Artele miniaturale în antichitate

STICLĂRIA

Către o cană cu vininfo
Rotundă, bine făcută, cu-o singură toartă,-n gît lungă,
Măreaţă-mi apari cînd vorbeşti, prin strîmtul gîtlej gîlgîind!
Cu veselie te pleci lui Bachus, Muzelor şi Citereei.
Zîmbetul tău ne încîntă cînd ne slujeşti la ospăţ!
Spune-mi, de ce cînd nu-s beat tu eşti plină de vin, butelcuţă,
Şi rămîi trează cînd beau? Aşa-i un prieten la chef?
Anonim, 135, V.


Primul capitol al acestei cărţi se ocupă cu acea artă miniaturală născută — din raţiuni practice de ordin sigilografic — cu cîteva milenii înainte ca în veacul I e.n. să atingă înălţimile rămase fără egal ale măiestriei execuţiei, monumentalului şi doctului alegorism; cel de al doilea capitol al volumului de faţă este consacrat unei industrii artistice (Kunstindustrie) socotite dimpotrivă, la obîrşiile carierei ei, drept foarte de preţ, dar ale cărei rarisime produse cu adevărat artistice vor apărea, de la începuturile imperiului roman şi pînă în zilele noastre, ca nişte excepţii confirmînd regula comunului şi utilitarului printr-o virtuozitate a formelor şi coloritului pe care doar fluenţa şi, deopotrivă, rigiditatea sticlei o puteau realiza.
Nu există muzeu sau colecţie de antichităţi care să nu cuprindă măcar cîteva exemplare de sticlărie romană, fie ele dintre cele mai comune; atare realitate se reflectă în mulţimea publicaţiilor mărunte, descinzînd dintr-o mentalitate inventarială similară în atîtea privinţe celei numismatice. Este adevărat că pentru a desprinde puţinele încheieri valabile care jalonează istoria multimilenară a prelucrării sticlei trebuie parcurse şi ordonate cantităţi enorme de material. Produsele acestui străvechi meşteşug se bucură, aidoma monedelor, mai ales în ultimele decenii, de ferventa admiraţie şi preocupare a multor colecţionari şi cercetători. La sfîrşitul deceniului şase a apărut, pe lîngă marele Muzeu al sticlei de la Corning, New York, un „Journal of Glass Studies”, cu periodicitate anuală, menit să cuprindă studiile privitoare la producerea şi decorarea vaselor şi obiectelor de sticlă, din cea mai îndepărtată antichitate pînă în vremurile contemporane.
Cu cîţiva ani în urmă, Donald B. Harden discuta, în cadrul unui simpozion de specialitate, trecutul şi viitorul studiilor referitoare la sticlăria anticăinfo, socotind drept încă indispensabilă publicarea marilor colecţii (Napoli, Muzeul Termelor — Roma, Metropolitan Museum — New York, Luvru, Muzeul din Köln), alături de întocmirea de monografii consacrate unor anumite genuri de vase de sticlă, însuşi autorul respectivului referat dorind să scrie o carte despre sticlăria romană în general, o carte plăcută, simplă şi documentată, care să nu fie însă zdrobită de povara erudiţiei, pîinea zilnică, dar indigestă, a oricărui studios. Pînă acum atare carte n-a apărut, o schiţare a ei fiind cele trei priviri de sinteză aruncate de Harden asupra sticlăriei preromane,  romane şi postromane, publicate în „The Archaeological Journal”info şi reluate apoi ca atare într-un volum separat.
Consacrate cu precădere aspectului artistic al obiectelor şi vaselor de sticlă, paginile de faţă nu vor putea evita şi unele referiri la tehnicile pastelor vitroase, întrucît de ele depind efectele scontate ori obţinute. Sticla antică avea în compoziţia ei 60—70% bioxid de siliciu (cuarţ), 14—20% carbonat de sodiu, 5—10% calciu şi mici cantităţi de diverşi oxizi de metale, prezenţi în mod accidental ori folosiţi anume drept coloranţi. Potasiul era rareori utilizat în locul carbonatului de sodiu. Pasta de sticlă colorată intens în roşu opac conţinea mult plumb, în mileniul cinci î.e.n., pasta vitroasă se folosea în Egipt (cultura Badaria) şi aproape concomitent în Mesopotamia drept glazură a unui fel de faianţă, bază ceramică la care nu adera însă perfect. Abia în epoca elenistică tîrzie îmbrăcarea cu sticlă plumbiferă a fost utilizată cu succes de către ceramiştiinfo. Realizarea unor vase în întregime de sticlă nu are loc înainte de secolul al XV-lea î.e.n., în Orientul Apropiat şi în Egipt. Cele mai vechi fragmente au fost găsite în contexte arheologice la Alalakh, la Assur şi în mormîntul lui Tutmes al III-lea, în Egipt.

Tipurile nord-siriene şi mesopotamiene — descoperite în zona mitaniană — sînt toate lucrate pe miez de argilă nisipoasă, ca şi majoritatea vaselor egiptene, deosebindu-se totuşi de acestea din urmă. În răstimpul scurs între sfîrşitul secolului al XV-lea şi prima parte a celui de al XIII-lea, o varietate specială de sticlă a fost lucrată în Mesopotamia, la Tell el Rimah şi la Aqar Quf, la Marlik în Iran, iar atare sticlă nu este cîtuşi de puţin similară cu cea din Egiptul contemporan (sînt vase confecţionate din aglomerarea fragmentelor de vergele de sticlă colorată — vom reveni îndată asupra lor). Graţie cuceririi Siriei de către faraonul Tutmes al III-lea, din a 18-a dinastie, pe la 1481 î.e.n., meşteşugul lucrării vaselor de sticlă se încetăţeneşte în Egipt, dovadă fiind trei vase cu cartuşul respectivului monarh (aflate la Metropolitan Museum, British Museum şi Antike Sammlungen, din München), dintre care îl reproducem pe cel din urmă aici enumerat (il. 70).
Supusă coroziunii, pentru că imperfect realizată, sticlăria străveche a Asiei s-a păstrat mult mai prost decît cea egipteană, în solul uscat al acestei ţări, graţie căruia ne-au parvenit papirii elenistici şi pictura encaustică romană. Între 1350 şi 1250, „industria” sticlei s-a extins în Cipru şi în Egeea, după cum o atestă vasele tipic cipriote ca formă, descoperite atît în această insulă, cît şi în Creta. În aceeaşi perioadă, obiecte de sticlă (mărgele lamelate şi sferoidale), dacă nu vase propriu-zise, au fost lucrate cu siguranţă în număr mare în Grecia continentală şi în insulele Egeei. Ele sînt de culoare albastru închis. Prezenţa unei astfel de sticlării în Mesopotamia, Palestina, dar nu şi în Egipt, pledează pentru difuzarea ei din Orient, în vreme ce podoabele similare egiptene cunosc un anume conservatism, ce va rămîne propriu chiar atelierelor de la Alexandria, pînă în primul veac al imperiului roman. Ne gîndim la intarsiile de sticlă ale diferitelor obiecte din mormîntul lui Tutankamon (1361—1352), precum şi la suportul de cap al faraonului, tăiat într-un mare bloc de sticlă, piesă aflată în respectivul inventar funerar adăpostit de Muzeul egiptean din Cairo.
Cu toate că meşteşugul prelucrării sticlei decade simţitor după prăbuşirea civilizaţiei bronzului (1200 î.e.n.), Egiptul, care mai înainte era un producător minor şi autarcic, se menţine după data amintită la nivelul său anterior. Cele 12 pahare cilindrice din mormîntul de la Der El Bahari al lui Neschous, soţia lui Pinudjem I (începutul secolului al X-lea), al doilea rege-preot al Tebei din dinastia a 21-a, sînt elocvente (il. 71, 72) pentru stabilizarea unei anumite tehnici cu lungă carieră în istoria sticlăriei antice.
Vasele de sticlă, în majoritatea lor de mici dimensiuni (sub 10 cm înălţime), de dinaintea descoperirii procedeului suflării sticlei, erau obţinute prin patru procedee: 1) înmuierea nucleului sau miezului de argilă nisipoasă, aflat la capătul unei vergele, în pasta vîscoasă şi adăugarea ulterioară a piciorului şi toartelor (volumul nucleului reprezenta, practic, capacitatea micului vas); 2) clădirea din fragmente de vergele de sticlă prin înfingerea lor într-un nucleu argilos şi acoperirea lor treptată cu o manta de argilă exterioară; după coacere, vasul era polisat manual la exterior şi interior; spre deosebire de primul procedeu, utilizat, deopotrivă, în Asia şi Egipt, acesta din urmă era folosit doar în Asia, iar fragmentele păstrate vădesc, prin puternica lor eroziune, coacerea imperfectă în manta de argilă; 3) tăierea vasului în blocul vitros, ca într-o rocă; 4) turnarea masei vitroase în forme închise sau deschise, în ceară pierdută în cazul primelor, iar cînd formele erau deschise, turnării îi urma, după răcire, tăierea şi polisarea pentru a realiza recipientul.
Renaşterea meşteşugului sticlăriei se produce în Asia cu începere din veacul al IX-lea î.e.n.; în Egipt, vasele lucrate cu miez nu mai apar în dinastiile Regatului Nou, iar importurile sînt scăzute pe malurile Nilului. În secolele IX-VI, foarte productive sînt atelierele din Mesopotamia şi de pe coastele Siriei. În Asia, şi ulterior numai în Persia, a dăinuit mult timp procedeul lucrării în mozaic de vergele a vaselor (cu manta exterioară).

Pentru vasele din sticlă grecii întrebuinţau doi termeni, lithos hýte (piatră topită, turnată) şi hýalos (sticlă transparentă), care au coexistat din secolul al VIII-lea pînă în vremea elenistică. Atare sticlărie, cunoscută şi apreciată de greci, este orientală în genere şi feniciană în mod special, iar formele şi decoraţia trimit la motive iraniene, ceva mai tîrzii, foarte comune şi specifice toreuticii, într-a ei koinè greco-persană. Un bol transparent, aproape incolor, decorat cu omfalos şi petale, a fost descoperit într-un tumul (datat la finele secolului al VIII-lea î.e.n.) de la Gordion, Frigia; un altul lis (il. 73) a apărut în necropola cretană de la Fortetsa (Cnossos), în contextul arheologic al veacurilor al VIII-lea — al VII-lea. Moda vaselor hyaline devine atît de răspîndită în spaţiul iraniano-ionic, dar şi în cel egeic-atenian (il. 74), încît pe la 425 î.e.n., Aristofan în Acarnienii (versurile 73—75) nu uită să consemneze că ambasadorii atenieni la Ecbatana (capitala Persiei ahemenide) au băut din vase de sticlă transparentă (ex hyalinon ekpo-máton). Acelaşi tip de vase îl regăsim în mormintele etrusce, el venind fie din Egeea sau din Orient, fie chiar de pe solul Italiei, cum ar fi amforiscul de la Muzeul din Bologna, de culoare verde închis, tăiat la rece în masa vitroasă şi descoperit în context funerar cu vase attice databile pe la 520 î.e.n. Această piesă care atinge înălţimea de 22 cm constituie o excepţie printre vasele de sticlă, care reproduc îndeobşte în forme miniaturizate prototipuri ceramice sau din metal (bronz).
Caracterul de marfă de lux al acestora este de la sine înţeles. Colorismul lor viu, dar stereotip (zigzaguri verzi, galbene şi albe pe fond albastru închis), precum şi modicul conţinut le hărăzea a fi recipiente pentru unguente şi parfumuri, pentru creme şi farduri (în cazul rarelor pixide de sticlă), substanţe odoriferante şi cosmeticeinfo cu care Orientul şi Egiptul înzestraseră din cele mai îndepărtate veacuri lumea cretană şi civilizaţiile ulterioare ale Greciei. Producerea acestei sticlării miniaturale de preţ se extinde în lumea greacă, dar şi în Egipt, avînd pe toată durata secolelor al VI-lea — I î. e. n. ca forme comune alabastrul şi amforiskul, aribalul şi oinohoia (secolele al VI-lea — al III-lea î.e.n), hidria, oinohoia şi unguentariul (secolele al IV-lea — I î.e.n.). Veacurile epocii elenistice se remarcă prin creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei de sticlărie egipteană şi prin surprinzătoarea sărăcie vădită în acest domeniu de nivelurile arheologice respective din Mesopotamia. În secolul al IV-lea şi la începutul celui următor, coasta siriană nu se află nici ea într-o situaţie mai bună. La Rodos (300—160) şi în Cipru funcţionează însă mari ateliere de sticlărie lucrată cu miez de argilă nisipoasă, iar de la sfîrşitul secolului al III-lea în Siria începe masiva producţie de boluri hemisferice sau conice turnate şi polisate la exterior şi în interior, a căror unică decoraţie erau cîteva cercuri concentrice incizate pe corp sau sub buză. Astfel de vase de largă circulaţie, în bazinul mediteranean şi chiar în hinterlandul respectivelor teritorii, erau colorate în verde deschis, ambră sau drojdie de vin. Fabricarea lor a continuat pînă în secolul I e.n.info. Cu toate că boluri de tip sirian au fost lucrate şi în atelierele Alexandriei, ele luau calea exportului, fragmente de astfel de vase fiind descoperite în Sudan, iar piese întregi în mormîntul de la Canossa (Italia), datînd de la sfîrşitul secolului al III-lea î.e.n. (inventarul respectiv se păstrează la British Museum).
La finele veacului al III-lea, la Alexandria încep să se lucreze vasele mozaicate numite şi millefiori. Procesul lor tehnologic dura mai mult, căci pastilele din tije de diverse culori erau într-o primă fază înghesuite într-o formă circulară plată, care se cocea pînă la completa sudare prin topire a conţinutului (il. 76). Răcit apoi pînă la a putea fi manipulat fără primejdia dezintegrării, discul mozaicat se plasa pe un calapod hemisferic de argilă şi se cocea din nou pînă cînd se mula pe acesta; egalizat şi finisat la cald, vasul se polisa apoi la receinfo. Astfel de boluri erau foarte căutate şi, desigur, destul de scumpe. În jurul anului 100 î.e.n. producţia atelierelor Alexandriei creşte şi are loc, totodată, o schimbare a formei vaselor şi a modelelor de mozaic. Bolurile capătă un picior scund inelar, iar mozaicul acestora nu mai este strîns şi riguros, aproape geometric, ca în vremurile anterioare, ci mai lax, mai amorf, sugerînd o stare naturală a materiei similară celei a vaselor murine, ale căror substitute se voiau poate. Despre acestea vom vorbi însă ceva mai departe.

Rafinamentul alexandrin avea să-şi dea deplina-i măsură în cazul aşa-ziselor boluri sandviş. Între două boluri turnate şi polisate astfel încît să intre perfect unul într-altul, ambele de sticlă incoloră, se aşeza o fină decoraţie vegetală ştanţată într-o foaie foarte subţire de aur. Totul se recocea pînă la fuziune, fără ca întregul să se deformeze; se oblitera linia de îmbinare a celor două vase şi ceea ce rezulta se repolisa la rece (il. 77). Două splendide exemplare din inventarul deja amintitului mormînt de la Canossa stau mărturie a iscusinţei sticlarilor alexandrini. De altminteri, graţie priceperii lor, ei au invadat practic Italia, lucrînd la faţa locului pentru bogata clientelă de acolo. Concurenţii alexandrinilor erau sticlarii sirieni care, în secolul al II-lea î.e.n., s-au aşezat la curtea Attalizilor, la Pergam, ca şi în Rodos şi în Grecia continentală. Prezenţa masivă a sirienilor în Italia se face simţită mai ales în prima jumătate a secolului I e.n., după ce aceştia se ilustraseră prin inventarea procedeului suflării sticlei, procedeu pe care alexandrinii au ezitat să-l adopte vreme de aproape un veac. S-a văzut, de altminteri, că o anumită calitate de sticlă se obţinea prin turnare şi polisare la rece (vase din paste policrome ori monocrome, tinzînd toate să imite pe cele din rocă, mai ales prin procedeul manual de finisare), iar ea a continuat să fie cerută pe tot parcursul secolului I î.e.n. Cele mai comune boluri turnate sînt aşa-numitele „boluri cu coaste” (Rippenschale), de sticlă verzuie sau incoloră ce au dăinuit şi ele aproape pînă la finele veacului (il. 75).
Realizate prin turnare sau prin tragerea pastei pe un nucleu de argilă nisipoasă, există încă din vremurile miceniene o serie de mici obiecte de sticlă îndeplinind funcţia de podoabe corporale: mărgelele de sticlă sînt deci mai vechi decît s-ar bănui îndeobşte. Semnificative sînt cele două coliere descoperite la Micene (secolul al XIII-lea î.e.n.) şi aflate la Muzeul din Kölninfo (il. 79, 80). De la jumătatea veacului al VII-lea î.e.n. pînă la sfîrşitul elenismului au circulat în lumea mediteraneană şi în ţinuturile conexe o serie întreagă de podoabe, amulete, reprezentări de atribute divine, produse, deopotrivă, în Fenicia, în Cipru, în Egipt, la Rodos ori Cartagina şi care au fost clasate, datate cu precizie şi distribuite pe ateliere de Monique Seefriedinfo, ce a avut în vedere 850 exemplare păstrate în muzeele pe care le-a cercetat. Perlele de sticlă policrome erau răspîndite în barbaricum, iar unele etnii, ca acelea germanice ori sarmatice, le îndrăgeau în mod deosebit. Animale amulete sau brăţări de sticlă bleumarin ori galbenă pot fi întîlnite în mediile tracic, dacic, celtic, cum e cazul celor de la Mihoko (Iugoslavia), datînd din secolul al II-lea î.e.n. (il. 86) şi păstrate la Kunsthistorisches Museum din Viena. În fine, mărgelele romane din sticlă satisfăceau gustul pentru frumosul viu colorat al acelor purtătoare ce nu-şi puteau permite podoabe de aur cu pietre (il. 85); acelaşi rol îl jucau şi inelele de sticlăinfo. Înmănuncherea batoanelor de sticlă de diverse culori spre a forma în secţiune, de obicei, jumătatea unui motiv ce urma să fie apoi reduplicat, fuziunea acestora şi secţionarea lor la cald în lamele puneau la dispoziţia meşterilor romani un material decorativ pentru intarsii în marmură, în lemn ori în stuc (il. 87). Obîrşia acestui gen de decoraţie era tot alexandrină ca şi cea a panourilor figurative din mozaic de sticlă în pat de ipsos, destinate împodobirii pereţilor. Despre cele din urmă avem ştire datorită unei nave naufragiate în epocă romană la Kenchreai, portul oriental al Corintului, în a cărei încărcătură se aflau şi casete de lemn cu atare panouri (il. 89).
Multă vreme unele vase mozaicate, de felul celui de la Metropolitan Museum, au fost considerate vase murineinfo. Existenţa acestor vase era cunoscută, pînă nu demult, doar din textele literare, cea mai veche atestare a lor fiind la Propertius (IV, 5, 26), care credea că se obţineau prin arderea în cuptor a unui material special. Plinius este singurul autor mai realist cît priveşte natura lor deosebită (Istoria naturală, 37, 21 —22), deşi puţin ambiguu în descrierea ce le-o face. El afirmă că atare piatră preţioasă, cum o socotea naturalistul roman, venea din Caramania (Kirman), iar lucrată devenea mirositoare şi lucioasă, fără însă a străluci.

Culorile erau purpurii şi opaline, lăptoase, în tente fie distincte, fie difuze. Suetonius (Augustus, 71) afirmă că erau frecvente la curtea Ptolemeilor; cele ajunse în mîinile aristocraţiei romane republicane proveneau însă din marele tezaur al lui Mitridate al VI-lea Eupator. Sub Claudius, o cupă de ceva mai mult de un litru capacitate a fost plătită cu 40 mii de sesterţi, iar în vremea lui Nero, mare amator de murine, preţul acestor vase devenise fabulos. La vremea sa Babelon credea că presupusa „cupă a Ptolemeilor” de la Cabinetul de Medalii din Paris este un vas murin. Dar murinele nu erau gravate, ci lise pentru a li se pune mai bine în valoare culorile; se pare că ele erau destinate consumării lichidelor calde. Loewental şi Harden, confirmaţi de cercetarea mineralogică a lui Bromehead, după ce au trecut în revistă întreaga discuţie asupra acestor vase, din secolul al XVI-lea pînă astăzi, au ajuns la concluzia că murinele erau vase lucrate din fluorină şi că această substanţă nu rezista în timp. Şi totuşi, în anumite soluri uscate din Egipt, Siria şi Turcia s-au păstrat pînă astăzi cîteva murine întregi, catalogate în 1973 de Buhlerinfo. Nu putem şti dacă splendidul vas murin pe care l-am văzut la British Museum (un cantaros asemănător ca formă „cupei Ptolemeilor” de la Paris), descoperit în vremea primului război mondial la frontiera turco-siriană şi dăruit în 1970 Muzeului Britanic de către contele de Crawford şi Balcarres, fiind datat în secolele I î.e.n. — I e.n., nu va fi fost la un moment dat în posesia lui Loewental, piesă care este descrisă şi ilustrată de Buhler (op. cit. la nota 12, catalog nr. 17).
Punctul crucial al prelucrării pastei de sticlă în antichitate l-a constituit descoperirea procedeului suflării ei în forme sau liber. Este de altminteri una din puţinele descoperiri tehnologice importante făcute în perioada elenistică, şi anume la sfîrşitul acesteia. Plinius (Istoria naturală, 35, 191) afirmă că evenimentul s-a produs în Fenicia, în secolul I î.e.n., cu alte cuvinte pe coastele Siriei, fapt adeverit şi de mulţimea atelierelor din zonă, în care sticla s-a suflat în forme scurt timp după inventarea procedeului. Cea mai timpurie dată a inventării suflării sticlei este 50 î.e.n., aşa cum rezultă din contextul unor morminte preherodiene din cimitirul de la Engedi (Israel), aşezare distrusă în 40—37 î.e.n. şi neocupată mai multă vreme.
Atare produse, a căror motivistică decorativă este esenţialmente elenistică şi care au fost descoperite cu precădere în Orient, avînd o difuzare imediată în zonele conexe, ca de pildă Pontul Euxininfo, au apărut şi în partea occidentală a imperiului roman, aproape concomitent.
Viteza de propagare a procedeului suflării sticlei este uimitoare, şi pe acestă temă s-a speculat intens. Unii au presupus că echipe ale oficinelor orientale, conduse de maeştri sticlari ca Ennion, Iason, Aristeas, Meges, care şi-au semnat vasele suflate în forme, s-au deplasat în Occident, în nordul Italiei în special, propagînd astfel sticlăria siriană în vestul Europei antice. Harden presupunea la un moment datinfo, că Ennion însuşi s-ar fi stabilit la Aquileiainfo, făcînd ca sticlăriile de acolo să joace un rol determinant în dezvoltarea ulterioară a oficinelor din acea parte a lumii romane. Pentru sticlăria timpurie suflată în forme nu cred că este necesar să postulăm ateliere norditalice de sorginte siriană, atîta vreme cît majoritatea acestor produse s-a descoperit totuşi în Orient, de la Panticapeum pînă la Dura Europos. Cupa semnată Aristeas, ieşită la iveală în veacul trecut la Albonese, Pavia, poate că reprezintă doar un firesc ecou al formelor şi decoraţiei toreuticii (similitudini fitomorfe cu patera de argint din tezaurul de la Berthouville, Luvru), dar în acelaşi timp şi o dovadă că meşteri occidentali au preluat cu rapiditate modele orientale, schimbînd totuşi cîte ceva în structura lor. Harden susţine că atunci cînd meşterii migrau din Orient în Occident schimbau stilul de decorare al vaselor. Oare n-ar fi fost mai firesc ca nişte meşteri localnici să fi efectuat schimbările, adaptările prototipurilor orientale? Oricum, atare speculaţii de tip teologal nu fac decît să sublinieze o dată mai mult două realităţi evidente oricui cunoaşte problematica fundamentală a domeniului: în mai puţin de jumătate de secol suflarea sticlei s-a extins în toată lumea romană, vasele respective intrînd în obişnuitul vieţii cotidiene; schimburile est-vest (trafic comercial sau deplasări de sticlari) constituiau nota lor în veacul al IV-lea e.n. avea să modifice radical aspectul unei arte unitare secole de-a rîndul.

În ceea ce priveşte formele, sticlăria romană imită cîteodată produsele toreuticii şi pe cele ale ceramicii, dar şi aceasta la rîndul ei preia forme tipice vaselor de sticlă (vom reveni mai jos cu exemple), iar în mod excepţional chiar toreutica se adresează lor — fără ca din toate acestea să putem deduce încheieri generale de oarecare însemnătate. Este însă incontestabilă superioritatea tipologică a vaselor de sticlă faţă de cele din lut. Datorită, evident, mai marii plasticităţi a materiei specifice şi a faptului că produsele finite rezultau prin răcirea obiectelor şi nu prin arderea lor; cu alte cuvinte imaginaţia dispunea de imediateţea faptei. La sfîrşitul celui de al treilea volum al lucrării sale, Anton Kisainfo  reproducea 440 de forme de vase şi ustensile de sticlă, dar în opt decenii de la apariţia ei s-au mai ivit, după ştiinţa noastră, cîteva zeci de tipuri noi. Cel mai adesea avem de a face cu variante, în sensul că suflarea liberă producea practic unicate. De aceea studiile de tipologie a sticlei antice înregistrează media şi extremele. Ca şi ceramica romană, sticlăria nu poate fi datată şi nici data cu precizie. Natura foarte perisabilă a acestor vase le menţine mult mai puţin în uz decît ceramica terra sigillata, de pildă. Primele datări de sticlărie în contexte arheologice complexe s-au făcut în Cipruinfo. Cam în acelaşi timp apare şi lucrarea de bază a Clasinei Isingsinfo, căreia i se aduc mereu noi nuanţări şi precizări.
Pe durata întregului secol I al erei noastre, sticlăria colorată s-a bucurat de mare căutare. La finele veacului anterior, Strabon amintea de trecerea pe care o aveau la Roma astfel de vase. Plinius (Istoria naturală, 36, 194) remarca abundenta producţie a atelierelor din Campania care utilizau nisipul din rîul Volturnus, acestea situîndu-se în descendenţa oficinelor alexandrine din sudul Italiei. În Gallia, aşa-zisele ateliere siriene din nordul Italiei ar fi iradiat prin anii 50 e.n.; în acel timp pe valea Ronului suflarea sticlei fiind un fapt obişnuit. Pe valea Rinului ea se practica încă şi mai devreme, înainte chiar de crearea de către Claudius a Coloniei Agrippinensis (Köln). Dacă se poate afirma cu certitudine că sticlăria suflată, colorată monocrom (verde, galben, oliv, roşu, bleumarin etc.) se lucra în marile oficine provinciale, este de presupus că aceea cu motive policrome integrate în masa pastei era o marfă de import, venind din Italia ori chiar din Egipt. O oinohoe decorată „în penaj” (il. 90) sau un bol cu benzi colorate „în valuri” (il. 78), ambele descoperite la Köln, ilustrează genul acestor foarte căutate vase de lux. Policromia se realiza şi în serii mari, la un nivel tehnologic mai scăzut, pentru ca marfa să fie accesibilă unei largi categorii de cumpărători. Pe vase monocrome, intens ori slab colorate, decoraţia era realizată cu fir de sticlă tras şi aplicat la cald, în culori contrastante, motivele curbiliniare regulate alternînd cu şerpuiri neregulate, după bunul plac de moment al sticlarului. S-a crezut că sticlăria cu şerpuiri policrome (il. 88) ar fi o invenţie a oficinelor occidentale, limitată exclusiv la respectivele teritorii. Dar în descoperirile din Orient ale ultimelor decenii ea s-a dovedit a fi foarte frecventă. Nici de această dată nu-l putem urma pe Harden în ideea sa că toate inovaţiile vin din răsăritul lumii romane şi că în Occident ele îşi modificau aspectul.
Din procedeul decorativ al şerpuirilor policrome aplicate pe corpul vasului, cînd acesta mai era suficient de cald ca ele să poată adera, s-a născut un alt gen de vase, a căror decoraţie, figurativă sau geometrică, se detaşa pînă la 2 cm de suprafaţa exterioară, lisă, a recipientelor. Numele lor era diatreta, iar uneori purtau inscripţii policrome sub buză, realizate în acelaşi procedeu. Hardeninfo vedea şi în cazul lor o schimbare stilistică survenită prin transferul procedeului din Orient în Occident: decoraţia figurativă orientală, precum cea a vestitului pahar de la Begram (Afganistan), reprezentînd Farul din Alexandria, ar ceda în Occident locul unei reţele geometrice, cel mai estetic exemplar al acestui din urmă gen fiind descoperit la Corint. Dar aşa-zisei cupe a lui Lycurgus de la British Museum (il. 95) ce loc i se poate găsi într-o atît de riguroasă repartizare geografică a stilurilor? Dificultoasa realizare tehnicăinfoşi fragilitatea vaselor diatreta a fost pricina pentru care atare sticlărie policromă a rămas minoritară în antichitate şi extrem de rară astăzi. Muzeul din Köln posedă exemplarele cele mai întregi şi mai mari (il. 93).

La sfîrşitul sec. I e.n. şi la începutul celui următor, în producţia de sticlărie a imperiului roman începe să se manifeste o preferinţă şi o tendinţă contrară celei anterioare. Intră în modă sticla incoloră. Culoarea naturală a sticlei e verde sau verzuie, din pricina fierului conţinut de nisip ori de alţi silicaţi. Manganul şi antimoniul erau decoloranţii folosiţi în antichitate, cel din urmă utilizat din secolul al VII-lea î.e.n., iar primul abia din veacul I e.n. După secolul al V-lea e.n., antimoniul dispare ca decolorant, rămînînd numai manganul, iar acest fapt este capital pentru analizele de laborator menite să ateste vechimea unui obiect de sticlă. Fremersdorfinfo era de părere că verdele natural al sticlei dăinuie pînă pe la 150 e.n. şi că numai după acea dată apar în număr mare vasele incolore. Chiar la Köln atare presupunere a  fost infirmată  de descoperirile din ultimele decenii. De fapt, tendinţa către incolor nu se opune coloritului natural al sticlăriei comune (marfă prin definiţie  ieftină şi, ca atare, cu tehnologie simplificată), care rămîne în uz pînă în epoca romană tîrzie, ci modei sticlăriei colorate de lux. În timpul domniilor lui Traian şi Hadrian, sticla incoloră se instalează pe mesele tuturor celor cu dare de mînă. Încă din a doua jumătate a veacului anterior îşi face apariţia o categorie specială de pahare de sticlă incoloră, cu corpul tăiat în diverse motive unitare de faţeteinfo, lăsînd lise doar părţile superioară şi inferioară (il. 96). Produs de două ori costisitor: prin decolorarea pastei şi prin tăierea ei la rece; pînă acum cîţiva ani erau cunoscute doar 105 piese în toate muzeele din lume.
Dar instalarea în modă a pastei decolorate nu pare să fi exclus total culoarea, mai ales pe cea foarte închisă, sugerînd aspectul metalic sau de rocă naturală. Într-un sarcofag datînd de la sfîrşitul secolului al III-lea e.n., descoperit la Stein Houterend în Olanda, C. Isings remarcă un flacon bulbular şi o pateră, ambele intacte, de culoare verde închis, aparent neagră, pe care le situează la finele secolului al II-lea e.n. Se poate deduce din lunga conservare a acestor piese caracterul lor de excepţie, cel puţin în opinia celor care le-au deţinut, datorită asemănării cu vasele de rocă a căror amintire nu se pierduse. Poate că cei în cauză credeau că au de a face chiar cu vase din rocă semipreţioasă. Să ne reamintim că în capitolul anterior pomeneam de acel sacro catino de la catedrala din Genova, despre care abia în veacul trecut s-a ştiut că nu e tăiat într-un bloc uriaş de smarald, ci că este o pastă de sticlă de forma unui recipient octogonal. O primă fotografie a acestei piese a fost obţinută doar la începutul anilor '60, cînd s-a şi aflat că e vorba de un vas arab medieval, adus de cruciaţi în Occident info .
Moda sticlei incolore, predominantă pe la 200 e.n., a atras după ea cîteva mijloace specifice de decorare, căci gustul clientelei nu a zăbovit mult la formele pure, de decolorată transparenţă. După cum s-a văzut, cea dintîi în ordine cronologică a fost faţetarea, a urmat apoi împodobirea prin tăierea (gravarea) la roată, cu motive geometrice şi ulterior figurative. Uneori faţetarea şi gravarea îşi disputau cîmpul aceleiaşi piese (il. 91, 92). Şerpuirile de fir colorat s-au aşternut din nou peste marfa incoloră. După ele au intrat în modă bulinele de pastă colorată, cufundate în pereţii vaselor (il. 94).
Din a doua jumătate a secolului al II-lea e.n., vasele au început să fie pictate, mai ales paharele (il. 99, 100), iar atare pictură se fixa, ca şi în cazul teracotelor, printr-o ardere secundară. Se pare că tehnica pictării sticlei era, într-adevăr, de obîrşie siriană, după cum tot oriental era şi procedeul auririi ei cu imagini amplasate mai ales pe fundul vaselor (il. 102, 103). Cel mai timpuriu exemplar de acest gen datează de la finele secolului al II-lea e.n., dar vasele cu medalioane aurite şi tematică preponderent paleocreştină apar în număr mare abia în veacul al IV-lea e.n. Au ajuns pînă astăzi o mulţime de atare medalioane aurite; pentru că ele, datorită frumuseţii lor, i-au atras pe colecţionari, a apărut, implicit, şi contrafacerea acestora, la sfîrşitul Renaşterii şi în epoca modernăinfo. Aşadar, multe dintre ele nu sînt antice.

În veacul al III-lea sticlăria incoloră se barochizează în vestul Europei, prin adăugarea la cald pe suprafaţa ei exterioară a unor peştişori şi cochilii în culori pastelate, prezentîndu-se aidoma produselor tipice manufacturii de la Murano (il. 112). În fine, acest baroc se barbarizează dintr-a doua jumătate a secolului al IV-lea, peştii sau delfinii devenind adevărate lipitori aplicate vertical pe paharele ai căror pereţi se decupează în zonele de incidenţă (il. 98), conţinutul vasului distribuindu-se în multiple apendiceinfo.
Pînă la începutul secolului al IV-lea, unitatea fundamentală a industriei sticlăriei romane a continuat neschimbată în datele ei esenţiale. Din raţiuni strategice impuse de îndesirea atacurilor partice şi ale populaţiilor migratorii în estul imperiului, Constantin cel Mare întemeiază o nouă capitală la Bizanţ, măsură ce are drept corolar o altă fractură între răsăritul şi apusul lumii mediteraneene, o fractură care vine să se adauge atîtor deosebiri istoriceşte sancţionate şi să confere civilizaţiei postantice a continentului nostru două facies-uri indelebile încă poate pentru multă vreme. După 330, data mutării puterii executive în noua capitală, mişcările interpenetrante, cărora li se datora uniforma unitate a sticlăriei romane, se împuţinează simţitor. Apare deci specificitatea atelierelor, iar pentru noi putinţa de datare stilistică a produselor. De pildă, dublul unguentariu sirian, cu sau fără toartă din fir de sticlă, databil cu începere din veacul al IV-lea, n-a fost niciodată descoperit în context arheologic vest-european, iar prezenţa lui în colecţiile occidentale este întotdeauna explicată prin importuri antice ori achiziţii moderne.
După Constantin, chiar tipurile estice diferă între ele mai mult decît înainte. În Egipt, gravarea sticlei se face în această vreme foarte superficial, în timp ce în Siria, buna calitate a gravării vaselor a continuat, cu tematică creştină, pînă la finele veacului al VI-lea. O oarecare unitate teritorială se remarcă în provinciile vest şi nord europene, definită prin întrepătrunderea tipurilor şi stilurilor, acest lucru datorîndu-se predominanţei masive a producţiei atelierelor de la Köln. Cu începere din veacul al III-lea, Britannia îşi are propriile ei oficine, marcînd, astfel, şi în domeniul sticlăriei o specificitate notabilă, dealtminteri, în atîtea alte domenii ale artei antice. În secolul al IV-lea predomină sticlăria gălbuie şi verzuie; bolurile, paharele, precum şi alte tipuri de vase sînt decorate cu buline mari sau mici din pastă de culoare închisă.
Datorită creşterii importanţei militare şi economice a lumii germanice, apar forme tipice de vase de băut, tradiţionale pentru atare etnii; acestei clientele îi sînt destinate cornurile şi paharele conice cu fundul rotunjit, care nu puteau fi lăsate din mînă decît după golirea conţinutuluiinfo; glăjăriile romane de pe graniţă le produceau în serii mari. Sistîndu-se circulaţia intensă a meşterilor, cresc în consecinţă importurile şi exporturile: masiva producţie siriană îşi află debuşeuri în lumea, deopotrivă romană şi barbară a Vestului, fie pe drumurile mării şi uscatului (cu centrul important de tranzit de la Aquileia), fie pe cele ale Dunării şi Rinuluiinfo. Sticlăria siriană exportată este uneori din cea mai comună (de pildă balsamariile mai înainte amintite), dar cel mai adesea de calitate medie superioară, majoritare fiind vasele suflate în forme, reintrate în modă în Orient în secolele al III-lea şi al IV-lea, procedeul nefiind vreodată complet abandonat.
Amforetele şi cănile siriene din secolul al IV-lea (înalte în medie de 20 şi respectiv 14—15 cm) sînt foarte frecvente (il. 106) astăzi în colecţiile vest-europeneinfo. Reapar acum colierele şi brăţările de sticlă de obîrşie siriană, pentru că de astă dată ele sînt cerute în mediile germanice; ultimele, din sticlă albastră (atipice), rămîn în uz din secolul al VI-lea pînă în evul mediu (secolul al XIII-lea), producerea lor continuînd în vremurile postantice în fostele provincii occidentale ale imperiului.
Marile necropole romano-germanice, cum este de pildă cea de la Krefeld-Gellep, sînt deosebit de elocvente asupra nuanţelor contextului local al sticlăriei romane tîrzii. Apar acum flacoane bulboidale cu gît înalt cuprins în cerc, din care se desprind două toarte racordate pe corp, tip lucrat atît în ceramică, precum şi în sticlăinfo, cornuri de băut din sticlă şi pahare cu delfini, de tip anglo-saxon.

Tot din oficine siriene vor fi ieşit şi cele două căni, înalte de 22 cm, cu toartă lată, marcată cu trei nervuri groase şi avînd un medalion cu cap de Meduză (în forma ei stilizată, tîrzie), amplasat în punctul de prindere al toartelor pe pîntecul vasului — piese descoperite în cimitirele romano-bizantine de la Beroeinfo (Piatra Frecăţei, Dobrogea). Profilul lor este un unicum, deşi pe departe similar unei forme clasice înregistrate de Isings, căci datorită toartei, pîntecului şi piciorului nu se pot situa printre variantele atestate ale vreunui tip. În mod absolut întîmplător, ele se aseamănă mult cu cănile dacice de lut din secolul I î.e.n. — I e.n., la rîndul lor descinzînd din prototipuri tracice de argint, prezente în tezaure din Bulgaria şi datate în secolele al IV-lea— al III-lea î.e.n.info. Producţia masivă a atelierelor siriene a însemnat un ecran puternic în calea difuzării către vest a sticlăriei sassanide care, ca şi alte produse ale Persiei antice, îşi găsesc cu greu sau deloc drumul în imperiul roman, autarcia şi impenetrabilitatea acestuia faţă de restul lumii constituind aspectul material al mentalităţii lui ecumenice, universaliste. Rarele piese de sticlă sassanide aflate în Europa, cum este cea de la San Marco (Veneţia), sînt aduse din Orient în evul mediu (il. 111).
Şi pentru că pe coastele Siriei s-a inventat suflarea sticlei, mai întîi în forme şi imediat apoi şi liber, fiindcă sticla siriană suflată în forme redevine abundentă la sfîrşitul antichităţii, merită să punctăm în cîteva cuvinte aspectele principale ale acestei categorii de vase vitroase. După clasa vaselor foarte timpurii, purtînd semnăturile sticlarilor respectivi, categorie despre care s-a amintit mai înainte, destul de răspîndite în secolele I—II e.n. sînt micile flacoane al căror corp e suflat în formă de capete de copii, de femei şi de bărbaţi (il. 83, 84). Un loc aparte îl ocupă flacoanele cu relief, campaniene, care descind direct din prototipurile atelierelor siriene. Corpurile decorate cu măşti, dublele capete de Meduză (il. 81, 82) şi vasele caricaturale (il. 97), amintind ceramica aretină de acelaşi gen, precum şi flacoanele şi paharele decorate cu vrejuri de viţă sau ramuri de laur (il. 104) ne dau o imagine asupra acelei decoraţiuni locale pe care am întîlnit-o pe vasele de sticlă lucrate în maniera camee, dar şi pe Cameea Gonzaga pe care Helmut Kyrieleis a identificat-o drept claudică şi pe baza unei decoraţiuni similare (cununa de laur purtată de ambele personaje).
De dimensiuni ceva mai mari decît precedentele sînt flacoanele şi cănile cu corpul în formă de ciorchine de strugure (il. 108), ele datîndu-se cu precădere la finele secolului al II-lea e.n. Tot acestei vremi aparţin micile flacoane în formă de curmală. Veacului al III-lea îi sînt tipice flacoanele în formă de scoică (il. 110), produse în atelierele din Orient, din Italia şi Germania deopotrivă, ca şi acele pahare şi căni, decorate cu „strigilii”, aidoma unor sarcofage contemporane (il. 101). Veacurilor al III-lea — al IV-lea le aparţin, de asemenea, flacoanele bulbulare suflate în forme, decorate simplist, cu motivistică aproape ştearsă (il. 107). În secolele al IV-lea — al V-lea, atare marfă devine purtătoarea principală în rîndul sticlăriei comune a simbologiei creştine. Flacoanele şi cănile cu corpul în patru ori şase feţe (il. 109) sînt decorate cu ramuri de palmier, ciorchini de strugure sau cruci. S-a mai spus în acest capitol că formele veselei de argint au fost deseori inspiratoarele celor de sticlă. Printre cele mai interesante şi mai rare se numără tăvile ovale de sticlă incoloră, foarte plate, cu mînerele dezvoltate în acelaşi plan şi perforate cu găuri circulare (lungimea lor e de cca 35 cm). Ele sînt databile în secolele al II-lea — al III-lea şi erau lucrate probabil în oficinele de la Köln. Tăvi de argint de acest tip au fost găsite în număr mare la Pompei şi Herculanum. În secolul al II-lea atare piese de argint sînt mult imitate în bronz şi ceramică; cel mai tîrziu exemplar de argint datează de la mijlocul secolului al III-lea e.n.info.
Un anumit tip de flacoane de sticlă, cu corpul globular sau piriform şi partea îngustă spre bază, datate îndeobşte în secolele al III-lea — al IV-lea, dar mai ales în cursul celui din urmă, sînt de pus în legătură, graţie formei gîtului tubular alungit, cu constricţie la bază, cu importante piese toreutice contemporane lor (pluralul este de fapt un dual, datorat unei descoperiri relativ recente).

Este vorba de mai vechea amforă de argint de la Conceşti, Moldova (acum la Ermitaj) şi de cea de curînd restaurată şi publicată, de la Porto Baratti (Muzeul Arheologic din Florenţa). Despre ele se va vorbi în capitolul consacrat toreuticii, aici dorind doar să subliniem o dată mai mult legătura tipologică cu flacoanele de sticlă în chestiune, ale căror forme gravitează în jurul tipurilor Isingsinfo 103 şi 101. Unele din aceste flacoane au motive decorative gravate la roată şi inscripţii trasate în linii duble, în acelaşi procedeu. Ilustrăm aici piesa descoperită la Apamea Kibotos (Dinar), în sudul Asiei Mici, aflată acum la Muzeul din Kölninfo  (il. 105). În fine, o altă conexiune tipologică între formele sticlăriei şi ale toreuticii o reprezintă cana de aur din tezaurul de la Pietroasa şi cea de sticlă, cu strigilii, înaltă, dar fără picior, însă cu corpul fusiform, din Muzeul de la Köln. Este vorba de o formă de vas curentă în veacul al IV-lea, pătrunsă, deopotrivă, în repertoriul sculptural dar şi pictural, cel din urmă caz fiind al frescelor oarecum stereotipe ale mormintelor paleocreştine mai importante, cum ar fi cel nu de mult descoperit la Tomisinfo, databil într-a doua jumătate sau chiar în ultimul pătrar al secolului al IV-lea. Un caz limită prin speciozitatea formei şi decoraţiei sale este cana de argint de la Siscia (Iugoslavia), aflată la Kunsthistorisches Museum din Viena şi datată în secolele al IV-lea— al V-lea e.n. Respectiva cană este de tip „aiguière” şi are un picior înalt pe care se află dispus vertical corpul discoidal, decorat pe circumferinţă cu vrej de acant şi protomede animale în centrul spiralelor; capul Venerei figurează la mijlocul ambelor feţe ale corpului vasului. Atare formă rară în argint este ceva mai frecventă în producţia din veacurile al III-lea şi al IV-lea a sticlăriilor de la Köln. Ea va fi preluată de glăjăriile medievale şi apoi realizată în cristal de stîncă pentru tezaurele sacre şi vesela de aparat.
Tomisul avea propriile lui ateliere de sticlărie despre care stau mărturie mari bucăţi de pastă vitroasă descoperite în săpături sau întîmplător, precum şi nenumăratele vase din  inventarele funerare   ale  necropolelor saleinfo, ca şi din cele ale învecinatei Callatis, de unde în ultima vreme au apărut forme rare (sperăm că şi antice). Şi fiindcă a venit vorba de sticlăria inventarelor funerare, dorim să consemnăm constatarea lui Hanns Gabelmanninfo că atît de frecventele în atare contexte tije de sticlă în torsadă, terminate la un capăt cu inel, cărora nu li se putuse afla pînă acum nici un rost, au în realitate unul cultic, fiind sceptrele cu care răposaţii se prezentau în lumea lui Hades.
Sticlăria romană de pe teritoriul României aşteaptă încă publicarea ei în întregime; în ceea ce ne priveşte, am izbutit doar să facem cunoscută, fie chiar în cea mai abreviată cu putinţă formă, una din colecţiile cele mai însemnate din ţarăinfo. Mai mari sau mai mici, ateliere de sticlărie au funcţionat pe teritoriul Daciei romane, iar activitatea lor va fi continuat, ca şi a acelora gliptice de  la Romula, şi după retragerea aurelianăinfo.
S-au păstrat puţine nume ale nenumăraţilor sticlari care de-a lungul atîtor veacuri ale antichităţii au făurit acele vascula vitrea ori vitrea supellex, după cum se exprimă Seneca (Epistolae, 90, 31). Ale primilor care au suflat sticla în forme şi şi-au pus în greceşte şi în cartuşe semnătura pe pereţii vaselor, le-am amintit deja mai sus şi ştim că oficinele lor au funcţionat, cel puţin într-o primă fază, pe coasta Siriei. Alţii, ca Hilarus, Hylas, Volumnius Januarius, Lucretius Festivus, ori Frontinus şi-au semnat produsele, îndeobşte pe suprafeţele lor de aşezare, dar nu ştim cînd anume şi unde au activatinfo. Nici măcar răspîndirea vaselor cu semnături nu ne spune nimic, avînd în vedere puternica interpenetraţie şi unitate din acest domeniu, de care aminteam mai înainte. Felix, care semnează nişte pahare în formă de butoiaş (formă reluată în ceramică, în secolele al II-lea—al III-lea, chiar în Dacia Superior), este, poate, singurul care face excepţie, căci atare recipiente sînt concentrate în Gallia de Nord-Vest şi în regiunea Rinului, deci este de bănuit că oficina lui se afla în acea zonă. Sigla A.V. (artifex vitrarius) apare pe unele vase, mai ales în Galliainfo, iar oficina lui C. Salvius Gratus va fi fost la Aquileia, întrucît unul din vasele cu atare semnătură s-a descoperit acolo, iar celelalte în Gallia Cisalpină; în plus, Salvius era un nume comun la Aquileiainfo.

Inscripţiile amintesc de un vitrarius în Africa (C.I.L., VIII, 9430), de un opifex artis vetriae, Iulius Alexander, originar din Cartagina, care şi-a sfîrşit viaţa pe la 200 e.n. la Lugdunum (Lyon), unde i s-a găsit epitaful (C.I.L., XIII, 2000). Oficinele de sticlărie de la Roma erau supuse sub Severus Alexander la o taxă din care se întreţineau băile publice. Existau însă şi oficine aparţinînd casei imperiale, ce vor fi adus acesteia profituri considerabile. Un balsamariu cu fundul rotund şi aplatizat poartă inscripţia contrasă VE MONOP MP IMP CAES M ONINI, care s-ar putea întregi: Vectigal monopolium privatum (sau rei privatae) imperatoris caesaris Marci Aureli Antonini şi înţelege: „venit al monopolului particular al împăratului caesar Marcus Aurelius Antoninus”info. Ştim că împăratului filosof i-au trebuit, la un moment dat, mulţi bani pentru războaiele împotriva invadatorilor germani, iar spre a-i obţine nu a pregetat să scoată la mezat chiar tezaurul imperial.
Admiraţia pentru produsele sticlăriei antice este astăzi în creştere şi fiindcă sticla modernă însăşi este deosebit de preţuită, căutată şi tot atît de scumpă ca şi cristalul, atunci cînd ea e rezultatul unei adevărate creaţii artistice, avînd privilegiul unicatului. În ultimii doi ani, o mare expoziţie de specialitateinfo a fost itinerată în cîteva din capitalele vestului european, stîrnind nu numai admiraţie, dar şi noi dorinţe de a relua studiul asupra unor probleme pe care strîngerea laolaltă a unui preţios material le suscită îndeobşte.

cop-artmin

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2