Arta și arheologie dacică și romană

ARTA MONEDELOR GETO-DACICE

Orice evocare, cît de succintă, a artei traco-dacilor nu se poate dispensa astăzi de atenţia ce trebuie să se acorde emisiunilor monetare ale triburilor geto-dacice. Cercetările numismatice însele, atît sub raport iconografic cît şi de cronologie relativă, au a ţine seama de toreutică, la care se vor referi simbolistica şi imagistica monetară.
Studiile numismatice consacrate emisiunilor monetare ale populaţiilor tracice şi celtice situate la nordul lumii elenice s-au străduit să demonstreze cu perseverenţă şi de multe ori cu bună dreptate că monedele în chestiune erau imitate sau inspirate de modele greceşti atît în ce priveşte iconografia, cît şi sistemul lor ponderal. Pentru lumea celtică aceste concluzii sînt în mare măsură valabile încă şi astăzi.
Despre monedele geto-dacice însă, studiile mai vechi şi mai noi au încetăţenit păreri care converg către două teze: pe de o parte ele diferă, sub raport iconografic şi stilistic, de emisiunile celtice atunci cînd se inspiră din modelele greceşti sau pur şi simplu le imită, iar pe de altă parte, confruntate direct cu aceste modele, pun în evidenţă existenţa unei serii monetare autohtone, originală ca iconografie şi stil şi cu totul diferită de acele serii de imitaţie.
Lui Constantin Moisil îi revine întîietatea sublinierii caracterului distinctiv şi original al emisiunilor geto-dacice, în ansamblu, faţă de marea masă a monedelor celtice, fapt preluat, verificat şi adîncit de numeroase cercetări ulterioare, româneşti şi străine. Toate aceste cercetări îşi găsesc ecoul într-o recentă lucrare a lui Constantin Predainfo care are însemnatul merit de a fi adunat şi ilustrat un foarte mare număr de monede geto-dacice, clasîndu-le într-o manieră mai mult tributară opticii tradiţionale decît deschisă către puţinele dar importantele izvoare iconografice ce ar fi nuanţat-o şi potenţat-o într-un chip creator. Voluminoasa lucrare este însă un practic compendiu al numismaticii geto-dacice fără de care cercetătorul de astăzi nu se poate descurca într-un material la prima vedere stufos şi rebarbativ. Insistăm asupra meritelor cărţii, faţă de care inerentele lipsuri nu pot fi decît minore info, pentru că bogăţia materialului şi înregistrarea tuturor teoriilor şi ipotezelor scuteşte pe cel ce vrea să schiţeze o nouă interpretare de întreg bagajul pe care orice disciplină ştiinţific constituită îl poartă în dosarele ei.
Astfel, ceea ce avem a expune în paginile de mai jos se dispensează de datele pe care cititorul dornic de amănunt şi preciziune le poate cu uşurinţă afla în lucrarea lui C. Preda.
De fapt, abordarea noastră se face din punctul de vedere al istoriei artei ca parte constitutivă a istoriei generale şi de aceea vom da prioritate argumentelor celei dintîi, în convingerea că vom obţine dovezi pentru cea de-a doua.
Parcurgînd vastul material monetar emis de triburile geto-dacice, se desprind cîteva caracteristici generale ale acestuia:
a) Din punct de vedere iconografic există tipuri care nu imită monedele greco-macedonene şi nici alte monede de largă circulaţie în lumea greacă clasică sau elenistică.
b) Imitaţiile după monedele greco-macedonene se împart în două mari grupe stilistice: 1. imitaţiile propriu-zise, în cadrul cărora se năzuieşte la o redare cît mai fidelă a prototipului, mergînd pînă la copierea legendei fie din spiritul fidelităţii iconografice, fie din cel al unei conştiente intenţii de substituire a originalelor unei monede de mare prestigiu economic cu exemplare cît mai asemănătoare — şi 2. imitaţiile care în fapt se inspiră numai din prototipurile monetare amintite, păstrîndu-le elementele deosebitoare esenţiale, cum ar fi cununa de laur a lui Zeus, dar fără intenţia de a le copia aidoma. În cazul ambelor categorii de imitaţii funcţionează principiul amintit în capitolul precedent şi anume că „filiaţia unui prototip aparţinînd unei arte istorice se stilizează, se abstractizează, se «barbarizează» cu atît mai mult cu cît piesa respectivă este cronologic mai îndepărtată de prototip”.
c) Dat fiind faptul că în vestul Daciei populaţiile autohtone au fost în contact îndelungat cu triburile celtice, în emisiunile localizate în aceste regiuni se observă o preponderenţă şi o penetraţie stilistică celto-dacică deosebit de revelatoare pentru studiul emisiunilor monetare ale ambelor etnii, dacică şi celtică. Mai mult încă, trăsături stilistice celtice sau celtizante se pot observa pe diverse tipuri monetare descoperite în adîncul teritoriului dacic.

Ele pot fi reflectarea pe plan numismatic a existenţei enclavelor celtice în interiorul arcului carpatic, enclave care, aşa cum se ştie, au fost asimilate de marea masă a triburilor dacice.
d) Un principiu al numismaticii generale este cel care postulează preeminenţa cronologică a monedelor cu flan (pastilă monetară) mic faţă de cele cu flan mare în cadrul aceleiaşi categorii ponderale (tetradrahme sau dublii stateri). Cîteva emisiuni monetare dacice, pe care le vom lua în discuţie mai jos, prezintă această caracteristică tehnologică.
e) Tezaurele sînt în general monotipe; ele sînt alcătuite fie din monede de acelaşi fel, fie din piese care marchează faze evolutive de schematizare a tipului primordial. Puţine sînt tezaurele compuse din monede succedanee ale diferitelor capete de serie. Şi mai puţine sînt cele în care figurează monede emise de cetăţile greceşti sau de basileii elenistici.
Ţinînd seama de mai sus expusele caracteristici generale ale peisajului monetar al Daciei preromane, am conceput în urmă cu peste un deceniu şi jumătate info, un nou sistem de abordare a acestui abundent material, atît de complex şi de bogat în informaţii, raportîndu-ne permanent la tot ce se cunoaşte despre imagistica populaţiilor traco-dacice. În clasificarea de ansamblu a monedelor geto-dacice, cît şi în cea de amănunt a fiecărei serii în parte ne-am folosit de o metodă nouă de mare randament, despre care ulterior am avut dubla satisfacţie de a afla că am fost primul care a constituit-o şi aplicat-o, pe de o parte, iar pe de alta că această metodă gîndită şi pusă în practică în mod independent şi de J. B. Colbert de Beaulieuinfo s-a dovedit, de asemenea, eficace în rezolvarea tipologiei ansamblurilor monetare celtice. Cercetătorul francez i-a dat şi un nume: metoda haracteroscopică sau haracteroscopie (de la gr. haraktér, stanţă monetară), ea constînd atît în stabilirea caracteristicilor esenţiale stilistice ale unui grup de stanţe cît şi în clasarea geografică a monedelor, în funcţie de frecvenţa stanţelor într-o anumită regiune. În felul acesta clasificarea nu e numai stilistică şi geografică, ci şi cronologică, avînd o structură deschisă, în care-şi pot afla locul şi tipurile necunoscute ale viitoarelor descoperiri, asemenea, într-un fel, tabloului lui Mendeleev.
Clasificarea pe care am propus-o cu mulţi ani în urmă, folosindu-ne tocmai de noua metodă de la care de fapt am pornit, a fost, cum era şi normal, primită cu destule rezerve, dar, lucru semnificativ, deseori citată nu pentru a i se opune contraargumente, ci pentru a i se sublinia caracterul eretic, în vreme ce implicaţiile ei colaterale, pe care noi înşine le studiasem în lucrările deja publicate info, erau tot mai des acceptate şi folosite ca idei dintotdeauna aflate în instrumentarul comun al cercetării.
Am socotit astfel că totalitatea monedelor geto-dacice, descoperite pe teritoriul României sau în afara hotarelor ei, în regiunile locuite de traco-daci, se împarte în trei mari serii: seria autohtonă, seria de imitaţie şi seria de influenţă.
Am numit serie autohtonă, seria cu iconografie monetară autohtonă în sensul în care, fără excepţie, cercetările numismatice de pînă acum nu au putut stabili vreun prototip străin pentru cele trei tipuri care o compun. Oricît s-ar încerca invocarea aversurilor unor monede greceşti sau romane care să fi servit de model respectivelor tipuri, în final se recunoaşte imposibilitatea imitării unor astfel de monede, fie că ele nu există, fie că emise în serii mici, de bronz, nu au putut ajunge pînă în ţinuturile geto-dacilor info.
Tipurile care alcătuiesc această serie autohtonă sînt: tipul numit de noi în mod convenţional „Bendis”, dar cunoscut sub numele de Amfipolis-Larissa, avînd pe avers reprezentarea din faţă a unei figuri feminine care înfăţişează, credem cu toată convingerea acest lucru, pe zeitatea traco-dacică Bendis.
Al doilea tip al seriei este cel căruia i-am spus „cap de divinitate masculină cu dublă faţă” pentru că pe aversul monedelor respective se află această reprezentare. El este cunoscut sub numele de tip ianiform. Este de subliniat nuanţarea „cap cu dublă faţă” şi nu dublu cap deoarece spre deosebire de toate reprezentările cunoscute în lumea greco-romană unde cele două capete sînt adosate pe linia care marchează partea din spate a lor, în zona coborîtoare a curburii creştetului, monedele dacice în chestiune prezintă de fapt un singur cap cu două feţe, racordarea acestora făcîndu-se în intervalul urcător al liniei profilului creştetului.

Celui de al treilea tip i-am dat numele de „Jiblea pandacic”, el fiind cunoscut mai înainte sub denumirea de „Prundul Bîrgăului”, după localitatea năsăudeană unde a fost, cu decenii în urmă, descoperit primul tezaur de astfel de monede. În urma publicării tezaurului de la Jiblea—Călimăneşti info, unde a apărut în număr mare, C. Preda info i-a spus tipul „Prundu-Jiblea”. Menţinem denumirea dată cu atîta vreme în urmă deoarece ea pare din ce în ce mai justificată. Sîntem informaţi că o monedă de acest tip a apărut de curînd în împrejurimile Tulcei, descoperită într-un strat arheologic. Pe de altă parte succedaneele lui, mai timpurii sau mai tîrzii, în număr deocamdată mai mic sau mai mare, se găsesc pe ambele versante ale Carpaţilor, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Pe aversul monedelor se află un cap masculin spre dreapta, fără cunună de lauri.
Seria de imitaţie cuprinde, în viziunea noastră, aşa cum am mai spus, imitaţii care năzuiesc, cu mijloace reduse, către o copiere fidelă (28/a,b)şi imitaţii pentru care prototipul este numai o sursă de inspiraţie (28/e; 29/c). Din rîndul tuturor acestora cităm imitaţiile de diverse grade ale monedelor lui Filip II (28/c,d; 29/a,b), Alexandru cel Mare (29/d,e), Filip III sau imitaţiile combinate ale monedelor lui Filip II şi Alexandru cel Mare etc.
Seria de influenţă înglobează toate tezaurele monetare ale zonei limită daco-celtice din Banat pînă în nord-vestul ţării. În cadrul acesteia se pot studia şi nuanţa cu mare precizie interferările, (30/a,b) reperabile la nivel stilistic, între cele două etnii. Deşi E. A. Bielz şi C. Moisil, la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul celui actual, considerau, pe bună dreptate, de origine locală geto-dacică, respectiv unele, iar cel din urmă toate tipurile monetare din Dacia, V. Pârvan nuanţa observaţia (care, în optica unor cercetători de azi, a căpătat o pondere exagerată) că deşi monedele din Dacia sînt creaţii getice ele conţin „elemente sudice, trecute prin mîini celtice şi cu mijloace tehnice inspirate de la celţi. Geţii au învăţat de la celţi arta de a bate monedă proprie” info.
Există în istoriografia contemporană, atît arheologică cît şi numismatică, o anumită tendinţă celtizantă care depăşeşte cu mult documentaţia reală, arheologică, de la care porneşte. După cum se ştie, unele triburi celtice au convieţuit cu dacii în partea de vest şi nord a teritoriului României, de pe la începutul veacului III î.e.n. pînă la jumătatea secolului II î.e.n., cînd ele au început să fie asimilate de elementul autohton, deşi nici un izvor literar antic nu menţionează direct numele triburilor care au pătruns în acele părţi ale Daciei. Săpăturile efectuate într-un cimitir celtic de la Ciumeşti, judeţul Satu Mare, se pare că l-au îndreptăţit pe Vlad Zirra info să găsească influenţe celtice în teritorii şi în categorii de materiale îndepărtate de locurile şi obiectul concret al cercetărilor sale. I. H. Crişan, la rîndu-i, tinde să acorde o tot mai mare importanţă prezenţei celtice în Transilvania şi consecinţelor ei în ce priveşte cultura materială şi spirituală a triburilor dacice info, în urma săpăturilor din cimitirul celtic de la Fîntînele, judeţul Bistriţa-Năsăud, folosit deopotrivă şi de daci, aşa cum par să indice cele 80 de morminte de incineraţie în urnă.
Ţinînd seama de toate acestea cît şi de descoperirile izolate considerate celtice de către bibliografia de specialitate mai veche şi neverificate în sensul apartenenţei lor etnice în lumina cunoştinţelor de astăzi, C. Preda în Consideraţiile generale ale cărţii sale (pp. 417—423) aplică etniconul „celtic”, majorităţii covîrşitoare a emisiunilor geto-dacice din Banat, Transilvania şi Moldova, cele din Oltenia, unde, ne spune autorul, s-au descoperit mai puţine urme celtice decît în alte regiuni, fiind bătute şi ele sub aceeaşi preponderentă influenţă celtică creatoare.
Reţinem din concluziile cărţii lui C. Predainfo o idee interesantă, întemeiată pe o ipoteză a lui Pârvan, care la rîndu-i se baza pe un text din Trogus-Justinus (XXXV, 1), şi anume că în urma înfrîngerii suferite la Delfi în 278 î.e.n. de către celţii lui Brennus şi a sinuciderii sale, o parte din ei s-ar fi întors la cei lăsaţi de şeful lor de-a lungul hotarelor dacilor. C. Preda îşi explică în felul acesta „caracterul pur grecesc al imitaţiilor de tip macedonean din nordul şi vestul Daciei”. Pe lîngă caracterul „pur grecesc” al imitaţiilor în chestiune, noi am menţiona şi am completa că ele sînt de fapt „imitaţii de gradul I”, foarte proaspete, în care pot fi distinse, prin comparaţie cu imitaţiile cele mai vechi din restul lumii celtice, o serie de trăsături stilistice care trădează universul spiritual al dacilor.

Revenim însă la „celtizarea” cvasitotală a monedelor geto-dacice. C. Preda socoteşte că sînt de origine sigur dacică numai acele tipuri care nu comportă simboluri şi contramărci. Simboluri ca protoma de cal, lupul, mistreţul, pasărea, capul uman, pentru că apar şi pe monedele celtice sînt socotite exclusiv celtice şi deci monedele descoperite în Dacia cu aceste simboluri, sînt celtice. Monedele contramarcate sînt considerate, de asemenea, celtice pe temeiul că celţii obişnuiau să-şi contramarcheze într-un anume fel unele piese, în vreme ce geto-dacii nu atinseseră nivelul mental şi tehnic pentru a o faceinfo. Astfel toată monetăria geto-dacică din faza veche, cum o denumeşte C. Preda, adică pînă către 150 î.e.n., ar fi de inspiraţie iconografică, tehnologică şi instituţională celtică. Dacilor le rămîn emisiunile tîrzii din Muntenia, extinse pe opt decenii, după care monetăria locală încetează.
Împotriva acestui celtism numismatic au pledat apropierile noastre cu tezaurele toreutice getice, cu ceramica dacică pictată şi cu simbolistica lor, apropieri rămase fără valorificare sau ecou în prima mare lucrare de sinteză asupra monedelor geto-dacilor. Publicarea statuetelor de lut geto-dacice de la Cîrlomăneşti, judeţul Buzăuinfo, datînd din mijlocul sec. II — mijlocul sec. I î.e.n., confirmă constatările pe care le avansasem.
Plastica în teracotă de la Cîrlomăneşti, unde Mircea Babeş ne asigură că ar fi funcţionat şi un atelier monetar, e drept că mai tîrzie cu aproape un secol de momentul de vîrf al emisiunilor dacice din „prima fază”, adică de la mijlocul secolului III î.e.n., dar nu mai puţin elocventă deoarece era de natură cultuală ca şi valoarea simbolurilor de pe monedele respective ce o preced cronologic, prenumără între exemplarele numeroase ce o ilustrează statuete şi fragmente de statuete de lupi, mistreţi, păsări, cervidee, capete de animale neidentificate şi statuete antropomorfe ecvestre (37/a,b,c; 38/a, b). Toate acestea figurează atît pe monedele dacice din secolul III î.e.n., cît şi pe plăcile din tezaurul de la Letniţa (24/e, f; 25/b) pe care în capitolul anterior îl datasem conjectural către mijlocul secolului II î.e.n. sau chiar în prima jumătate a lui.
Fără să fi accentuat legătura cu acest important tezaur traco-dacic şi nici cu monedele despre care am amintit, Mircea Babeş, descoperitorul şi editorul plasticii zoo- şi antropomorfe de la Cîrlomăneşti, „celtizează” şi el sursa de inspiraţie a figurinelor de lut, deşi se referă deseori la semnificative piese ale toreuticii traco-getice sau la produse greceşti descoperite în mediul tracic, cum ar fi statuia de bronz în mărime naturală a unui mistreţ (38/d), aflată în mormîntul tracic de la Mezek.
Ampla paranteză pe care am deschis-o în legătură cu seria de influenţă a intenţionat doar să reliefeze unele aspecte flagrant exagerate ale celtismului ce caracterizează de la o vreme încoace optica interpretativă a cercetării româneşti de specialitate. Dorim să precizăm, dacă mai este nevoie, că descoperirile celtice pe teritoriul României sînt o realitate arheologică, în vreme ce celtismul exegetic este o forma mentis ale cărei cauze sînt uşor decelabile în formaţia intelectuală şi resursele spirituale care o generează.
Celtismul este o teorie ştiinţifică închisă, adică o teorie care explică numai o parte a realităţii istorice. În momentul cînd prin această teorie ştiinţifică închisă se intenţionează explicarea globală a fenomenelor dintr-un anumit domeniu de cercetare, cum este numismatica geto-dacică, ea devine o paradigmă exegetică eronată, care frînează progresul disciplinei în general şi falsifică cel mai adesea interpretările de amănunt.
Vorbind în cuprinsul acestui capitol despre arta monedelor geto-dacice, ne vom referi numai la tipurile seriei autohtone şi la succedaneele acestora, care se eşalonează pînă la sfîrşitul emisiunilor dacice. Vom avea astfel doar o felie diacronică a ansamblului peisajului monetar, nu mai puţin elocventă însă prin aceea că ea reprezintă ce e mai semnificativ şi mai autentic dacic atît ca iconografie cît şi ca modalităţi de realizare a imaginilor.
Totalitatea numismaticii geto-dacice, abordată şi clasată cu ajutorul metodei haracteroscopice, o vom expune, în interpretarea şi cronologizarea la care ne-au dus cercetările, în anexele unei viitoare lucrări.

Înainte însă de a trece la discutarea seriei autohtone despre a cărei iconografie spuneam că este originală, va trebui să precizăm, pînă a ajunge la argumentul final al cărţii, conceptul de originalitate în cadrul unei arte anistorice, protoistorice. Se ştie că nimic nu apare ex nihilo. Nici o creaţie, inclusiv creaţia de artă, nu apare ruptă de realitatea naturală, conform principiului reflectării, la care se raportează în egală măsură ca şi la realitatea artistică însăşi. Pentru lumea greco-romană noţiunea de mimesis (imitaţie) constituie fundamentul filosofic al teoriei artei. În capitolele II şi V ale acestui volum am văzut cum se produc imitaţiile după prototipurile elenice şi în ce constă originalitatea unor atari imitaţii, cum în mediul geto-dacic, paralel cu respingerea antropomorfismului grec, se înfiripă o artă antropomorfă locală.
Avem acum a nota un alt aspect al originalităţii în copierea unui prototip greco-roman: acela al valorii simbolice spirituale ce i se acordă, cu alte cuvinte a sensului interpretării iconografice. Opţiunea în alegerea unui prototip sau altul este rezultatul unei afinităţi elective. Dacă despre această afinitate electivă se poate mai puţin vorbi în privinţa imagisticii decorative, aşa cum ne avertiza Paul Jacobsthal, în ceea ce priveşte imagistica monetară, lucrurile stau cu totul altfel.
Moneda în lumea greacă şi în cea tracică, deci şi geto-dacică, reprezenta un simbol, concomitent şi înainte de a fi un instrument de schimb. Sîntem convinşi că şi monedele bătute de populaţia din Dacia, în special de geţii din Cîmpia Dunării şi din zona subcarpatică, erau şi un simbol sacru al puterii şi credinţelor lor, pe lîngă „o formă practică, numoidală a mărfii metal” aşa cum presupunea C. Daicoviciu, cînd se gîndea la structura monotipică a multora din tezaurele de monede dacice, în special timpuriiinfo.
Chiar dacă s-ar obiecta că la începuturile baterii monedei la geto-daci tipurile erau restrînse ca număr şi că deci componenţa tezaurelor nu putea fi variată, nu este mai puţin adevărat că tezaurizarea în sine ar trebui privită în acea vreme, avîndu-se în vedere şi valoarea de simbol sacru al monedelor, drept un act sacral pe lîngă cel profan, de punere la adăpost a unei valori materiale.
Cînd vorbim de originalitatea şi caracterul autohton al unei imagini monetare căreia nu-i găsim un prototip numismatic în lumea greacă, vom avea în vedere faptul că acea imagine monetară nu e ţinută să reproducă sau să confere valoare simbolică autohtonă unei imagini prototip din chiar categoria respectivă de monumente, recte pe aversul sau reversul seriilor monetare. Se pot reproduce în chip emblematic imagini-simbol aflate în rîndul diverselor reprezentări sacre, într-o religie care, chiar dacă am mai crede astăzi că era aniconicăinfo, putea admite, ca urmare a contactelor ei cu o mare cultură, reprezentarea simbolică şi individualizarea antropomorfă a forţelor şi entităţilor divine (cazul gallilor sub influenţa romană, interpretatio romana).
Ca urmare a aceloraşi contacte cu o mare cultură, e vorba de cultura greacă, chiar dacă aceste contacte au funcţionat prin intermediul tracilor sudici cu care se înrudeau şi care le-au transmis şi ei (cum se va vedea) unele din propriile lor imagini-simbol, geto-dacii, graţie meşterilor traci sau autohtoni care şi-au făcut ucenicia în ateliere greceşti din sudul Traciei ori din insulele tracice din nordul Egeii, au trecut la reprezentarea simbolică antropomorfă a panteonului lor aflat, aşa cum ne lasă să înţelegem Herodot, în continuă structurare, ca dealtfel toate sistemele religioase ale antichităţii.
Vor fi reproduse deci ca embleme primele monede ale acestora în egală măsură chipuri sculptate în lemn sau piatră sau realizate în metal, prin cizelarea acestuia, monumente ce nu s-au descoperit încă în zonele noastre dar despre care avem ştiinţă fie prin toreutica traco-getică, fie prin analogii din lumea celtică.
Creaţia artistică este rezultatul nu numai al unor afinităţi elective în alegerea modelului sau temei, ea este nu numai mimetică în ordinea ideatică sau materială a structurării operei, ci şi interpretativă, într-un fel în care o artă preistorică ne lasă cu greu să-i pătrundem sensul dacă nu solicităm în acest scop totalitatea informaţiilor posibile, de natură etnologică, mitologică, istorică şi arheologică.

Desigur că din punctul de vedere al artei monetare, primele emisiuni ale geto-dacilor, cele din seria autohtonă, sînt tributare meşterilor traci care la rîndu-le lucrau în mediul artistic al iradierii elenice. Or tocmai faptul că două din tipurile cu iconografie autohtonă nu reproduc imagini aflate pe monedele greceşti sau tracice, dar vădesc sub raport artistic puternica tradiţie a antropomorfismului grec, ne îndeamnă să credem o dată mai mult în valoarea simbolică cultuală autohtonă a emblemelor lor.
Cînd se refuză a se vedea în imagistica primelor monede dacice o creaţie interpretativă, apelîndu-se la prototipuri inexistente pe care să le fi copiat mai mult sau mai puţin fidel, se forţează intrarea realităţii obiective în paradigme exegetice subiective, falsificînd-o fără a o putea desfiinţa.
Tipul Bendis (30/ c, d), numit astfel în mod convenţional, dar pe care literatura mai veche şi mai nouă îl cunoaşte ca Larissa-Apolo-Amfipolis info. Tezaure şi descoperiri izolate au apărut în centrul şi sudul Olteniei, chiar peste Dunăre, în Bulgaria (la Vidin), în Banat şi la nord de Mureş, la Şilindia (un tezaur); de asemenea, monede izolate la Braşov şi Costeşti.
Pe avers, cap feminin (credem noi), din faţă, iar pe unele piese uşor întors spre dreapta. Pe revers, călăreţ sumar redat, spre dreapta sau stînga pe unele monede, sub cal, simbol ramură. Multe exemplare au flanul mic, gros, iar reversul uşor concavizat. Pe avers capul este de multe ori încadrat de un cerc perlat discontinuu deoarece stanţa nu e centrată pe flan; acelaşi cerc pe reversul cîtorva piese din tezaurul de la Hinova.
Diametrul mic, grosimea flanului şi aspectul uşor concav al reversului pledează pentru o tehnologie monetară mai veche. Aversul a avut în vedere genul de monede greceşti cu figura umană sau animală redată din faţă. Această manieră de reprezentare pe avers, cu exemplare strălucite în arta monetară greacă ca cele de la Regium (445—435 î.e.n.), Catana (415 î.e.n.), Clazomene (370 î.e.n.) realizate de Teodotos şi înfăţişînd capul lui Apolo şi, în fine, emisiunile Larissei (în Tesalia), ale Amfipolis-ului (în Tracia) şi ale Histriei (43/a, b), este folosită în a doua jumătate a secolului V î.e.n. şi în prima jumătate a celui următor, renunţîndu-se la ea din pricina rapidei deprecieri artistice şi ponderale a monedei, datorată tocirii altoreliefului.
Că aversul tipului Bendis reprezintă un cap feminin din faţă ne confirmă următoarele analogii din toreutica traco-dacică: a) coafurile personajului feminin reduplicat (sau ale celor două personaje feminine şezînd) de pe ritonul de la Poroina (6/b, c), databil în a doua jumătate a sec. IV î.e.n. sau chiar la sfârşitul acestuia — cărora D. Berciuinfo le remarcă particularitatea tracică a cărării pe mijloc şi a cozilor lăsate pe umeri prin asemănarea cu coafura unei aplice de aur cu capul Gorgonei, descoperită în Golemata Moghila de la Duvanliinfo; b) coafurile personajelor feminine de pe fibulele cu mască şi falerele descoperite în Transilvania şi la Bălăneşti (18/c; 19/a), Galice, Iakimovo (19/b, d) etc.; c) coafura absolut identică de această dată, în sensul unor mase capilare strînse pe frunte în „cîrnăciori” din care pleacă lateral două cozi, a întreitei reprezentări feminine ca motiv repetat în decoraţia unui fragment de cupă de tip „delian” (fig. 12; 38/c) descoperit la Popeştiinfo. Ultimele două analogii aparţin sfîrşitului sec. II î.e.n., sec. I î.e.n. şi începutului celui următor.
Am crezut de cuvinţă să numim Bendis această zeitate feminină, al cărei cap este reprezentat astfel, deoarece Bendis este o cunoscută divinitate tracică info, cu un cult şi templu chiar la Pireu info şi cu mai multe reprezentări în lumea tracică sud-dunăreanăinfo.
Ne-am gîndit că în spaţiul intracarpatic ar putea fi indicii ale cultului ei bustul de bronz (20/b) de la Piatra Roşie (socotit de către unii cercetătoriinfo drept celtic împreună cu masca de bronz masculină — 20/a — descoperită la Ocniţa) şi medalionul de lut ars de la Sarmizegetusa, care reproduce un denarius serratus cu bustul Dianei spre dreapta (emis în 80 î.e.n.).
În lumina celor spuse mai înainte, tocmai acest medalion de lut care este o interpretatio romana a unui numen autohton confirmă caracterul local al bustului feminin de bronz de la Piatra Roşie şi îl identifică iconografic, căci Bendis este echivalentul tracic al Dianei latine.

Reversul tipului Bendis înfăţişează un călăreţ în trap spre dreapta sau stînga, de cele mai multe ori însă spre stînga. Trupul călăreţului este foarte sumar tratat, în vreme ce calul se bucură de integritatea reprezentării plastice realizată aproape totdeauna cu dezinvoltură şi chiar virtuozitate, ceea ce vădeşte o lungă observaţie a comportamentului şi mişcărilor acestui animal atît de îndrăgit de traco-daci.
Figurarea călăreţului, mai mult sau mai puţin stilizat, pe cvasiunanimitatea monedelor geto-dacice, a fost şi continuă a fi unul din argumentele forte ale paradigmei exegetice conform căreia toate acestea ar fi imitaţii ale monedelor greco-macedonene. Astăzi, cînd cunoaştem mult mai multe despre iconografia toreutică a traco-dacilor decît în 1920 cînd C. Moisil îşi scria articolul despre Monedele dacilorinfo (tezaurul de la Agighiol, descoperit în 1931, a fost publicat abia în 1969 de către D. Berciu, concomitent în Germania şi România, în volumul Arta traco-getică), cînd numeroase piese jalonează, după cum s-a văzut în capitolul precedent, arta prelucrării metalului de către traco-daci din sec. V î.e.n. pînă în sec. I î.e.n., demonstrînd incontestabila continuitate a acesteia, nu mai putem invoca imaginea unei călăreţ drept dovadă a susnumitei imitaţii monetare decît în cazul cînd această imitaţie este confirmată şi de alte indicii care lipsesc în cazul special al tipului Bendis în discuţie.a
Personajul masculin călare de pe reversul acestui tip îşi găseşte corespondenţe iconografice pe piesele de la Agighiol, de la Letniţa (24/e, f; 25/b), pe paharul din Colecţia Severeanu (25/d; 27/a,b; 50/b), în statuetele de la Cîrlomăneşti, pentru a nu cita decît numai cîteva din exemplele cunoscute.
El reprezintă poate o divinitate războinică avînd în vedere faptul că este mereu figurat pe piesele toreutice, aruncînd o lance. Scutul (?) fragmentar şi braţul drept ridicat (rupt) al unei statuete de la Cîrlomăneşti par a sugera odată mai mult caracterul războinic al acestei divinităţi, alături de redarea ei pe plăcile de la Letniţa şi apoi, mai tîrziu, în epocă romană, în binecunoscuta interpretatio a „cavalerului trac”, pe numeroasele basoreliefuri omniprezente la sud de Dunăre, cît şi în Dacia.
Am amintit încă o dată plăcile de la Letniţa pentru a le pune profilele masculine în legătură cu capetele de lut ars de la Cîrlomăneşti (37/a, b) şi cu masca de bronz (20/a) de la Ocniţa. Mircea Babeş vede în părul scurt, în nasul acvilin şi în bărbia împinsă înainte argumente ale celtismului. Părul scurt, tăiat drept pe ceafă ca şi redarea bărbiei este aidoma detaliilor respective de pe plăcile de la Letniţa. Masca de la Ocniţa are însă nasul drept; în plus consemnează o pieptănătură a părului pe frunte specifică mediului tracic. Publicarea ei de către D. Berciuinfo care a descoperit-o în săpătură, va înlesni în viitor mai circumstanţiate comentarii stilistice asupra-i. Oricum, nasul acvilin (31/e) nu poate fi o dovadă peremptorie a preexistenţei unui model celtic al figurinelor de la Cîrlomăneşti.
Cît de bine se ştie, în ordinea acestor reprezentări, ce este celtic şi cît de repede se celtizează în consecinţă ceea ce ar trebui mai înainte analizat cu rigoarea şi disciplina morfologiei stilului, ne lămureşte etichetarea ca atare a unei descoperiri fortuite de la Prundul Bîrgăului, locul eponim în care s-a găsit primul tezaur monetar dacic de tipul, numit de noi, „Jiblea pandacic” pe care îl vom discuta mai jos. Este vorba de un cap de bărbat cu barbă info realizat în ronde-bosse în tuf vulcanic, scobit în zona creştetului pentru a servi drept recipient (?). Acest profil „celtic” nu are nici bărbie proeminentă, ci dimpotrivă, nici nas arcuit, ci barbă şi, se pare, o abundentă masă capilară a coafurii. Lăsînd deoparte faptul că ar putea fi o realizare modernă a ciobanilor de prin partea locului ca şi alte asemenea capete ce ne-au mai fost semnalate, lucrate în aceeaşi rocă vulcanică lesne de tăiat cu cuţitul, nu trebuie scăpată din vedere nici ipoteza originii feudal tîrzii a acestor piese des întîlnite în lapidariile din Transilvania şi folosite ca decoraţie exterioară a clădirilor seniorale din sec. XVII—XVIII.
Tipul cap de divinitate masculină cu dublă faţă, numit de noi aşa pe temeiul precizării iconografice mai înainte desluşite, este în general cunoscut (30/e,f) sub numele de tip „cu cap ianiform” info. Pe revers figurează în mod constant călăreţul în trap spre dreapta, realizat de cele mai multe ori într-un fel sumar, cu amănuntul, deseori subliniat de gravorul matriţei monetare, al panaşului coifului marcat printr-o linie sinuoasă amplă. Cîteva piese au imaginea aversului înconjurată de un cerc perlat. Cîmpul reversului este uşor concav, iar unele exemplare, datorită flanului care depăşeşte matriţa, au aspect incus (adîncit prin batere).

Aria de răspîndire a tipului este limitată, descoperirile concentrîndu-se mai ales în nord-estul Olteniei, ele depăşind, ca monede izolate, şi linia Dunării (Vidin şi Turtucaia).
Caracteristică pentru capul cu dublă faţă de pe avers este calota lui superioară, din centrul căreia părul este pieptănat radiar spre margini. Incidenţa liniei de bază a calotei cu liniile curbe ale celor două frunţi formează un triunghi isoscel concav cu trasaj care diferă de la stanţă la stanţă. Unicitatea calotei, comună ambelor feţe, pledează pentru conceperea ansamblului ca un singur cap. Privit frontal, capul cu două feţe pare să prezinte şi o a treia figură care nu mai e umană, ci bestială. În tot cazul, prin capul cu două feţe, cu o singură calotă superioară, se subliniază atît unitatea în care se topesc aspectele opuse ale dualismului cît şi sorgintea unică a acestuia.
Semnificaţia amintitului avers monetar a constituit o preocupare pentru acei numismaţi care au vrut să subînţeleagă, pe drept cuvînt, un substrat şi o raţiune cultuală dincolo de reprezentările, originale sau inspirate după vreun model, ale tipurilor monetare dacice. S-a presupus deci că cele două feţe ale capului „ianiform” ar reprezenta dubla natură a lui Zeus info, uraniană şi htoniană. Pe acesta linie, căreia, după cum se va vedea, i se vor alătura şi alte temeiuri, afirmasem cu ani în urmă că dubla faţă a capului reprezintă dubla natură solară-htonică a lui Zalmoxis-Gebeleizis info.
Este posibil ca prototipul îndepărtat al acestei emisiuni să-l fi constituit dublul cap de Silen al triobolilor emişi la Tasos info între 411—350 î.e.n. (31/a, b). Evident, moneda respectivă, de nominal mic, nu a circulat pînă prin părţile Olteniei de astăzi. Meşteri monetari traci la care apelau probabil şefii triburilor getice au putut vehicula însă un atare model pe tema căruia să caute mai multe variante, alegînd-o pe aceea care corespundea cel mai bine şi traducea cel mai fidel ambianţa cultuală şi etnică pe care urma să o reprezinte simbolic.
Dacă susţinătorii fără rezervă ai celtismului în Dacia văd numismatica acesteia, dincolo de valoarea reală a influenţelor reciproce, tributară într-o măsură covîrşitoare tehnicii monetare celtice, noi afirmăm cu toată convingerea că emisiunile seriei autohtone au stat sub semnul artei tracice a baterii monedei. Indiciile, stilistice în primul rînd, ale acestei situaţii de fapt le vom analiza ceva mai departe.
Nu credem însă a fi incompatibilă cu mediul getic figurarea unui cap cu dublă faţă. Dealtfel gîndirea mitică ale cărei remanenţe le putem urmări pînă tîrziu, în speţă, în iconografia civilizaţiilor istorice avansate, operează cu opoziţii semnficative în definirea conceptului, opoziţii care la rîndu-le se interdefinesc şi se completează reciproc. Între imagine şi concept se interpune întotdeauna un intermediar care este semnul, înţeles ca legătură între imagine şi concept şi jucînd deopotrivă rolul de semnificant şi semnificat.
Claude Lévi-Strauss, referindu-se la arta societăţilor cu mod de gîndire mitic, arată că aceasta se află „la jumătatea drumului între cunoaşterea ştiinţifică şi gîndirea mitică sau magică, deoarece toată lumea ştie că artistul ţine deopotrivă şi de savant şi de meşteşugar: cu mijloace artizanale el confecţionează un obiect material, care este în acelaşi timp obiect de cunoaştere” (Gîndirea sălbatică, Bucureşti, 1970, p. 164).
Conform gîndirii mitice, comună spiritualităţilor acelor etnii cărora în mod implicit le aparţineau şi populaţiile traco-dacice, aşa cum arătase cîndva şi L. Blaga info, etnii din marea familie a neamurilor indoeuropene, greci, traci, celţi — orice lucru avea o valoare dublă prin care se autodefinea. Capul cu dublă faţă marca o opoziţie semnificativă nu în sensul divin-infernal al unor religii iraniene care implica deopotrivă şi o departajare etică şi cosmologică a binelui şi răului, ci în înţelesul de uranian-htonic (ceresc-pămîntesc) conform căruia lucrurile firii aparţineau atît cerului (aerului) cît şi pămîntului. Planta, de pildă, are rădăcina în pămînt, tulpina şi frunzele în aer (cer). Omul şi oricare animal calcă pe pămînt, dar se mişcă în aer. Păsările se mişcă în aer, dar se hrănesc şi dorm pe pămînt etc.
Cu ajutorul unor asemenea opoziţii semnificative pe care le îmbracă semnul ca intermediar între imagine şi concept îşi vor fi figurat şi geto-dacii „dualismul” uneia din divinităţile lor, reprezentată pe aversul tipului monetar de care ne ocupăm.

Postulăm, fără a ne opri asupra demonstraţiei căreia cu sporite argumente îi vom consacra un capitol special într-o lucrare viitoare, caracterul politeist al religiei traco-dacice în multe din fazele pe care le-a parcurs. Divinitatea masculină cu dublă faţă era doar una din divinităţile masculine ale panteonului getic. Sau, am putea mai degrabă spune, cu sorţi de a fi mai aproape de adevăr, că era una din ipostazele divinităţii masculine supreme.
Oricum, capete duble, sau triple sau cvadruple, adică două perechi de capete duble (adosate două cîte două în cruce) apar frecvent în iconografia celtică străveche (sec. V—III î.e.n.) şi poate şi în cea tracică unde cunoaştem cîteva exemplare nestudiate şi în consecinţă de autenticitate neverificată (pot fi piese moderne).
În lumea celtică, duble capete sau duble trupuri se cunosc, printre altele la Holzgerlingen, Stuttgart, la Badaczony-Labdy lîngă Balaton; capete triple, la Corlek în Irlanda şi cvadruple, cel aflat în colecţia de la Villa d'Este info.
În tot cazul, credem că cercetarea de specialitate nu poate trece nepăsătoare pe lîngă toate implicaţiile faptului că imaginilor monetare mai înainte amintite nu li se cunosc prototipurile. O sporită lumină s-ar produce din luările de poziţie argumentate şi argumentatoare.
Tipul Jiblea pandacic (31/c, d). Cu cîteva pagini înainte am explicat de ce am preferat să-l numim astfel. Adăugăm acum că răspîndirea info acestor monede, aflate nu întotdeauna în condiţii de localizare sigură, justifică, pe deplin credem, epitetul de pandacic care se referă în egală măsură şi la lunga serie de succedanee stilistice ale lui precum şi la larga arie de răspîndire a acestora.
Pe aversul monedelor se află un cap masculin spre dreapta (31/e). Capul nu poartă cunună de lauri. Peste absenţa acestui indiciu iconografic nu putem trece uşor. Ea este esenţială pentru înţelegerea simbolului şi datarea monedelor în chestiune. Nu poate fi vorba de o simplă scăpare în imitarea prototipului Zeus de pe aversul tetradrahmelor lui Filip II, de vreme ce imitaţiile pînă şi cele mai stilizate ale acestuia consemnează cununa de lauri a zeului suprem al panteonului greco-macedonean. Dacă este vorba de o imitaţie sau mai degrabă de o creaţie interpretativă, va trebui să ne îndreptăm atenţia către alte posibile modele monetare. Cea mai apropiată sursă de inspiraţie, susţinută de mai multe indicii de amănunt, pare a fi capul lui Dionysos bărbos cu cunună de iederă de pe tetradrahmele şi didrahmele insulei Tasos emise la sfîrşitul sec. V î.e.n. şi în prima jumătate a celui următor (32/a, d). Şi în acest caz însă pe monedele dacice ale tipului discutat nu putem recunoaşte prezenţa vreunei cunune de iederă. Putem însă să-i constatăm urmele.
Înainte de toate să stabilim cîteva repere. Pe aversul tetradrahmelor lui Filip II este reprodus capul lui Zeus care în afara cununei de lauri comportă următoarele caracteristici: a) barba bogată, redată prin şuviţe modelate fin, ondulate în melcişori; b) părul amplu strîns deasupra frunţii în torsadă, de ambele părţi ale ei, fiind probabil despărţit la mijloc de o cărare; în redarea acestui detaliu întrezărim o influenţă a modelului fidiac; c) şuviţele de păr sînt lăsate pe gît în ondulaţii strînse; d) deasupra cununei părul este pieptănat din creştetul capului în şuviţe radiare slab ondulate.
Capul lui Dionysos de pe aversul monedelor tasiene (32/a, d) în afara cununei de iederă de deasupra frunţii, se caracterizează prin: a) barba tăiată rotund, larg ondulată şi redată prin „melcişori” numai la vîrf; b) deasupra cununei părul este pieptănat radial din centrul capului în şuviţe drepte redate triunghiular; c) părul este lăsat anume în plete lungi slab ondulate pe gît; d) el acoperă însă urechea spre deosebire de reprezentarea lui Zeus macedonean.
Capul masculin de pe aversul tipului Jiblea pandacic (31/e) prezintă caracterele aversului monetar tasian, cu modificarea, şi aceasta nu în mod întâmplător, a cununei de iederă în bucle semicirculare cuplate două cîte două. Autoritatea emitentă a acestor monede a vrut să înfăţişeze capul unei divinităţi masculine care să nu fie Dionysos.

Traco-geţii cunoşteau în vremea respectivă simbolurile care, în iconografia greacă, deosebeau şi caracterizau zeităţile; ei au preluat aceste simboluri cînd au vrut să reprezinte antropomorfic o anumită putere divină. Este cazul, printre altele, a capului lui Dionysos imberb, cu cunună de iederă, de pe cnemida de la Vraţa.
Credem deci că sursa creaţiei interpretative a aversului tipului Jiblea pandacic o constituie capul lui Dionysos de pe monedele de argint tasiene. Acest fapt, alături de multe asemănătoare, se înscrie pe linia legăturilor strînse cu tracii sud-dunăreni şi sud-balcanici, legături tot mai puternic reliefate de cercetările arheologice sau de istoria artei a căror primă formulare răspicată, la aproape o jumătate de veac după Vasile Pârvan, cu sporite cunoştinţe şi argumente, îi aparţine lui D. Berciu info.
Elementele definitorii ale prototipului monetar tasian sînt elocvente ele însele asupra substratului tracic sau a manierei artistice tracice, evident de obîrşie elenică, deşi monedele la care ne-am referit sînt bătute după instalarea autorităţii ateniene în insulă info.
Este cazul, avînd în vedere şi implicaţiile cronologice ale modelelor în eventuala datare absolută a tipului Jiblea pandacic, să zăbovim puţin asupra conjuncturii istorice în care au fost emise.
Coloniştii parieni care s-au stabilit în insula Tasos pe la 680 î.e.n. au dus o existenţă independentă alături de băştinaşi pînă în vremea războaielor persane cînd, împreună cu întreaga lume sud-tracică şi macedoneană au „medizat” şi ei pentru ca după victoria Atenei să se ralieze cetăţilor greceşti, intrînd în liga de la Delos mai mult pro forma. Independenţa economică, mulţimea relaţiilor comerciale precum şi controlul ce-l exercita asupra minelor de aur şi argint de pe teritoriul ei, cît şi de pe coasta tracică alăturată, au dus repede insula în conflict de putere cu cetatea victorioasă la Salamina.
Politica lui Cimon atenianul faţă de insulari rodeşte în înfrîngerea navală a tasienilor şi în supunerea faţă de atenieni în urma unui asediu de doi ani (463 î.e.n.). La sfîrşitul războiului peloponesiac, după dezastrul din Sicilia şi instalarea oligarhiei celor 400 la Atena (411), Tasos se desprinde de Ligă primind o escadră peloponesiacă. Pînă în 404 î.e.n. cînd Atena este înfrîntă şi capitulează, marea insulă tracică este tulburată de lupte interne între partizanii celor două tabere (spartană şi ateniană). Odată cu începutul sec. IV î.e.n., graţie bunelor oficii ale metropolei Paros, animozităţile sînt atenuate şi şterse, reorganizîndu-se şi Tasos-ul „continental”, adică toată acea parte din Tracia de sud, vecină insulei, bogată în metale şi economiceşte strîns legată de grecii şi tracii de peste îngustul braţ de mare.
Georges Le Rider info plasează în grupul patru, între 404—340 î.e.n. monedele de argint tasiene la care ne-am referit ca posibil model pentru aversul tipului Jiblea pandacic. Dacă data de început a acestor serii este anul înfrîngerii ateniene, cea de sfîrşit ar marca, conform consensului numismaţilor care s-au ocupat de monedele insulei, închiderea atelierelor emiţătoare, de la moartea lui Filip II pînă la dispariţia lui Lisimah (281). Faptul acesta ar explica pe planul numismaticii traco-getice şi schimbarea prototipului, adică trecerea de la modelul tasian la cel macedonean şi implicit datarea tipului Jiblea pandacic şi a întregii serii autohtone înaintea imitării în Tracia a tetradrahmelor lui Filip II. Reluarea acestor consideraţii o rezervăm subcapitolului privind datarea emisiunilor cu iconografie autohtonă.
Pentru a întări încă o dată faptul că în lipsa altor criterii, cum e cazul şi al numismaticii geto-dacice, clasarea cronologică a emisiunilor nu se poate face decît pe baza evoluţiei şi particularităţilor stilistice, aducem exemplul însuşi al monedelor tasiene din perioada la care ne referim, seriere pe care Georges Le Rider a stabilit-o în acest fel şi în care tetradrahma de argint cu capul lui Dionysos cu barbă spre stînga (pl. II, 23) este datată relativ înaintea didrahmei cu capul lui Dionysos cu barbă spre dreapta (pl. II, 31), cea mai apropiată de aversul tipului Jiblea pandacic, între ele aflîndu-se triobolul cu capul ianiform de Silen pe care C. Preda îl propunea drept model tipului „ianiform” getic.

Poate influenţată ponderal de etalonul stabilit de Filip II în regiunea auriferă a Pangeului (etalonul „fenician”) şi deci databilă către sfîişitul perioadei respective, se arată a fi şi drahma cu capul lui Dionysos cu barbă spre stînga (pl. III, 34) a cărei caracteristică este foarte marea dezvoltare a părţii piloase din spatele capului, asemănătoare tratamentului aceleiaşi particularităţi de pe monedele care, în opinia noastră, fac legătura între tipul cu cap de zeitate cu dublă faţă şi Jiblea pandacic.
Profilul capului lui Dionysos tasian este organic constituit pe aceeaşi schemă ca a capului tipului Jiblea pandacic; procedeul de a reda mustaţa, gîtul, bărbia şi părul de pe creştet în meşe triunghiulare cu vîrful ascuţit în sus, de asemenea unirea bărbii şi coafurii care acoperă urechea, ele despărţindu-se abia sub ea, sînt comune deopotrivă aversurilor tasiene şi tipului monetar getic. Mai mult încă, un detaliu se prezintă drept constantă iconografică traco-getică: atît la Tasos, pe monedele tip Jiblea pandacic cît şi pe imitaţiile ulterioare tracice după monedele lui Filip II, barba reprezentărilor masculine de pe avers este redată în bucle de tip u, pline sau liniare. Acest indiciu, foarte preţios în opinia noastră, este o modalitate caracteristic tracică de detaliere a bărbii pe efigiile monetare; ea nu apare în mediu celtic nici măcar pe imitaţiile de primă mînă după monedele lui Filip II.
Trecînd la reprezentarea de pe reversul tipului Jiblea pandacic (31/d; 37/d) sîntem din nou puşi în situaţia de a constata inadvertenţa dintre paradigma exegetică şi realitate. „Călăreţul în trap spre stînga” este invocat drept încă o dovadă în plus a legăturii iconografice a acestui tip cu tetradrahmele lui Filip II.
Dacă studiem însă cu atenţie reprezentarea „călăreţului” de pe reversul monedelor ce aparţin tipului, şi nu de pe variantele şi succedaneele sale imediate unde se preia „modelul macedonean”, sau pur şi simplu călăreţul trac, observăm două detalii care în ciuda micimii imaginii sînt accentuate în intenţia expresă de a o caracteriza. Sînt redaţi cu insistenţă specială asupra reliefului sînii călăreţului (31/d) prin care se voieşte a se arăta că este vorba de o femeie, în acelaşi sens este minuţios trasată coafura, pieptănată pe spate în două şuviţe care se răsfrîng în afară, ridicîndu-şi vîrfurile în sus.
Nici că poate fi vorba, aşa cum s-a spus, de un coif crestat, întrucît respectivele plete se mulează urmărind conturul din spate al capului, coboară pe gît şi abia după aceea îşi întorc, în afară, vîrfurile în sus. Ele pornesc direct de deasupra frunţii şi nu din creştetul capului de unde ar porni panaşul unui coif. Aşa cum se poate vedea clar pe macrofotografia monedei, cea de a doua şuviţă pleacă din partea inferioară a capului, cuprinzînd părul din acea regiune şi de pe tîmple, în vreme ce cealaltă pare a-l strînge pe cel din faţă şi de pe creştet.
Dealtfel călăreţul cu coif cu panaş, după cum se ştie, nu apare pe monedele macedonene. Deşi poziţia lui pe unele monede dacice este similară cu cea a călăreţilor de pe reversurile celor două emisiuni ale tetradrahmelor lui Filip II — monedele macedonene în afară de causia (pălărie cu borurile largi) nu specifică vreun alt acoperămînt al capului. Rămîne, cum deja am afirmat, să vedem cel puţin în unele din reprezentările acestui călăreţ, figurarea divinităţii războinice a panteonului geto-dacic.
Revenind la personajul feminin călare de pe reversul tipului Jiblea pandacic, relevăm o altă precizare iconografică prin care, pe lîngă cele ce-i determină sexul, se intenţiona individualizarea numen-ului divin. Este vorba de ramura pe care acesta o ţine în mîna stîngă.
Oricît ar încerca adepţii teoriei imitaţiei integrale să vadă în personajul feminin călare pe călăreţul macedonean al monedelor lui Filip II şi în ramura din mîna stîngă a acestuia, ramura de palm a tipului agonistic (Filip II), ei sînt contrazişi nu numai de originalele respective, dar şi de imitaţiile mai apropiate sau mai „barbarizate” ale acestor originale pe reversurile cărora nu apare niciodată ţinută într-o astfel de poziţie ramura de palm sau de ce vor fi înţeles că reprezintă imitatorii traci ai monedelor regelui macedonean.

Ni s-a obiectat info că cele două proeminenţe pectorale ale personajului de pe reversul tipului Jiblea pandacic nu ar marca sînii feminini ci umerii, deşi aceste proeminenţe, aşa cum rezultă din studiul macrofotografiilor (37/d), sînt plasate sub umeri care sînt şi ei redaţi precis în forme rotunjite. Atragem în mod special atenţia asupra imaginilor în relief ale fragmentului de cupă „deliană” de fabricaţie getică, descoperit la Popeşti (A. Vulpe, în S.C.I.V., 16, 1965, pp. 341—349). Pe această piesă este reprodusă de trei ori figura identică a unei femei din faţă, cu coafura tipică (pe care am mai discutat-o), cu sînii bine marcaţi în relief şi ţinînd în ambele mîini ridicate din umeri şi îndoite de la cot în jos cîte o ramură (fig. 12; 38/c) de felul celei ce figurează ca atribut al divinităţii feminine de pe reversul tipului Jiblea pandacic. Trimitem pe cititor să observe cu aceeaşi băgare de seamă caracterul marcat al sînilor pe bustul feminin de bronz descoperit la Piatra Roşie. (20 /b).
În fine, în afara celor două piese amintite de care nu se poate face abstracţie cînd cercetăm reversul tipului Jiblea pandacic şi pe care sînt indicate alături de forma specific feminină a reprezentării, coafura, sînii, ramura ţinută în mînă, îndoirea braţului de la cot în jos (Popeşti) sau în sus-cel stîng (Piatra Roşie şi reprezentarea feminină călare a monedelor în discuţie), cităm şi un fragment ceramic descoperit la Hefaistia în Lemnosinfo, datînd din sec. VIII î.e.n. care marchează legăturile traco-frigiene încă din cele mai vechi timpuri (vezi cap. III). Pe acesta este înfăţişată zeiţa Bendis cu pletele lăsate pe spate, îndoite în exterior, cu vîrfurile în sus, aidoma imaginii monetare getice.
Putem conchide deci, în virtutea celor spuse pînă acum şi a analogiilor amintite şi extinse de-a lungul mai multor secole, că reversul tipului Jiblea pandacic prezintă o divinitate feminină călare căreia i-am dat convenţional numele de Bendis, divinitate ce are drept simbol ramura de brad (motiv frecvent pe feroneria ornamentală dacică ca şi pe imitaţiile getice ale cupelor „deliene”) sau o ramură de arbore în general care semnifică legătura cu natura a unui numen de factură driadică (forestieră). Nuditatea corpului este o nuditate eroică a zeităţii aflate nu într-o ipostază cinegetică, ci în cea a contopirii regnului animal cu natura vegetală şi misterele eternei germinaţii şi ale vieţii eterne simbolizate prin mereu verdele ramurei de brad. Interpretarea noastră a fost de curînd confirmată prin descoperirea de către A. Vulpe şi E. Popescu în împrejurimile satului Conteşti, judeţul Argeş, într-un loc pînă nu demult acoperit de o pădure de stejari, a unei gropi rituale situate la depărtare de vreo posibilă aşezare getică, groapă de mică adîncime şi mare suprafaţă în care, pe lîngă cenuşa abundentă şi peste 3000 de fragmente de oase calcinate, au fost descoperite vîrfuri de săgeţi, mici cuţite de fier, pinteni, fibule, cuie etc. (Thraco-Dacica, Bucureşti, 1976, pp. 217—226). Datată în sec. II—I î.e.n., descoperirea semnifică sacrificiile de animale domestice aduse, în plină ambianţă forestieră, unei divinităţi care foarte probabil va fi fost Bendis.
Desigur că o cercetare completă asupra iconografiei seriei autohtone monetare getice nu se poate dispensa de ajutorul oferit de puţinele date ce le posedăm despre religia traco-dacilor. Mai mult încă, informaţiile privind acest subiect prea vag conturat ar căpăta o mai mare consistenţă, dacă li se vor adăuga încheierile la care am ajuns studiind aceste trei tipuri de monede dacice. Oricum, valoroasa şi erudita lucrare a lui I. I. Russuinfo despre religia geto-dacilor constituie prin profunzimea analizelor ei şi modul judicios de a pune problemele, o bază pe care va trebui să edificăm tot ceea ce se va aduna ca noutate din studiul concomitent şi comparat al monedelor, toreuticii, coroplasticii, ceramicii pictate, monumentelor de arhitectură religioasă şi din descoperirile arheologice viitoare de felul celei de la Conțeşti, judeţul Argeş.
Dintre cele trei tipuri ale seriei autohtone, tipul Jiblea pandacic a cunoscut mai multe succedanee ce se înşiruie cronologic pînă către sfîrşitul monetăriei geto-dacice, adică în primele decenii ale sec. I î.e.n. Nu-şi are rostul şi nu e nici locul să reluăm acum demonstraţii care au fost făcute de noi cu altă ocazie info, atunci cînd am racordat diferitele fragmentări ale unei succesiuni stilistice sesizate încă de Karl Pinkinfo.

Din punctul de vedere al cronologiei relative, asupra căreia vom zăbovi mai jos, se poate susţine, ţinînd seama de mulţimea succedaneelor acestui tip precum şi de inexistenţa lor în ce priveşte pe celelalte două ale seriei autohtone, că el s-ar situa după tipul cap de zeitate masculină cu dublă faţă. În sprijinul acestui argument de natură logică credem că putem invoca un altul, referitor la succesiunea stilistică şi deci la înrudirea celor două tipuri cel puţin în ce priveşte aversurile lor.
Detalii iconografice şi artistice indică filiaţia propusă şi ilustrată de două monede publicate de Dessewffyinfo (nr. 815 şi 816) şi de una înregistrată de Pink (nr. 295). Prima (32/e) din monedele amintite (Dessewffy, nr. 815) are pe avers capul tipului Jiblea pandacic a cărui parte posterioară este deosebit de dezvoltată şi dotată cu o capilatură abundentă care ocupă întreaga suprafaţă a flanului monetar. Faţa este mică, iar gîtul este cel al capului de zeitate masculină cu dublă faţă. Totul este cuprins într-un cerc perlat caracteristic mai multor monede ale tipului abia pomenit dar care nu apare niciodată pe exemplarele tipului Jiblea pandacic.
Moneda Pink nr. 295 (33/a) marchează o fază intermediară între Dessewffy nr. 815 şi Dessewffy nr. 816. Pe avers, capul, conceput tot pe dimensiunile celui cu dublă faţă, are gîtul mai gros decît pe tipul Jiblea, în vreme ce pe revers, calul, de aceeaşi factură ca al tipului cap cu dublă faţă, este orientat spre dreapta, capul animalului fiind reprezentat asemenea omologului său de pe tipul Jiblea pandacic.
În fine, moneda Dessewffy nr. 816 (33/b) aparţine în întregime tipului Jiblea pandacic şi ea poate fi asimilată exemplarului Pink, nr. 299.
Filiaţia tipurilor pe care o propusesem în studiul nostru de mai înainte a fost sesizată şi de C. Predainfo atunci cînd acesta subliniază unele ipoteze mai vechi privind originea „tipului ianiform”: „Ipoteza pare să fie confirmată de unele monede recent descoperite prin apropiere de Rm. Vîlcea care au pe avers un cap uman simplu, dar care se aseamănă foarte mult prin trăsăturile şi amănuntele stilistice cu capul bifrons de pe emisiunile de tip ianiform”.
Revenind la caracterul „pandacic” al tipului Jiblea, aşa cum este el numit de noi, dorim să justificăm o dată mai mult acest epitet. În studiul nostru anterior, la care am trimis în repetate rînduri, arătam, fără a insista în chip specialinfo, că tipului i se poate spune astfel deoarece are nu numai succedanee sud-carpatice binecunoscute ci şi un succedaneu transilvan (33/c; 34/a) mai puţin ştiut. Pinkinfo vedea în el, datorită volutelor prilejuite de cîrlionţii părului, o imitaţie după aversul lisimahic al capului heraclean (bărbos?) cu coarnele lui Ammon. Dessewffy publica, de asemenea, două monede de acest gen (nr. 416, 525) care pe lîngă altele, aflate la Viena, Budapesta, Zagreb, Bucureşti şi Praga, toate cu locuri de descoperire necunoscute, alcătuiau un lot destul de numeros, cu particularităţi stilistice ce ne-au dat de gîndit.
Aceste monede păstrează toate caracteristicile tracice ale aversului tipului Jiblea dar au în plus faţă de acestea, cum aminteam, spiralizarea unor meşe de păr de deasupra frunţii. Se ştie că spiralizarea detaliilor monetare este un indiciu al viziunii gravorilor celţi. Majoritatea exemplarelor cunoscute sînt însă departe de a fi celtizate. Ele ne indicau contactul cu arta acestei etnii simbiotice, mai ales în regiunile transilvane. De aceea am considerat întregul lot ca succedaneu transilvan al tipului Jiblea, cu atît mai mult cu cît printre aceste piese se aflau şi cîteva care duceau celtizarea pînă la spargerea organicităţii figurii umane într-o manieră net distinctă de tot ceea ce considerăm că este specific dacic.
Era motivul pentru care, prin prezenţa acestui succedaneu transilvan, uşor celtizant în majoritatea cazurilor şi aproape celtic în ce priveşte cîteva piese, ne-am socotit în plus întemeiaţi să numim monedele întîi descoperite la Prundul Bîrgăului, monede de tip Jiblea pandacic. Piesele succedaneului în chestiune atestă pătrunderea tipului Jiblea şi în Transilvania unde nu numai că a fost vehiculat (Prundul Bîrgăului) ci chiar prelucrat.
Apariţia cărţii lui C. Predainfo aducea două localizări, şi acestea numai foarte probabile, ale succedaneului transilvan al tipului Jiblea pandacic.

Este vorba de localităţile Ocniţa (Vîlcea) şi Cărbuneşti (Gorj), în nord-estul Olteniei, unde se pare că au fost descoperite monede de acest gen, raţiune pentru care autorul citat a şi declarat constituit tipul respectiv căruia i-a dat numele de „Ocniţa—Cărbuneşti", subliniind strînsele legături stilistice, ponderale şi de titlu al argintului cu monedele tipului Prundu-Jiblea (Jiblea pandacic).
Avînd în vedere că localizările sînt numai „foarte probabile”, că ele se situează în apropierea defileului Oltului şi că în acea parte a Olteniei, cum recunoaşte însuşi C. Preda, influenţele celtice sînt destul de slabe, rămînem la părerea noastră că monedele respective au fost bătute în Transilvania, în zona limită daco-celtică şi că cele aflate la sud de Carpaţi indică doar circulaţia monetară şi nu regiunea în care au fost emise.
În concluzie, tipul Jiblea pandacic reprezintă pe avers capul unei divinităţi masculine al cărui model va fi fost poate chipul lui Dionysos bărbos de pe monedele de argint emise de insula Tasos în perioada 404—340 î.e.n. Pe revers este figurată o divinitate feminină călare, numită convenţional de noi Bendis. Succedaneele tipului nu mai precizează sexul şi atributul personajului, intrînd în rutina reprezentării stereotipe şi din ce în ce mai stilizate a motivului călăreţului. Tipul monetar luat în discuţie prezintă un succedaneu imediat în Transilvania, cu vădite influenţe celtice în prelucrarea aversului. La sud de Carpaţi, filiaţia lui pînă la sfîrşitul monetăriei dacice este marcată de tipurile Adîncata—Mînăstirea (34/b, c), Vîrteju—Bucureşti (34/d,e; 35/a,b) şi Inoteşti—Răcoasa (35/c,d). Toţi cercetătorii sînt unanimiinfo în privinţa acestei filiaţii şi a decurgerii ei din tipul Jiblea pandacic (Prundu—Jiblea). Divergenţe se înregistrează în ce priveşte un grup de monede care vădesc contaminarea iconografică a aversului cu capul lui Dionysos imberb de pe tetradrahmele tasiene, originale şi barbarizate (35/e,f), care au început să fie emise din sec. II. î.e.n. Noi am arătat info că în urma schematizării (36/a-c) tipului Adîncata—Mînăstirea, la un moment dat se produce pe avers contaminarea iconografică cu chipul lui Dionysos imberb de la Tasos, contaminare prin care, progresiv, se adaugă noi elemente dionisiace (bucle, taenia, rozete) vechii scheme stilizate a capului de sorginte Jiblea pandacică.
Tezaurul de la Cojasca—Dîmboviţa cuprinde cele mai multe exemplare (36/d,e) din această primă fază de contaminare (22 piese). Fazele succesive ale contaminării sînt marcate de subtipurile Vîrteju—Bucureşti şi de tipul Inoteşti—Răcoasa care întrunesc cele mai multe elemente dionisiace, stilizate, precum şi, pe revers, monogramele caracteristice tetradrahmelor tasiene tîrzii. C. Preda info nu analizează fenomenul contaminării, amintind doar că piesele de felul celor din tezaurul de la Cojasca „vădesc, se pare, o influenţă a capului Romei de pe denarii romani republicani”.
Ultima expresie a succedaneelor tipului Jiblea pandacic, şi anume monedele Inoteşti—Răcoasa, sînt şi cele mai depreciate din punctul de vedere al materialului monetar. Este vorba acum de piese de bronz, probabil cu o argintare extrem de precară care nu a mai ajuns pînă la noi.
De subliniat, în fine, o ultimă, dar nu lipsită de importanţă precizare. Succedaneele tipului Jiblea pandacic sînt considerate de C. Preda, ca şi tipul însuşi, drept imitaţii cu diverse grade de schematizare după tetradrahmele lui Filip II. Or aici se află cheia întregii probleme. Deşi se recunoaşte lipsa cununii de lauri pe prototipul acestor schematizări (Prundu—Jiblea-Jiblea pandacic), deşi acestea din urmă sînt socotite succedanee ale tipului „Prundu—Jiblea”, se afirmă în final că sînt imitaţii după monedele lui Filip II, fiind puse alături cu adevăratele imitaţii schematizate după monedele regelui macedonean, imitaţii care au pe avers capul lui Zeus cu cunună de lauri. Trecerea cu vederea a acestui aparent neînsemnat detaliu iconografic a dus la o eroare de logică şi la pierderea unui important criteriu de datare. Existenţa unui tip autohton pînă la sfîrşitul monetăriei dacice poate fi un jalon cronologic, poate reprezenta un termen de comparaţie pentru oricare alte emisiuni care s-ar raporta la el, fie prin comuna prezenţă în săpăturile arheologice, fie prin existenţa concomitentă în cadrul aceloraşi tezaure.

Consideraţiile noastre privind arta monedelor geto-dacice cu iconografie originală nu se pot încheia fără abordarea chestiunii datării celor trei tipuri care compun seria autohtonă. După cum s-a văzut, acestea îşi au obîrşia imediat la nord de Dunăre, în Oltenia, într-o zonă traco-getică bogată de asemenea în piese de toreutică databile în a doua jumătate a sec. IV î.e.n.
Tot la nord de Dunăre şi la sud de Carpaţi, ca dovadă a stadiului de dezvoltare economică şi a nevoii de a întrebuinţa chiar moneda divizionară de valoare mică, pot fi citate descoperirile de piese de bronz, emise de Filip II şi Alexandru cel Mare, de la Zimnicea, Preajba de Pădure, Racoviţa, Valea Călugărească şi Rădăeşti.info
Lumea traco-getică de pe ambele maluri ale Dunării constituia o unitate economică strîns legată, prin intermediul tracilor sud-balcanici, de comerţul greco-macedonean din sudul continentului şi din Egee. Aceste realităţi îl îndreptăţesc pe C. Predainfo să afirme că „înainte de a se pune problema primelor imitaţii de tip Filip II, triburile traco-getice foloseau nu numai moneda străină, ci şi emisiunile proprii. Nevoia unei monede proprii la traci se simţea încă din prima jumătate a sec. IV î.e.n. Pentru ei acest etalon (sic) de schimb nu mai era o noutate, ci dimpotrivă el apare ca o necesitate la data la care ne referim”. Adăugăm că tracii de la sud de Balcani băteau monedă chiar din sec. VI î.e.n.
Aşa stînd lucrurile, cu atît mai ciudată pare inconsecvenţa lui C. Preda info, cînd nu este de acord cu datarea ce o propuneam şi o argumentam pentru cele trei tipuri ale seriei autohtone, şi anume prima jumătate şi mijlocul secolului IV î.e.n. Acelaşi autor recunoaşte că imitaţiile Filip II s-au bătut mai ales la nord de Balcani în a doua jumătate a secolului IV î.e.n. Deci, dacă admitem că tipurile respective nu se inspiră din monedele macedonene, ci eventual din unele modele tracice sau greco-tracice, traco-geţii creînd uneori ei înşişi imaginea aversului căreia îi confereau sensuri cultuale proprii, înseamnă că ele au fost emise înaintea începerii imitării tetradrahmelor lui Filip II cu atît de lungă carieră în numismatica geto-dacică.
Este neconvingătoare formularea că înseşi emisiunile timpurii din Oltenia (recte seria autohtonă) au stat sub influenţa celtică sub raport iconografic, tehnic şi de instituţie monetară cînd celţii regatului din Tylis nu au bătut monede pînă în a doua jumătate a sec. III î.e.n., sub influenţă tracică, în vreme ce regii traci din aceeaşi regiune emiseseră cu mult înainte şi continuau să emită masiv nominale de argint şi bronz.
Deşi alături de E. Bielz, O. Göhl, R. Forrer, C. Moisil, R. Vulpe şi noi înşine ne declaram pentru începuturile monetăriei geto-dacice încă din veacul IV î.e.n., socotim că avem în plus faţă de aceştia sporite temeiuri dintre care l-am expus cel dintîi pe cel logic, decurgînd din însăşi interpretarea iconografică a seriei autohtone.
Temeiul economic al acestei datări timpurii este o chestiune de context şi, în afara descoperirilor de monede de bronz deja menţionate, se referă la totalitatea informaţiei arheologice. Creionarea unui peisaj, fie cît de general, înseamnă deschiderea unui nou capitol sau chiar a unei noi lucrări. Dealtfel progresia rapidă a ştirilor în urma săpăturilor de la noi, precum şi a celor din Bulgaria vecină face an de an această imagine mai bogată, mai explicită şi mai plină de sens.
A considera că geto-dacii nu puteau bate monedă în prima jumătate a secolului IV î.e.n., pentru că atunci se aflau încă în prima vîrstă a fierului, înseamnă întoarcerea la unele modele depăşite de a concepe şi a scrie istoria. Este ştiut astăzi cît de inconsistentă şi de labilă este diferenţierea cronologică, zonală şi tipologică între Hallstattul tîrziu şi La Tène. Pentru stadiul avansat de dezvoltare a lumii getice la sfîrşitul secolului V î.e.n. şi în prima jumătate a celui următor, descoperirile de la Alexandria, Bălăneşti (Dîmboviţa) şi Budureasca (Buzău) sînt deocamdată numai începutul unei documentări care va spori ca număr şi semnificaţie.
Prima fază a toreuticii traco-getice, precum şi faza intermediară, etape despre care a fost vorba în capitolele precedente, arată că pe ambele maluri ale Dunării şi în zonele respective adiacente a existat o puternică tradiţie toreutică traco-getică care cu vremea a iradiat şi dincolo de Carpaţi, context în care se încadrează şi cele trei emisiuni ale seriei autohtone.

Comerţul cu Tasos-ul, fireşte prin mai mulţi intermediari, asupra căruia sînt grăitoare descoperirile de amfore şi fragmente de amfore cu ştampilă atît în cetăţile pontice, în zonele de influenţă directă ale acestora, precum şi în adîncul teritoriului getic transdanubian info, indică un anume stadiu de dezvoltare a societăţii getice căreia nu-i erau, încă de timpuriu, străine schimburile între produsele locale şi mărfurile de lux pentru care căpeteniile autohtone manifestau o firească predilecţie. Aceste produse de import vor fi încurajat schimburile intertribale făcînd o dată mai mult necesară întrebuinţarea monedei. Aceasta nu înseamnă că modelele monetare tasiene au călătorit la nord de Dunăre. Sîntem înclinaţi mai degrabă să credem că meşterii traci s-au deplasat dincoace de fluviu, la reşedinţele şefilor de trib pentru care au executat matriţele emisiunilor de argint.
Nu trebuie uitat că pe lîngă rostul economic şi valoarea cultuală a imagisticii, monedele întîia oară bătute de o autoritate emitentă însemnau un titlu de glorie şi o afirmare politică. Aşa au stat lucrurile în lumea greacă, în cea tracică sudbalcanică (monedele deroniţilor din secolul VI î.e.n.) şi tot astfel vor fi fost şi în mediul traco-getic nord-dunărean.
Problema care se pune este cea a materiei prime necesare, adică a argintului. Este foarte puţin probabil ca el să fi fost de origine locală. Pe întreg teritoriul Daciei argintul s-a exploatat numai cu începere din evul mediu, în singura regiune cu minereu ceva mai bogat, adică în împrejurimile Băii Mari. Lipsa argintului nu constituia însă un impediment; era, putem spune, chiar un factor stimulativ, metalul fiind cu atît mai valoros cu cît lipsea acolo unde se transforma în monede. Atîtea cetăţi greceşti importau argintul pentru emisiunile lor. Exemplul Histriei, dintre cele de pe teritoriul României, este cel mai cunoscut.
Se pare că argintul venea la nord de Dunăre, în prima jumătate a secolului IV î.e.n. din Tasos, din „continentul tasian” (regiunile aurifere şi argentifere din sudul Traciei) prin intermediul mai multor schimburi comerciale succesive, în perioada de prosperitate a insulei dintre 404—340 î.e.n., iar după ce Filip II a pus stăpînire pe minele din Tracia, ca marfă obţinută contra aurului de care monarhia macedoneană avea nevoie pentru realizarea planurilor măreţe, panelenice, de revanşă faţă de marele Imperiu persan.
Informaţia tîrzie, preluată de la Criton, medicul lui Traian, de către Joannes Lydus, cronicarul lui Iustinian, privitoare la tezaurele lui Decebal, mult mai bogate decît cele ale basileului get Dromihete, tezaure care au încăput pe mîna căpeteniilor romane ce au luat parte la ultimul război dacic, s-a dovedit că este mult exagerată atunci cînd se dă cifra cantităţii de aur şi de argint care reprezenta dublul celei dintîi.
Chiar prin corecţiunea adusă de Carcopino datelor lui Lydus, cantitatea de metal preţios rămîne enorm de mare. I. I. Russu info are dreptate cînd socoteşte exagerate stocajele de metal preţios sub formă de vase, aşa cum indică relieful Columnei traiane, sau de monede tip Koson. Noi înşine info am arătat că formularea „cinci sute de mii libre de aur şi dublu de argint” a lui Joannes Lydus este un loc comun obişnuit bazat pe raţionamentul popular că dacă în seria metalelor preţioase argintul îşi are locul imediat după aur, el trebuie neapărat să se găsească în natură încă o dată mai mult decît acesta.
Prada dacică a lui Traian a constat mai ales, dintre obiectele de valoare, în vase de aur şi argint, de corn sau de rocă semipreţioasă. În această ordine de idei I. I. Russu aduce în atenţia cercetătorilor o informaţie deosebit de importantă păstrată la Suidas (s. v. Kasion oros). Hadrian, devenit împărat, trimite ca ofrandă lui Zeus Casios, în Siria, din prada dacică de război, „mai multe vase de argint şi un corn de bizon lucrat artistic şi aurit”. Gîndul ne duce la exemplarele toreuticii traco-dacice, acumulate în decursul vremurilor în tezaurele regilor daci, precum şi la ritonul de corn (26/a, b ; 50/c) din Colecţia Severeanu, piesă unică în arta traco-dacică, de care se leagă acum o dată mai mult prin confirmarea izvorului scris pe care prof. I. I. Russu l-a readus, în chip atît de oportun, în actualitate.

În concluzie, în ce priveşte cronologia relativă, noi considerăm că tipul Bendis şi cel cu cap de zeitate masculină cu dublă faţă, aparţinînd seriei autohtone, sînt fie contemporane, fie se succed la scurt interval de timp, deoarece ambele apar împreună în tezaure într-un număr destul de mare de exemplare. Tipul Jiblea pandacic ni se pare cu puţină vreme posterior acestora, în cazul în care, în ce priveşte proporţiile capului de pe avers, el ar decurge din aversul tipului cap de zeitate masculină cu dublă faţă, aşa cum am încercat să arătăm mai sus. Este foarte probabil însă ca el să fie influenţat de monedele insulei Tasos printre care găsim una cu partea din spate a capului foarte dezvoltată.
O constatare este certă. Tipul Jiblea pandacic apare mult mai bine realizat artistic şi tehnic decît celelalte două ale seriei autohtone. Presupusul model tasian ar fi o explicaţie precum şi eventualii meşteri veniţi de acolo. Caracterul frust dar nu fără ţinută artistică al tipurilor Bendis şi cap masculin cu dublă faţă ne indică atît lipsa unei surse de inspiraţie, precum şi o lipsă de experienţă care s-ar datora unor începuturi artistice în materie, dar mai ales fazei iniţiale a instituţiei monedei la triburile getice, cînd nu au fost găsiţi nici meşteşugarii nici modelele cele mai apte să subsumeze iconografic semnificaţiile ideatice şi cultuale pe care voiau să li le confere emitenţii.
Referitor la cronologia absolută, considerăm că dacă imitaţiile de tip Filip II au început să apară la sfîrşitul sec. IV î.e.n., cum se admite îndeobşte astăzi, inclusiv de către C. Preda, şi dacă emisiunile tasiene care ar fi servit de model tipului Jiblea pandacic au fost bătute de la 404 pînă la 340 î.e.n., înseamnă că tipul în chestiune ar fi putut apărea la geţi fie imediat înaintea ocupării de către Filip II a „continentului tasian” fie după acest eveniment şi ca urmare firească a lui. Trecerea în mîna lui Filip a importantelor surse de metal preţios din Tracia, goana după aur a lui şi a lui Alexandru, aruncarea de către acesta din urmă pe piaţa nord-tracică a tetradrahmelor de argint mai uşoare cu 2 grame decît cele emise de el însuşi pentru a obţine, poate, în schimb cît mai mult aur ca „marfă brută”, vor fi fost cauzele complexe şi încă neelucidate ale imitării masive între Balcani şi Dunăre a tetradrahmelor tip Filip II, emisiuni mai ales postume info, continuate de Alexandru în scopul abia amintit.
Se înţelege atunci de ce am considerat că tipurile Bendis şi cap cu dublă faţă vor fi fost emise în prima jumătate a sec. IV î.e.n. înainte ca monedele tasiene să fi constituit o sursă de inspiraţie şi înainte ca abundenţa imitaţiilor tip Filip II să facă exclusă necesitatea căutării oricărui alt prototip sau a compunerii unei iconografii speciale.

Am încercat să înfăţişăm, în limitele acestui capitol, un nou fel de a privi monetăria geto-dacică pornind de la studiul artistic al primelor ei tipuri. După cum s-a văzut, cercetarea stilului reprezentărilor a constituit doar un instrument de lucru necesar dobîndirii răspunsurilor la multiplele întrebări pe care le ridica ansamblul problematicii însuşi. Demersul nostru ştiinţific, deşi ieşit din făgaşul paradigmei tradiţionale, constituite mai ales în deceniile din urmă, s-a întemeiat în nenumărate rînduri pe părerile unor cercetători mai vechi, români şi străini, cărora noile descoperiri şi progrese ale cercetării de specialitate le confirmă vederile sau ipotezele. Am înţeles astfel că noutatea nu este o culpă, după cum nu e nici un merit absolut, ca să nu mai spunem că nu acesta din urmă este ţelul şi nici măcar răsplata cercetătorului.
Cele schiţate în paginile anterioare se înscriu ca metodologie şi concluzii istorice în ideea care ne-a călăuzit, de a trasa cîteva linii directoare ale artei traco-dacilor şi de a scoate în evidenţă unele aspecte particulare ale acesteia. Se vor înţelege astfel mai bine cauzele care au determinat istoria geto-dacilor în ultimele două secole înaintea cuceririi romane şi mai ales cele privind acţiunile marelui rege Burebista.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500