Artele miniaturale în antichitate

INTRODUCERE

De ce arte miniaturale şi nu arte minore, sintagmă validată de echivalentele ei franceză (arts mineurs), italiană (arti minori), engleză (minor arts) şi germană (Kleinkunst) şi care pe de altă parte face perfectă contraparte artei majore (întotdeauna la singular)? Celor ce simt în adjectivul „minore” o anumită descalificare faţă de arta majoră, trebuie să li se confirme că atare nuanţă pejorativă este perceptibilă numai în limba română: traducerea corectă a expresiilor străine amintite este cea de arte mici. Am preferat atunci termenul arte miniaturale, care nu este nici el lipsit de echivoc pentru cine vrea să-l caute cu orice preţ în înţelesul secundar al cuvîntului miniatură: „Desen ornamental sau  figurativ executat în culori, care împodobea vechile cărţi şi manuscrise” (D. Ex.). În fond, miniatură, miniatural, cu sensul folosit în această carte, deţin primul înţeles al respectivelor cuvinte, în dicţionarul abia citat. Dicţionarul de estetică generală, Bucureşti, 1972, p. 228, defineşte miniaturalul drept „caracter al operei de artă constînd nu atît în micşorarea proporţiilor, în reducerea la minor a dimensiunilor obişnuite, cît mai mult în recursul la fineţe, la gingăşie, la rafinament”. Poate că nu e de prisos să facem chiar de pe acum o precizare, de mai multe ori repetată în decursul lucrării: luarea în discuţie a artefactelor se face după calităţile şi noutăţile lor artistice deosebite şi nu în funcţie de valoarea informaţională arheologică.
O altă posibilă întrebare de principiu: de ce din rîndul acestor arte au fost omise statuetele de lemn şi ceramica? Statuetele de lemn sînt foarte puţin numeroase pentru a forma o unitate dotată cu devenire artistică, sînt îndeobşte destul de deteriorate, mai precis corodate pe toată suprafaţa lor, iar alteori forma însăşi a lemnului nu era cea finisată a statuetei, ea urmînd să primească un strat ultim de ipsos şi un altul, mai subţire, de vopsea sau de aurire (statueta de lemn aurit a lui Alexandru cel Mare de la Luvru, secolul al III-lea î.e.n., ori tripla Hekate de la Metropolitan Museum, provenind de la Alexandria, la care lemnul era îmbrăcat în ghips pictat şi aurit; în solul îmbibat cu apă de mare din zona Heraionului de la Samos, sau în cel foarte uscat al Egiptului neinundabil, lemnul antic s-a conservat cel mai bine), straturi puţin rezistente la agenţii chimici din pămînt şi care n-au împiedicat nici măcar putrezirea nucleului de lemn. Poate fi ceramica o artă miniaturală cînd vasele de lut ating dimensiuni de peste 1,5 m? Desigur, există variante miniaturale ale formelor mari, dar olăritul, oricît de luxoase i-ar fi produsele, rămîne mai degrabă un meşteşug decît o artă. Chiar şi atunci cînd desenatori greci celebri „pictează” respectivele recipiente în culorile tradiţionale şi îşi semnează deseori unicele mărturii colaterale ale unui univers artistic dispărut aproape cu desăvîrşire.
Această carte şi-a propus să abordeze pentru prima dată într-un singur tot cele opt domenii ale artelor miniaturale, domenii care se întrepătrund de multe ori, sugerînd fie chiar numai prin acest fapt unitatea lor nu doar sub raport dimensional, ci şi al materialelor, al tehnicilor, al tematicilor, în fine al iconografiei înseşi. Am dorit înainte de toate scoaterea în evidenţă a specificului artizanal şi decorativ al fiecăreia dintre artele aici cercetate, prin conturarea problematicii proprii, indicarea momentului sau momentelor de apogeu, prin evocarea fie şi foarte sumară a principalelor etape ale dezvoltării lor în timp şi în spaţiu, atît în cadrul diverselor culturi artistice ale antichităţii, cît şi în cel mai restrîns, dar infinit mai complex şi mai bine reprezentat al artei greceşti şi romane. Nu au fost neglijate nici ecourile acestor arte în lumile scitică, tracică şi celtică, zone în care au activat adeseori meşteri orientali şi greci şi unde au fost descoperite multe capodopere ale acestora, alături de creaţii locale ce reflectă deopotrivă influenţele artistice ale sudului, dar şi o puternică tradiţie autohtonă anistorică, operînd ambele în sensul creării unei morfoze artistice inconfundabile.

Criteriul cronologic, alături de conexarea a cît mai multor opere singulare într-o perspectivă integrantă menită să le confere un sens mai general sînt coordonatele principale ale prezentei încercări de a reliefa din bogatul univers de creaţii originale ale artelor miniaturale cîteva repere pentru sesizarea evoluţiei mentalităţii şi gustului artistic ale acelor vremuri. S-a avut constant în vedere importanţa materialului abordat ca expresie directă a creativităţii artistice în epoci şi contexte în care arta majoră fie că era un caz de excepţie, fie că nu a mai supravieţuit decît sporadic pînă astăzi, adesea în copii tîrzii, cu valoare documentară iconografică, atunci cînd chiar respectivele copii nu erau interpretări pretenţioase ale unor vestite prototipuri.
Specificitatea artelor miniaturale credem că şi-a găsit conturul complex în paginile cărţii de faţă şi o dată cu el au reieşit limpede limitele acestora în ceea ce priveşte raporturile lor cu arta majoră, capacitatea de a completa mai mult şi mai exact marile şi numeroasele lacune ce dăinuie încă în atare cunoaştere.
Din palatele şi vilele regale cretane ce ni se prezintă astăzi sub forma unor sărmane şi sărace ruine (exceptînd grandioasa operă reconstitutivă şi justificativă a lui Arthur Evans, la Cnossos) sau din nu mai puţin frustele citadele miceniene au ieşit incredibile capodopere miniaturale lucrate în pietre dure, în metale, în lut şi fildeş. Din marile capitale ale regatelor elenistice n-a mai rămas nimic care să justifice bogăţia şi perfecţiunea podoabelor, ale obiectelor şi vaselor de metal cizelate, ale glipticii. Tot acest univers artistic al capodoperei mici ar rămîne suspendat în atopie şi, sub raport socio-cultural, în atipie, aidoma Partenonului şi templului lui Zeus de la Olimpia, al zecilor de sanctuare greceşti mai puţin sau chiar deloc în picioare, văduvite de statuile, tezaurele şi splendorile lor, dacă numărul mare, adesea seriile aproape complete de artefacte miniaturale nu s-ar autovalida cronologic reciproc şi nu s-ar autojustifica prin chiar marele număr în care nu arareori au dăinuit pînă astăzi. De aceea orice cunoaştere avizată a artei antice nu se poate dispensa de valoarea restitutivă a artelor miniaturale. Atare convingere motivează deplin rostul şi utilitatea tentativei noastre, în condiţiile în care izvoarele scrise privitoare la arta antică (exclusiv cea greco-romană) rămîn tăcute cînd le interogăm despre receptarea operelor în sine sau despre concepţiile artistice care le-au determinat, sub diferite aspecte. Vechii autori care au scris despre artă şi artişti au fost clasificaţi, în mare, în patru grupuri : 1) cel mai numeros este al compilatorilor de tradiţii, exemplificat de Duris din Samos (340—260 î.e.n.), de Plinius cel Bătrîn, între ale cărui surse se prenumără, sau de călătorul Pausanias; 2) grupul analogiştilor literari recurgea la artele vizuale ca termen al analogiei stilistice cu literatura (mai totdeauna astfel de analogii constau din descrierile operelor plastice); 3) al treilea lot de izvoare este cel al esteticienilor moralişti care evaluau arta pe baza temeiurilor filosofice şi a influenţelor ei asupra spiritului (numele lui Platon şi Aristotel sînt emblematice pentru toate scrierile greceşti şi romane situate integral sau parţial în descendenţa acestora); 4) în fine, al patrulea grupaj de izvoare, în clasificarea lui J. J. Pollitt (The Ancient View of Greek Art. Criticism, History and Terminology, Yale, 1974, p. 9 şi urm.), este acela al scrierilor artiştilor înşişi; ei fiind numiţi de exegetul citat critici profesionişti. Foarte mulţi artişti au scris în antichitate despre arta lor, începînd cu Teodor şi Roicos despre Heraionul din Samos, cu Hersifon şi Metagenes despre templul Artemidei din Efes. Despre sculptură prima lucrare e Canonul lui Policlet. La vremea lui, Plinius mai putea avea sub ochi atare lucrări. Pînă astăzi a ajuns doar opera tîrzie şi eclectică a lui Vitruvius.

Desigur, cercetarea antichităţii din ultimele două veacuri a produs docte culegeri de izvoare scrise, cuprinzînd pînă şi cele mai mici fragmente referitoare la operele de artă. Dar şi atare fragmente ale criticilor profesionişti sînt, faptul nu ne surprinde, tot atît de generale sau flagrant descriptive ca şi referirile la artă ale lui Varro, Cicero, Horatius, Valerius Maximus, Seneca, Tacit, Quintilian, Statius, Plinius cel Tînăr, Iuvenal, Apuleius şi alţii, antologaţi şi competent comentaţi de Giovanni Becatti în binecunoscuta-i carte Arte e gusto negli scrittori latini (Florenţa, 1951).
Referirile lui Plinius şi ale altor autori latini la artele miniaturale au fost evocate la obiect, în decursul lucrării. Cu toate acestea nu sîntem din atare motiv mai bine informaţi despre subiectul nostru: nume, opere, nume; cine a fost primul care a folosit..., care a lucrat..., care... etc. Rămîne, aşadar, să presupunem că propriul nostru mod de receptare şi valorizare al operelor aici prezentate şi discutate va fi fost şi cel al realizatorilor şi beneficiarilor lor. Altfel cum s-ar explica atracţia pe care aceste monumente au exercitat-o în egală măsură asupra colecţionarilor antici şi moderni? Ptolemeii, Seleucizii, Attalizii, Mitridate al Vl-lea Eupator, furul Verres, Cicero, Augustus şi atîţia alţii vor fi gîndit şi ei că „mărimea şi frumuseţea nu pot coexista”, aşa cum se exprima Richard Payne Knight, colecţionar şi donator al Muzeului Britanic (H. B. Walters, Catalogue of Bronzes... in The British Museum, Londra, 1899, p. XIV).

cop-artmin

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2