numitor comun, altul decît al destinaţiilor diverse: inele sigilare, chei cu însemnele rangului social, inele de logodnă (dextrarum iunctio, strîngerea mîinilor — dulcis, dulci, parum te amo, iubitul iubitei, te iubesc la fel etc), inele contra farmecelor şi deochiului în special, inele cu otravă, cu numele purtătorului, inele votive, sepulcrale, inele daruri (salve feliciter felix!, te salut voios fericitule!), inele din aur, argint, bronz, fier, teracotă, sticlă, pietre semipreţioase, fildeş, os — inele cu sau fără inscripţii etc.

Masivitatea aurului ori a argintului, în şatoane uneori lucrate à jour, cuprinzînd o singură piatră, gravată sau negravată, ori o monedă— căci monedele de aur romane îşi păstrează, cu rare excepţii, pînă la finele veacului al IV-lea e.n. calitatea lor înaltă, mai ales a portretului imperial — sau pur şi simplu fără vreo altă decoraţie decît tăierea meşteşugită a muchiilor, fac din inelele romane, uneori şi cu incrustaţii de nielă, una din cele mai expresive categorii de podoabe (il. 199), mai ales pentru gustul de astăzi care apreciază lucrarea frustă a metalului şi utilizarea pietrelor semipreţioase în forme cît mai apropiate de starea lor naturală, prinse fiind în caboşon, deseori chiar pe toată circumferinţa barei. Existau inele pentru două degete şi inele pentru trei degete, spre a se putea cumula pe mînă cît mai multe asemenea bijuterii (fig. 201). Secolele al II-lea şi al III-lea sînt în mod cert dominate de cercei şi inele. Printre acestea din urmă îşi face apariţia acel tip de lucrătură specific antichităţii tîrzii, denumit opus interrasile („lucrătură în traforaj”), singura invenţie romană importantă în materie, dezvoltată apoi de către bizantini. Atare tehnică îmbină traforajul cu cizelarea suprafeţei aparente, dezvoltînd fie vrejuri, fie o reţea geometrică de fundal pe care apar în profil plin motive vegetale, antropomorfe şi zoomorfe, ale căror detalii sînt figurate prin linii gravate. Reuşita estetică a procedeului se datorează faptului că el pune, în fine, de acord caracterul generic, imprecis şi mai ales nedetaliat al decorului cu aspectul frust al execuţiei tehnice, dintotdeauna tipic bijuteriei romane. Piesele lucrate în opus interrasile trezesc interesul cînd sînt privite de aproape, tocmai din pricina amintitei congruenţe. Brăţara din secolul al IV-lea de la British Museuminfo (il. 203) are ca motiv imagistic vînătoarea de animale mici (iepuri şi căpriori), frecventă şi pe argintăria contemporană, şi este reprezentativă pentru potenţialul expresiv al noului gen.
O altă inovaţie romană este utilizarea monedelor de aur, nu numai la inele, ci şi la coliere ori chiar la brăţări. Astfel de podoabe aparţin, în principiu, categoriilor comune, lesne accesibile, cu toate că iluzia masivităţii şi simplitatea concepţiei le conferă, nu de puţine ori, o sobră eleganţă. Grecilor nu le-ar fi trecut niciodată prin minte să folosească moneda ca bijuterie, deşi monedele greceşti erau din punct de vedere artistic mult superioare celor romane. Intervenea însă aici chestiunea bimetalismului. Argintul era preponderentul material monetar grecesc; or, scos din circulaţie şi montat în aur se oxida, făcînd monedele o dată mai mult inestetice ca părţi componente ale podoabelor.
La sfîrşitul antichităţii, medalioanele de aur cu care împăraţii răsplăteau serviciile celor apropiaţi ajung a fi montate în cadre bogate din acelaşi metal, spre a fi purtate ca pandantive de cei cărora le fuseseră conferite. După părerea mea, ceea ce cunoaştem astăzi ca podoabe romane aparţinea cel mult clasei cavalerilor, ori persoanelor omologate acesteia. Cred că aşa cum gliptica monumentală romană a avut un mai mult sau mai puţin intens patronaj imperial pînă la mijlocul secolului al II-lea e.n. — patronaj care a ştiut să-şi mai afle şi să-şi mai cultive meşterii greci respectivi — şi podoabele se vor fi aflat într-o situaţie similară, numai că topirile succesive şi jafurile ni le-au făcut definitiv inaccesibile în ceea ce aveau ele mai elevat. Marile camee ale perioadei claudice au supravieţuit ca piese de tezaur al statului, drept opere neconvertibile; nu-mi pot închipui însă că împăraţii care le-au comandat şi familiile lor, familiile curtenilor ce le puteau privi, purtau podoabe corporale de felul celor descoperite la Pompei şi Herculanum. Portretele în encaustică din Egipt sînt mărturia cea mai grăitoare asupra categoriei sociale a purtătorilor acelor podoabe. Să nu uităm că cele mai rafinate şi opulente opere ale orfevrilor attici s-au descoperit în mormintele neviolate ale „regilor” sciţi. Rugurile imperiale consumau însă atît obiectele personale ale incineratului, cît şi preţioasele ofrande aruncate de aristocraţia îndoliată în flăcări; pe de altă parte, din două sau trei sarcofage imperiale nici unul n-a fost găsit nejefuit. Despre Vasul Portland s-a crezut că ar fi fost găsit într-un atare sarcofag.

Ar fi deci nedrept să ne închipuim că bijuteria romană nu a ieşit niciodată din domeniul artizanalului elevat. După opinia mea, opus interrasile este echivalentul portretului tetrarhic; masivitatea aceluia este masivitatea plăcii de aur, mult mai groasă decît foaia destinată repusajului ori mulajului pe tipare; traforarea este decuparea profilului minimal, iar prelucrarea cu dăltiţa o finisare a suprafeţei care nu insinuează nici o adîncime a spaţiului, asemenea dipticurilor de fildeş ale veacului următor ori reliefurilor plate, contemporane acestora, de pe baza obeliscului lui Theodosius de la Constantinopol.
Granulaţia şi filigranul sînt reluate în podoabele romane tîrzii, pe măsură ce elementul figurativ în relief dispare, ca mijloc de expresie a noii motivistici aproape exclusiv geometrice. Aceste tehnici vor fi larg folosite în perioada romano-bizantină (secolele al V-lea şi al VI-lea e.n.), cînd se desăvîrşeşte totodată îmbinarea lor cu colorismul litic. În antichitatea tîrzie şi în epoca romano-bizantină perlele naturale se află la mare preţ, podoabele fiind concepute parcă anume pentru a recurge la cît mai multe; o pereche de cercei din Colecţia Orghidan, în formă de piramidă cu baza triunghiulară, pe lîngă cele trei perle mai mari de jos are şapte mai mici, suspendate de o umbrelă din foaie, decorată cu granule şi filigraninfo. Perlele, smaraldele, cristalele de stîncă şi granatele roşii, amplasate fie pentru a-şi evidenţia transparenţa sau prinse în lăcaşe de metal (din care s-au desprins) formează ansamblul unui pandantiv discoidal cu patru cercuri lucrate în filigran (il. 205), care ne dă imaginea a ceea ce putea să însemne renaşterea artelor somptuare la Bizanţ, la finele veacului al VI-lea. Bogata pereche de cercei contemporani, aflaţi ca şi pandantivul precedent la British Museum, concepuţi spre a fi pandantiv în pandantiv, sînt un adevărat lapidar: lapislazuli, granate, carneole, safire, coral; foaia subţire de aur este din nou folosită pentru a se lucra din ea elementele geometrice ale podoabelor, aidoma ca la bijuteriile moderne (il. 207). Granulaţia şi filigranul, realizate din platbandă îngustă, perlele din foaie de aur, precum şi pietrele colorate încastrate îşi dau întîlnire pe unul şi acelaşi pandantiv, dintre multele suspendate la un colier din lanţ, executat în atelierele bizantine şi pornit din nou către bogata lume nord-pontică, de această dată slavă, nu sciticăinfo (il. 206).
Neîndoielnic că renaşterea artei podoabelor la Bizanţ se afla sub auspiciile tehnicilor şi gustului lumii orientale, dar o bună parte din repertoriul decorativ va fi provenit din cel al podoabelor de curte ale veacurilor al IV-lea şi al V-lea. Cum vor fi arătat ele, nu ştim prea bine decît din prea sărace mărturii, din partea occidentală a imperiului roman. Renaşterea gallienică avut-a ea oare ecou şi în orfevrărie? Printre obiectele provenite din tezaurul de la Parma, datînd din secolele al III-lea — al IV-lea e.n., moneda de aur emisă de Gallienus este mai întîi montată într-un cadru lis, menit să-i sporească circumferinţa, apoi totul într-un al doilea cadru, alcătuit din 17 frunze cu trei-patru striuri longitudinale, avînd drept scop sugerarea razelor solare (abia în bijuteria modernă ele sînt redate prin baghete striate, de dimensiuni inegale). Subterfugiul unui cadru de tranziţie trădează calitatea aleasă a gustului aurarului; inelul de suspensie al medalionului are cinci nervuri, dar lanţul de care este atîrnată podoaba vădeşte o mult mai rudimentară clasă artizanalăinfo. Şi în tezaurul de la Marengoinfo— chipurile bine datat de prezenţa bustului de argint al lui Marcus Aurelius, realizat într-un mod evident artizanal, în realitate însă totul fiind lucrat la finele veacului al III-lea şi începutul celui următor — apare o diademă de argint cu spice care ne face să întrezărim prin excelenta ei ţinută artistică existenţa unei arte „aulice” a podoabelor. Termenul în ghilimele, cam tocit de folosirea abuzivă de către unii autori, pare să indice în vremea imperiului tîrziu o realitate de care nu se putea dispensa fastul de curte tinzînd către hieratismul oriental, şi a cărui parte importantă o constituiau podoabele vestimentare ori corporale.

La finele veacului al IV-lea şi începutul următorului, Europa din afara hotarelor imperiale se afla sub stăpînirea feluritelor seminţii germanice, din nordul Pontului Euxin pînă la Atlantic. În centrul continentului civilizaţia romană devine obiectul lentei osmoze germanice, dar în vest (Gallia şi Hispania) mai are încă puterea să-i latinizeze pe germanici, în vreme ce în est imperiul şi-i asociază (foederati), stipendiindu-i pentru paza din afară a tot mai ameninţatelor frontiere.
Cît de atipice puteau fi podoabele gotice înaintea legăturilor mai strînse ale acestora cu latinitatea, ne putem da seama graţie unor descoperiri din nordul Pontului Euxin, cum sînt diadema de aur, granate roşii şi triunghiuri în granulaţie de la Dnipropetrovsk, ori plăcuţele pentru veşminteinfo cu acelaşi fel de granate (il. 204) din regiunea Crimeii, considerate a fi şi hunice. Marile tezaure gotice de pe teritoriul României, alături şi comparativ cu specificitatea acum conturată a celor hunice, în care se află şi piese romane trecute prin filieră gotică, vădesc luxurianţa unei arte obligate să facă iute faţă bogăţiei repede acumulate. Fibulele mari, ca acelea de la Pietroasa, se acoperă în întregime cu pietre colorate cărora le este exploatată, deopotrivă, strălucirea (prin aplicarea pe foaia de aur), cît şi transparenţa (amplasare în lăcaşe traforate în placă, ori prinse în pandantive prin perforare). Marile medalioane de aur (copiate după cele romane) sînt purtate fie ca atare, fie montate în cadre. Vesela fastuoasă din aur şi argint vine din imperiu, goţii înşişi creîndu-şi vase proprii care îmbină inspiraţiuni de obîrşie sassanidă cu cele oferite de piese central-asiatice ori romane tîrzii, într-un rapid proces de maturizare artistică amintind de cel anterior cu un mileniu al Iranului ahemenid, căci aidoma tehnomorfozei acestuia, arta gotică a podoabelor rămîne pe tot răstimpul dăinuirii ei la cît şi cum reuşise să se înfiripe.
Cititorul poate găsi o scurtă privire de ansamblu asupra artei migratorilor pe pămîntul Daciei post-romane în ultimul capitol al cărţii noastre Dacia antiquainfo. După cum spuneam, aurul acestor podoabe şi vase provenea din imperiu, sub formă de lingouri, cînd nu erau piese gata lucrate, ca plată acordată etniilor germanice pentru a nu invada lumea romană, apărînd-o de alţi migratori (de pildă hunii). Atare lingouriinfo, descoperite la Crasna şi Feldioara, se află la British Museuminfo, la M.I.R., iar mai de curînd în colecţia numismatică de stat din Müncheninfo.
Podoabele vestimentare şi de harnaşament ale altor etnii germanice, bătute cu pietre tăiate în plăci şi prinse în caboşon, devin preponderente faţă de cele corporale, iar roşul pe fond de aur constituie alternanţa cromatică predilectă; fibule, limbi şi catarame de centuri, plăcuţe pentru încălţări, pentru haine, şa şi hăţuri sînt cele mai răspîndite podoabe germanice. Această lume însă, preluînd din antichitate tot ce a avut de preluat, priveşte, de fapt, către întîile veacuri ale evului mediu, ieşind din orizontul preocupărilor noastre.

cop-artmin

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2