Arta și arheologie dacică și romană

BUREBISTA, DECEBAL ŞI PENETRAŢIA ROMANĂ

Date fiind marile transformări petrecute în istoria Daciei în ultimele două veacuri dinainte de cucerirea romană şi în special în sec. I î.e.n., deci în perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice, precum şi relativa puţinătate a izvoarelor istorice privind această epocă, vom încerca în capitolul de faţă o reconstituire a liniilor directoare ale evoluţiei istorice, întemeindu-ne deopotrivă pe textele literare şi epigrafice, dar şi pe alte categorii de documente, ca cele arheologice sau numismatice.
Necesitatea unei astfel de întreprinderi se impune în egală măsură ca punct final al aspectelor deja analizate ale lumii traco-dacice şi ca fundal al ceea ce va avea să fie mai apoi arta şi vestigiile arheologice ale Daciei romane. Evident, cititorul nu va afla în aceste puţine pagini tot ce îndeobşte se ştie sau se presupune despre răstimpul istoric în cauză. Atîtea alte lucrări de specialitate îi pot completa informarea. Îi propunem însă ca temă de meditaţie o nouă „citire” a evenimentelor, privite într-un context istoric mai larg, de care în mod dialectic sînt legate.pentru
Cele două mari monumente ale artei romane din perioada de apogeu a imperiului, Columna de la Roma şi Trofeul de la Adamclisi, atestă prin înseşi natura şi importanţa lor, ponderea deosebită pe care au avut-o în politica Romei războaiele cu dacii şi cucerirea unei însemnate părţi a teritoriului pe care aceştia îl locuiau.
Semnificativ este că războaiele duse în vremea lui Augustus împotriva triburilor alpine, aşezate într-o regiune fără nici un fel de importanţă economică, dar deţinînd o poziţie strategică deosebit de avantajoasă pentru controlul militar al Italiei de Nord şi stînjenind în acelaşi timp legăturile terestre cu teritoriile de mai înainte cucerite şi aproape romanizate care erau cele ale Galiei, semnificativ este deci faptul că aceste războaie încheiate cu deplina victorie a Romei, au fost socotite demne să li se pomenească memoria lor cît şi a populaţiilor învinse, printr-un monument triumfal cunoscut sub numele de Trofeul de la La Turbieinfo.
Apropierea lor de Italia, locurile muntoase pe care le ocupau constituiau o perpetuă primejdie pentru Roma imperială angrenată în grele lupte în zona europeană a imperiului, cu triburile germanice.
Cam aceeaşi era şi importanţa militară a cuceririi Daciei, vom arăta de ce factură şi valoare strategică, în ansamblul acelor războaie dacice, — problemă istorică unitară în coordonatele ca şi în implicaţiile ei asupra politicii romane de la sfîrşitul Republicii pînă la începutul celui de-al doilea secol al erei noastre — războaie cărora li se închină Coloana de la Roma şi cu cîţiva ani mai înainte Monumentul de la Adamclisi, care comemorează luptele ce au avut loc în Dobrogea, decisive în fapt pentru consolidarea dominaţiei romane la Dunărea de Jos şi a implantării noului ei bastion de pe ambele versante ale Carpaţilor Meridionali.
Opoziţia dacică împotriva Romei încă din sec. I î.e.n. nu este nici singulară şi nici inexplicabilă. În general se socotea drept cauză a cuceririi Daciei, pe de o parte adversitatea permanentă faţă de puterea romană recent stabilită în teritoriile apropiate de cele ale dacilor, iar pe de alta marea bogăţie în materii prime a acestei regiuni, cu ajutorul cărora Imperiul şi-ar fi redresat finanţele epuizate de guvernarea atît de discutată a lui Domitian info.
Dar opoziţiei mai vechi a dacilor împotriva romanilor, pentru prima oară orchestrată şi condusă magistral de către Burebista, i se mai găseşte îndeobşte şi o altă explicaţie, ieşită de fapt dintr-o concepţie istorică proprie momentului în care s-a dezvoltat. Este vorba de o împotrivire electrizantă a tuturor acelor etnii faţă de cotropirea romană, împotrivire suscitată nu atît de penetraţia economică a Romei ce preceda cu mult prezenţa efectivă a legiunilor sale, cît mai ales de „zvonul” unor abuzuri economice şi financiare ale publicanilor în Asia Mică, iar mai înainte, de căderea şi transformarea Macedoniei în provincie romană (148 î.e.n.), precum şi de apusul libertăţii cetăţilor din Grecia continentală info.
Deci agitaţiile triburilor daco-getice de care sînt legate şi atitudinile de multe ori inexplicabile ale cetăţilor pontice îşi au obîrşia, în opinia de mai sus, în „groaza pe care stăpînirea romană o inoculase lumii acelei vremi”.

De fapt problemele sînt mult mai complexe şi pentru a putea ajunge la o mai justă înţelegere a lor va trebui să începem prin a cerceta cît mai minuţios profundele raţiuni ale opoziţiei antiromane la Dunărea de Jos, avînd mereu clară în minte ideea că momentul Burebista în antecedentele sale nu este identic, sub speţa politicii internaţionale şi nu numai a ei, momentului Decebal, încheiat prin cucerirea efectivă a Daciei.
Vom avea deci de analizat ceea ce a opus Romei triburile dintre Balcani şi Carpaţi, cît de felurite erau cauzele acestei opoziţii, cum se integrau ele în marele context al ultimei rezistenţe de anvergură pe care Orientul o ridică în persoana lui Mitridate VI Eupator, care au fost succedaneele acestei opoziţii pe plan local dunărean după dispariţia monarhului pontic, în contextul unor presiuni etnice dinspre est spre vest şi, în fine, semnificaţia momentului Burebista, ca fază ultimă a unei opoziţii active, deliberate, cu certe mobiluri politice.
Un al doilea grupaj de probleme se leagă în mod organic de urmaşii lui Burebista şi de momentul Decebal, fază în care statului roman îi apare nu numai necesară, dar şi logică cucerirea Daciei, din punctul de vedere al strategiei generale a Imperiului.
Ascensiunea rapidă a lui Mitridate VI Eupator este începutul unui şir întreg de evenimente în jurul cărora polarizează mişcările mai puţin cunoscute ale marelui mozaic etnic din nordul Pontului Euxin pînă în nordul Egeii, antrenat, cu interesele particulare ale fiecărei populaţii, în ridicarea generală pe care Orientul elenistic o înjghebase împotriva Romei.
Chemat din Pont de către chersonesiţi pentru a-i ajuta împotriva sciţilor din Peninsula Taurică, tînărul rege le trimite pe Diofantos din Sinope (cunoscutul geograf) cu un substanţial sprijin militar. Odată despresurată cetatea, Diofantos îşi pune la dispoziţie sprijinul unui dinast abulic al Bosporului, Pairisades din familia Spartokizilor info căruia îi propune să abdice, contra unei compensaţii băneşti, în favoarea stăpînului său. Acesta acceptă dar transmiterea de fapt a puterii întîrzie din pricina răscoalei lui Saumacos, din anturajul nevolnicului rege, răscoală care e înăbuşită de Mitridate. Abdicarea lui Pairisades avea ca pricină presiunile tot mai mari ale sciţilor şi ale aliaţilor lor sarmaţii roxolani asupra regatului Bosporului.
În asemenea context Mitridate a asigurat „libertatea“ oraşelor pontice, reuşind să canalizeze masele de sarmaţi iazigi către vest, înspre gurile Dunării. Deplasarea sarmaţilor se va face cu fricţiuni armate între ei şi triburile tracice atestate în stepele din nordul Pontului Euxin încă din veacul IV î.e.n.info. Datorită acestor fricţiuni care vor fi durat cîteva decenii unele din cetăţile pontice au avut poate de suferit grave pagube materiale. Ca urmare a amintitei deplasări se vor fi produs şi incursiunile sarmaţilor în Dobrogea, de unde Burebista (?) pare că i-ar fi îndepărtat provizoriu, căci în vremea lui Augustus ei reapar invadînd Tracia şi chiar Macedonia romană. La rîndul lor iazigii sînt împinşi către vest de roxolani, ei înşişi presaţi de alani info. Dar asupra acestor evenimente, ulterioare momentului mitridatic, vom reveni.
În sistemul de alianţe ale lui Mitridate sînt cuprinse, sub termeni de felurite gradaţii de la „ajutor” (boétheia) la „alianţă” (symmahia), toate cetăţile pontice de la Olbia pînă la Apollonia; aceasta, pentru a se apăra de agresivitatea triburilor tracice, cere şi o garnizoană regelui. Unirea personală a regatului natal al Pontului cu cel al Bosporului, garantarea apărării cetăţilor greceşti din bazinul Pontic împotriva etniilor aflate în frămîntare, îi asigurau lui Mitridate o puternică bază materială spre a profita de nemulţumirea generală a fostului Orient elenistic faţă de Roma şi a coaliza împotriva ei toate forţele greceşti şi barbare. Ca toţi monarhii greci, dar mai mult încă decît aceştia, ca elenizat de recentă dată, Mitridate era obsedat de „alexandromanie”. Mintea lui de aventurier credea în reeditarea marii expansiuni a regelui macedonean cu care politica sa iconografică se străduia să-i acrediteze asemănarea fizică (portretele de la Ermitaj, Odessa, Frascati şi Berlin, dar nu şi cel realist de la Atena) info.

El ocupă cea mai mare parte a Asiei Mici, insulele Egeii cu excepţia Rodosului (aşezat definitiv la remorca politicii romane) şi cu ajutorul Atenei pune stăpînire pe cea mai mare parte a Greciei. Roma intervine cu un prim război din cele trei pe care le-a purtat împotriva ponticului rege, Sylla reuşind să-l alunge din Grecia cu pedepsirea de rigoare a Atenei. Pacea impusă la Dardanos în 85 î.e.n. este repede anulată de acţiunile lui Murena, ducînd la redeschiderea celui de al doilea război. După întreruperea ostilităţilor, Mitridate se aliază cu şefii piraţilor şi îşi procură mari rezerve materiale astfel încît în 74 î.e.n. hotărîrea senatului de a anexa Bitinia îl face să o ocupe el mai întîi şi să redeschidă ostilităţile celui din urmă război. Nu este cazul să relatăm evenimente prea bine cunoscute info.
Dacă avem din punctul de vedere al istoriei romane o expunere coerentă şi logică a războaielor Republicii cu regele pontic, fiindu-ne explicite motivele acestora, cu toate studiile de specialitateinfo existente, nu dispunem încă de o imagine mulţumitoare a motivelor care au favorizat expansiunea mitridatică şi nici de o analiză a acestora, dacă este posibil pe documente, din punctul de vedere al lumii greceşti (microasiatice, egeene, greceşti continentale).
După operaţiile militare ale lui Lucullus şi Cotta, începute în primăvara lui 73 î.e.n., regatul lui Mitridate este desfiinţat, iar acesta zdrobit în bătălia de la Cabira, după care fuge în Armenia. Către 70 î.e.n. toate posesiunile sale erau preluate de romani, inclusiv oraşele pontice cu care se încheie (printre altele şi cu Callatis) tratate în numele Senatului. Pompei este însă cel care culege roadele strădaniilor lui Lucullus prin curăţirea mărilor de piraţi, după ce bazele continentale ale acestora fuseseră suprimate şi tot el este acela căruia dispariţia fizică a lui Mitridate în 63 î.e.n. (sinucis în timpul unei insurecţii) îi aduce gloria ultimă a celor trei războaie purtate de Roma şi a atîtor spaime înlăturate.
Desigur că abuzurile fiscale romane în provincii, antipatia generală a Orientului grecesc faţă de nişte stăpîni care din virtuoşi şi puternici în ochii lui Polybios ajunseseră pentru rafinaţii supuşi pildă vie a coruptibilităţii şi tîlhăriei sub haină militară, au fost motivele electrizantei coagulări datorate acţiunilor lui Mitridate. Să fi fost însă numai atît? Oare trebuie să uităm că cetăţile lumii greceşti, bogate sau sărace, erau prin excelenţă negustoreşti? Marele comerţ internaţional al vremii începuse să ocolească lumea greacă. De pe coastele Siriei căile produselor Orientului se îndreptau spre Italia, iar declararea de către romani a Delosului ca porto-franco şi mai tîrziu reclădirea de către Caesar a Corintului, devenit escală comodă spre Italia, se soldează cu înlăturarea totală a Greciei şi a vestului Asiei Mici de la marile interese comerciale ale Mediteranei orientale.
În ochii grecilor stăpînirea romană era, înainte de toate, sărăcire nu atît prin fiscalitate abuzivă, spoliere de bunuri artistice şi chiar imobile (temple demontate integral sau parţial pentru a fi transportate la Roma), în fond consecinţe ale unui statut de ocupaţie, ci prin spargerea definitivă a tiparelor vieţii economice elenistice.
În capitolele finale ale vestitei sale cărţi Istoria socială şi economică a lumii elenistice (Oxford, 1941), marele învăţat care a fost Mihail Rostovtzeff, bazîndu-se pe un bogat material faptic, a arătat că romanii au sabotat şi subminat elenismul oriental cu premeditare şi tenacitate pentru ca acesta să cadă mai lesne în plasa intereselor lor politice. Atît de pernicioasă fusese acţiunea bazată, printre altele pe impulsionarea etniilor asiatice împotriva acelui elenism, încît la un moment dat însăşi politica lor duplicitară era ameninţată. Dîndu-şi abia atunci seama de situaţie ei au început să acţioneze ca restauratori sau conservatori ai elenismului asiatic faţă de acea primejdie majoră de care veacuri de-a rîndul istoria nu le va fi cruţată: parţii.
Grecii mai sperau în reînjghebarea unei lumi economice proprii, de care depindeau în mare măsură etniile aflate la nordul Egeei şi al Pontului Euxin. În acest context, succesul lui Mitridate pare mai de înţeles, iar mobilul său economic este departe de a fi trecut cu vederea.

Atena emite serii monetare pe care, alături de numele magistratului eponim Aristion (conducătorul demagogilor şi calul troian al lui Mitridate), apare şi cel al monarhului pontic, ca să nu mai vorbim de poate îndoielnicul portret al regelui de pe staterii de aur ai cetăţilor dobrogene, printre alte oraşe pontice cărora li se înlesneşte economiceşte rebaterea unor astfel de monede din ce în ce mai rare în ultimul secol. Cert este că tot mai mult despărţite de legăturile lor tradiţionale cu Egeea, aceste oraşe îşi trec etalonul monetar din sistemul ponderal atic în cel ponticinfo.
Un fenomen caracteristic nu numai ţărmurilor Pontului Euxin ci şi altor regiuni unde coasta prezenta condiţii propice agriculturii este tot mai marea dependenţă a unor oraşe de economia rurală a teritoriilor lor, ca urmare a „remodelării” lumii economice căreia le erau integrate organic pînă la apariţia puterii romane care nu numai că a cucerit (cepit) ci a şi răsturnat (evertit) sistemul unor relaţii seculare.
Credem că atitudinea populaţiilor din jurul cetăţilor pontice nu varia faţă de acestea în funcţie de poziţia lor politică favorabilă sau defavorabilă Romei, ci depindea strîns de puterea lor economică, de bogăţia lor şi, implicit, de capacitatea de apărare şi de schimb avantajos cu înseşi aceste populaţii. Or procesul de sărăcire cronică al cetăţilor începuse încă de la sfîrşitul secolului III î.e.n. şi se accentuase în cel următorinfo.
Pentru a ne referi la Dobrogea şi la Histria, în special, privitor la epoca mai sus menţionată amintim decretul pentru Agatocles, fiul lui Antifilosinfo, ce pomeneşte pe căpetenia tracă Zoltes care jefuieşte cetatea, pe regele Remaxos şi pe fiul său Frad(mon) la care apelează histrienii pentru ajutor.
Desigur, faţă de scitismul începutului secolului nostru, al unui Minns sau Rostovtzeff, astăzi situaţia poate fi schiţată mult mai nuanţat mai degrabă prin coroborarea ingenioasă, dar mereu discutabilă, a unor informaţii epigrafice şi literare, şi mai puţin cu ajutorul descoperirilor arheologice, inelocvente asupra detaliilor istoriei politice.
Cert este că pentru primele trei decenii ale secolului I î.e.n. şi, mai precis, pentru perioada mitridatică a zonei ponto-danubiene nu se poate vorbi de imixtiunea geţilor de la nord de Dunăre şi cu atît mai puţin de un basileu unificator al lor, a cărui carieră „itinerantă” l-ar plimba, în optica unor cercetători şi în lipsa unor ştiri precise, cu centrul puterii sale din Moldovainfo în Cîmpia Munteanăinfo şi, în fine, în Munţii Orăştieiinfo.
Geţii din Cîmpia Munteană, pînă la unificarea lor sub Burebista, erau destul de slăbiţi dacă este să interpretăm în acest sens sursele prea bine cunoscuteinfo. E greu de închipuit că ei se vor fi amestecat în afacerile triburilor de la sud de Dunăre mai înainte de Burebista (cum reiese şi din decretul dionysopolitan pentru Acornion).
În fapt, pentru acţiunea pandacică a acestui şef de trib devenit rege, nu putem conta, în ceea ce priveşte data în care ea a avut loc, decît pe două documente: pe pomenitul decret pentru Acornion, sol la Burebista, pe cînd acesta devenise „în vremea din urmă ... cel dintîi şi cel mai mare dintre regii Traciei şi stăpîn peste tot ţinutul de dincolo şi de dincoace de fluviuinfo şi pe informaţia lui Strabon din pasajul antecitatinfo.
Data inscripţiei de la Dionysopolis este în tot cazul anul 48 î.e.n. cînd are loc misiunea lui Acornion ca sol al lui Burebista la Pompei în reşedinţa acestuia de la Heraclea Lynkestis, înainte de bătălia de la Farsalos (9 august al aceluiaşi an). Este foarte probabil ca acţiunea transdanubiană a regelui getodac să fi avut loc după anii 60 sau 55info.
Burebista apare la sudul fluviului după înfrîngerea verosului proconsul al Macedoniei, C. Antonius Hybrida, în a cărui zdrobire nu a avut de bună seamă nici un rol personal, căci de ce altfel steagurile cucerite de la romani le găseşte Crassus în 28 î.e.n.info în cetatea dobrogeană Genucla şi nu le-ar fi luat Burebista însuşi în încă neprecizata-i capitală ?
Cît priveşte mereu discutata inscripţie pentru Acornion, o interpretare adecvată spiritului textului şi oricărui act de acest gen, datorată lui H. Daicoviciuinfo şi întărită de noi cu nuanţări menite să-i sporească validitatea, precum şi descoperirea la Histria a unei inscripţii din sec. II e.n., din vremea lui Marcus Aurelius, în care se pomeneşte un vicus pe nume Argedava undeva în jurul cetăţii histrienilorinfo, fac tot mai verosimilă inexistenţa stăpînirii unui presupus „tată al lui Burebista” care dintr-o Argedavă eventual munteană ar fi controlat încă înaintea fiului său (cum stăm atunci cu Mitridate, Lucullus şi Hybrida?) economia şi politica aşezărilor greceşti de pe litoralul dobrogean.

Dar consecinţa noii interpretări a începutului decretului, precum şi existenţa unei Argedave dobrogene este în bună logică o demonstraţie peremptorie a faptului că Burebista nu se aflase implicat în tulburările Sciţiei Mici, nici în război cu cetăţile de pe litoral, pînă la Dionysopolis, care-i era chiar devotată.
Presupusul tată al celui pomenit în primele rînduri ale epigrafei dionyso-politane va fi fost un dinast local rezident în acea Argedavă a Sciţiei Mici şi care aidoma lui Remaxos şi Frad(mon), tată şi fiu, îşi aveau fiecare micile lor centre zonale învecinate.
Apare clar deci că nici Burebista, nici presupusul său tată nu erau amestecaţi în Dobrogea în vremea lui Mitridate, Lucullus sau în episodul ulterior al înfrîngerii lui Antonius Hybrida.
Cercetări mai recente info, pe linia celor mai vechi ale lui Emil Condurachi, coroborînd informaţia lui Dion Hrisostomulinfo cu data decretului pentru Acornion, cu spusele lui Appian info şi cu situaţia similară pe care Dio Cassiusinfo o menţionează pentru acel Roles, numit de acesta „prieten şi aliat al poporului roman”, dar posterioară cu două decenii anului 48 despre care e vorba, încearcă să acrediteze ideea că „în anul 48 î.e.n. Burebista profită de divizarea forţelor romane între cei doi adversari, Pompei şi Caesar, cucereşte lanţul de cetăţi pontice de la Olbia la Apollonia, cucerire întreprinsă poate în vederea unei coaliţii antiromane... Solicitarea bunăvoinţei romane din partea lui Burebista însemna probabil o acceptare oficială de către Roma a stăpînirii getodace asupra cetăţilor pontice recent cucerite. Basileul oferea în schimb alianţa sa lui Pompeius Magnus care la acea dată reprezenta Republica, avînd aşadar calitatea de a-i legitima din punct de vedere roman cuceririle” .
Înclinăm să credem că nu atracţia paradoxului a stat la baza unor astfel de formulări, căci ce poate fi mai bizar decît a invoca afirmaţia lui Appian că la sfîrşitul anului 49 î.e.n. „toate neamurile... de pe meleagurile Pontului Euxin, fie greci, fie barbari, toate sînt alături de Pompei în războiul civil” drept argument în susţinerea tezei că Burebista solicitînd bunăvoinţa lui Pompei a distrus nişte oraşe fidele acestuia pentru a-i impune „neînvinsului” un tîrg spre a fi recunoscut în final amicus et socius Populi Romani (prieten şi aliat al poporului roman).
Pe baza afirmaţiei lui Dion Hrisostomulinfo, pusă în legătură cu straturile de cenuşă descoperite în aproape toate cetăţile pontice şi cu relatările unor epigrafe despre asedii şi distrugeri în prima jumătate a veacului I î.e.n., documente pe care le vom menţiona îndată, o întreagă literatură conjecturală s-a clădit pe fragile consonanţe cronologice, dar nicidecum onomastice sau etnice.
De la Vasile Pârvaninfo, care vedea în înfrîngerea lui Hybrida în Dobrogea o mărturie a rolului jucat de Burebista în Sciţia Mică — apreciind just faptul că autohtonii geto-daci din Muntenia şi Moldova au devenit temuţi războinici în cursul secolului al II-lea î.e.n., info obosiţi însă cum s-a văzut mai sus, circa un secol mai tîrziu, de desele lupte şi hărţuieli — s-a acreditat ideea că Burebista ar fi distrus cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre.
Dion Hrisostomul vizitează în cursul călătoriilor sale şi Dacia lui Decebal, aflată în pline pregătiri militareinfo, sosind de la Olbia unde i se spusese că înainte cu 150 de ani de venirea sa acolo cetatea a fost ultima oară luată şi cel mai mult timp ocupată de geţi care au pustiit coasta pînă la Apollonia. Ne întrebăm cum este posibil ca un intelectual de talia lui Dion atunci cînd şi-a pronunţat discursul, după ce fusese în Dacia (în 96 e.n.), cunoscînd bine istoria şi realităţile acestui teritoriu precum şi intenţiile împăratului de a-l anexa imperiului, nu menţionează pentru o atît de vastă acţiune numele lui Burebista, argument puternic în chestiunea dacică aflată, de la Domiţian, la ordinea zilei?
Singura explicaţie logică, întărită şi de prezenţa atestată arheologic a populaţiilor getice la nordul Pontului Euxin, cît şi de cea indiscutabilă a acestora în Dobrogea, este aceea că sub impulsul etniilor sarmatice şi scitice geţii au fost tulburaţi în locuirea teritoriului lor şi în raporturile cu cetăţile greceşti împotriva cărora, din motive economice şi teritoriale, îşi îndreaptă atacurile.

Se afirmă că acţiunea antiolbiană a lui Burebista ar fi avut loc pe la 55 î.e.n.info, dată dealtfel de cînd se spune că ar fi început şi rapida cucerire a litoralului Pontului Stîng.
Confirmarea acţiunii de la Olbia se pretinde a fi decretul pentru un anume Nikeratos info, în care numele lui Burebista nu este bineînţeles pomenit, a distrugerii Histriei — decretul pentru Aristagoras fiul lui Apaturios info, a situaţiei grele de la Tomis — o inscripţie pusă în legătură de W. Dittenberger info cu aceleaşi fapte războinice ale lui Burebista, a distrugerilor Callatisului — o epigrafă menţionînd unele refaceri ale cetăţiiinfo, a încercărilor prin care a trecut Odessos — o inscripţie despre consacrarea preoţilor lui Apolo după pribegia lor a cărei cauză Latîşev o vede tot în atacul lui Burebista info, a zilelor grele de la Mesembria — decretulinfo care păstrează numele a trei strategi distinşi în războiul împotriva lui Burebista „fără să se menţioneze (cum precizează, conştient de valoarea faptului, D. M. Pippidiinfo) vreo altă nenorocire abătută asupra oraşului”.
Deci nicăieri pomenit Burebista, cu excepţia strategilor Mesembriei, luptînd departe de oraşul lor, şi a Dionysopolisului unde era privit ca prieten.
Ne întrebăm aşa cum a făcut-o la vremea sa şi C. Daicoviciu pentru Histria info, fără însă a se fi hotărît să împingă pînă la ultimele ei consecinţe această întrebare, o atît de importantă acţiune, în care Olbia a fost distrusă şi ocupată pentru cea mai lungă perioadă din istoria vitregiilor sale, să nu fie consemnată de izvoarele istorice sau epigrafice şi cu numele autorului ei ?
Luîndu-se ca fundament incriminata opinio communis, recte decretul histrian pentru Aristagoras, s-a acreditat confirmarea acestuia într-un catalog al unor histrieni ce luaseră parte la „a doua întemeiere a cetăţii” info.
Am arătat, cu argumentele de rigoare, chiar cu ocazia comunicării acestei „dovezi peremptorii” a distrugerii Histriei de către Burebista (bineînţeles în inscripţie nu era pomenit numele regelui dac), că lista de nume respectivă era partea, sau una din părţile adiacente, ale unui decret de epocă imperială prin care, în cunoscutul obicei al vremii, împăratul respectiv era flatat cu titlul de „al doilea întemeietor al cetăţii”, în vreme ce cetăţenii înscrişi contribuiseră efectiv la vreo reparaţie a zidului, a edificiilor etc.info .
Cum se leagă data de 55 î.e.n. a luării Olbiei cu anul 48 al decretului dionysopolitan şi cu lunga perioadă a ocupării oraşului boristeniţilor, consemnată de Dion Hrisostomul îi invităm să demonstreze pe înşişi susţinătorii prezenţei distrugătoare a lui Burebista pe coastă, de la Olbia pînă la Apollonia.
Ca să nu mai vorbim de faptul că ultima parte a decretului pentru Acornion (de la rîndul 22 pînă la sfîrşit), cînd aminteşte despre Burebista ca cel mai mare rege dintre cei din Tracia, nu pomeneşte un cuvînt de „luarea” (adică distrugerea) cetăţilor de la Olbia la Apollonia şi de integritatea Dionysopolis-ului, situaţie care i-ar fi putut da lui Acornion dreptul la cea mai mare cinstire căci fără îndoială, într-un astfel de context, salvarea oraşului său i s-ar fi datorat graţie strînselor relaţii prieteneşti cu de curînd atotputernicul şi războinicul rege get.
Hărţuielile cetăţilor greceşti de la nordul şi vestul Pontului Euxin cu populaţiile aflate în imediata apropiere a teritoriului lor nu datează, după cum bine este ştiut, numai din secolul I î.e.n. În acest veac însă se pare că ele ating punctul culminant ca frecvenţă şi distrugeri.
În ceea ce priveşte Dobrogea, populaţiile acestei zone, ostile din motive economice oraşelor greceşti (datorită sărăcirii lor), cît şi din pricina unor presiuni ale altor etnii aflate în mişcare de la est spre vest (aşa cum am arătat mai sus), populaţiile, cum spuneam, şi natura lor turbulentă ne sînt înfăţişate de acelaşi Strabon, originar din Amasia Pontului, şi deci bun cunoscător al realităţilor din regiunile învecinate, chiar dacă aceste realităţi sînt cu trei decenii ulterioare momentului Burebista.

Iată cum se rosteşte geograful amintit: „urmează mlaştinile aşa-numitei Sciţii Mici de dincoace de Istru. Şi despre acestea am pomenit. Tribalii, misii, crobizii, şi aşa-zişii troglodiţi locuiesc pe teritoriul ce se întinde mai sus de Callatis, Tomis şi Histria. Apoi cei ce locuiesc de la poalele Munţilor Haemus pînă la Pont: coralii, bessii, o parte din maidi şi danteleţi. Toate aceste neamuri se îndeletnicesc într-o foarte mare măsură cu jaful iar bessii, care ocupă cea mai mare parte a Munţilor Haemus şi sînt numiţi „tîlhari” chiar de tîlhari, trăiesc în colibe şi duc o viaţă oropsită” (Geografia, VII, 5, 12). Este limpede că legăturile tradiţionale de bună înţelegere dintre geţii autohtoni şi oraşele greceşti de pe coastă au fost tulburate de intervenţia în zonă a populaţiilor enumerate de Strabon, care vor fi dat deopotrivă mult de furcă şi aşezărilor orăşeneşti litorale.
În tot cazul situaţia este departe de a fi clarăinfo. Nu ne rămîne decît a ne baza pe logica istorică şi pe intuiţia rezultată din cercetarea puţinelor izvoare de care dispunem, aşa cum au făcut-o un Vasile Pârvan sau Radu Vulpe, a căror viziune, chiar dacă este contestabilă în amănunte şi de neadmis în unele puncte majore (distrugerea oraşelor de pe coastă de către Burebista de la Olbia pînă la Apollonia, preluată din presupunerile lui Latîşev şi Dittenberger) se dovedeşte totuşi valabilă cît priveşte esenţa fenomenului geto-dacic al epocii.
Şi acum să analizăm sumar formaţia statală a lui Burebista, esenţa atît de controversată a acesteia, originea regelui get, centrul puterii sale, precum şi rostul statului realizat de el.
Cînd se vorbeşte de statul dacic al lui Burebista, idee, de asemenea, primităinfo şi dezvoltatăinfo de urmaşii celor ce au emis-oinfo, acesta, aşa cum au subliniat cîţivainfo, nu putea fi de esenţă sclavagistă.
Dealtfel confuzia în materie este dublă. Întîi se decalcă realităţile vremii lui Burebista de pe conceptul de stat administrativ modern, iar apoi se asimilează nenuanţat atît de diferitele forme şi esenţe de stat antic cu statul realizat de Burebista.
Cum s-a repus în discuţie teoria modului de producţie tributal, unii cercetătoriinfo s-au şi grăbit să o aplice statului constituit de Burebista ca esenţa cea mai fidelă structurii acestuia. În fond ştim prea puţin, iar din comparaţiile cu situaţiile din Galia şi Germania (şi ele interpretate prin prismă romană) se trag dovezi şi concluzii.
Opinia noastră este, aşa cum am arătat mai demultinfo, că geto-dacii reuniţi de Burebista în cadrul primului stat dac centralizat şi independent creat de marele rege şi-au păstrat în continuare aceleaşi forme de viaţă economică bazate, ca şi pînă atunci, atît pe relaţiile de schimb între ei, cît şi cu lumea elenică. Faptul că după moartea lui Burebista (nu analizăm aici circumstanţele în care a survenit ea) statul dac se destramă constituie, credem, un argument al punctului nostru de vedere (abia atunci cînd pericolul roman va deveni tot mai ameninţător, în ultimul sfert al secolului I e.n., cele mai multe triburi dacice se vor uni, din nou, într-un stat puternic, sub conducerea lui Decebal).
Mai mult de atît nu ne îngăduie să spunem izvoarele scrise, numismatice, arheologice şi nici cunoştinţele noastre generale asupra contextului european al vremii.
Originea regelui get rămîne încă necunoscută. Înclin să cred (se va vedea mai jos de ce), alături de Radu Vulpe, că ea trebuie plasată la sud de Carpaţi, poate într-o davă din regiunea piemontului getic. E greu de presupus că Burebista avea, aşa cum bănuie I. H. Crişan info , o curte itinerantă şi că străbătea, la nevoie, distanţa de la Sarmizegetusa la Apollonia.
În tot cazul Acornion ştia unde să-l găsească şi fiind în cea mai mare prietenie cu Burebista l-a ştiut şi sfătui în ce priveşte „chestiunile cele mai importante şi a se oferi concomitent, în toate ocaziile, pentru diverse alte solii ale oraşului”. De aici se desprind două concluzii:
1. Acornion se ducea la Burebista într-un loc stabil al acestuia (Argedava pe Argeş sau oricare aşezare subcarpatică neprecizată încă) de vreme ce ştia unde să-1 găsească între diverse alte solii cu care era însărcinat de către cetăţenii oraşului (o curte itinerantă într-o scurtă perioadă de lupte şi cuceriri pe un vast teritoriu, presupunea un „serviciu de legătură” — vezi încurcăturile de acest fel ale lui Alexandru Macedon în Asia Mică).

2. Asigura în adevăr Burebista controlul deplin al întregii Sciţii Mici, de vreme ce Acornion se mai ocupa şi cu alte solii ale oraşului, „luîndu-şi asupra fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei”, în răstimpul stăpînirii lui Burebista la sud de Dunăre, pînă a fi trimis de acesta ca sol la Pompei?
Din cîte rezultă din confruntarea izvoarelor se poate socoti că Burebista a ajuns „în fruntea neamului său”, deci şi în interiorul arcului carpatic, ca fiind cel mai destoinic dintre şefii de trib daco-geţi, într-un moment cînd aceste triburi de pe ambele versante ale Carpaţilor erau presate de multiple primejdii.
Agitaţiile germanilor dislocă şi tulbură pe celţi şi triburile boiilor înaintează peste cele dacice. Pe de altă parte, deplasările etnice de la nordul Pontului Euxin, dinspre est spre vest, presează asupra geţilor de pe ambele maluri ale Dunării şi asupra altor etnii ce locuiau în Sciţia Mică. În acest sens expansiunea romană vrea să pareze atacurile „barbare”, să se înstăpînească în Balcani pentru a-şi asigura o frontieră terestră cît mai puternică şi cît mai îndepărtată de Italia. Deci există şi presiunea romană pe de o a treia parte.
Dar primejdia care ameninţa zona dintre Carpaţi şi Dunăre era dublă, „barbară” dinspre est, romană dinspre sud-vest. Burebista a spulberat întîi pericolul celţilor boii, iar apoi s-a ocupat de zona sud-vestică. Numai un basileu din această regiune putea fi direct interesat de iminenţa celor două pericole. Dacii transilvani îi vor fi solicitat, credem, de bună voie conducerea. Autorii antici dealtfel (Suetonius, Caesar, 44 şi Strabon, VII, 3,11) pomenesc de incursiunile dacilor lui Burebista în Tracia, acestea fiind totodată şi serioase ameninţări pentru provincia Macedonia însăşi.
Cît despre o cucerire efectuată de către Burebista din interiorul arcului carpatic spre Dunăre, în sprijinul căreia se aduce argumentul îngropării unor tezaure enumerate de I. Winkler şi sporite de H. Daicoviciuinfo, nu credem să fi putut avea loc, mai întîi pentru că însuşi argumentul tezaurelor este inelocvent în optica acelei foarte utile metode cauzale datorată lui A. Blanchetinfo, dar inoperantă atunci cînd nu este folosită nuanţat şi diferenţiat, iar mai apoi pentru că numai un şef de trib dintr-o zonă de veacuri aflată în contact direct cu tracii sudbalcanici şi cu iradierea elenică putea cunoaşte destul de bine relaţiile politice ale zonei atît în vremea influenţei greceşti, cît şi în cea a noii prezenţe romane (şi încă avea nevoie de sfaturile lui Acornion şi de misiunea sa pe lîngă Pompei).
Nu credem, de asemenea, că Burebista este iniţiatorul marilor construcţii sacre (51/a, b) şi militare (52/a) din Munţii Orăştiei, pentru că în zona respectivă ar fi fost centrul puterii sale, iar regiunile extracarpatice erau doar simple „provincii periferice subdezvoltate”.
La tracii din Haemus se întîlnesc cetăţi de piatră cu ziduri cu emplecton în opus isodom, construite după tehnica grecească (monumentala cetate de la Pernik în Bulgaria, cu fortificaţii începînd din sec. V î.e.n., datate cu ceramică grecească  sau fundaţiile de piatră tracice ale aşezării greceşti de la Mesembria), în vreme ce altfel se prezintă „capitala” basileului de la Seuthopolis şi altfel aşezările princiare tracice de pămînt de la Kazanlîk, în Cîmpia Mariței.
Mediul geografic trebuie luat în consideraţie la populaţiile rurale; deasupra acestuia există un tip anumit de unitate a suprastructurii, şi aici trimitem pe arheolog la cercetările etnologice ale lui Tylor, Frazer, Lang, Lévy-Bruhl şi la rezultatele obţinute, precum şi la metoda structuralismului etnologic a lui Lévy-Strauss.
Cît priveşte adeziunea triburilor estice la statul lui Burebista, credem că problema ar trebui abordată în felul următor: cercetarea raporturilor dintre bastarni şi geţi precum şi a celor dinlăuntrul mozaicului etnic al zonei, aşa cum ni-l înfăţişează Dionysios Periegetul (Perieghesis, vv. 304—306) ca întinzîndu-se de la nordul Istrului pînă la lacul Meotic (Marea Azov) şi cuprinzînd,,germani, sarmaţi, geţi şi bastarni, ţara imensă a dacilor, alanii cei viteji” etc.

Se ştie că interesele economice ale acestora erau orientate aproape exclusiv către cetăţile greceşti Panticapaeum, Olbia, Tyras şi Histria ale căror monede şi amfore (nu numai în teritoriul Românieiinfo) circulă către nord şi mai puţin şi doar pe firul apelor spre vest. Cele cîteva prezenţe ale monedelor de argint histriene în tezaurele din Muntenia, precum şi cele de bronz, tîrzii, în tezaurul din Munţii Orăştiei, nu sînt o probă peremptorie a jafului lui Burebista în cetăţile pontice.
Că aşa stau lucrurile ne-o indică şi tezaurele din Moldova anterioare momentului Burebista, care nu sînt formate şi din monede caracteristice altor zone, după cum monedele tip Vovrieşti nu se găsesc, în general, în Cîmpia Dunării sau în Muntenia, ci circulă la nord de Carpaţi, în nordul Transilvaniei, în vest şi chiar în Banat, aşa cum o demonstrează mai multe tezaure printre care şi unul recent descoperit, cu contramărci aidoma celor de la Vovrieştiinfo. Că aceste monede mai vechi de tip Vovrieşti—Huşi vor trebui puse în legătură cu bastarnii, ne îndoim, ele încadrîndu-se în viziunea plastică a triburilor autohtone de la nordul Dunării.
Oricît de atrăgătoare ar părea concluzia cărţii-corpus a lui C. Predainfo asupra celor patru grupuri tribale care ar rezulta şi din clasarea tipologică a vastului material numular geto-dacic, noi nu putem subscrie la ea, deoarece nu este vorba de tipuri monetare diferite, imitate sincronic, ci de o evoluţie oarecum unitară în abstractizarea unor tipuri de imitaţie tradiţională sau a altora mai noi, ca să nu mai vorbim de cele socotite de noi autohtone, în sensul că iconografic provin din mediul tracic.
Pentru a nu mai repeta aici opiniile noastre expuse în capitolul anterior, amintim doar de noua metodă de investigare tipologică pe care am folosit-o, pe lîngă cea mai veche a lui Ranuccio Bianchi-Bandinelliinfo şi anume metoda haracteroscopică, denumită astfel de cel care a aplicat-o de curînd la studiul monedelor celtice info.
Problema nu se pune în Dacia în aceiaşi termeni ca în Galia preromană, iar noi rămînem la părerea că emisiunile geto-dacice reflectă ateliere monetare (unul sau mai multe în cadrul aceluiaşi trib, nu ştim), dar se află şi sub imperiul unor legi iconografice autonome care pe mari zone geografice au o anumită specificitate. De aici pînă la uniuni tribale şi la monede ale acestora, drumul ni se pare, cel puţin nouă, mult prea lung.
Revenind însă la Burebista şi la acţiunea sa pandacică, noi o vedem orientată din punct de vedere geografic, cu precădere către sud-vest, iar sub raport politic împotriva înaintării către est a Romei în Peninsula Balcanică, spre Dobrogea cu importanţa ei strategicăinfo.
Sub raport economic, cum spuneam, acest unghi de cercetare nu trebuie neglijatinfo, faptele lui Burebista sînt şi ele de pus într-o anumită lumină. Este vorba de jugularea unor legături economice seculare, jugulare survenită prin înaintarea legiunilor romane în Macedonia şi Tracia. Dovada clară a acestei sufocări credem a fi scăderea bruscă a procentajului de argint în monedele geto-dacice şi în final încetarea emiterii lor ca urmare a ocupării de către romani a minelor producătoare de argint din Macedonia, de unde se importa acest metal.
S-a susţinut că el se extrăgea din Dacia invocîndu-se descoperirea unui lingou la Stăncuţa info şi informaţiile cu privire la prada dacică a lui Traian. Ne-am mai exprimat părerea info că lingoul provenea din topirea monedelor de import (Macedonia Prima şi Tasos care pătrund, odată cu sfîrşitul secolului II şi începutul secolului I î.e.n. masiv la nord de Dunăre, ca sursă de metal preţios info ) şi că argintul nu se găsea decît în cantităţi foarte mici în ţara noastră, prima exploatare cu oarecare randament fiind cea medievală de la Baia Mareinfo.
Sub raport politic şi economic momentul Burebista la Dunărea de Jos se încadrează perfect, din motivele mai sus expuse, în acţiunile generale de evitare sau de opoziţie făţişă împotriva aspectelor dăunătoare pe care le îmbrăca apropierea Romei, apropiere dictată, din punctul acesteia de vedere, de asigurarea frontierei de nord şi a legăturilor terestre cu posesiunile ei din Asia Mică.

Momentul Burebista urmează astfel momentului Mitridate. O analiză generală a aspectelor acestei perioade se poate face, în optica de noi adoptată, chiar cu datele de care dispunem pînă acum.
Înainte însă de a încheia discuţia despre importantul rege get trebuie să punctăm o anumită perspectivă care-i explică dealtfel propria-i politică, interesele triburilor pe care le conducea.
Situaţia în Orient se schimbase de pe vremea publicanilor ce pricinuiseră, prin abuzurile lor, proliferarea mitridatică, pînă în anii administraţiei înţelepte a lui Pompei. Orientul elenistic cu tradiţiile, legile şi modul său de viaţă multisecular în care erau de tot atîta vreme şi tot mai adînc angrenate etniile periferice, constituia o atracţie aparte, o lume în sine către care s-au îndreptat întotdeauna nu numai privirile dar şi inimile multor romani de-a lungul existenţei Imperiului. Semnificativ este faptul că la începutul şi la sfîrşitul puterii imperiale a Romei, Orientul mereu în transformare, dar mereu „muntele vrăjit”, a decis asupra însăşi esenţei acestui imperiu.
Pompei şi mai apoi Marcus Antonius au pierdut partida orientală, învingător fiind Occidentul şi voinţa de mare putere europeană a Romei. După mai bine de trei secole problema se va pune din ce în ce mai acut, iar atunci cînd Imperiul de apus va cădea, Orientul va fi pentru încă un mileniu portstindardul civilizaţiei mediteraneene.
Pompei şi Orientul roman, Pompei şi lumea orientală, iată în fond esenţa confruntării acestuia cu Caesar, aceeaşi ca a lui Marcus Antonius cu Octavian. O putere romană orientală, care va restitui elenismului şi clienţilor lui neeleni un mod de existenţă politică şi economică care-i era tradiţional, pusă sub patronajul Romei occidentale, era o cauză pentru care geţii lui Burebista trebuiau să se lupte.
Sub această lumină ne apare explicabilă încercarea de alianţă a regelui get cu Pompei, bunăvoinţa acestuia, misiune în care se distinge acelaşi Acornion dionysopolitan. Ce stânjenea în fond pe Pompei în Balcani? Erau triburile războinice ale tracilor din munţi (Strabon, Geografia, VII, 5, 12), aceleaşi care vor îngreuna şi penetraţia romană ulterioară.
Poate că Burebista se va fi angajat faţă de Pompei cu anihilarea lor (ei dictau la Mesembria şi obligau probabil cetatea să le dea strategi care să asigure „baza tactică” a luptelor contra lui Burebista, devenit „de curînd cel mai mare şi mai puternic dintre regii Traciei”). Avantajele ce ar fi decurs în urma învingerii acestora, pentru geţii lui Burebista şi poziţia lor în noua configuraţie a Orientului pompeian erau fără îndoială ademenitoare, înainte de toate din punct de vedere economic. În această optică distrugerea oraşelor greceşti de pe coastă apare o dată mai mult improbabilă (ca să nu mai vorbim de faptul că nu este atestată documentar), după cum tot improbabilă apare înaintarea lui Burebista pînă la Olbia în teritoriile care economiceşte ţineau de oraşele din nordul Pontului Euxin.
Fără îndoială că distrugerile sau în multe cazuri chiar mai multele distrugeri ale cetăţilor de pe litoralul Mării Negre, în prima jumătate a sec. I î.e.n., sînt o realitate dovedită arheologic şi întemeiată atît pe mărturia inscripţiilor cît şi pe cea a lui Dion Hrisostomul. Este tot atît de adevărat că în marea lor majoritate aceste distrugeri erau pricinuite de geţii din hinterlandul cetăţilor respective, dar nu numai de ei, din motivele înainte schiţate. Ceea ce însă ne-am străduit să dovedim pînă acum, este că nu avem nici un temei să credem că Burebista ar fi unificat numai prin forţă armată triburile daco-getice de la nord şi de la sud de Dunăre şi că ar fi cucerit şi prădat cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre.
Distrugerile acestor oraşe vor fi avut loc înainte şi poate şi după hegemonia dacică a lui Burebista. Strabon (VII, 3, 11) însuşi ne confirmă caracterul paşnic al unificării lui Burebista spunînd că: „ajungînd în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atît de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci încît în cîţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine”. Din text reiese clar că unificarea cît şi modelarea neamului getic s-a făcut cu bună voia triburilor ce-l alcătuiau, în timp de numai cîţiva ani, ele însele fiind istovite de prea dese războaie.

Devenind stăpîn la sud de Dunăre, el a controlat implicit şi Sciţia Mică şi va fi fost interesat să aibă relaţii normale, dacă nu speciale, cu cetăţile greceşti din Dobrogea pentru a se vedea politiceşte bine încadrat în ceea ce credem că va fi fost gîndul său şi al poporului în fruntea căruia venise: refacerea economiei elenistice sub imperiul oriental al Romei.
Susţinem, din aceste motive, că statul pandacic al lui Burebista a constituit pentru cetăţile greceşti litorale o pavăză şi un răstimp de linişte, după cum acţiunea lui Pompei, cu care Burebista urma să-şi conjuge eforturile, apărea ca o speranţă cu atît mai luminoasă, cu cît se înfiripa după episodul, compromiţător pentru Roma, al politicii lui Antonius Hybrida în Dobrogea.
Zadarnic am căuta să-l vedem pe Burebista eminamente războinic şi nu şi abil politician atîta vreme cît Strabon şi decretul de la Dionysopolis conturează şi această latură a personalităţii sale. Or, nici epigrafa dionysopolitană, nici geograful originar din Amasia nu pomenesc nimic despre lupta lui Burebista cu cetăţile pontice, şi nici Dion Hrisostomul şi nici Appian, cu peste un veac şi jumătate mai tîrziu. Dimpotrivă, atît decretul pentru Acornion, cît şi precizarea lui Appian vorbesc, primul despre prietenia ce o purta Dionysopolei şi dimpreună cu cea de a doua, despre adeziunea totală atît a cetăţilor greceşti, cît şi a „tuturor neamurilor Orientului şi de pe meleagurile Pontului Euxin” la cauza lui Pompei.
Interesele regelui get erau în zona continentală a Balcanilor, pe valea Dunării muntene, spre vestul macedonean şi illiric, aşa cum dealtfel ne indică şi textul lui Strabon (VII, 3, 11): „trecînd plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia pînă în Macedonia şi Iliria”.
Înfrîngerea şi dispariţia lui Pompei au năruit planurile unei viitoare lumi. Expansiunea romană viza, încă de pe vremea lui Caesar, rezolvarea problemei partice prin asigurarea podului terestru către Asia Mică şi implicit prin lichidarea rezistenţei dacice şi a celei tracice în Balcani.
Eşuarea politicii lui Burebista, corolar al eşuării lui Pompei, l-a dus pe regele get în conflict de putere cu şefii uniunilor tribale. Suprimarea lui era de pe atunci inevitabilă, iar sincronismul morţii lui Caesar este o simplă coincidenţă temporală.
Succesiuneainfo sa nu ne mai preocupă, din moment ce după moartea lui Burebista şi pînă la războaiele lui Decebal problema relaţiilor cu Roma se va pune în cu totul alt mod. Se cuvine însă a sublinia o dată mai mult ceea ce credem că a reieşit din demonstraţia noastră de pînă acum şi anume că latura cea mai interesantă şi mai complexă a personalităţii lui Burebista, latură ce merită să fie studiată în mulţimea implicaţiilor ei, nu este numai cea a războinicului, ci şi aceea a omului politic. Raţiunile politicii sale balcanice, puse în lumină acum pentru întîia oară, conferă un rost şi un sens istoric perfect inteligibil tuturor acţiunilor pe care le-a întreprins, de orice natură au fost ele.
Crearea primului stat dacic centralizat şi independent s-a realizat prin mai multe lupte purtate de Burebista, în vest, împotriva celţilor deveniţi deosebit de agresivi şi expansivi (în est, bastarnii trăiau paşnic amestecaţi cu geto-dacii, iar cultura materială a acestora, în sensibil regres faţă de cea a dacilor din partea locului, vădeşte, la nivel arheologic, un stadiu avansat de asimilare a lor de către autohtoni). Precizarea lui Strabon (Geografia, VII, 3, 11) că după ce Burebista a nimicit pe de-a întregul pe boii conduşi de Critasiros şi pe taurisci, a pustiit pe ceilalţi celţi amestecaţi cu tracii şi ilirii (inversarea cronologiei lui Strabon este operă a exegezei moderne) este deosebit de semnificativă. Această vînătoare de celţi în medii etnice alogene nu trădează cîtuşi de puţin o xenofobie funciară (să ne reamintim de asimilarea lor paşnică, încheiată la sfîrşitul secolului II î.e.n. în Transilvania şi Crişana), ci o unitate de vederi a dacilor, tracilor şi ilirilor în a respinge un factor ostil atît militarmente cît şi economic (celţii veacului I î.e.n. intraseră din plin în sfera economică şi culturală romană; monedele, obiectele lor din metal trădează această „promovare”).

Cu toate că şi în Dacia începuse să circule denarul roman republican, opţiunea lui Burebista pentru refacerea economiei elenistice orientale şi balcanice a consunat, cum se deduce din izvoarele vremii, şi cu voinţa altor popoare de la sud de Dunăre, neliniştite de înstăpînirea, la mijlocul secolului II î.e.n., a romanilor în Macedonia. Astfel statul centralizat al lui Burebista se vădea independent politic, economic şi militar nu numai faţă de Roma (care nu-i va fi neglijat puterea, dar nu se afla în situaţia de a intra în conflict armat cu el), ci în primul rînd faţă de populaţiile celtice din vest care au fost zdrobite tocmai pentru că ameninţau libertatea şi încălcaseră pămînturile dacilor din acea parte a ţării lor.

După prăbuşirea oricărei speranţe şi încercări de edificare a unui imperiu oriental al Romei, odată cu instaurarea Principatului lui Augustus şi a politicii centrifuge, expansioniste a acestuia pe baza liniştii interioare şi a întăririi statului, recartarea întregii problematici a frontierelor europene ale Imperiului se impune de la sine.
Un indiciu al noii stări de lucruri este penetraţia comercială care, de la începutul secolului I e.n., străbate Dacia cu precădere dintr-o singură direcţie.
Dacă în secolele III—I î.e.n. teritoriile de la nord de Dunăre şi din interiorul arcului carpatic erau supuse unei crescînde iradieri elenistice care cuprinde şi zona intracarpatică în sec. I î.e.n. generalizîndu-se în est, cum am văzut, pe direcţia nord pontică, nu este mai puţin adevărat că Dacia intracarpatică şi occidentală era în limitele cronologice amintite, sensibilă şi la influenţe din vest, celtice, nord italice, influenţe reperate atît în emisiunile monetare autohtone cît şi în numeroasele descoperiri ale efectivei prezenţe celtice în teritoriile dacice info.
De fapt în aceşti termeni problema s-a pus încă de la V. Pârvan, deceniile ulterioare de cercetare arheologică şi istorică nefăcînd decît să-i îmbogăţească dosarul cu numeroase mărturii şi implicit să o nuanţeze şi să o expliciteze.
Prezenţa militară romană la sud de Dunăre, prin organizarea definitivă a provinciei romane Moesia sub Tiberius, extinderea controlului armat roman pînă la Marea Neagră şi punerea sub supravegherea guvernatorului Moesiei a coastei acesteia pînă la strîmtoarea Kerci, au însemnat practic pentru triburile geto-dacice deschiderea unei noi etape în viaţa lor economică şi militară. Era clar acum că Imperiul îi izolase definitiv de lumea lor sud-dunăreană şi că îi adusese în situaţia potenţială de clienţi ai statului roman.
Pentru a asigura liniştea la Dunărea de Jos, Vespasian creează acea Classis Flavia Moesica, ale cărei rudimente vor fi putut exista chiar înaintea organizării şi instituţionalizării imperiale.
Toate acestea dovedesc că, în politica europeană a Romei, lumea dacică, nu numai prin forţa ei militară şi capacitatea războinică, dar şi prin amplasarea ei geografică, în strategia generală a Imperiului, prezenta, în contextul cronologic respectiv, o primă importanţă. Germanii nu erau la acea dată efectiv ostili Romei. Marcomanii şi quazii, de obicei în perpetuă ostilitate cu legiunile de frontieră, acceptaseră în vremea Flaviilor suzeranitatea Romei şi bineînţeles indemnizaţiile acesteia pentru a servi ca populaţii tampon. Iazigii dintre Dunăre şi Tisa rămăseseră şi ei liniştiţi o vreme, roxolanii însă erau în veşnică agitaţie războinică.
Cauzele profunde ale războiului lui Domitian cu dacii nu pot fi înţelese decît dacă urmărim atitudinea acestora încă de la Augustus şi Tiberius, atitudine caracterizată de o reticenţă sporită şi de o permanentă pregătire de ripostă datorită intrării zonei sud-dunărene în stăpînirea Imperiului.
Atacul dacilor în Moesia din 6 î.e.n. este respins de A. Caecina Severusinfo, iar Res gestaeinfo ale lui Augustus menţionează unul şi mai masiv (exercitus) în anii 11—12 e.n., căruia i s-au opus guvernatorul Pannoniei Cn. Cornelius Lentulus şi Sextus Aelius Catus, comandant al Moesiei (Ripa Thraciae). În afara acestor atacuri directe, dacii se amestecă în tulburările barbarilor de la graniţele Imperiului, tot pe vremea lui Augustus.

Astfel, cu ocazia marii revolte din Germania şi Illyricum, dacii şi sarmaţii invadează Pannonia şi Moesia (9—6 î.e.n.), situaţia devenind atît de gravă încît Augustus declara în Senat că duşmanii sînt la 10 zile de Roma info şi, complet derutat, era pe pragul sinucideriiinfo.
Măsurile luate de statul roman pentru prevenirea sau diminuarea unor astfel de atacuri sînt comune întregii frontiere europene a Imperiului şi nu numai acestei regiuni. Este vorba de strămutarea populaţiilor în spatele unor hotare naturale, uşor de supravegheat. La data amintită Aelius Catus transferă în sudul Dunării un număr de cca 50 000 de geţi info, fapt atestat arheologic prin aceea că aşezările getice din Cîmpia munteană (Popeşti, Zimnicea, Piscul Crăsani) îşi întrerup brusc locuirea pe la începutul sec. I e.n. info.
Însemnătatea tulburărilor dacice din vremea lui Augustus pentru opinia publică romană se reflectă în binecunoscuta formulare horaţiană numquid de dacis audisti?info
Cîndva între 62—66 e.n., în vremea lui Nero, o nouă transplantare de transdanuibieni în Moesia e întreprinsă de guvernatorul acestei provincii, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus info pentru ca la moartea ultimului reprezentant al dinastiei iulio-claudiene, dacii împreună cu roxolanii să treacă clin nou în Moesia după ce, cu un an înainte, în cursul unei alte pătrunderi, măcelăriseră două cohorte. Abia Flavii decid o acţiune de iniţiativă politică şi militară de mai îndelungă perspectivă pentru a se ajunge la o siguranţă în această zonă strategică a graniţelor Imperiului.
Dacă Mitridate VI eliberase oraşele greceşti de presiunile sarmaţilor, nu este mai puţin adevărat că tot el este acela care a contribuit, cum s-a mai văzut, la împingerea acestora spre vest. La începutul domniei lui Augustus iazigii fac incursiuni în Tracia şi în Macedonia (provincie romană). În fluxul continuu spre vest, iagizii sînt împinşi de roxolani, iar aceştia de alani. Cei dintîi sînt stabiliţi pe vremea lui Tiberius (cca 20 e.n.) între Dunăre şi Tisa, teritoriu în care vor rămîne oarecum fixaţi de politica romană. Cei din urmă, adică alanii, îşi intensifică în vremea lui Domiţian presiunea lor asupra roxolanilor care reapar la gurile Dunării mult mai agresivi şi mai numeroşi decît în 69 e.n. Sporirea acestei presiuni se datora rezistenţei pe care regele part Vologeses o opunea alanilor în sud-est, în Transcaucazia, regiune spre care urmau să-şi îndrepte migraţia info.
Respingerea în 69 a roxolanilor din Moesia, dar şi revenirea lor în anul următor, invazie soldată cu uciderea legatului provinciei Fonteius Agrippa, l-au decis pe Vespasian să dea o oarecare atenţie frontierei dunărene, deşi era mai mult preocupat de Germania şi Britannia, reclădind castrul lui Claudius de la Carnuntum şi construind unul nou lîngă Vindobona. Cam la acestea se rezumau măsurile de securitate luate de Roma, la care se adaugă mutarea Legiunii V Alaudae din Germania în Moesia, în primii ani ai domniei lui Domiţian.
Cît de sumare vor fi fost aceste măsuri, ele au avut darul să-i neliniştească pe daci, determinînd aducerea lui Decebal, strateg talentat şi politician abil, în fruntea statului dac, ca succesor al lui Duras (Diurpaneus), într-un moment cînd confruntarea cu Roma devenise inevitabilă. În fapt nu numai aceste măsuri au fost pricina tulburărilor dacice mai recente sau mai vechi, de decenii, ci aşa cum spuneam, întreaga strategie romană la Dunărea de Jos, de la Augustus la Domiţian şi Traian.
Cine priveşte o hartă a expansiunii romane la Dunăre şi în Balcani nu poate să nu-şi dea seama că, mai tîrziu sau mai devreme, frontierele Romei trebuiau duse peste fluviu.
Chestiunea legăturii terestre cu Orientul asiatic se punea în termeni foarte serioşi cum am mai spus, încă de la sfîrşitul Republicii, vreme în care imperiul mediteranean al Romei era orientat mai mult către est decît spre vest, cum va fi în secolele Principatului.
Valea Savei, accesibilă dacilor dunăreni, deţinea o poziţie cheie nu numai sub raport militar sau de comunicaţie, ci şi comercial. Imediat după dispariţia lui Burebista, pentru cîteva decenii circulaţia monetară scade masiv din pricina închiderii căii de pătrundere a comerţului italic pe valea Savei, blocată de războiul romanilor cu iliriiinfo.

Această cale comercială a fost şi va rămîne una dintre principalele magistrale ale neguţătorilor vestici activi în Dacia atît în epoca preromană, cît şi în cea romanăinfo.
Necesitatea trecerii frontierei romane dincolo de Dunăre era cea de strategie globală. Desigur acţiunea nu putea fi întreprinsă de la Regensburg pînă la vărsarea fluviului şi executată astfel nici nu şi-ar fi atins scopul, deşi ar fi desfiinţat marele bulevard al mişcărilor barbare pe care-l constituia malul stîng al Dunării.
Crearea unui pinten, de preferinţă protejat de elemente naturale, ar fi întrerupt continuitatea barbară din stînga Dunării, posibilităţile de coordonare şi alianţă ale duşmanilor Imperiului şi în plus ar fi creat zone adiacente uşor controlabile. Astfel cîmpia Dunării de Jos, cuprinsă între Carpaţi şi Moesia, devenea un intrînd ce putea fi uşor supravegheat şi comandat din sudul Dunării, aşa cum s-a şi petrecut.
Teritoriul iazigilor dintre Tisa şi Dunăre, recte dintre viitoarea Dacie romană şi Pannonia, nu mai constituia o problemă strategică în soluţia schiţată. Marcomanii şi quazii din pătratul Boemiei deveneau dintr-o dată izolaţi în eventualele lor acţiuni, uşurînd sarcina legiunilor Romei, aşa cum s-a şi întîmplat în vremea războiului lui Domiţian cu dacii, după cum se va vedea mai jos.
Episodul domiţianic al ostilităţilor cu dacii începe în 85 cînd aceştia pătrund în Moesia, în adîncul teritoriului ei, şi ucid pe legatul provinciei Oppius Sabinus, poate în jurul localităţii Adamclisiinfo.
Împăratul împreună cu prefectul praetoriului, Cornelius Fuscus, se deplasează în grabă spre teatrul războiului, în vreme ce Legiunea IV Flavia Firma e adusă din Dalmaţia spre a spori la cinci numărul legiunilor din Moesia. Se pare că acum, înaintea expediţiei lui Fuscus în Dacia, Domiţian procedează la împărţirea provinciei Moesia în două, Superior şi Inferior, cu respectiv trei şi două legiuni fiecare, după părerea unor istorici info, iar după a altora, în special a monografuluiinfo domniei ultimului dintre Flavii, împărţirea administrativă şi militară a avut loc în anii 87—88, fiecare nouă provincie fiind apărată de două legiuni.
După ce dacii au fost obligaţi să se retragă din Moesia, în anul 86 e.n., Cornelius Fuscus cu o armată compusă din Legiunea V Alaudae împreună cu unităţi ale altor legiuni din Moesia traversează Dunărea pe un pod de vase spre a pătrunde în interiorul arcului carpatic prin Pasul Vîlcan. Înfrînt şi urmărit de aproape este nimicit împreună cu toată armata. Dezastrul lui Fuscus a fost cea mai mare înfrîngere a Romei de la dispariţia lui Varus şi a legiunilor sale. Numărul morţilor, aflăm de la Orosiusinfo, nici Tacit nu îndrăznise să-l pomenească în Istorii, din patriotism.
Ca urmare a acestor evenimente soldate tragic, Domiţian se pregăteşte în 87 pentru o campanie serioasă împotriva dacilor. În 88, în numele său, Tettius Iulianus înaintează de la Viminacium spre Porţile de Fier ale Transilvaniei, cîştigînd la Tapae o victorie certă asupra lui Decebal.
Chiar în această vreme izbucneşte în Germania revolta lui Antonius Saturninus, iar iazigii, marcomanii şi quazii, pînă atunci în bune relaţii cu Imperiul, ameninţă, între ei înţeleşi, Pannonia.
Pacea cu Decebal, în care s-a văzut o umilire a Romei, este doar o chestiune de tactică eficientă în litera şi spiritul ei, căci regele dac îngăduie lui Velleius Rufus să traverseze cu armata teritoriul statului său pentru a face faţă situaţiei fierbinţi din Pannonia. (ILS, 9200).
În acelaşi timp împăratul, lichidînd revolta lui Saturninus, transferă de pe Rin în Pannonia legiunile I Adiutrix la Brigetio şi XXI Rapax la Aquincum. Iată dar că neintervenţia Daciei obţinută printr-o pace negociată, schimba echilibrul de putere în lumea neromană şi uşura Imperiului, prin spargerea frontului potenţial antiroman, stingerea focarelor de război ce izbucneau la frontierele sale.

În termenii păcii, Decebal restituie numeroşii prizonieri de război fiind în schimb recunoscut de împărat ca rege al dacilor. Subsidiile plătite de Roma, precum şi ajutorul în tehnicieni aveau darul să izoleze pe adversarii Imperiului de masa etniilor transdanubiene, ataşîndu-i interesului statului roman, în final realizîndu-se strategia globală de care vorbeam mai înainte.
Linguşitorii împăratului vedeau în politica acestuia în Dacia o strălucită victorie. Evident era o simplă linguşire, dar nu era nici o pace ruşinoasă cum ne-o prezintă Tacit, acest mare artist al cuvîntului, conştient de puterea explozivă a lui şi de fixarea, în bronzul posterităţii, a gîndului prin vorbă. Faptul că socrul său Agricola, căzut în dizgraţie, nu fusese numit, după succesele din Britannia, la comanda războiului dacic şi mai ales că el însuşi avusese de suferit în timpul persecuţiei senatorilor şi intelectualilor de la sfîrşitul domniei ultimului dintre Flavi, l-au făcut să fie atît de amar şi subiectiv nu numai în aprecierea politicii lui Domiţian dar şi a aceleia a modelului său declarat, ale cărui acte constituiau lectura lui zilnică, Tiberius info. Se pare că tot politica de frontieră a lui Tiberius în Germania, constînd în acordarea de subsidii, l-a inspirat şi pe Domitian în atitudinea lui faţă de daci.
Că Decebal a înţeles în final gestul ca un îndemn la înarmare şi război împotriva Imperiului (şi nu la rezistenţă împotriva altor etnii aşa cum ceruse Roma), e de fapt un corolar al încrederii în forţele sale în urma succeselor armate obţinute cu puţin înainte în Moesia şi Dacia, succese de care Roma se simţise în adevăr lovită.
Raportul Tacit-Domitian, Domitian-Tiberius, Tacit-Tiberius, departe de a-şi fi pierdut interesul pentru istoriografia modernă sau de a fi fost epuizat, în toate consecinţele lui, de monumentala monografie a lui Ronald Symeinfo, îşi păstrează încă pasionante zone de investigaţii pentru cercetătorii întîiului veac al Principatului.

Odată cu venirea lui Traian la cîrma statului roman, războaiele dacice intră în ultima lor fază.
Reacţia senatorială împotriva politicii tiranice a lui Domitian faţă de înaltul corp al Imperiului a atins, după dispariţia împăratului, chiar şi politica sa judicioasă în privinţa frontierelor dunărene şi a dacilor în special. Au fost folosite ca argument politic condiţiile păcii cu Decebal şi subsidiile plătite acestuia pentru a stîrni masele romane şi orgoliul lor împotriva tiraniei dispărute şi spre acceptarea cît mai largă a decretatei damnatio memoriae, ca urmare a atitudinii faţă de aristocraţie a predecesorului lui Nerva.
Spre confirmarea politicii realiste a lui Domiţian la Dunărea de Jos par a veni informaţiile papirului Hunt în sensul că Muntenia şi Moldova de Jos se aflau sub controlul militar al provinciei Moesia Inferior încă dinaintea urcării pe tron a lui Traian, chiar dacă datarea documentului nu se menţine pentru anul 99info.
Dar motivele anexării Daciei erau ele oare numai de domeniul „spălării ruşinii” sau se întemeiau, aşa cum crede C. Daicoviciu info: „pe politica clasei dominante a Imperiului roman de a-şi asigura stăpînirea relativ recentă din Peninsula Balcanică” şi pe „interesul continuei împrospătări a resurselor Imperiului, devenite tot mai neîndestulătoare”?
Motivul „spălării ruşinii” era în fapt doar un pretext de natură propagandistică, cel al asigurării stăpînirii în Balcani, l-am expus nuanţîndu-l şi arătînd că el a preocupat Roma încă de la Augustus şi că în fapt Domiţian este cel care începe să-i dea o rezolvare concretă, politică şi militar strategică.
Cît priveşte îmbogăţirea de pe urma victoriei, a prăzii ca resursă pentru finanţele şubrede ale Imperiului, ideea a fost încetăţenită de J. Carcopino info. Nici Rostovtzeff info, nici Paribeniinfo nu au văzut în prada dacică un adevărat Pactol, care ar fi curs spre Roma şi ar fi vitalizat finanţele Imperiului, în uşoară redresare încă din timpul domniei lui Domiţian. În capitolul precedent noi înşine am arătat inconsistenţa parţială a informaţiei lui Ioannes Lydus, chiar cu corectivul adus de Carcopino.

Dealtfel războaiele lui Traian cu dacii au costat sume imense; drumurile amenajate, podul lui Apollodor, luptele din Dobrogea şi marile mişcări de trupe au fost desigur amortizate prin exploatarea de-a lungul anilor a Daciei. Să ne gîndim însă la intenţia lui Hadrian de a părăsi noua provincie şi la argumentul consilierilor săi de a nu primejdui marea masă de cetăţeni romani aflaţi acolo în plină activitate economică, la avantajul resurselor furnizate în timp pentru recuperarea cheltuielilor nu numai ale războaielor de la Dunăre, dar şi ale campaniei foarte costisitoare dusă de Traian împotriva parţilor, soldată la cîţiva ani cu retragerea completă din teritoriile cucerite, pentru a evalua dacă anexarea Daciei reprezenta în fapt o soluţie rapidă şi eficientă pentru finanţele unui stat ca cel roman. Nu cred că optica aşa-ziselor incursiuni de pradă ale dacilor la sud de Dunăre trebuie transferată asupra raţiunilor Romei în ceea ce priveşte însăşi cucerirea acelor daci.
Este interesant însă, în sensul celor afirmate în paginile anterioare, să relevăm, în afara mobilurilor politice şi strategice generale ale propagandei senatoriale — fapte deja expuse — conjuncturile politicii personale a lui Traian care a redeschis ostilităţile cu Decebal. Iniţiativa i-a aparţinut împăratului. Deja învestit cu toate prerogativele puterii înainte de moartea lui Nerva, Traian, de pe frontiera de la Rin, fără a trece prin Roma (asigură Senatul printr-o scrisoare că nu va executa nici un membru al său) se deplasează la Dunăre unde îşi petrece iarna 98—99. De abia în primăvara anului 99 intră cu modestie în Cetate, pe jos.
Vreme de doi ani el urmează o politică de reconciliere internă, fapt care vădeşte precaritatea moştenirii lăsate de Domitian. Este interesant să amintim, în această ordine de idei, părerea lui E. T. Salmon info care vede în campaniile de cucerire ale împăratului, în afară de o congenitală predispoziţie pentru viaţa militară ale cărei înalte virtuţi le încarna şi în afara raţiunilor politico-strategice amintite, oportunitatea pentru statul roman, ajuns destul de puternic, de a-şi lărgi frontierele spre a-şi asigura posesiunile (aceeaşi politică a imperialismului latin încă din secolul III î.e.n.). Amintita năzuinţă era nutrită atît de Claudius, cît şi de Flavi. Istoricul antecitat vede în hotărîrea lui Traian de a cuceri Dacia deopotrivă şi o măsură pentru a-şi întări poziţia internă prin iniţierea unei viguroase politici externe. Că astfel stau lucrurile ne-o dovedeşte şi bogăţia politicii monetare imperiale, de o varietate iconografică şi de o valoare propagandistică comparabilă, în implicaţiile şi semnificaţiile ei, numai cu cea a lui Augustusinfo.
Cucerirea militară a Daciei se înscrie geografic pe linia de forţă, pe care am urmărit-o încă din secolul I î.e.n., care reprezenta direcţia de pătrundere comercială şi cea de valoare strategică maximă (prin apropierea ei de Italia şi Roma dar şi prin eventuala barare a comunicaţiei terestre a acesteia cu posesiunile orientale) mai ales în ce priveşte transferul de trupe din Europa în Asia şi invers. Şi din acest punct de vedere se explică relevanţa predominant militară a primelor întemeieri urbane romane în teritoriul nou cucerit, precum şi dependenţa directă a provinciei Dacia de administraţia casei imperialeinfo.

În concluzie, credem că putem sublinia o dată mai mult faptul că prin războaiele dacice am înţeles nu numai cel al lui Domiţian şi cele două războaie ale lui Traian, ci toate expediţiile triburilor geto-dacice de la Dunărea de Jos contra forţelor militare ale Romei sau influenţelor ei politice în Balcani.
Astfel, acţiunea pandacică a lui Burebista se îndrepta la sud de Dunăre spre zona sud-vestică a Balcanilor, aşa cum mai tîrziu vor fi îndreptate incursiunile dacilor pînă la Decebal inclusiv.
Cucerirea Sciţiei Mici de către romani şi extinderea controlului lor asupra Munteniei estice şi Moldovei de sud, ca şi dincolo de Delta Dunării confirmă în fapt orientarea tradiţională a teritoriilor amintite.

În consecinţă credem că a reieşit clar diferenţa esenţială dintre opoziţia antiromană a lui Burebista şi cea a dacilor de după el, culminînd cu războaiele lui Decebal. Ideea unui Orient roman în care ar fi renăscut economia elenistică, ar fi fost, după noi, dezideratul lui Burebista. O Dacie abandonată propriului ei destin în lumea barbară înconjurătoare, era realitatea dură a lui Decebal. Între aceşti doi poli a evoluat nuanţat cauzalitatea războaielor dacice.
Rezistenţa înverşunată a lui Decebal şi a dacilor a stîrnit admiraţia şi respectul Romei. Situaţia era însă decisă din punctul de vedere roman, restul fiind doar o chestiune de timp. Traian, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei, a înţeles dramatismul profund al contradicţiei dintre necesitatea unui puternic imperiu şi libertatea unui neam destoinic. De aceea Coloana sa de la Roma, spre deosebire de cea a lui Marcus Aurelius, ca şi Trofeul de la Adamclisi nu sînt monumentele triumfale ale înfrîngerii şi umilirii dacilor, ci ale proslăvirii acelei virtus întru care învingători şi învinşi s-au regăsit o dată mai mult egali în faţa sacrificiului suprem.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500