Arta și arheologie dacică și romană

TRADIŢII, INFLUENŢE, CREAŢIE INTERPRETATIVĂ. ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

Departe de a fi nişte concluzii, ideile schiţate mai jos alcătuiesc, în fond, un discurs asupra metodei plasat în postfaţă pentru a întregi simetric, pe alte coordonate, demersul estetic al primului capitol.
Din cele expuse în cursul capitolelor acestei lucrări s-a desprins, credem, cu claritate poziţia pe care am adoptat-o faţă de tot ceea ce în ştiinţă apare, prin lărgirea orizontului cercetării, caduc nu numai ca factologie, ci mai ales ca metodă şi optică a investigaţiei. Demersul nostru critic s-a întemeiat pe materialismul istoric, parte integrantă a filosofiei marxiste, al cărei caracter definitoriu este deschiderea faţă de nou şi asimilarea gnoseologică a acestuia în ordinea esenţialului, prin evitarea oricărui formalism dogmatic, străin deopotrivă întemeietorilor ei, ca şi tuturor celor care vreme de peste un secol au dezvoltat-o creator şi o aplică specificităţilor fiecărui loc şi moment istoric.
Adeziunea noastră la principiul istorismului în cadrul mai larg al ştiinţelor sociale, al arheologiei şi al istoriei artei antice în special este cu atît mai puternică cu cît sîntem convinşi că datorită specializării extreme a cercetării unei epoci îndepărtate, lipsiţi fiind de abundenţa ştirilor ca şi de aderenţa faţă de spiritul ei, posibilităţile de a greşi, adoptînd exclusiv tipologia formală sau oricare scolasticism paradigmatic, sînt foarte mari. Greşelile de amănunte, dar şi de viziune, se repercutează de cele mai multe ori în încheieri ce la rîndu-le devin premisele unor judecăţi asupra problemelor specifice unuia sau altuia dintre domeniile ştiinţelor sociale. Or, tocmai erorile unor atari premise, greu controlabile prin însăşi natura specializării extreme, sînt mai grave, socotim noi, decît cele ale judecăţilor însele de care-şi pot da seama şi acei ce nu sînt uniţi prin consensul, de cîte ori paradoxal, al unei discipline înguste.
Fireşte, nu înţelegem dezavuarea cercetării speciale şi de amănunt, ci integrarea şi deschiderea ei către unitate pe calea noului, imanent pentru istoric, cum spunea Xenopolinfo, în orice obiectiv al investigaţiei sale. Ştiinţa contemporană se află astăzi, graţie progresului cunoaşterii în ordinea lumii materiale, în situaţia de a-şi revizui mai des şi mai în substanţă resursele ei spirituale. Nevoia unor atari înnoiri este structurală şi ea se află la obîrşia sistemelor care în vremea modernă au încercat să cuprindă şi să explice universul material şi spiritual. Citînd pe Wolfgang Pauli, Werner Heisenberg surprinde lapidar finalitatea acestora: „Avertizat de eşecul tuturor strădaniilor premature spre unitate din istoria spiritului, nu voi îndrăzni să fac predicţii asupra viitorului. Împotriva strictei împărţiri a activităţii spiritului uman în departamente separate începînd cu sec. XVII, consider însă că idealul unei depăşiri a opoziţiei, care să cuprindă într-o sinteză amplă atît înţelegerea raţională, cît şi trăirea mistică a unităţii, constituie mitul rostit sau nerostit al epocii noastre”. info
Iată, odată mai mult, pentru ce adeziunea la principiul istorismului, la caracterul ştiinţific pe care i-l imprimă materialismul dialectic şi istoric, izvorăşte din convingerea noastră intimă că el reprezintă unicul drum către sinteză în istorie. El este şi întîiul punct de plecare pentru studiul artei antice pe teritoriul României.
Un alt punct de plecare îl constituie cercetarea artei traco-dacilor, avînd în vedere totalitatea materialului documentar pe care ni-l oferă istoria şi arheologia acestora. S-a văzut în cursul capitolelor II—VII cît de divers este acest material, cît de neexplorat este el încă şi ce implicaţii poate avea prelucrarea lui pentru acele domenii ale suprastructurii lumii geto-dacice rămase încă pete albe pe harta spiritualităţii ei. Cartea de faţă nu a putut trasa decît unele linii de perspectivă, schiţînd doar un viitor contur a ceea ce vom adînci într-o lucrare specială. Problemele antropomorfismului, ale simbolisticii şi ale stilului iconografiei traco-dacice au fost doar enunţate, pentru a demonstra că dispunem de date dacă nu abundente deocamdată, cel puţin suficiente spre a explica şi ilustra evoluţia formativă a exprimării artistice a geto-dacilor.
De aceea nu este nevoie să recurgem la arta romană în Dacia pentru a descoperi  à rebours specificul artei autohtonilor şi soluţiile ei particulare. Cel mult putem apela la iconografia romană cînd urmărim sub haina acelei interpretatio semnificaţia locală a unor divinităţi sau simboluri. Este o altă idee călăuzitoare ce poate servi ca punct de plecare într-o atare întreprindere.

Cînd ne referim la manifestările artistice de pe întreg teritoriul României dinainte ca o parte doar a Daciei să fie transformată în provincie romană, trebuie avută în vedere şi acea fîşie a pămîntului getic dintre Dunăre şi Mare, asupra căreia oraşele greceşti de pe litoral şi-au iradiat puternic influenţa mai ales în ce priveşte produsele olăritului. Mărfurile comercializate de aceste cetăţi au ajuns pînă la nord de Dunăre, în adîncul teritoriilor din jurul Carpaţilor şi, mai tîrziu, chiar în interiorul arcului carpatic.
După cucerirea romană, limitarea cercetării artei provinciale numai la teritoriul administrativ al provinciei ca atare (sau al provinciilor) nu poate oferi o imagine completă. Cuprinse între limes-ul alutan şi probabil de la Septimius Severus între cel transalutan şi hotarul dunărean al estului Moesiei Inferior, ţinuturile respective ale Munteniei şi sudului Moldovei au fost implicate şi ele, într-un grad anumit, în procesul de romanizare. Avînd în vedere aceste realităţi istorice şi topografice, părerea noastră este că arta romană în România trebuie privită unitar: Dobrogea ca parte distinctă a Moesiei Inferior (devenită abia de la Diocletian Scythia Minor), Cîmpia Munteană şi sudul Moldovei, toate alături de teritoriile administrate de Roma la nord de Dunăre, în Dacia. Dealtfel legăturile Sciţiei Mici cu zonele din sudul Moldovei şi estul Munteniei, încă din sec. IV î.e.n., sînt cunoscute prin atîtea descoperiri monetare, amfore ştampilate, ceramică de lux etc. — către ele îndreptîndu-se mai ales vectorul comercial al Histriei, Tomisului şi chiar al Callatidei.
Cel din urmă teritoriu mai întins intrat sub stăpînirea şi administraţia romană. Dacia, va reflecta implicit momentul în care se găseau arta şi meşteşugurile artistice din zonele învecinate ale Imperiului, ba chiar, graţie transferului unităţilor militare, din cele mai îndepărtate. Decoraţia antropomorfă a monumentului de la Adamclisi marchează o importantă etapă a artei provinciale în drumul ei către arta imperiului tîrziu. Arta Daciei romane este un preţios indiciu al conceptului de provincial în esenţa acestuia, tocmai pentru că ea se suprapune în chip brusc şi fără aderenţe peste substratul autohton; este o artă de import, lipsită de tradiţie locală, evidenţiind prin însuşi acest fapt procedeele meşteşugăreşti comune artizanalului de oriunde şi de oricînd.
Importantă nu este însă inaderenţa iniţială, ci celălalt aspect al chestiunii şi anume că arta romană a constituit în Dacia unul din foarte eficacele instrumente ale romanizării. Motivele ornamentale ale plasticii funerare de pildă sînt deseori comune marilor stele, meşteşugit realizate, destinate notabilităţilor romane, dar şi lespezilor simple din piatră ieftină şi sărăcăcios lucrată pentru mormîntul vreunui dac sau al familiei sale. Limba latină şi limbajul figurativ al sculpturii decorative în piatră au mers mînă în mînă; ele au fost „citite” concomitent de către populaţia autohtonă. Chiar după ce Dacia a fost strategic abandonată de Aurelian, cei 165 de ani de rostire latinească şi de exprimare artistică în tiparele şi cu elementele pe care Roma le adusese aici au continuat să rodească pe acelaşi făgaş pe care antrenaseră deja spiritualitatea unui bogat popor, întreaga suprastructură în cadrul căreia se manifestase el pînă atunci.
Romanitatea Daciei este în primul rînd o chestiune de suprastructură în care arta şi meşteşugurile au fost implicate alături de limbă şi de religia creştină împămîntenită la nordul Dunării de Jos mai ales după retragerea aureliană. Începînd cu acel eveniment asistăm, şi mărturiile sporesc tot mai semnificativ, la o relansare a expandării latinităţii în Dacia, dincolo de hotarele fostei provincii romane. Trecut prin anarhia militară şi prin numeroasele atacuri ale migratorilor, Imperiul roman ajunge în epoca Dominatului la un echilibru în care dorinţa de pace, de ordine, de disciplină, de simetrie se traduce în reformele lui Diocletian, dar şi în arta simplificată şi menită să reflecteze ordinea superioară a universului ca model al ordinii militare şi sociale, al simplităţii şi simetriei sufletului fiecărui individ. Kosmos tetagmenos (universul orînduit) este imaginea plotiniană a lumii pe care împăraţii acelei vremi năzuiau să o personifice şi să-i dea sens prin însăşi instituţia imperială info.

Dorinţa de pace, de securitate şi de ordine era cu atît mai mare în rîndul populaţiilor sedentare de agricultori cu cît ele se aflau mai aproape de graniţele mereu primejduite ale lumii romane. Populaţiile migratorii, atrase ca de un Eldorado de pămîntul liniştii şi păcii romane, dar şi de al bogăţiilor îndelung acumulate, se vor precipita într-acolo cu acea forţă a gravitaţiei pe care o reprezintă civilizaţia, nerăbdătoare de a se împărtăşi şi integra: elanul, mulţimea şi nesaţiul lor vor fărîma în cele din urmă globul imperial în care se voiau cuprinse cu toateinfo.
Începînd cu timpul Dominatului, acea romana voluntas care caracterizase în secolele anterioare mersul triumfal al Romei şi înstăpînirea imperiului ei pe trei continente, nu se mai manifestă centrifug ci, ca urmare a operei civilizatoare şi a imensului sistem administrativ şi juridic pe care-l edificase pe întreg cuprinsul teritoriului, în sens centripet, adică din afara spre înlăuntrul hotarelor romane.
Populaţia romanizată a Daciei nord-dunărene din care Aurelian retrăsese legiunile şi administraţia, şi din care nu plecaseră autohtonii latinofoni şi colonişti romani autohtonizaţi, privea la noua Dacie organizată peste fluviu (Dacia Ripensis), care-şi avea însă şi cîteva capete de pod pe malul stîng, ca spre un firesc centru de iradiere şi de convergenţă al aspiraţiilor acelora ce rămăseseră pe pămînturile lor.
În multe privinţe, socotim noi, situaţia era similară Daciei din vremea lui Burebista, aflată, după prăbuşirea sistemului politic şi economic elenistic, în luptă cu etniile din jur, între lumea greacă în declin şi puterea romană în ascensiune. Aşa cum s-a văzut, marcanta personalitate a lui Burebista a dat un sens şi un ţel luptei poporului său, arătîndu-i că doar prin el însuşi poate face faţă unei situaţii complexe, dezavantajante şi ostile.
Spre deosebire însă de momentul Burebista, Dacia postaureliană era părăsită de un mare imperiu a cărui parte integrantă fusese, dar acel imperiu nu dispăruse, ci dimpotrivă se consolidase puternic la chiar hotarele ei. Latinitatea de la nord de Dunăre, prin însuşi acest fapt, nu a fost abandonată. Şi ca dovadă că aşa stau lucrurile, asistăm din nou la acea expansiune a ei în teritoriile nicicînd supuse efectiv administraţiei romane. Limba şi spiritul latin au fost acel coagulant care printr-o ruralizare de lungă durată a păstrat nestinsă făclia Romei, luptînd cu tot ce-i era străin şi ostil şi rodind peste veacuri puternica romanitate orientală.
Fenomenul expansiunii romanităţii în Dacia se conjugă cu cel al ruralizării şi cu răspîndirea creştinismului; în mod implicit creştinarea a avut loc în mase ca un proces endemic al cărui sens intim era tocmai acea romana voluntas centripetă. Nu a existat, în ce priveşte factorul religios, o discrepanţă fundamentală între nordul şi sudul Dunării. Migratorii, ei înşişi, au adoptat în părţile noastre religia creştină, ceva mai tîrziu decît autohtonii. Prezenţa Imperiului roman şi apoi a celui bizantin în dreapta fluviului a constituit, de-a lungul istoriei, un reazem al latinităţii transdanubiene în toate aspectele acesteia.
Considerăm că cele de mai sus au înfăţişat măcar în linii mari problemele majore de ordin teoretic care stau la baza studiului artei antice în România.
În ce priveşte specificitatea artistică a zonelor teritoriului antic al României, lucrurile le bănuim îndeobşte ştiute. Dobrogea este în întregime aflată sub directa influenţă a cetăţilor greceşti de pe litoral — aceasta încă dinaintea instalării aici a puterii Romei. După aceea, facies-ul elenic al artei provinciale romane este, în mare, consonant cu cel al întregului Orient grecesc al Imperiului. Excepţie face, în multe privinţe, monumentul triumfal de la Adamclisi.
Plastica Daciei Inferior se apropie, prin amănunte ale unor soluţii artistice, de monumente din nordul Moesiei Inferior şi Superior şi aceasta în măsura în care meşteri, modele sau chiar piese finisate au venit de acolo. În Dacia Superior, cum este şi firesc, o serie de forme, în special ale monumentelor cu caracter funerar, îşi găsesc asemănările şi originea tipologică în provinciile romane central-europene, Pannonia, Noricum, Italia de nord.

Printre acestea amintim edicula, coronamentul piramidal cu muchiile concave, medalionul funerar încorporat etc. Ca forme particulare şi alcătuiri inconografice specifice Daciei intracarpatice şi respectiv întregii Dacii, sînt de citat medalionul funerar ca piesă detaşată info, iar pe de altă parte iconografia Cavalerilor danubieniinfo şi relieful mitriac cu trei registre info.

Abordînd aspectul teoretic al relaţiei tradiţie-inovaţie-creaţie interpretativă, va trebui avut în primul rînd în vedere caracterul complex şi esenţialmente deschis al acestor întrepătrunderi. Cum am putea defini tradiţia în ce priveşte arta traco-geto-dacilor în Dacia? Întîi prin natura sedentară şi agrară a populaţiilor care din adîncurile vremurilor au locuit aceste meleaguri. Civilizaţiei agrare îi sînt specifice continuitatea de locuire şi de practicare a îndeletnicirilor, deschiderea faţă de tot ce nu afectează esenţa intimă a dăinuirii, nota defensivă atît în raporturile cu alogenii cît şi cu manifestările suprastructurii lor care contravin şi primejduiesc, în implicaţiile ei etnogenetice, spiritualitatea coagulantă a populaţiei agrare, asimilarea, pe care o înţelegem ca un corolar al sedentarismului, şi tehnologia populară ajungînd la remarcabile soluţii de eficienţă prin întrebuinţarea materialelor specifice — lemnul şi argila — drept corolar al ruralismului în forma şi în spiritul căruia se manifestă cultul (religia) şi cultura acestei civilizaţii. Datorită perisabilităţii materialelor specifice, nu au rămas prea numeroase vestigii monumentale, cu atît mai puţine cu cît unei atare civilizaţii nefiindu-i proprie ideea puterii şi expansiunii imperiale, aspectul colosal al artefactelor ei se excludea de la sine.
Astfel poate fi caracterizată viaţa locuitorilor străvechi ai României din neolitic pînă la primele menţionări, la sfîrşitul sec. VI î.e.n., în textele istoricilor greci (la Hecateu din Milet, aprox. 530—470 î.e.n.). Cercetările arheologice au verificat şi au întărit atare vederi. Imaginile de pe Columna lui Traian, descoperirile din Munţii Orăştiei sau din alte întărituri de pămînt sau de piatră dacice subliniază caracterul echilibrat, mediu şi receptiv al acestei civilizaţii agrare în care păstoritul, datorită condiţiilor specifice, constituia o ocupaţie dintre cele mai rentabile.
Aşadar tradiţia artei geto-dacilor o constituie însăşi natura materială, culturală şi etnică a civilizaţiei lor. Această tradiţie se manifestă prin echilibrul în decoraţie ca şi în imaginile zoo-şi antropomorfe, prin geometrizare realistă care redă esenţa obiectului natural, respectîndu-i structura organică, geometrizare aflată la polul opus celei pe care Worringer info o socotea abstracţie — prim pas către acceptarea universului natural —, prin refuzarea iraţionalului, prin limitarea şi raţionalizarea lui. Iconografia geto-dacică respinge imaginile monştrilor cu corporalitate eteroclită, accentuează doar unele indicii ale ferocităţii animalelor de pradă, se lasă rareori antrenată în fuga liniilor curbe. Lumea vegetală şi cea animală furnizează motivele decorative.
Conservatismul, ruralismul şi asimilarea ca trăsături importante ale tradiţiei geto-dacice pot fi urmărite de-a lungul vremurilor pînă la începutul secolului nostru. Nu este figură a unei retorism ieftin apropierea, de atîtea ori făcută, între înfăţişarea şi portul ţăranilor din Apuseni sau din Subcarpaţii meridionali şi estici cu imaginile dacilor de pe columna imperială de la Roma. În spiritualitatea rurală românească, în arta şi tehnologia populară, mai aproape sînt timpurile lui Dromihete, Burebista şi Decebal de satul românesc pînă la sfîrşitul veacului trecut decît acesta faţă de civilizaţia modernă a zilelor de astăzi. Constatarea nu înseamnă şi întoarcerea nostalgică a privirilor noastre către un trecut pe care să-l poetizăm. Cîtuşi de puţin ! Ţăranul român a ales civilizaţia modernă ca formă de manifestare a spiritului naţional; această opţiune este ireversibilă pentru că ea a izvorît din conştiinţa clară a faptului că după întregirea fiinţei naţionale, dăinuirea şi progresul ei nu se puteau realiza decît în consonanţă cu marile linii de forţă ale lumii contemporane. Necesitatea istorică a remodelării spiritului rural, prin mentalitatea modernă a productivităţii şi a producţiei de tip industrial, a fost primită ca idee directoare şi formativă a progresului societăţii româneşti de astăzi.

De aceea, socotim noi, arheologiei şi istoriei geto-dacilor trebuie să le fie complementară, în cercetările lor de reliefare şi definire a tradiţiei civilizaţiei acelei epoci, etnologia cu toate disciplinele adiacente. Muzeul satului, muzeele de artă populară pot fi „citite” de arheolog şi de istoric cu egal de mari foloase ca şi profilele săpăturilor însele, atunci cînd se urmăreşte reconstituirea unei lumi atît de îndepărtate, împinsă în contemporaneitate printr-un fenomen unic în Europa de importanţa căruia Dimitrie Guşti şi-a dat prea bine şi oportun seama şi pe care muzeistic şi ştiinţific l-a adus în atenţia tuturor celor care au vrut să pătrundă „miracolul” românesc.
Asimilarea este un factor constitutiv al tradiţiei geto-dacice. Se cunosc două importante asimilări ale etnosului geto-dacic. Este vorba mai întîi de enclava scitică din centrul Transilvaniei şi al Moldovei unde în prima jumătate a sec. VI î.e.n. s-au aşezat agatîrşii. Necropolele lor de tip Ciumbrud au fost datate în perioada 550—450 î.e.n. Pumnalele caracteristice, akinakes-urile, apar tot mai frecvent în ultimii ani în descoperiri izolate în ariile amintite info. Această populaţie iraniană a fost asimilată de masa geto-dacică în cursul secolelor V—IV î.e.n.
O a doua asimilare de mari proporţii este cea a celţilor din vestul Daciei. În capitolul VI am zăbovit mai mult asupra teoriilor referitoare la rolul triburilor celtice în compunerea facies-ului cultural al dacilor din apusul teritoriului pe care îl locuiau. Interesant este că descoperirile arheologice provin cu precădere din necropolele şi nu din aşezările grupurilor celtice din vestul Daciei sau din Transilvania.
În aceste necropole chiar, cum este cea de la Fîntînele, dacii par să fi fost prezenţi într-un număr important de morminte. Într-un interval relativ scurt, de la începutul sec. III î.e.n. pînă în a doua jumătate a celui următor, marea masă a celţilor ce ni se spune că au coabitat cu dacii este asimilată aproape complet. La sfîrşitul veacului II î.e.n. nici o urmă a acestora nu mai poate fi depistată arheologic. Curînd după aceea va începe faza „clasică” a civilizaţiei dacice.
Întrebarea care se pune pentru noi nu este cea a incontestabilei prezenţe celtice, ci a ponderii ei în structurarea tradiţiei geto-dacice. Am văzut că un număr relativ mare de celţi a fost asimilat într-un răstimp destul de scurt. Va fi fost atunci ponderea lui atît de mare ? În cadrul acestui proces intens de asimilare, ce rost vor fi avut monedele pe care ei eventual le-ar fi emis ? Cărui comerţ le erau destinate? Trăind, aşa cum se spune, amestecaţi cu dacii, cu care îşi împărţeau uneori şi cimitirele, cum îi vor fi determinat în actul politic şi economic al baterii monedei ? Într-o lume care nu era a lor, ce rost avea această determinare ?
Incontestabil că monedele seriei de influenţă vădesc, cum am mai afirmat-o deja, certe indicii ale unei morfoze stilistice celtice. Poate că în mixtura detaliilor lor am putea urmări progresiv fenomenul asimilării. De aici însă pînă la a susţine dependenţa acelor emisiuni de elementul celtic, ni se pare o cale nu numai lungă, dar şi plină de prezumţiile unei scheme prestabilite.
Tot în legătură cu asimilarea etnică şi reflectarea ei în suprastructură trebuie reliefat un fapt fundamental pe care antropologia culturală l-a confirmat în repetate rînduri. În cadrul unor civilizaţii protoistorice, anistorice, cînd două etnii diferite intră în contact, nici una nu o poate influenţa esenţial şi total pe cealaltă fără ca această influenţă profundă să nu însemne asimilare etnică. Celţii din Dacia, rupţi prin însăşi diseminarea lor în masa dacică, de unitatea compactă a etniei căreia aparţineau, asimilaţi într-un secol şi jumătate, nu puteau condiţiona esenţial elementele de suprastructură ale geto-dacilor.
Aşadar celtismul susţinut cu atîta fervoare în ultima vreme ca linie directoare în formarea La Tènului dacic nu mai poate fi invocat în acest mod, cînd este clar că elementul etnic purtător sfîrşeşte într-o asimilare rapidă.
Numai o civilizaţie istoriceşte constituită, cu un mare prestigiu economic şi cultural, puternică prin însăşi deschiderea ei şi deosebita forţă de atracţie, faţă de care factorul etnic juca un rol cu totul secundar, putea iradia şi exercita influenţe culturale esenţiale şi formative (limba) fără a asimila în mod implicit şi etnic populaţiile care le primeau.

Preluarea unor forme, procedee, obiecte chiar, însuşirea şi reproducerea lor conform universalismului tehnologic propriu tuturor timpurilor nu înseamnă, cum arăta şi Paul Jacobsthal, scitizare, grecizare sau celtizare. Procesul electiv este cel important, iar el este una din faţetele tradiţiei, dar nu în sensul că opţiunea este identică sau se aseamănă cu ceva autohton preexistent, ci în acela că reprezintă indirect morfoza spirituală a celui care alege şi care se oglindeşte, se realizează şi se împlineşte în actul şi în obiectul alegerii sale.
Importanţa iradierii greco-romane în formarea civilizaţiei europene a preocupat pe cercetătorii istoriei şi arheologiei lumii antice de aproape două decenii. Astfel în 1963 are loc la Paris un congres ce-şi propunea ca temă tocmai iradierea civilizaţiilor greacă şi romană asupra culturilor perifericeinfo. În 1968, ţara noastră a fost gazda unui colocviu, ţinut la Mamaia, privitor la sursele arheologice ale civilizaţiei europeneinfo. Evidenţiind tocmai fenomenele de respingere, concomitente cu cele de asimilare a influenţelor, despre care vorbeam în paginile capitolului V, al şaselea Congres internaţional de studii clasice reunit la Madrid în 1974 dezbătea tema asimilării şi rezistenţei la cultura greco-romană în lumea anticăinfo.
Pînă acum am desluşit semnificaţia teoretică a asimilării etnice şi culturale, precum şi raportul dintre aceste două aspecte, de pe poziţiile tradiţiei a cărei trăsătură fundamentală socotim că este. Se cuvine însă a cerceta asimilarea şi sub incidenţa influenţelor pentru a nuanţa mai mult cele deja expuse. Firesc este să nu evităm riscul unui aparent didacticism şi să încercăm să delimităm în contextul ideatic al acestei postfeţe, noţiunea de influenţă. Valenţele ei sălăşluiesc cu precădere în ordinea culturii materiale, dar şi a celei spirituale. Cu alte cuvinte, obiectele de uz comun, cît şi cele de realizare şi finalitate artistică ar constitui pentru noi cîmpul în cuprinsul căruia vom urmări ţesătura complexă a influenţelor.
Influenţa este, aşadar, manifestarea concretă şi particulară a asimilării privită din unghiul alogenului asimilat; ea funcţionează ca rezultat al unei afinităţi elective operante la nivelul suprastructuriic dar se manifestă deopotrivă în cultura materială şi în cea spirituală.
Influenţele sînt, de asemenea, cazuri individuale într-o serie numeroasă şi complexă; ele se pot însuma la un moment dat într-o transformare calitativă de tipul aculturaţiei, definită drept adaptare la o nouă cultură a unui grup social ca urmare a contactului său nemijlocit cu purtătorii noii culturi. Cu alte cuvinte, aculturaţia este echivalentă asimilării complete în ordinea suprastructurii.
Un caz tipic de aculturaţie în istoria antică a Balcanilor este cel al vechilor macedoneni. Ei erau o populaţie elenică rămasă la periferia lumii greceşti arhaice, dezvoltând o limbă şi o cultură proprii pentru ca, începînd din sec. V î.e.n., să fie reelenizaţi. Desăvârşirea procesului de aculturaţie a macedonenilor are loc sub Filip II şi Alexandru cel Mare, el efectuîndu-se de sus în jos prin intermediul armatei.
Multiple influenţe alogene pot acţiona într-un mediu autohton fără a se produce aculturaţia. Ce intervine în acest caz? Structura puternică a configuraţiei etno-spirituale a societăţii autohtone. Astfel morfoza tenace a grupului autohton este caracterizată prin deschiderea lui spirituală, prin mobilitate şi elasticitate intelectuală concretizate în creaţia sa interpretativă, domeniu în care putem repera originalitatea sau specificul ca sumă labilă a tradiţiei, a influenţelor şi a propriilor inovaţii.
Un caz ilustru de creaţie interpretativă: artele plastice greceşti. Elementele orientale abundă din arhaic pînă în clasic; ele au fost preluate, raţionalizate conform „formei mentis"”elenice şi constituite ca motive proprii ale acesteia.
Trebuie subliniat că aculturaţia sau asimilarea completă la nivelul suprastructurii se produce cu acele grupuri etno-sociale refractare la alogen dintr-un imobilism spiritual endemic sau cînd sînt puse într-o atare situaţie ca urmare a discrepanţei enorme şi a impactului brusc între cultura lor şi cultura alogenă respectivă cu care intră nemijlocit în contact. Dispariţia civilizaţiilor „închise” se datorează de multe ori incapacităţii de asimilare a acestora.

Spuneam că asimilarea este factor comun al tradiţiei şi al influenţelor. Numai postulînd tradiţia putem vorbi de influenţe, iar acestea, odată asimilate, devin tradiţie. Rieglinfo dădea un strălucit exemplu: motivul ornamental al bobocului şi lujerului de lotus este de sorginte orientală, egipteană. De acolo s-a difuzat în Asia anterioară pentru a fi în cele din urmă preluat de greci, stilizat în felul lor propriu şi devenit motiv de largă circulaţie în arta greacă clasică.
În Dacia preromană nu poate fi vorba de implicarea autohtonilor într-un proces de aculturaţie. Nici agatîrşii, nici celţii, nici bastarnii, nici tracii sud-balcanici transmiţători ai influenţelor proprii sau elenice nu au schimbat esenţialmente facies-ul cultural geto-dacic. Acest lucru l-am mai subliniat discutînd locul artei traco-dacice în vastul motiv animalier eurasiatic. Locul acestei arte este determinat (după cum s-a văzut în cap. II) de natura influenţelor (cele greceşti venite din sud) şi de modalitatea preluării lor. Influenţele celtice, ele au existat cu certitudine, au păstrat întotdeauna o anumită limită al cărei barometru exact sînt imaginile monetare ale aversurilor emisiunilor din zonele de contact. Celtismul lor e evidenţiat de tendinţa de spiralizare a curbelor şi limitat de echilibrul dacic al menţinerii organicităţii figurii umane. Alte influenţe celtice asimilate sînt în categoria podoabelor, ca de pildă un anume tip de fibulă cu nodozităţi, deja amintit, şi în ceramică, în afara arcului carpatic, la Zimnicea, Monteoru, Cetăţenii din Vale, Cucuteni-Băiceni, Glăvăneştii Vechi.
Ca simptom al asimilării celţilor în Dacia se poate observa în cultura lor spirituală şi materială, cît de limitate cronologic vor fi fost ele, puternice influenţe alogene provenind din zonele în care s-au fixat: incineraţia în groapă, mai multe forme ceramice greco-tracice, tipul de brăţări de bronz cu mănunchiuri de butoni reliefaţi etc.
Sîntem îndreptăţiţi deci a răsturna în cercetările de viitor optica de pînă acuminfo şi, pornind de la faptul real al asimilării celţilor din vestul şi nordul Daciei, să depistăm cu mai multă rigoare şi în chip mai insistent acele indicii premergătoare asimilării care sînt influenţele exercitate în cultura lor materială de către elementul asimilator autohton.
Nu credem că-şi are rostul expunerea lungului şir de influenţe sudice, elenice sau tracice. Multe capitole ale lucrării au avut drept subiect depistarea şi discutarea unora din acestea. Amintim doar un exemplu grăitor prin natura lui căci este fundamentul pentru aceea din îndeletnicirile de căpetenie ale geto-dacilor (agricultura): este vorba de fierul de plug de tip tracicinfo descoperit şi în aşezările geto-dacice din sec. II—I î.e.n.
Din sec. I î.e.n. încep a acţiona în Dacia o serie de influenţe romane ca urmare a pătrunderii monedei romane şi a mărfurilor de diverse categorii, de la unelte, ceramică şi vase de metal provenind din atelierele campaniene sau nord-italice pînă la sticlărie, podoabe şi instrumente medicale sau cosmetice. Influenţele şi penetraţia comercială merg mînă în mînă şi crescendo pe măsură ce se apropie cucerirea militară a acestei regiuni. Se contrafac mai întîi monedele ca în atelierul din cetăţuia dacică de la Tilişca pentru a se sustrage pe această cale argintul cel mult preferat de daci, pe care însă nu-l aveau la ei acasă. Se trece la o prelucrare intensă a minereurilor de fier pentru obţinerea metalului respectiv necesar confecţionării feluritelor unelte, pe măsură ce meşteşugurile înregistrează un tot mai mare avînt. Cel mai tîrziu de la mijlocul secolului I e.n., viitorul proces al aculturaţiei, efectuat şi cu ajutorul administraţiei, este în linii mari schiţat.
Cucerirea romană prilejuieşte verificarea unor puternice tradiţii dacice în cultura materială cum este de pildă cea a ceramiciiinfo, iar în cea spirituală, păstrarea ritului funerar al arderii în ustrinum şi depunerea ulterioară a cenuşii în urnă sau în groapă simplă, fapt pentru care stau mărturie necropolele dacice din cuprinsul provinciei: de la Moreşti, Locusteni, Obreja şi Soporu de Cîmpie info.
În lumina tradiţiei şi a deosebitei receptivităţi culturale a etnosului geto-dacic trebuie privit fenomenul romanizării, adică al aculturaţiei prilejuite de către legiunile şi administraţia Romei. Cei aproape 170 de ani de stăpînire efectivă a Daciei au implantat pe aceste meleaguri romanitatea ca indelebilă pecete a spiritualităţii dacice.

De fapt, fenomenul aculturaţiei propriu-zise capătă relief şi îşi dovedeşte viabilitatea după retragerea aureliană, odată cu expandarea latinităţii în toată Dacia, fără prezenţa ipso loco a Imperiului, în noua fază a etnogenezei poporului român. Romanitatea încăpută pe făgaşul ruralizării îşi află cărarea ei lungă de un mileniu pe sub poalele codrilor.
Această ruralizare s-a făcut însă treptat astfel că a fost posibilă absorbirea unor meşteşuguri de profil citadin în mediul sătesc şi eficienta lor contopire cu tradiţia tehnologiei populare dacice. Unul din exemplele care se pot da este al ruralizării atelierelor de gravare a pietrelor semipreţioase de la Romulainfo. O serie întreagă de monede de bronz, avînd pe avers capete aidoma celor ale pietrelor gravate într-o epocă tîrzie la Romula, au fost descoperite în cîmpia Dunării, gravorii matriţelor monetare fiind, foarte probabil, aceiaşi cu ai intaliilor în chestiune. Mărunta monedă de bronz era bătută poate pentru nevoile de schimb ale populaţiei autohtone care trăia în proxima vecinătate a Imperiului şi căreia îi lipseau cantităţile de nominal mic pe care o atare vecinătate şi schimburile pe care ea le implica le făceau absolut necesare.
Ruralizarea nu a însemnat neapărat şi totdeauna părăsirea vetrei centrelor urbane. Porţile amfiteatrului de la Sarmizegetusa romană au fost zidite după retragerea administraţiei, iar în cuprinsul aşezării s-au descoperit ziduri ridicate în sec. IV. Mai mult încă, Radu Popa, suprapunînd reţeaua stradală a satului de astăzi, unde a descoperit aşezarea medievală din sec. XIII pomenită în documentele contemporane, peste ceea ce se ştie în mare a fi fost oraşul roman, a constatat că ţesătura străzilor coincide şi că fortificaţia cnezală medievală se retrăsese în colţul localităţii antice cel mai avantajos de apărat în teren. Faptul ar pleda poate pentru continuitatea de locuire neîntreruptă de la romani şi pînă astăzi, precum şi pentru ruralizarea însăşi a unei fost centru urban de primă importanţă. Cercetările arheologice viitoare vor confirma dacă lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa.
Creaţia interpretativă a fost la rîndu-i una din pîrghiile mereu active în formarea civilizaţiei europene de la premisele ei deopotrivă mediteraneene şi „barbare” pînă la culturile naţionale ale evului modern.
În paginile anterioare ale acestei postfeţe a mai fost vorba de creaţia interpretativă în relaţie cu tradiţia şi influenţele. De asemenea, în mai multe capitole ale lucrării, în special în cap. VI tratînd despre Arta monedelor geto-dacice, s-a discutat pe larg importanţa creaţiei interpretative în configurarea unei iconografii autohtone geto-dacice. Ceea ce voim să precizăm acum, în încheiere, se referă la actualitatea aspectului teoretic al creaţiei interpretative şi anume la însemnătatea pe care ar avea-o sau nu în definirea profilului şi vigorii unei civilizaţii prioritatea absolută şi mulţimea inovaţiilor ei.
Pentru a denumi o atare „originalitate” — înţeleasă într-un mod cel puţin bizar — s-a făurit un nou termen, opus celui de sincronism. După cum se ştie, punctul de plecare a fost reeditarea cărţii lui E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (Bucureşti, 1972) în care marele critic adoptase, într-un anume fel, teoria imitaţiei a sociologului francez Gabriel de Tarde (1843—1904) cu corolarul ei, sincronismul istoric. Deşi Tarde nu a fost un gînditor marxist, unele aspecte ale concepţiei sale asupra socialului ca sistem de echilibru dinamic în continuă transformare se apropie de concepţia marxistă fiind, foarte probabil, un ecou al acesteia, ca proprie ilustrare a sincronismului pe care-l prefigurase. Critica modernăinfo se străduie să scoată în evidenţă valoarea generală a teoriei sincronismelor istorice la Gabriel de Tarde. Materialismul dialectic, prin interdependenţa fenomenelor în domeniile naturii, societăţii şi gîndirii, precum şi dintre aceste domenii însele, priveşte sincronismul istoric ca un caz particular al interdependenţei universale.
Fără îndoială că un eveniment istoric, prin însăşi natura lui, precede şi urmează altor evenimente. Un fapt de cultură însă, judecat în lumina principiului istorismului, îşi vădeşte originalitatea nu prin prioritatea sa temporală absolută, ci în funcţie de condiţiile de loc şi de timp proprii culturii în care apare şi se dezvoltă.

Într-o civilizaţie istorică, unitară în liniile ei mari, cum este civilizaţia europeană, sincronismul nu exclude originalitatea. Imitaţia nu înseamnă imitaţie mecanică, ci influenţă. În domeniul spiritului nu există imitaţie perfectă, ci creaţie interpretativă. Acest termen nu este un eufemism. Imitaţia perfectă înseamnă copiere mecanică a unui obiect concret. Şi atunci însă copia, dacă e vorba de o operă de artă, e cu atît mai depărtată calitativ de original cu cît îl copiază mai exact în ordinea materială. Replicile romane după statuile clasicismului grec, fidel executate la nivel artizanal, sînt de cele mai multe ori nişte moarte simulacre, parcă spoite cu var.
Pictura românească modernă, formată la şcoala franceză, materializează coloristic şi imagistic spiritualitatea şi realităţile etnice şi sociale româneşti. Ea este originală în cel mai înalt grad, de mare valoare artistică şi printre picturile figurative moderne se bucură de un înalt prestigiu şi deosebită căutare.
Pe de altă parte este o falsă problemă ca în ceea ce priveşte gîndirea, arta, cultura în general — dintotdeauna definită prin universalism — originalitatea unei creaţii naţionale să fie judecată prin optica întîietăţii cronologice. Aceasta este valabilă doar în ce priveşte regimul juridic al brevetării invenţiilor. Sînt mai puţin originale şi mai puţin romane arta şi literatura latină prin faptul că artişti greci au lucrat pentru Imperiu şi poeţii, prozatorii şi filosofii Romei republicane sau imperiale au prelucrat teme şi scheme literare greceşti sau au gîndit în direcţia acelor sisteme iniţiate şi dezvoltate mai înainte de Platon, Aristotel, Zenon, Epicur?
Creaţie interpretativă înseamnă acea originalitate ce implică pe lîngă inefabilul care se cheamă tradiţie, influenţele trecute prin sita afinităţilor elective. Din punctul de vedere al materialismului dialectic creaţia interpretativă presupune ierarhizarea influenţelor, subordonarea lor voinţei creative şi prin aceasta depăşirea eclectismului faţă de care ia poziţie antinomică.
Dacă în mai multe rînduri în cursul lucrării de faţă ne-am declarat împotriva scitismului sau celtismului ca forma mentis în aprecierea specificului culturii materiale şi spirituale a geto-dacilor, în lumina creaţiei interpretative, mecanism intim al facies-ului civilizaţiei autohtone, vom infirma şi „neaoşismul” absolut, care de la apariţia cărţii pseudoştiinţifice a lui N. Densuşianu (Dacia preistorică, Bucureşti, 1913) ia în răstimpuri forma unei mistici a tracomaniei a cărei recurenţă nu-şi are obîrşia savantă a mai sus amintitelor scitism sau celtism.
Creaţia interpretativă este matrice osebitoare a specificului etnic; ea este reperabilă în cultura materială, dar mai ales în structura spirituală, în limbă, în modul de gîndire, de reflectare a realităţii în suprastructura etniei respective. Latinitatea dacică, deschisă şi asimilatoare, este suma acumulărilor unor experienţe de secole, care produc în final saltul calitativ al integrării daco-romanilor în civilizaţia romano-bizantină şi sub semnul acesteia în cea, în formare, a Europei medievale.
Orientarea categorică a geto-dacilor încă din sec. V î.e.n. către sudul egeic (în economia şi ambianţa culturală a căruia s-au integrat în aşa măsură încît destrămarea Orientului elenistic dictează opţiunea politică a lui Burebista în favoarea lui Pompei care intenţiona să-i restituie fireasca fiinţare) explică prin ea însăşi profunzimea procesului romanizării în sensul că aculturaţia s-a produs pe un fundal în linii mari comun celor două entităţi venite în contact. Acest fapt constituie, pe de altă parte, una din condiţiile favorizante ale expansiunii latinităţii în Dacia după retragerea aureliană.
Romanizarea şi mai ales continuitatea şi expansiunea romanităţii în Dacia sînt deopotrivă funcţie a creaţiei interpretative, prin această invariantă etnoculturală ele devenind un fenomen de masă, cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului român.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500