Arta și arheologie dacică și romană

ZEITĂŢI MARINE ŞI DEMONOLOGIE ACVATICĂ ÎN SCYTHIA MINOR

În paginile acestui capitol intenţionăm să deschidem noi ipoteze şi să aducem în atenţia cercetătorilor materiale inedite referitoare la cultele şi credinţele populaţiei marinăreşti, navigatori sau pescari, din cetăţile greceşti de pe litoralul dobrogean al Mării Negre.
Cultul fiilor gemeni ai lui Zeus, Castor şi Polydeukes (Pollux) era întreţinut în cetăţile dobrogene de cei ce-şi cîştigau pîinea pe marea sub ale cărei primejdii se aflau neîncetat. Credinţa în gemenii proteguitori este atestată încă de secole înaintea erei noastre la Histria, Tomis şi Callatis info. Cea mai veche mărturie de pînă acum este un fragment de vas (cantharos) pe care se află zgîriată dedicaţia: „Dioscurilor” (ΔΙΟΣ/ΚΟΥΡΩΝ), fragment descoperit la Histria şi databil, după formă, în sec. IV—III î.e.n.info. Credinţa în fiii gemeni ai lui Zeus se întrepătrunde şi se confundă de-a lungul secolelor următoare cu cea în zeii de la Samotrace, Cabirii, şi ei protectori ai navigatorilor.
Iconografia a versurilor monedelor de argint histriene (43 /a) pe care sînt reprezentate două capete inversate de tineri imberbi — imagine unicat în întreaga plastică greacă — a suscitat încă din sec. XVII numeroase interpretări info. Printre acestea cea care desluşeşte figurarea Dioscurilor s-a bucurat în trecut de o mai largă adeziune a învăţaţilor ea fiind încă şi astăzi considerată ca cea mai probabilă info, avîndu-se în vedere desigur seria de documente descoperite în primul rînd la Histria şi care pomenesc de cinstirea divinilor gemeni pe aceste meleaguri.
Deşi le lipsesc bonetele şi stelele, atribute ce-i caracterizează încă din epoca clasică, presupuşii Dioscuri de pe monedele în discuţie n-ar întîmpina la prima vedere nici un serios contraargument al figurării lor ca atare decît poate tocmai lipsa amintitelor atribute pe acele serii din a doua jumătate a sec. V şi din sec. IV î.e.n. Inexistenţa unei „aduceri la zi” pe tărîm iconografic este, pentru noi, un incontestabil indiciu că de fapt cele două capete imberbe inversate nu intenţionau a fi parasemon-ul (emblema) Dioscurilor nici la sfîrşitul sec. VI î.e.n, cînd, după studiile cele mai recente şi mai întemeiate, îşi află începutul primele emisiuni de argint, nici către mijlocul şi sfîrşitul secolului următor cînd ele înregistrează mai multe transformări şi înviorări succesive ale stiluluiinfo.
Reprezentărilor alegorice sub forma a două capete de tineri, a dublei vărsări a Dunării, a lui Apolo-Helios răsărind şi apunînd, a întrepătrunderii apelor Istrului cu ale mării, a orientării deopotrivă către est şi vest a comerţului histrian, a vînturilor de nord-est şi de sud-vest de care depindea navigaţia, li se pot afla tot atîtea raţiuni contrare căci un mare fluviu nu e înfăţişat imberb, Apolo-Helios are oricum părul radiat şi nicăieri el nu este dublu figurat; atît fluviul, cît şi Pontos sîntem obişnuiţi să-i vedem redaţi cu barbă lungă, ondulată sau încîlcită, iar vînturile, chiar imberbe, cu obrajii umflaţi de suflarea pe care o închipuie.
Bogata imaginaţie a grecilor nu putea ajunge niciodată la atare abstractizare şi sacralizare a unei ocupaţii atît de concrete şi de laice cum era negoţul, dacă ţinem seama de caracterul hieratic şi politic deopotrivă al imaginilor monetareinfo, în special al aversurilor, pe de o parte, iar pe de alta, de natura aluzivă, mitologică şi filologică, a multora dintre eleinfo. Cînd era vorba de o emblemă referitoare la o activitate lucrativă a cetăţii, pescuitul era reprezentat prin vulturul cu peştele în gheare, cum se întîmplă chiar la Histria pe monede, dar şi pe monumente epigrafice, iar comerţul maritim prin ancoră cum e cazul monedelor Mesembriei, pentru a ne limita numai la două exemple, fără a uita un alt revers, tasian, pe care producţia de vin a insulei, sau de ulei, îmbrăca simbolul a două amfore alăturate si inversate (31/b).
Întemeiată de greci pe ţărmuri pe care nu le locuiseră mai înainte, Histria avea să-şi deducă simbolistica monetară din acele ocupaţii de căpetenie ale cetăţenilor care erau pescuitul şi negoţul cu peşte şi produse de import. De la jumătatea sec. VII î.e.n. cînd are loc întemeierea, pescuitul sturionilor la gurile Dunării a fost aici, ca şi la Olbia, activitatea cea mai bănoasă din toate cîte s-au desfăşurat în Pont, alături de negoţul cu cereale în care se vor specializa mai tîrziu aceste cetăţi, printre ele Callatis deţinînd un loc de frunteinfo. Dar, aşa cum arată Rostovtzeffinfo, este vorba în primul rînd de coloniile Miletului în Marea Neagră, aşezări ce se orientaseră către pescuit şi comerţul cu peşte conservat, cel puţin în primele două secole ale existenţei lor. Pe lîngă Histria şi Olbia unde se pescuiau sturionii, Sinope era baza milesiană pentru pescuitul tonului.

Toate aceste cetăţi au pe reversul monedelor lor simbolul pescuitului: vulturul cu peştele în gheare. Ca urmare a unor paradigme vizuale exegetice, peştele a fost interpretat şi chiar figurat ca delfin, obişnuit animal al iconografiei marine. În fapt vulturul de mare nu poate ridica în gheare un delfin, cum pe bună dreptate constata Constantin C. Giurescuinfo, iar în al doilea rînd cele trei oraşe amintite se vor fi îndeletnicit cu pescuitul unui mamifer necomestibil? Cu toate că subliniază marea cantitate de oase de peşte, scoici, cîrlige de diferite mărimi şi greutăţi de năvoade descoperite „pretutindeni şi la toate adîncimile în săpăturile din cetate”, D. M. Pippidiinfo crede că „delfinul reprezentat pe cele mai vechi monede ale Histriei” este simbolul îndeletnicirii pescuitului în străvechea cetate dobrogeană.
Se ştie că icrele şi carnea sturionilor, afumată sau sărată, erau deosebit de apreciate la Milet, în Ionia în general şi în orice oraş grecesc care putea să şi le procure. Dacă aceasta era ocupaţia de bază a histrienilor, pescari şi negustori de peşte, neîndoielnic că monedele lor au făcut aluzie la ea prin imaginile simbol ce le purtau. Dacă reversul (43/b) indica, cum e şi firesc, pescuitul printr-o reprezentare profană, aversul avea să fie consacrat uneia sacre. Cum spuneam, trecutul acestor meleaguri le era grecilor necunoscut şi străin. Nici o legendă nu-i lega de el, deci orice referire simbolică era imposibilă.
Capetele de tineri inversate se legau tot de o ocupaţie de frunte a histrienilor, corolar al pescuitului, şi anume de comerţul cu sturioni conservaţi. Aluzia nu era directă, aşa cum s-a presupus, adică negoţul către est (?) şi vest, ci transfigurată, după cum vom vedea, şi evident concordantă cu realităţile marinăreşti.
Oricui a parcurs un număr mai mare de imagini din repertoriul atît de bogat al plasticii greceşti, din toate domeniile de reprezentare, îi este limpede că cele două capete imberbe inversate de pe monedele histriene intenţionau să sugereze doi băieţi gemeni sau pur şi simplu Gemenii. Gemeni erau şi Dioscurii, dar ei purtau, cum am mai precizat, anumite atribute, dintre care stelele erau de natură astronomică. Gemeni erau şi Apolo şi Artemis, cel dintîi venerat încă din sec. VII î.e.n. în sanctuarul de la Didyma (τά Δίδυμα, οί Δίδυμοι?) lîngă Milet, acolo unde preoţea, generaţie după generaţie, familia Branhizilor. Didymoi înseamnă în greceşte gemeni. Cineva ar putea crede, avînd în vedere originea milesiană a Histriei, că gemenii de pe monede ar fi o aluzie de natură filologică la numele vestitului templu atît de apropiat metropolei, mai ales că în colonia pontică fiul Latonei era zeitatea de frunte a oraşului. Or Didyma sau Didymoi este un toponimic carianinfo ca şi Idyma, Sidyma, Loryma, Kibyma etc. deci nu are nici o legătură cu numele grecesc al gemenilor.
Dacă ţinem seama de faptul că Histria este cea mai veche întemeiere milesiană în Pontul Stîng şi că Miletul însuşi avea intense legături cu Orientul, că nume ca Anaximandru sau Tales, cetăţeni ai marii metropole ioniene, au fost conexate de către ştiinţa greacă cu astronomia orientală, sîntem îndrituiţi să presupunem că pe coasta vestică a Asiei Mici dobîndirile acesteia din urmă erau cunoscute învăţaţilor vremii.
Fr. Cumontinfo a stabilit că originea zodiacului este în Babilonia, că împărţirea acelei zone a sferei cereşti cuprinse între cca 7 grade de o parte şi de alta a eclipticii în 12 părţi egale, corespunzînd aproximativ fiecare unei constelaţii, se datorează preoţilor astronomi babilonieni. Mai mult încă, simbolurile antropo- şi zoomorfe ale celor 12 constelaţii au fost în majoritatea lor descoperite pe bornele de hotar (kudurru) din regiunea Babilonului, pietre care datează încă din sec. XIV î.e.n. Printre aceste figurări se prenumără şi Gemenii.
Pliniusinfo ne spune că Anaximandru din Milet (610—540 î.e.n.) a fost cel dintîi care a trasat pe sferă cercul oblic al zodiacului pe care Cleostrat din Tenedos, ceva mai tîrziu, a marcat semnele Berbecului şi Săgetătorului. O altă tradiţieinfo atribuie invenţia lui Oinopides din Chios, de pe la sfîrşitul sec. V î.e.n.

Cea mai veche descriere grecească a constelaţiilor despre care avem ştire este cea a lui Eudoxos din Cnidos (390—340 î.e.n.) parvenită prin excerptele lui Hiparhos din Niceea (190—126 î.e.n.) din lucrarea sa Comentarii la „Fenomenele” lui Eudoxos şi ale lui Arătos (în trei cărţi), iar cea mai veche descriere care ne-a parvenit integral sînt Fenomenele lui Aratos din Soloi (315—240 î.e.n.).
Oricum este cert că în Ionia, şi cu atît mai mult la Milet, cunoştinţele despre constelaţiile zodiacului şi despre semnele ce le marcau nu erau străine învăţaţilor locului. Calendaristic, zodia Gemenilor este cuprinsă între 21 mai-22 iunie, deci la începutul verii.
În această perioadă marea era sigură pentru navigaţie. În Egee lucrurile stau puţin altfel. Teofrast (Caractere, 22) afirmă că după Dionysii, adică la mijlocul lunii Elafebolion (martie-aprilie), marea începe să fie navigabilă odată cu pornirea vînturilor eteziene. Vegetiusinfo, în sec. IV e.n., împarte „anul marin” în patru perioade: I, 27 mai—14 sept., mare deschisă tuturor, navigaţie uşoară; II, 10 martie—27 mai şi III, 14 sept.-11 noiembrie, mare primejdioasă; IV de la 11 noiembrie la 10 martie, mările sînt închise (maria clauduntur).
Dacă se ţine seama de faptul că în aprilie şi mai sînt cele mai multe zile favorabile navigării cu pînze prin Bosfor dinspre Propontidă spre Pont, adică 11—12 zile în fiecare lună,info se poate presupune că navele, ajunse la Histria cu încărcătura de schimb adusă de prin cetăţile Egeei, puteau porni înapoi odată cu stabilirea definitivă a vremii bune şi cu curentul puternic de pe coasta de vest ce-i împingea, de asemenea, prin Bosfor spre locurile negoţului lor.
La Histria cît şi în celelalte cetăţi de negustori şi pescari de sturioni, zodia Gemenilor nu însemna numai începutul navigaţiei sigure pe mare, ci şi sfîrşitul perioadei de pescuit. La începutul verii, sturionii îşi depun icrele. Perioada cea mai bună de pescuit este iarna, cînd foarte graşi se adună în apele mai calde de la gurile fluviilor. Atunci pot fi prinşi în număr mare, iar carnea este deosebit de fină şi gustoasă. O a doua perioadă de pescuit este primăvara, pînă la depunerea icrelor. Odată cu navigaţia sigură ce începe în zodia Gemenilor, puteau fi transportate peste mare cantităţile acumulate de sturioni afumaţi sau săraţi precum şi, cînd era cazul, chiar peşte proaspăt în saramură de concentraţie slabă.
Credem deci că pe aversul monedelor de argint histriene sînt figuraţi Gemenii ca simbol al zodiei sub care îşi află începutul navigaţia pe o mare sigură şi în care se închide anual pescuitul sturionilor, principala sursă de venit a histrienilor, cel puţin în secolele de început ale existenţei cetăţii. Gemenii erau din vechime identificaţi cu Herakles şi Apolo, amîndoi substituţi ai zeului babilonian Nergal, apoi cu Dioscurii, cu Tezeu şi Herakles, cu fraţii tebani Amfios şi Zetos, cu Fosforos şi Hesperos şi, în fine, cu Cabirii de la Samotraceinfo. Pe de altă parte, Dioscurii erau adesea identificaţi cu constelaţia Gemenilor (Pseudo-Eratostene, 10), iar un text din Euripide (Elena, 140—dramă compusă prin 412 î.e.n.) atestă ipostaza astrală (katasterism) a fiilor lui Zeus.
Aşa stînd lucrurile, putem afirma că cinstirea Dioscurilor la Histria ca protectori ai marinarilor, atestată după cîte ştim pînă acum încă din sec. IV î.e.n., continuă sub o altă formă credinţa mai veche în efectul benefic al zodiei Gemenilor asupra începutului anual al navigaţiei fără primejdii, fiilor lui Zeus atribuindu-li-se prin katasterism (trecerea în rîndul astrelor) cele mai luminoase stele din constelaţia denumită de babilonieni a Gemenilor.

Printre zeităţile marine cinstite la Histria în epocă romană, despre care avem ştiri din documentele epigrafice, se numără şi Poseidon Heliconiosinfo. Un fragment de altorelief aflat în depozitele muzeului cetăţii (inv. nr. MH 60/0646) şi lucrat în marmură albăstrie cu granulaţie medie (44/a, b) poate fi pus în legătură cu divinitatea stăpînitoare peste întinderile apelor sărate. Fragmentul este într-adevăr foarte redusinfo, dar sugestiv. El înfăţişează o mînă (cea dreaptă), ţinînd între degetul mare şi restul palmei botul unui delfin ale cărui cap şi corp se sprijineau pe antebraţ.

Iconografia greacă, cît şi romană a lui Poseidon înregistrează astfel de reprezentăriinfo cu singura excepţie că în cazul reliefului de faţă delfinul e susţinut de braţul drept de-a lungul corpului, în vreme ce pe majoritatea imaginilor, de obicei monetare şi gliptice info, acesta stă pe mîna stîngă întinsă, zeul ţinînd tridentul cu dreapta.
Semnificaţia pe care i-o bănuim sumarului fragment este întărită de existenţa în sec. III la Histria a unui fervent cult al lui Poseidon Heliconios, atestat şi la Tomis info, şi care, încă în vremea Imperiului, este slujit de preoţi pe viaţă, semn al unei cinstiri deosebite a vreunuia din cetăţenii urbei histriene, în speţă Titus Aelius Minuernus info.

În epoca romană Fortuna era una din zeităţile protectoare ale oraşelor, cu antecedente mergînd pînă în vremea elenismului timpuriu, prefigurate de Tyhe din Antiohia, grup sculptural datorat lui Eutyhides din Siciona, elev al lui Lisip. Ea figurează de multe ori pe reversurile monedelor romane şi ale celor greceşti de epocă romană deopotrivă, avînd drept atribute cel mai adesea cornul abundenţei şi cîrma de corabie, iar uneori roata cu spiţe simbolizînd respectiv bogăţia terestră, norocul în plutirea şi negoţul pe mare, caracterul schimbător al soartei graţie căruia poate readuce ceea ce ea însăşi a luat.
Notorie este statuia Fortunei cu Pontos descoperită în cunoscutul depozit de piese sculpturale scoase la lumină la Tomis info cu mai bine de un deceniu şi jumătate în urmă, depozit îngropat de un negustor sau traficant de antichităţi la sfîrşitul secolului trecut, aşa cum indică strălucitoarele spărturi ale pieselor de marmură, prin comparaţie cu cele deja patinate din antichitate; aceste deteriorări s-au produs fie la extragerea lor din situ, fie la coborîrea în ascunzătoarea în care aceeaşi soartă schimbătoare le-a făcut să rămînă neştiute, pînă ce au fost atinse de cupa unui excavator şi de erudiţia celui care a văzut în îngroparea lor peremptoria dovadă a persecuţiilor la care păgînii erau supuşi de către creştiniinfo în preacucernica şi strălucita cetate episcopală.
Într-o aşezare marinărească Fortuna sau Soarta era în egală măsură şi protectoarea celor ce navigau pe mare. Iconografiei numismatice şi celei statuare vine să i se adauge imaginea unui altar de calcar, anepigraf (43/c), aflat în apropierea muzeului de la Histria (inv. nr. 187), pomenit într-un studiu ce-l interpreta drept altar funerar şi care considera divinitatea feminină cu văl, aşezată pe un tron cu spătar în faţa unei corăbii din care cîrmaciul îşi întindea către ea dreapta în semn de rugă, ca legată de cultul morţilor info.
Deşi la Histria exista din vremuri străvechi cultul Afroditei Pontia (marine)info, deşi amintita statuie a Fortunei cu Pontos de la Tomis a fost privită drept o ipostază a aceleiaşi Afrodite marine info, credem că cel puţin în cazul numitului grup statuar tomitan nu poate fi vorba de o atare interpretare. Mai mult încă, stăruim a vedea în imaginea altarului histrian de epocă romană una din înfăţişările Fortunei către care îşi adresau rugile sau mulţumirile toţi cei legaţi prin traiul lor de schimbătoarea faţă a mării.

Nu este totuşi exclus ca Fortuna cu Pontos din epoca romană să reprezinte un sincretism religios sau stadiul final al evoluţiei străvechii Afrodite Pontice către o cu totul nouă ipostază atît pe plan local, în vremea Imperiului, cît şi pe plan general, avîndu-se în vedere preponderenţa pe care această zeitate o capătă încă din prima fază a elenismului şi fenomenul, dealtfel curent, al instabilităţii numen-urilor divine într-o vreme în care pietăţii dispărute de mult îi luase locul un pragmatism religios de factură mercantilă: do ut des („dau ca să dai”). Aşadar, credem că Fortuna cu Pontos de la Tomis şi diversele ei replici monetare întruchipau Fortuna Marină a cetăţii şi nu pe cea „continentală”, reprezentată de două sculpturi în ronde-bosse, una la Iaşi şi alta în muzeul din Sofia. Ar fi vorba deci de divinitatea ce avea în grijă norocul şi soarta corăbierilor, legate de activitatea portului şi de cea de pe marea din jurul acestuia (după cum indică corona muralis a lui Pontos) şi nu de patroana bunului mers al cetăţii în care activau deopotrivă meşteşugari şi alţi „oameni ai uscatului”. Fortunei marine tomitane i se sacrifica la ieşirea şi la intrarea în port, în chip de rugă sau de mulţumire pentru plutirea fără primejdii.

Legate de cultul arhaicei Afrodite Pontice apar astăzi mai multe mărturii plastice din cetăţile greceşti din Pontul Stîng. Înainte de toate, fiind cele mai vechi, trebuie amintite două vase de lut pentru parfumuri datînd din sec. VI î.e.n. şi descoperite la Histria în „zona sacră”. Este vorba de două flacoane asemănătoare reprezentînd fiecare o pasăre cu picioarele strînse în poziţie de repaos ale cărei cap şi gît sînt cele ale unei tinere fete care poartă părul în cozi lungi lăsate, după urechi, pe gît, pe piept şi pe aripi info. Piesele erau destinate unei ofrande sacre în uleiuri parfumate, căci doar aşa ne putem explica descoperirea lor în acea parte a cetăţii rezervată edificiilor sacre. Avem de-a face în chip neîndoios cu figurarea unor demoni acvatici, în speţă Harpiile. Harpiile (Aello, Okypete şi Kelaino) erau fiicele lui Taumas şi ale Elektrei, la rîndu-i fiică a lui Okeanos. Ele personificau forţele naturii, mai exact vînturile puternice. Reprezentarea lor ca atare este cunoscută şi prin friza mormîntulul de la Xantos, în Lidia, aflată la British Museum. Legătura Harpiilor cu lumea infernală a morţilor este atestată încă de la Homer prin răpirea fiicelor lui Pandareos (Odiseea, XX, 66) info.
Deosebirea între Harpii şi Sirene (tot în număr de trei) este greu de făcut, cel puţin în iconografia mitologică greacă. Atît unele cît şi celelalte devin, încă de timpuriu, din demoni acvatici, demoni infernali. Numărul lor de trei este instabil, deşi imagistic sînt fixate ca atare, faptul vădind din vremurile străvechi anterioritatea diadelor şi instabilitatea originară a triadelor info. I. I. Russu (Seirenes, în „Studii clasice”, IV, 1962, pp. 319—330) insistă asupra laturei erotice a Sirenelor, legate de cultul Afroditei. Urmînd pe Tomaschek (Die alten Thraker, II, 1, p. 45), d-sa consideră etimologia acestui cuvînt ca aparţinătoare unui idiom tracic sau traco-frigian, fonetismul său neexcluzînd chiar o posibilă apartenenţă la iliro-mesapică. Sirenele ar fi personificat, în mediul tracic, frumuseţea şi graţia Afroditei, iar grecii, împrumutîndu-le de la traci, le-ar fi conferit un numen negativ în ce priveşte valorile lui etice şi sociale. Această interpretare ne readuce în memorie un mic vas plastic de lut, rămas pînă acum, după cîte ştim, inedit dar descoperit în 1963 într-un mormînt (fapt care pledează pentru legătura Harpiilor cu lumea infernală) din necropola Apolloniei Pontice. Piesa datează de la mijlocul sec. VI î.e.n. şi este departe de calitatea artistică a exemplarelor histriene cu care nu se aseamănă nici sub raport iconografic; îi bănuim totuşi o obîrşie sau un prototip milesian.
Ca demoni infernali le găsim pereche poate prin analogie cu divinităţile paredre (stînd pe acelaşi tron) Demeter şi Persefona (Kore). Aşa apar, de pildă, în cazul a două statuete de lut descoperite la Tomis şi aflate în Colecţia Severeanuinfo. Una dintre (44/c) ele înfăţişează cele două făpturi feminine doar pe fundalul spătarului tronului, fără a trasa picioarele în partea din faţă a acestuia. De asemenea, braţele sînt modelate vag pînă ceva mai sus de coate, motive pentru care şi rămăsesem illo tempore la identificarea Demeter-Kore. A doua statuetă, în schimb, tranşează ambiguitatea (44/d). În mod clar sînt înfăţişate pe tron două păsări cu capete de femei şi cu ghearele distinct trasate. Contaminarea cultuală şi iconografică de care aminteam mai sus o putem deci repera în cazul celor două figurine tomitane a căror datare în secolele I î.e.n.—I e.n. o considerăm încă valabilă. Astfel de reprezentări coroplastice nu par a fi însă unice. După ştiinţa noastră, depozitele Muzeului de istorie naţională şi arheologie din Constanţa ar mai conţine piese similare, ele fiind, se pare, descoperite în ultima vreme şi la Olbia.
Tot o reprezentare a unei Harpii bănuim a fi şi fragmentul de marmură (45/d) păstrat în depozitul de sculpturi al şantierului Histria sub un întreit număr de inventar (M.H 0131/0623/P 339) şi care reprezintă o parte a unei păsări (aripa dreaptă şi jumătatea dreaptă a pieptului). De remarcat este orificiul în care se fixa unul din picioarele de bronz ale statuetei precum şi liniile care-l înconjoară şi a căror trasare indică poziţia verticală a păsării ca dealtfel şi pieptul împins înainte şi aripa lipită de corp. Înălţimea fragmentului (15 cm), calitatea execuţiei, maniera redării penajului (prin aceasta putîndu-se stabili datarea piesei către mijlocul epocii elenistice) ne îndreptăţesc presupunerea că mica ofrandă de marmură s-ar lega de faza elenistică a templului Afroditeiinfo ale cărui stadii constructive anterioare au fost cercetate în anii trecuţi, ajungîndu-se în ultimele campanii de săpături la orizontul arhaic căruia îi vor fi aparţinut vasele plastice de lut reprezentînd Harpii, de care am pomenit ceva mai înainte.

Este de precizat că acest templu al Afroditei, cu seculară existenţă în zona sacră histriană, nu putea fi decît al Afroditei Pontice sau şi Pontice, căci este greu de presupus că s-ar fi înălţat un lăcaş deosebit în care să fi fost cinstită o altă epicleză (denumire) a zeiţei.
Demonologia acvatică histriană este în mod cert atestată prin descoperirea în 1963 în sectorul Z2 de pe platou a unui fragment de ţiglă cu inscripţia: ΦΙΛΩΝ ΑΝΑ/ΘΗΜΑ ΦΟΡΚΥΙ/ΕΜΕ=Filon (m-a pus) pe mine ofrandă lui Forkys info. După forma literelor această ofrandă a fost datată în sec. IV—III î.e.n. Se vădeşte că Forkys nu este un demon marin atît de nepopular cum se socotise, ci dimpotrivă că se găseşte răspîndit printre credinţele mărunte ale comunităţilor de marinari şi pescari pe mare. Era fiul lui Pontos (Marea) şi al Geii (Pămîntul) şi nu ştim cum va fi fost imaginat de cei vechi.
Dacă pentru Pontos-ul Euxin dispunem de imagini monetare (din epoca romană, pînă la mijlocul sec. III e.n.) şi de grupul statuar descoperit la Tomis (unde are ca atribute corona muralis, prora de corabie ţinută posesiv ca un obiect în stăpînirea bunului său plac şi ramura de copac semnificînd sălbăticia apelor care smulg totul în calea lor info), pentru Forkys nu avem a propune, ca provenind din Scythya Minor, desigur de pe litoral dar dintr-un loc necunoscut, decît două imagini asupra cărora atragem atenţia că ele pot tot atît de bine închipui pe Nereu, Glaucos sau Triton, copilul Amfitritei înfăţişat cînd singur cînd reduplicat sau triplicatinfo. Lipsa de precizie imagistică, dar şi denominativă ce pluteşte asupra acestor demoni acvatici îşi are obîrşia încă la Homer care prin Halios Geron înţelege cînd pe Nereu, cînd pe Forkys.
În speţă este vorba de un opaiţ (45/b) de epocă romană (sec. II) aflat mai demult într-o colecţie particulară despre care astăzi nu mai avem ştiri şi de un tipar (?) de disc pentru opaiţ (45/e), databil cam tot în aceeaşi vreme şi păstrat în Colecţia Severeanu (inv. nr. 18992, diam. 6,2 cm). Pe ambele piese demonul marin are aceeaşi înfăţişare şi aproximativ aceeaşi gestică prefigurate de Pictorul Tritonului, ceramograf etrusc de figuri negre info. S-ar putea ridica o singură obiecţie şi anume că cel puţin din epoca elenistică Tritonii sînt înfăţişaţi în majoritatea cazurilor imberbi şi juvenili. Deci cele două imagini, databile sigur în epocă romană, ar fi de înţeles poate ca reprezentări ale lui Forkys, pomenit la Histria în grafitul elenistic şi se pare că şi pe un altar inedit din vremea Imperiului, după cum afirmă Al. Suceveanu reproducînd o informaţie a lui D. M. Pippidi.

Demonologia acvatică pontică mai înregistrează încă două imagini demne de atenţia cercetătorului. Ne gîndim la un fragment de monument funerar din calcar, descoperit la Histria şi aflat acum pe un suport metalic (45/a, c) în faţa Muzeului din cetate (Înv. nr. 0179/0255). Acest bloc de piatră de epocă romană are pe două din feţe două decoraţii sculpturale diferite, dar, vom vedea, convergente ca sens. Latura mare comportă un basorelief de 32x43 cm., iar cea mică de 34x21 cm., celelalte două laturi fiind nedecorate şi chiar nefasonate, în vreme ce bazele inferioară şi superioară sînt tăiate în suprafeţe netede.
Basorelieful mare înfăţişează un demon marin cu membrele inferioare pisciforme, trase înapoi cu braţele şi părînd a exhiba sexul. În partea dreaptă a reliefului, dealtfel destul de deteriorat, figurează poate o proră de corabie (45/a). Genul monstrului e greu de identificat. Pare a avea o coafură tăiată scurt, dar odată cu curăţarea de muşchi a pietrei, relieful ei s-a şi estompat. Cu ani în urmă presupuneam a fi o Scilă, demon acvatic binecunoscut, după mitologie fiică a lui Forkys şi a Hekatei, victimă a farmecelor răzbunătoare ale Amfitritei care a transformat-o în făptură monstruoasă fiindcă îi plăcuse lui Poseidoninfo. Ereditar, deci, Scila avea vocaţie infernală. Publicînd o bază de monument funerar descoperită la Apuluminfo, arătam semnificaţia acestui monstru marin în întunecatul peisaj al lumii „de dincolo”. Este vorba de „posesiunea” prin moarte, idee redată şi sub forma demonului acvatic care-şi exhibă sexul. Simbolismul funerar al lumii romane a răspîndit imaginea Scilei infernale şi în regiuni care nu au nici o legătură cu mareainfo.

Relieful de pe faţa îngustă a fragmentului histrian (45/c), necunoscut pînă a nu fi fost curăţat de noi, ne-a rezervat surpriza unui alt demon acvatic cu valoare cultuală funerară. Este vorba de o Sirenă. Fr. Cumont info, luînd act de iconografia acestora în plastica funerară romană, arată că ele apar în unele compoziţii din vremea Imperiului în număr de trei: Sirena muzicantă, Sirena plîngătoare şi Sirena „filosoafă”, cu un rulou de papirus în mînă. Aceşti demoni au făptură de femeie, aripi şi picioare de pasăre cu penaj şi gheare şi desigur braţe pe omoplaţii cărora sînt prinse aripile. Penajul e limitat însă numai la picioare.
Imaginea Sirenei de la Histria fiind deteriorată (spartă şi corodată) nu putem preciza dacă picioarele comportau penaj şi gheare. În tot cazul, mîna dreaptă a presupusei Sirene pare a ţine un corn marin, instrument de suflat caracteristic Tritonilor şi altor demoni acvatici. În credinţele romane despre lumea morţilor Sirenele apar ca purtătoare către Hades ale sufletelor acestora pe care le desfată cu cîntecele lor făcîndu-le să le pară mai puţin rău de bucuriile vieţii pierdute.
Fără îndoială că descoperirile viitoare vor aduce noi ştiri şi mai multe precizări asupra celor expuse mai sus, confirmînd sau infirmînd reconstituirile noastre într-un domeniu atît de atractiv ca cel al credinţelor străvechilor pescari şi năieri de pe coasta dobrogeană.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500