Arta și arheologie dacică și romană

ULTIMUL PORTRET ANTUM AL LUI TRAIAN

Cele din urmă trei capitole ale acestui volum vor fi consacrate unor probleme de iconografie imperială, pe marginea a trei piese aparţinînd patrimoniului muzeistic românesc. Două din ele, portretul lui Traian şi denarul lui Balbinus, au fost descoperite pe teritoriul României; cea de-a treia, cameea Orghidan, sau marea camee a României constituie monumentul gliptic de cea mai mare valoare şi de un deosebit interes pentru arta romană tîrzie.
În Colecţia Maria şi dr. G. Severeanu a Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti se află un cap de marmură albăinfo cu granulaţie medie, reprezentîndu-l pe împăratul Traian (54/a, b). Capul, original pînă la linia gîtului de sub „mărul lui Adam”, a suferit cîteva restaurări: a fost aşezat pe un bust de marmură gălbuie, cu granulaţie foarte fină, sculptat în continuarea gîtului pînă în zona claviculară, i s-au reconstituit din ipsos ambele urechi şi nasul, acestuia din urmă dîndu-i-se un profil eronat; cîteva mici ştirbiri la vîrful bărbiei şi la buza superioară au fost acoperite cu un strat subţire de ipsos şi aduse la nivelul suprafeţei faciale. Acest portret al lui Traian, inedit pînă nu demult, prezintă o serie de particularităţi şi aduce în iconografia foarte bogată şi metodic studiată a cuceritorului Daciei date noi ce sporesc valoarea şi însemnătatea documentului, atît prin faptul că nu se raliază direct vreunuia din tipurile portretistice cunoscute, cît şi prin aceea că întruneşte indicii biografice ce răzbat doar în cîteva imagini ale celui mai înzestrat dintre împăraţii Romei.
Trăsăturile fizionomice se încadrează rezultantei generale a portretelor cunoscute şi studiate de Grossinfo, a cărui listă a fost ulterior completată de Jucker info, dezvoltînd şi precizînd prin specificitatea lor o serie de detalii şi caracteristici abia aparente sau sugerate în documentaţia iconografică asupra împăratului.
Portretul despre care este vorba are capilatura abundentă şi sensibil reliefată prin raport cu faţa, tratată sculptural ca o masă compactă, cu şuviţele doar sugerate pe tot cuprinsul ei, în afara zonei care cadrează fruntea şi tîmplele, unde este detaliată fără insistenţe speciale. Şuviţele de pe frunte sînt despărţite de un mic unghi excentric spre stînga liniei mediane; o altă despărţitură spre tîmpla dreaptă, de mult mai mari dimensiuni, schimbă orientarea şuviţelor către ureche. Fruntea este brăzdată de cîteva cute uşor arcuite, paralele cu arcadele şi superficial trasate, rădăcina nasului prelungindu-se pe frunte prin două pliuri verticale, ceva mai mult adîncite. Sprîncenele sînt arcuite larg, subţiri, suprafaţa marmurei fiind aici în mai multe locuri ciobită. Pleoapele superioare şi coada ochiului au riduri, ca şi cele inferioare, abia desenate dar suficient pentru a indica vîrsta şi oboseala. Gura este încadrată de două cute adînci ce coboară de la baza nasului, fiind dublate de alte două mai scurte şi mai puţin profunde care pornesc din colţurile gurii. Buza inferioară este uşor retrasă, iar bărbia, rotunjită în profil şi împinsă înainte, este marcată în plan printr-o linie ce-i conturează protuberanta. Indiciu al vîrstei, spre deosebire de o serie întreagă de portrete ce vădesc o rotunjire carnală a maxilarului sub bărbie, maxilarul portretului de faţă apare aproape unghiular. În profil, vîrsta şi oboseala fizică sînt exprimate, pe aceeaşi linie a maxilarului, de două mase cărnoase micşorate care lasă obrazului jocul căderii în două falduri, în două planuri ce se leagă într-o plasticitate puternică de umbră şi lumină, fără a mai fi subliniate de riduri, fiind poate indiciu al unei boli subite şi premature.
Cronologia portretelor lui Traian, după Gross, este stabilită atît pe baza efigiilor monetare, cît şi pe succesiunea diverselor imagini care polarizează în jurul unui tip sau altul. Astfel primele portrete (nr. 1—11) îl reprezintă în jurul vîrstei de 44 ani, înainte sau imediat după acordarea titlului de Germanicusinfo. O a doua perioadă începe cu anul 103 pînă la 108 (nr. 12—24). Acesteia îi succede perioada portretelor oficiale decenale (nr. 26—50), urmată la rîndul ei de succedaneele portretelor decenale (nr. 51—56) grupate în jurul bustului de la Viena (nr. 51) şi a capului de la Oslo (nr. 61). În fine, cele din urmă portrete (nr. 62—71), dezvoltînd tot tipul decenal, se strîng în jurul capului de la Avignon (nr. 62) si al tipului sacrificant (nr. 71).
Mai multe trăsături ale portretului ce-l studiem îşi găsesc similitudini perfecte în toată seria amintită, unele întîlnindu-se pe cele mai timpurii imagini. Faptul că ele nu se adîncesc progresiv, în cronologia lui Gross, se datorează diverselor tratări sau medii artistice din care au ieşit operele respective.

Acesta trăsături se întîlnesc fie cîte una, fie mai multe pe aceeaşi imagine, dar există în serierea lui Gross exemplare care, fără a totaliza trăsăturile portretului în discuţie, au aerul general foarte asemănător cu acesta, indiferent de maniera lor oficială sau clasicizantă. Este vorba de nr. 42, 46, 61, 62, 68, 71. Există, de asemenea, portrete „aberante”, derutante pentru tipologia personajului reprezentat, dar care apelînd la anumite caracteristici fizionomice îşi certifică indiscutabil identificarea (nr. 47, 60). Alte portrete au caracter apoteotic info, fie că sînt de inspiraţie policleteană (nr. 15, 16) sau scopasică (nr. 48), iar altele abordează genul clasicizant (nr. 12, 17, 27, 33, 34, 45, 49, 54, 69). În afara tuturor acestora Gross discută portretele postume, aparţinînd epocii lui Hadrian şi reprezentate prin bustul de la München (nr. 72) şi capul de la Ostia (nr. 73). Seria postumelor a fost de curînd sporită prin achiziţionare de către Fogg Art Museum de la Universitatea Harvard a unei statui reprezentîndu-l pe Traian cu gestica unei adlocutio, piesă pe care Cornelius C. Vermeuleinfo o socoteşte ulterioară morţii împăratului, aparţinînd perioadei de tranziţie artistică între epoca sa şi cea a lui Hadrian.
Spre deosebire de întreaga iconografie amintită, inclusiv cea numismatică info, portretul din Colecţia Severeanu, avînd totuşi numeroase legături, mai sus enumerate, cu piesele studiate, se situează pe o poziţie diferită atît în ce priveşte stilul, cît şi prin expresia caracterului, vîrstei şi detaliilor biografice ale personajului reprezentat.
Într-un bine cunoscut studiuinfo, G.M.A. Hanfmann arată că noţiunea de personalitate în studiul portretisticii antice datează doar de cîteva decenii, graţie operei de pionierat a lui W. Stern, continuată apoi de către alţi cercetători printre care mai cu seamă de Georg Misch, a cărui lucrare info, de o deosebită importanţă în interpretarea personalităţii, se bazează pe „portretele autobiografice” literare rămase din antichitate, care vădesc o preocupare morală şi filosofică de pus în legătură strînsă cu semnificaţia şi caracteristicile artistice ale portretelor plastice.
Sîntem îndreptăţiţi astfel să căutăm a desluşi indiciile biografice, cauzele biologice care apar atît de pregnant în portretul pe care îl studiem, spre a lămuri în ce constă noutatea şi verismul acestuia, care este data şi, dacă este posibil, locul unde a fost executat.
De la Dio Cassius-Xiphilinos info aflăm că datorită unor hemoragii interne evacuate prin aparatul digestiv, care începuseră cu mulţi ani înaintea morţii şi cărora natura viguroasă şi optimistă a împăratului nu le dăduse nici o atenţie, starea sănătăţii se agrava, devenind apoplectic, iar corpul se umflă din pricina hidropiziei. Ajuns la Selinunte în Cilicia muri subit. Rezultă clar că abandonarea frontului partic de către Traian şi intenţia sa de a se întoarce la Roma au drept cauză sănătatea care se şubrezise, boala pe care nu o tratase crezînd-o nepericuloasă, dar care spre surprinderea sa şi a celor din jur îi curmă în chip neaşteptat zilele.
Paribeniinfo, supunînd simptomele amintite de Dio Cassius-Xiphilinos unei expertize medicale, conchide că oboselile războiului au agravat starea de boală preexistentă care putea încă permite unui corp robust desfăşurarea unei activităţi restrînse, dar organismul uzat al omului de 64 de ani a cedat după criza apoplectică parţială, urmînd apoi stadiul hidropic şi în final moartea prin stop cardiac. Intempestivitatea evenimentelor se pare că nu lăsa răgaz adoptării formale a unui succesor, dar Pompeia Plotina scrise Senatuluiinfo că Traian a desemnat, pe patul de moarte, pe Hadrian, aflat la Antiohia. Moartea împăratului a fost anunţată numai peste cîteva zile, vreme în care Hadrian a putut fi avertizat.
Maladiei îndelungate i se datorează aşadar numeroasele particularităţi faciale ale capului din Colecţia Severeanu, iar căderii bruşte dinaintea sfîrşitului, micşorarea celor două mase cărnoase de pe linia maxilarului şi cutele pielii pe gît şi sub bărbie. Expresia generală a figurii este patetică, de surprindere în faţa morţii pe care vigurosul şi viteazul împărat o aştepta să-i vină pe cîmpul de luptă şi nu pe patul de suferinţă. Este în această atitudine a lui Traian ceva din dîrzenia şi melancolia puterilor încă tari, curmate în chip laş de boală, aceeaşi îndărătnică dispreţuire a cărnii pe care urmaşii săi voiau să o îngenuncheze: stoicul Marcus Aurelius şi apostatul Iulian, răpus şi el pe acelaşi front partic, în deplinătatea aceleiaşi vitalităţi de către acelaşi nedemn duşmaninfo care era suferinţa fizică.

Se spune că decrepitudinea fizică subită cauzată de boală face să semene chipurile urmaşilor cu cele ale părinţilor; faţa se mulează astfel pe trăsăturile fizionomice ereditare scoţînd şi mai mult în evidenţă înrudirea lor succesională. Marcus Ulpius Traianus pater, înfăţişat pe aureul comemorativinfo cu puţin înaintea morţii survenită în jurul anului 100 info, are profilul foarte apropiat, în ceea ce priveşte tratarea detaliilor faciale, de capul lui Traian din Colecţia Severeanu. O şi mai strînsă legătură iconografică o prezintă însă bustul acestuia din Muzeul Capitoliului-Romainfo, la care se pot observa fosele scurte ce pornesc din colţurile gurii, precum şi masele cărnoase decrepite de pe maxilar, orientate vertical pe obraz, aidoma celor caracteristice imaginii studiate.
Cornelius C. Vermeule acordă o mai mare importanţă decît Gross portretelor împăratului de pe reliefurile aticului arcului de la Beneventum pe care le consideră, alături de J. M. C. Toynbeeinfo şi contrar îndoielilor asupra unei datări în epoca hadriană, emise de Gustaf Hamberginfo, ca fiind postume, sprijinindu-şi această afirmaţie pe datele aduse de studierea statuii de la Fogg Art Museum. Făcînd o comparaţie riguroasă între portretele sus amintite ale arcului de la Beneventum şi capul din colecţia Severeanu, relevăm importanţa deosebită a monumentului ce îl studiem prin aceea că întrunind cele mai multe elemente biografice şi fiind aproape o fişă iconografică a suferinţelor implicate de boală în cele din urmă luni ale vieţii, se constituie ca ultim document imagistic creat înaintea morţii. Capul de pe arcul de la Beneventum (latura dinspre suburbie a aticului) devine astfel clar un monument postum, căci, păstrînd aspectul general al capului de la Bucureşti, fosele adînci de la baza nasului şi cele din colţurile gurii, ochii traşi în fundul capului şi în fine indiciile sfîrşitului iminent afirmate de monumentul studiat, nu redă totuşi detaliile amănunţite ale slăbiciunii fizice premature ci, trecîndu-le cu vederea, lasă loc larg înţelegerii că cel reprezentat nu se mai numără printre pămînteni. Naturalismul exagerat nu avea ce căuta pe un monument oficial, dar nici convenţionalismul capului de la Ostiainfo  de factură hadrianică nu ar fi făcut figură bună alături de inscripţia dedicatorie.
Dacă din punct de vedere fizionomie, graţie indiciilor acumulate de portretul ce îl cercetăm, situarea sa cronologică apare clară în imediata apropiere a sfîrşitului, realizarea artistică şi valenţele estetice se cer lămurite şi încadrate în ansamblul cunoştinţelor pe care le avem asupra artei portretului în epoca lui Traian. Portretele monetare, folositoare cronologiei, nu ne pot fi de un ajutor direct deoarece se pliază mai mult sau mai puţin manierei oficiale, precum şi tradiţiilor oficinelor monetare emitente. Caracteristica frapantă a portretelor în ronde-bosse ale lui Traian este, aşa cum remarcă Gilbert Ch. Picardinfo, soliditatea construcţiei, voinţa sculptorului de a afirma energia şi hotărîrea puse în serviciul unei inteligenţe practice şi lucide. Aceeaşi energie, distonînd cu personajul reprezentat, apare şi în portretele Plotinei sau ale Mercianei, soţia şi sora împăratului. Odată consumat iluzionismul Flaviilor, portretele primei epoci traiane vădesc un echilibru reţinut în redarea veristă a caracterelor fizionomice, în special ale manifestărilor senectutei. Un bun exemplu în acest sens sînt cele două imagines clipeatae din Muzeul de la Ostia, provenind din termele lui Mithra info.
Cu alte cuvinte, G. M. A. Hanfmann info exprimă această trecere de la epoca Flaviilor la cea a lui Traian printr-o schimbare a conceptului personalităţii în sensul că afirmarea demnităţii imperiale şi a virtuţii virile, eroice, capătă o ascendenţă din ce în ce mai mare asupra elementelor specifice personajului reprezentat. Singurele portrete ale lui Traian, spune cercetătorul amintit, care admit infirmitatea, bătrîneţea şi boala sînt postume, ca de pildă cele de pe arcul de la Beneventum. Asistăm deci în această vreme la o renaştere incipientă a portretului apoteotic info a cărui primă manifestare constă în exprimarea ideii prestigiului şi majestăţii imperiale. A simplifica însă un fenomen complex cum este cel artistic, prin încadrarea lui într-o formulă lapidară, înseamnă a risca nesesizarea motivelor interne şi în ultimă instanţă a specificului său.
Portretul pe care îl publicăm, înainte de a rezolva caracterul postum al unora din imaginile lui Traian, pune el însuşi probleme ce se cer desluşite pentru justa apreciere a aportului său iconografic. Dualismul între caracteristicile personale pe de o parte şi problema artistică pe de alta există în domeniul portretului vreme de secole.

Bianchi Bandinelliinfo, subliniind întîietatea cronologică a primei tendinţe, arată că ea prevalează asupra celei de-a doua, completa fuzionare a acestor exigenţe producîndu-se abia în sec. III. Nu putem trasa o linie demarcantă sigură, deocamdată pentru această vreme, între oficial şi particular, între personal şi concept artistic, cu atît mai mult cu cît în ecuaţia complicată a datelor deja menţionate se adaugă acel deziderat al vremii ce se vrea clasicist şi elenic şi care va deveni ulterior romantic şi morbid.
Este, într-un sens, verist capul lui Traian din Colecţia Severeanu? Fără îndoială că da, în sensul în care verismul înseamnă autobiografic, în sensul în care originea acestuia în portretul roman info înseamnă abandonarea organicităţii imaginii umane, caracteristică esenţială a artei greceşti. Dar experienţa şi tendinţele veriste ale portretului pre-augustan, care apar în portretistica vremii lui Traian şi sînt prezente pe imaginea ce o studiem, sînt atenuate şi reelaborate graţie măiestriei şi viziunii elenistice, asimilate vreme de un secol. Printre produsele asemănătoare acestei maniere artistice, atît de interesantă în diversitatea componentelor ei, remarcăm capul de bronz de la Cladova, păstrat la muzeul din Belgradinfo. Acelaşi echilibru al maselor, acelaşi joc al cărnii sub piele, aceeaşi plasticitate la un portret contemporan ce reprezintă probabil pe Claudius Livianus, prefectul pretoriului în timpul primului război dacic.
Între busturile de pe imagines clipeatae de la Ostia, mai sus amintite, şi capetele de la Cladova şi Bucureşti, primele abia detaşate de iluzionismul flavic, cele din urmă întrunind tot ceea ce elaborase mai original perioada traiană, sînt aproape două decenii de activitate artistică cu atît mai ferventă cu cît mai multe tendinţe şi tradiţii se împletesc în definirea ei. Că şi din punct de vedere stilistic perioadei traianice şi anume sfîrşitului acesteia îi aparţine capul din colecţia Severeanu, este un fapt pe care îl socotim evident fie şi numai prin comparaţie cu perioada de tranziţie marcată prin portretele aticului arcului de la Beneventum care, cu toată insistenţa cutelor faciale, sînt departe de capul de la Bucureşti şi se apropie prin acel „sfumato” caracteristic info, de morbideţea portretului de la Ostia.
Locul de descoperire al portretului ce ne preocupă nu este cert. Doctorul Severeanu, care îl obţinuse în schimbul altor obiecte de la dr. Slobozeanu, notează în însemnările sale că ar fi provenind de la Callatis. Doctorul Slobozeanu întrebat în 1960 de către Gh. Astancăi, de la care deţinem informaţia, afirma că l-ar fi cumpărat de la un sătean din împrejurimile cetăţii Tropaeum Traiani. Ne îndoim de sinceritatea ultimei afirmaţii şi pentru motivul că săpături la Tropaeum Traiani nu s-au făcut decît supravegheate de autorităţile arheologice, pe cînd la Mangalia orice particular care săpa un şanţ pe proprietatea sa putea vinde nestingherit de lege ceea ce scotea din săpătură. Fără a înclina pentru Callatis, deşi calitatea marmurei şi a execuţiei sînt demne de cel mai strălucit oraş grecesc din Pontul Stîng, credem că monumentul a fost descoperit în Dobrogea. Executat pe loc s-au adus dintr-un centru de seamă, care va fi fost acela, este greu de spus.
Prima ipoteză nu este cu totul neverosimilă. Se cunosc, e drept, dintr-o perioadă ceva mai tîrzie o serie întreagă de portrete descoperite în Dobrogea sau în imediata ei apropiere info şi lucrate în ateliere locale. Mai probabilă este însă o altă provenienţă pe care o presupunem graţie publicării în Archaeology din iunie 1966info a unui portret-bust al lui Traian aflat la Muzeul arheologic din Ankara şi descoperit în regiunea Ankarei. Este vorba de un medalion de bronz aurit din centrul căruia se detaşează, în alto relief, bustul împăratului (46/a). Legătura dintre capul din Colecţia Severeanu şi acest medalion este deosebit de strînsă. Aceeaşi tratare, acelaşi patetism, aceeaşi slăbiciune dinaintea morţii şi mai ales aceeaşi viziune structivă şi aceleaşi mijloace de expresie artistică. Compararea este sugestivă. Capul pe care îl prezentăm nu mai apare astfel ca o excepţie. Mijloacele comune de expresie, viziunea comună să însemne oare un acelaşi atelier sau mediu artistic?

Este adevărat că în toată arta oficială a epocii lui Traian a fost remarcată personalitatea pregnantă a unui artist care, ocupînd o funcţie publică, a amprentat, precum Fidias cu geniul său, întreaga producţie sculpturală a vremiiinfo, dar nu este mai puţin adevărat că în acelaşi timp oraşele Orientului elenizat şi în special cele din Asia Mică aduc artei romane concepţii proaspete, izvorîte din imediata legătură cu viaţa, spre deosebire de rafinamentul atic întors nostalgic către trecutinfo. Mi se pare că nu este o exagerare dacă se consideră, bineînţeles avînd în vedere principiul istoricităţii fenomenului artistic, aşa cum crede şi Bianchi Bandinelli info , că tocmai în vremea lui Traian, datorită tuturor acestor înnoiri la care centrele microasiatice îşi aduc contribuţia lor, începe să se formeze arta antichităţii tîrzii. Cele trei monumente, capul de la Cladova, de la Bucureşti şi în fine medalionul de la Ankara, au trăsături comune şi înrudiri de origine artistică, ele punctînd, în opinia noastră, unul din curentele microasiatice sus amintite.
Este o interpretare pe care poate cercetările viitoare, pornind de la acest portret deosebit al lui Traian, o vor lămuri cu mai multe argumente sau o vor adînci cu mai profunde cunoştinţe.
Capul lui Traian, din Colecţia Severeanu, prin patetismul său, vădeşte o afecţiune deosebită pentru viaţa şi rolul istoric al imperialului erou rămas în memoria tradiţiilor şi legendelor populareinfo pînă dincolo de graniţele provinciilor cucerite. Artistul care îi va fi sculptat ultima imagine, a făcut-o cu pasiunea şi emoţia unei dedicaţii închinată celui mai drept, mai viteaz şi mai înţelept dintre cîrmuitorii Romei, Optimo Principi.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500