Arta și arheologie dacică și romană

TOREUTICA TRACO-DACICĂ TÎRZIE ŞI ANTECEDENTELE EI

Dacă marilor tezaure traco-getice datate în secolele V—IV î.e.n. li s-a recunoscut, graţie numeroaselor studii şi unor noi şi elocvente descoperiri, o indiscutabilă autohtonie, controversele continuînd numai în ce priveşte prevalenţa în decoraţia antropo- şi zoomorfă a unui „stil” scitic, ahemenid sau grecesc, toreuticii traco-dacice tîrzii i-a fost pusă la îndoială originea ei locală.
Paulovicsinfo în 1944 şi Elisabeth Patek info în 1948 au negat caracterul dacic al tezaurelor de podoabe datate pentru sec. I î.e.n., atribuindu-le celţilor din Pannonia care s-ar fi aşezat în Dacia în sec. II î.e.n. Ei îşi întemeiau afirmaţia pe prezenţa în aceste descoperiri a fibulelor cu nodozităţi. Se ştie însă astăzi că fabulele cu nodozităţi ca şi alte tipuri de fibule, deşi sînt de inspiraţie celtică şi respectiv ilirică sau sud-tracică, au fost preluate şi asimilate de către cultura materială a geto-dacilor, devenind în egală măsură o trăsătură caracteristică a acesteia. (18/a)
În 1954, Nandor Fettichinfo se străduia să demonstreze că podoabele şi fibulele-falere cu reprezentări antropomorfe ar fi fost lucrate în ateliere olbiene dimpreună cu obiecte de acelaşi fel destinate sarmaţilor. Se insinua astfel o simbioză daco-sarmatică, în a doua jumătate a sec. I î.e.n., presupunere care de atunci şi pînă astăzi nu şi-a găsit confirmarea în descoperirile arheologice de pe teritoriul ţării noastre. Arheologul maghiar avea în vedere stabilirea sarmaţilor iagizi în cîmpia ungară; această penetraţie s-a făcut însă prin nordul Daciei, fără a putea fi vorba de vreo formă de convieţuire.
Încă din 1958, Dorin Popescuinfo a arătat şubrezenia unor atare opinii. Demonstraţia ce avea să o facă a trebuit să apeleze mai ales la bunul simţ şi la buna credinţă a specialistului, precum şi la argumente de ordin general cum ar fi vechimea artei prelucrării metalelor pe teritoriul Daciei încă din epoca bronzului.
Adevărul este că nici nu ar fi putut fi invocate alte argumente privind continuitatea meşteşugului prelucrării argintului în podoabe, vase sau aplice, atîta vreme cît între binecunoscutele descoperiri ce ilustrează toreutica traco-getică a sec. V—IV î.e.n. şi obiectele ce le avem în vedere ca datîndu-se în sec. I î.e.n., nici un alt document de acest gen nu a fost adus pînă de curînd la cunoştinţa cercetătorilor, deşi astfel de obiecte se află de decenii în colecţiile muzeelor de la noi sau din Bulgaria vecină, sau, în fine, altele, datate superficial şi difuzate ca atare fără a fi fost propriu-zis publicate ştiinţific, au fost excluse din rîndul celor ce ar fi constituit veriga de legătură între fazele extreme ale toreuticii traco-geto-dacice.
Ne revine astfel sarcina ca în paginile ce urmează, făcînd apel la piese din tezaure încă nepublicate, îmbunătăţind datarea altora, aducînd noi dovezi materiale dintre cele existente în patrimoniul muzeistic românesc, să creionăm o imagine adecvată a toreuticii traco-dacice tîrzii prin identificarea antecedentelor ei graţie cărora se leagă de epoca marilor tezaure şi-şi legitimează astfel caracterul autohton şi tradiţia în virtutea căreia realizările ei remarcabile nu mai apar ex nihilo şi implicit venetice.
Într-o lucrare de mai mari dimensiuni privind stilul şi simbolistica artei traco-dacice, vom discuta toate implicaţiile motivelor decoraţiei pieselor de toreutică din secolele V—IV, descoperite la sud şi la nord de Balcani, precum şi la nord de Dunăre. Precizăm acum doar că acestea nu sînt puţine şi că aria de circulaţie a unora din ele este nebănuit de mare.
Primejdia care paşte însă în special cele mai erudite studii comparatiste asupra motivelor decorative este aceea a stabilirii unor filiaţii chiar şi acolo unde în fapt e vorba de spontaneitate şi invenţiune rudimentară bazată pe un repertoriu limitat de semne şi simboluri comune artizanatului tuturor timpurilor şi locurilor.
Ceea ce constituie însă criteriul hotărîtor în aplicarea fie a opticii filiaţiei şi a influenţei, fie a punctului de vedere al opţiunii artizanale independente, este tocmai stabilirea sferei căreia se încadrează opera respectivă. În cazul traco-dacilor şi în speţă al toreuticii lor, este foarte important să hotărîm mai dinainte, cu ajutorul metodei morfologice, dacă cutare sau cutare piesă ţine de tradiţia greacă, chiar dacă maniera ei este artizanală, sau de cea artizanală negrecească care poate prelua în mod anorganic, fortuit sau voluntar, motive elenice pe care le va reda cu dezinvoltura, detaşarea şi incomprehensiunea ce-i sînt proprii.

În ce priveşte prima fază a toreuticii traco-getice, putem afirma că prevalentă va fi aici optica filiaţiei, deoarece multe piese aparţin tradiţiei greceşti sau tradiţiilor altor medii artistice istoriceşte constituite. Spre a da un singur exemplu, menţionăm cazul pectoralelor de la Mezek şi Vărbiţa asupra decoraţiei cărora în vremea din urmă şi-au concentrat atenţia concomitent, dar în mod independent atît Liuba Ognenova-Marinova info cît şi L. Byvanck info, ajungînd la concluzia că repertoriul decorativ al toreuticii din bazinul egeean este comun nu numai zonelor contigue, Asia Mică (Ionia), Tracia Grecia, ci şi celor geograficeşte detaşate ca Magna Graecia (Sudul Italiei) sau Peninsula Iberică. Anticipare cu puţină vreme asupra încheierilor lui Klaus Raddatz info care constata acelaşi lucru pentru perioada imediat următoare — sfîrşitul sec. III î.e.n. —mijlocul sec. I î.e.n.
Observăm deci, şi ne propunem să reţinem faptul că sincronismul şi filiaţia motivelor se propagă cu vremea pe spaţii tot mai largi, pentru ca în rîndul acestora să se numere în timpul elenismului tîrziu Dacia însăşi, Kurt Horedtinfo aducînd astfel o confirmare acelei koiné toreutice elenistice căreia Raddatz îi dedicase substanţiala sa cercetare.
Deşi chestiunea întregii toreutici traco-getice şi traco-dacice, formulare ce cuprinde şi ideea diacronismului şi a iradierii în spaţiu, de la sud spre nord şi, în timp, din sec. V pînă în sec. I î.e.n., aşa cum a formulat-o D. Berciu info şi cum am subliniat-o noi înşine în recenzia la ediţia românească a cărţii saleinfo, s-ar cuveni abordată tradiţional, adică cronologic de la cele mai vechi manifestări pînă la cele mai noi, avînd în vedere tocmai lacuna perioadei de mijloc, credem că e mai util să o examinăm, pornind de la cunoscut la necunoscut, adică de la efect la cauză decît invers, cum e cazul abordării cronologice.
Este de la sine înţeles că incriminata perioadă lacunară pe care ne propunem să o completăm şi să o definim va conţine deopotrivă elemente caracteristice atît perioadei dinainte, cît şi celei următoare. Să vedem însă mai întîi prin ce se caracterizează toreutica traco-dacică tîrzieinfo.
În domeniul podoabelor prin brăţări simple şi plurispiralice terminate cu protome de şarpe (18/b). Lucrate în argint, ca şi fibulele cu nodozităţi discoidale, acestora li s-a putut stabili, graţie decoraţiilor în formă de frunză cu nervuri, ateliere şi stanţe comune cu care au fost realizate. Lor şi fibulelor amintite, descoperite în morminte, mereu în număr constant şi poate ritual, Florin Medeleţinfo le bănuieşte o destinaţie cultuală. Ele ar fi alcătuit podoaba şi totodată însemnele hieratice ale preoţimii dace.
Fibulele mască de felul celei descoperite în Transilvania (18/c) într-un loc necunoscut, sau la sud de Carpaţi, la Bălăneşti (19/a) şi Coada Malului (18/e), sînt solidare prin decoraţia lor antropomorfă (cap sau bust feminin din faţă) cu falerele de la Herăstrău (18/d; 49/a), Galice (19/b), Iantschokrak, Melitopol (19/c) şi Iakimovoinfo. O faleră sau aplică din tezaurul de la Iakimovo (19/d) înfăţişează un bust masculin din faţă drept sigur termen de comparaţie pentru cei ce mai susţin încă ideea unei reprezentări masculine pe piesele mai înainte amintite.
Călăreţi, grifoni din profil şi protome de cal şi de feline apar pe falerele de la Galice, Surcea (19/e,g) şi respectiv de la Taganrog, (22/d), la vărsarea Donului şi de la Starobielsk, Harkov, la nord de Doneţ (N. Fettich, op. cit., pp. 141—142, fig. 13 şi 14). De asemenea, boboci de lotus în jurul unei rozete centrale, precum şi felurite prelucrări ale motivului vegetal al frunzei cu nervuri sînt figurate pe unele falere de la Galice, pe variatul repertoriu al imitaţiilor cupelor „deliene”info de fabricaţie şi asamblare decorativă locală, pe extremităţile brăţărilor de argint plurispiralice şi, în fine, combinate cu diverse grade de stilizare a palmetei, pe ţinta de fier ornamentată (fig. 9) din sanctuarul vechi de la Sarmizegetusa şi pe cupele tezaurului de la Sîncrăieni (50/a). Cît priveşte decoraţia antropomorfă, un ultim şi semnificativ stadiu al acesteia îl marchează placa de argint de la Săliştea, jud. Albainfo (19/f).

Credem că trebuie definitiv exclus din rîndul pieselor toreuticii traco-dacice mult discutatul cazan de la Gundestrup (fig. 4) pe care nu de mult Powellinfo încercase cel din urmă să-l cuprindă printre acestea. Comparînd imagistica antropomorfă a toreuticii traco-dace cu plăcile care decorau recipientul descoperit la Gundestrup iese în evidenţă o mare deosebire în concepţia şi resursele realizării artistice a figurilor umane. Aceasta pentru a nu aduce în discuţie pînă de curînd necunoscuta semnificaţie a scenelor acolo reprezentate. Garett S. Olmstedinfo a arătat, credem, fără putinţă de tăgadă, că întreaga imagistică a cazanului în chestiune se leagă, prin intermediul marelui epos irlandez Táin Bó Cuailnge, cunoscut într-o versiune datînd din sec. IX e.n., de datele unui mit mai vechi, referitor la o divinitate preromană echivalentă Mercurului gallic (fig. 4).
Uşoara deviere de detaliu a unora din scenele cazanului faţă de pasajele epice de care au fost legate nu este mai mare decît ceea ce folcloristul ar socoti normal între două variante orale ale aceleiaşi povestiri.
Pe de altă parte, placa de la Săliştea ne dă o idee destul de circumstanţiată asupra posibilităţilor şi modalităţilor de interpretare şi expresie a figuraţiei antropomorfe în mediul traco-dacic. Festonarea cu dornul de diferite mărimi a unor contururi, folosirea de multe ori concomitentă a repertoriului vegetal, zoomorf şi antropomorf în cadrul aceluiaşi registru imagistic, stîngăcia dar, deopotrivă, şi realismul redării figurii omeneşti în opoziţie netă cu abstractizarea proprie artei celtice şi implicit reprezentărilor de pe cazanul de la Gundestrup, deosebesc toreutica traco-dacică, în fond şi în formă, de oricare manifestare similară contemporană.
În cazul plăcii de la Săliştea, frunzele de iederă cu vrejuri lungi şi rectilinii au invadat cîmpul reprezentării, ele ieşind direct din bordura perlată care mărgineşte piesa în partea stîngă.
Rămînînd tot în domeniul reprezentărilor antropomorfe în toreutica traco-dacică, ilustrat de piesele deja pomenite cărora le mai adăugăm călăreţul de pe cupa de argint din tezaurul de la Iakimovo (cupă conică cu fundul rotunjit aidoma ca formă pieselor similare şi contemporane din tezaurele de la Sîncrăieni, 50/a, Herăstrău, cupei provenind dintr-un loc necunoscut în Oltenia) putem desprinde ca o caracteristică generală a acestora structura clară şi organicitatea figurii omeneşti.
Dacă în capitolul precedent încercam să acredităm constatarea că medalioanele elenistice cu busturi umane au putut fi un model pentru toreuţii traco-daci, precizăm acum, dacă mai este nevoie, că modelul nu se referă la însăşi reprezentarea chipului uman, ci la ideea de a-l înfăţişa pe o podoabă de formă circulară sau triunghiulară. Căci este clar pentru oricine că reprezentarea figurii umane pe piesele de toreutica traco-dacice nu mai este tributară antropomorfismului grec. Nici unul dintre aceste chipuri nu poate fi apropiat de un model grecesc, pentru bunul motiv că „voinţa artistică” ce le-a dat naştere diferă esenţial de concepţia şi educaţia estetică greacă. Aceste figuri le putem numi, dacă vrem, în mod arbitrar „barbare”,dar în nici un caz barbarizate deoarece ele nu sînt degradarea unui model, ci expresia proaspătă a unei viziuni artistice ajunse neîndoielnic la o oarecare maturitate şi experienţă.
Toreutul traco-dac nu avea în spate experienţa artistică şi canoanele meşteşugarului grec, el avea însă, în acest ultim secol dinaintea erei noastre, o proprie modalitate artistică a figuraţiei antropomorfe ale cărei rădăcini coboară în plastica preistorică pînă în neolitic. Miracolul grec, falia care a demarcat creaţia plastică greacă în numai cîteva decenii, este un fenomen unic şi pur grecesc. Însemnătatea lui în tradiţia artei culte europene este incomensurabilă. Miracolul nu s-a repetat nici în Orientul asiatic, nici în lumea „barbară” europeană. Aceasta din urmă a trebuit să meargă pe tradiţiile ei antropomorfe care vor intra în istorie odată cu cuceririle romane ca nuanţate componente ale artei provinciale, oficializîndu-se apoi în sec. III şi IV ca artă romană tîrzie.

Aşa cum spuneam într-un capitol precedent, cel care cu optica antropomorfismului grec şi implicit al artei noastre contemporane şi tradiţionaliste caută a cerceta arta traco-dacică, se află încătuşat de o paradigmă exegetică care-i deschide calea eşecului, a neînţelegerii totale a obiectivului cercetării sale.
Aici se impune însă o nuanţare între permanenţa şi intensitatea modelului grecesc şi tot mai accentuata afirmare a unui antropomorfism autohton. Dacă insistăm asupra permanenţei şi intensităţii modelului grecesc în zona nord-danubiană şi chiar nord-carpatică la sfîrşitul elenismului, o facem cu gîndul mai ales la mulţimea importurilor greceştiinfo, care au constituit un tot atît de frecvent prilej pentru meşteşugarii autohtoni de a prelua în propriul lor mod creator motivele de obîrşie grecească. Ca în toate timpurile existau şi atunci mode sau invariabile tipologice cum erau formele toreutice; decoraţia acestora era însă heteroclită. O mulţime de alte obiecte decorate puteau constitui sursa de inspiraţie în împodobirea pieselor de argint într-o vreme în care toreutica greacă însăşi sărăcise datorită împuţinării cantităţilor de metal preţios aflate în circulaţie. Penurie de argint în lumea greacă din pricina căderii în mîna triburilor iraniene a surselor de metal preţios din estul coastei de nord a Asiei Mici, din Bactria etc. aflate mai înainte sub controlul suveranilor elenistici sau al celor greco-bactrieni; penurie de argint în lumea nord-egeică unde, aşa cum vom vedea, înaintarea legiunilor romane făcuse dependentă de acestea producţia minelor din regiune.
În vreme ce se aflau în continuă creştere cerinţele pentru podoabe şi vase de aur şi argint, ca urmare a sporirii luxului şi difuziunii gustului pentru traiul bun şi rafinat, disponibilităţile materiale şi artizanale sînt în continuă scădere. Produsele de acest gen sînt de aceea tot mai mult înlocuite prin facsimile din ceramică sau sticlă. Astfel apare în lumea elenistică ceramica glazurată şi în cea a triburilor traco-dacice, ceramică de lux cu luciu metalic imitînd în formele ei, aşa cum vom vedea mai jos, prototipuri lucrate în argint.
Reţinem deci, aşa cum arătase la timpul său şi Rostovtzeff, că la sfîrşitul elenismului, ajungîndu-se la stereotipia formală a producţiei meşteşugăreşti, aceasta se „provincializează” din ce în ce mai mult, atît intra fines graecitatis, cît şi în barbaricum. În consecinţă şi în plus pentru acest motiv, atunci cînd avem a alege (cum aminteam mai înainte) optica sub care vom cerceta faza ultimă a toreuticii traco-dacice, va trebui să optăm pentru cea artizanală. În sensul acesta mai ales trebuie făcută acea nuanţare între permanenţa şi intensitatea modelului grecesc şi tot mai accentuata afirmare a unui antropomorfism autohton constatabil nu numai în toreutică, ci şi în bronzurile figurative, cum e cazul bustului de la Piatra Roşie (20/b), precum şi în plastica în lut aşa cum ne atestă de curînd publicatele figurine (37/a,b,c; 38/a,b) de la Cîrlomăneşti şi poate şi altele ce se vor descoperi.
Dacă nu facem opţiunea şi nuanţarea de care tocmai aminteam, nu putem întrevedea continuitatea între prima fază a toreuticii traco-getice şi faza ultimă, traco-dacică, a acestui meşteşug artistic. Or, continuitatea este sesizabilă, dacă ne lăsăm călăuziţi de aceste principii, chiar fără să avem asigurată faza de legătură pe care ne propunem să o conturăm în cele ce urmează.
Astfel se explică de ce H. Daicoviciuinfo şi mai apoi I. H. Crişan pot afirma atît de tranşant că „obiectele aparţinînd artei orientalizate descoperite pe teritoriul României, produse în ateliere greceşti pe seama unor aristocraţi odrişi, sciţi ori localnici, nu sînt în măsură să dovedească existenţa unei arte proprii a daco-geţilor sau a unei arte traco-getice cum o numeşte D. Berciu. Asemenea produse dispar cu desăvîrşire pe parcursul secolului III î.e.n. şi în consecinţă nu poate fi vorba de o continuitate, de o origine a artei daco-getice din epoca clasică în cea orientalizantă din sec. V—IV î.e.n. Unele vagi şi neimportante asemănări existente se datorează influenţelor elenistice şi nicidecum unei continuităţi”. info

Trecînd peste faptul că afirmaţia finală contrazice pe cele anterioare, căci admiţîndu-se continuitatea influenţelor elenistice se neagă continuitatea toreuticii traco-getice ca şi cum acestea s-ar fi exercitat fără obiect, trebuie subliniată poziţia, nu numai a noastră, şi anume că nu încercăm să dovedim existenţa „unei arte proprii exclusiv geto-dacilor”, ci aşa cum arătam în capitolul II a unei arte pe care au practicat-o şi geto-dacii şi care era faţeta tracică a motivului animalier info şi a toreuticii greco-persane.
O deosebit de importantă problemă în studiul oricărei arte „barbare” ,deci anistorice, adică preistorice, este şi înserierea cronologică relativă a pieselor ce ilustrează respectiva artă sau categorie artistică. Cu această chestiune încheiem consideraţiile teoretice în mod necesar preliminare demonstraţiei pe care ne-am propus-o.
Cum seriem, în cadrul unei anumite perioade de timp date, obiectele artistice cărora le lipseşte contextul arheologic la rîndu-i databil pe criterii ferme? Această seriere se poate realiza în funcţie de mai mulţi factori:
1. Cunoaşterea pieselor similare, din acelaşi material, aparţinînd aceleiaşi epoci şi provenind din descoperiri arheologice precis datate.
2. Rămînerea în circulaţie a pieselor din materiale rare o perioadă de timp mai mare decît cele utilitare comune.
3. Cunoaşterea exactă a caracteristicilor iradierii civilizaţiei istorice respective în zona şi în perioada pe care o cercetăm, în cazul nostru a civilizaţiei greceşti.
4. Alegerea opticii sub care va fi studiată fiecare piesă, fie că este cea a filiaţiei unui prototip elenic sau aceea a opţiunii artizanale independente, avînd în vedere faptul că depozitele de obiecte de metal preţios sînt şi din acest punct de vedere eteroclite.
5. În consecinţă, aplicarea nuanţată, de la caz la caz, a principiului că filiaţia unui prototip aparţinînd unei arte istorice se stilizează, se abstractizează, se „barbarizează” cu atît mai mult cu cît piesa respectivă este cronologic mai îndepărtată de prototip; în mod invers, decoraţia vegetală, zoomorfă şi antropomorfă, în cazul opţiunii artizanale independente, evoluează structiv şi formal pe linia acumulării experienţei în practica artistică, de la obiectele cele mai îndepărtate cronologic pînă la cele mai recente. Această evoluţie are loc în mod necesar concomitent şi în raport cu stilizarea, barbarizarea prototipului elen a cărui respingere, în fond, este.
Jocul involuţie-evoluţie, reperabil adesea în cadrul aceleiaşi piese cu mai multe motive decorative, este de mare folos la mai precisa datare relativă a acesteia. Principiul astfel formulat nu intră cîtuşi de puţin în contradicţie cu esenţa artei anistorice care constă în marea ei mobilitate de preluare a motivelor unei arte istorice, aşa cum a arătat Paul Jacobsthal, pricină pentru care motivele însele nu pot fi criterii de datare. Odată însă adoptat un motiv, stilizarea şi barbarizarea lui presupune o scurgere a timpului, evident cu acea toleranţă impusă şi de faptul că un model lucrat în metal preţios rămîne în circulaţie mai multă vreme. Opţiunea artizanală independentă exclude specificitatea şi individualitatea ca atare a atelierelor. În cazul acesteia se poate vorbi totuşi dacă nu de înfiripările unui anume „istorism”, măcar de tradiţia şi beneficiile experienţei plastice artizanale autohtone.
În ce priveşte decoraţia antropomorfă, stilizarea, „barbarizarea”, cu alte cuvinte respingerea antropomorfismului grec merge paralel cu edificarea unei tradiţii antropomorfice artizanale. În acest sens cităm exemplul monedelor dacice a căror artă va fi analizată în capitolul următor şi care sînt tot mai stilizate, mai „barbarizate” în prima jumătate a sec. I î.e.n. cînd dealtfel îşi încetează apariţia, după ce epuizaseră artisticeşte în cadrul „seriei de imitaţie” filiaţia monedelor macedonene, iar pe de altă parte amintim figuraţia antropomorfă din faza ultimă a toreuticii traco-dacice contemporană cu maxima „barbarizare” a monedelor amintite, figuraţie care ajunge acum la deplinătatea unei structurări şi organicităţi antropomorfe originale, corespunzînd tocmai cu ceea ce s-a numit convenţional perioada clasică a culturii geto-dace.

Condiţiile iradierii civilizaţiei greceşti în spaţiul nord-egeic şi balcano-carpatic sînt foarte clare. Această iradiere s-a făcut intens, progresiv şi în mod direct. Spre deosebire de populaţiile celtice şi germanice, traco-dacii n-au avut în calea acestei iradieri ecranul villanovian nord-italic, etrusc, sau mai tîrziu roman. După spargerea marii unităţi a bronzului european, populaţiile din centrul continentului nostru şi-au constituit, pe bazele unei tradiţii metalurgice, un univers artistic bine conturat şi peren, în vreme ce regiunea balcanică şi nord-dunăreană a rămas un spaţiu deschis preluărilor creatoare, iar individualitatea ei artistică s-a format mai tîrziu prin adoptarea şi respingerea concomitentă a modelelor elenice.
De caracterul direct al influenţelor, cît şi de cel al definirii relativ tîrzii a unui profil propriu trebuie să se ţină neapărat seama, alături de atîtea alte lucruri ce nu e locul a le trece în revistă aici, atunci cînd ne propunem studierea unei probleme artistice, dar şi arheologice a întinselor ţinuturi locuite de traco-daci.
Caracteristica unei iradieri directe este că în cazul acesteia funcţionează legea sincronismului istoric sau a succesiunii imediate în preluarea motivelor artistice, în vreme ce în universul celto-germanic interpunerea mai multor ecrane, concomitente sau succesive, în fond depărtarea, natura fluctuantă, intermitentă şi de fapt diversă a iradierii fac în egală măsură eligibile motive diferite ca obîrşie şi vîrstă.
De aceea paralelismul cu lumea celto-germanică în judecarea unor realităţi artistice, arheologice şi istorice, cum a fost deseori tentat să întreprindă I. H. Crişaninfo în lucrarea sa despre Burebista, nu este relevant pentru luminarea unor faţete insuficient de clare ale civilizaţiei materiale şi spirituale ale populaţiilor tracice.

Printre tezaurele incert datate, aflate în muzeele din Bulgaria vecină, se numără şi cel de la Radiuvene (Stoianovo), districtul Loveci. Menţionat prin 1919 de către Filow info, Venedikovinfo îl consideră de la începutul sec. IV î.e.n. în vreme ce în vitrina muzeului sofiot, unde se află expus, eticheta menţionează sfîrşitul sec. IV. în tot cazul Venedikov îl socoteşte contemporan cu tezaurul de la Alexandrovo, tot din districtul Loveci, şi format, de asemenea, în mare majoritate din vase globulare şi riale mesomfalos. În tezaurul de la Radiuvene predomină vasele globulare şi fialele mesomfalos lise (21/a), nedecorate, în vreme ce în cel de la Alexandrovo se află doar o singură piesă de acest fel (21/b). Fialele de la Radiuvene decorate cu „păstăi” sînt de execuţie artizanală mediocră; ele provin sigur dintr-un atelier tracic cu lucrători autohtoni. Probabil că datarea la sfîrşitul sec. V î.e.n. a fost făcută pe baza prezenţei în depozit a două aplice info de tipul „arrière train” (21/c) dintre care una fragmentară. Starea fragmentară a acesteia este însă elocventă asupra caracterului accidental al prezenţei lor în tezaur.
Vasele lise cu profile de tradiţie iraniană vădesc, ni se pare, în mod limpede, pe de o parte încă nepătrunderea în zonă a formelor şi a decoraţiei medio-elenistice, iar pe de alta, pierderea nu numai a rafinamentului, dar şi a importanţei înseşi a decoraţiei pe acele piese ce au făcut gloria atelierelor tracice, ilustrate în tezaurele mai vechi şi în cele mai noi de la Agighiol, Vraţa şi Alexandrovo unde, de asemenea, se află cîte o fială lisă, fără decoraţie. Considerăm că tezaurele abia pomenite reprezintă stadiul final al primei faze a toreuticii traco-getice şi că tezaurul de la Radiuvene deschide faza de tranziţie. Cu alte cuvinte prima fază a toreuticii traco-getice s-ar încheia la jumătatea sec. IV î.e.n.
Începutul fazei de tranziţie ar mai fi marcat, după părerea noastră, şi de o piesă prelucrată doar parţial de traco-geţi, ea fiind de sorginte grecească elenistică timpurie: ritonul de la Poroina. De la Rostovtzeff încoace nimănui nu-i mai este scuzabilă confuzia pieselor de toreutică greacă clasică sau elenistică, lucrate de meşteri greci pentru comanditari sciţi sau traci, cu produsele atelierelor locale ale aborigenilor. Astfel ritonul de la Rozoveţ (20/c,d), cît de apropiat ar fi din punct de vedere formal de cel de la Poroina (6/b,c), aparţine exclusiv artei greceşti, unii găsindu-i chiar corespondenţe sud-italice info, după cum aceiaşi cercetători sugerează apropierea între decoraţia antropomorfă de pe ritonul de la Kul-Oba şi de pe cel de la Poroina.

Mai multe ritonuri elenistice timpurii au intensă circulaţie în mediul tracic şi scitic, cum ar fi cel de la Poltava, de la Başova Moghila, de la Praga info, difuzînd alături de alte obiecte greceşti modelele decorative cu care sînt ornate. Cum spuneam, acestea nu apar încă pe vasele tezaurului de la Radiuvene care nici nu conţine vreo piesă originală grecească. De ce credem că tezaurul trebuie datat totuşi la începutul sec. III î.e.n.? Numai pentru motivele înainte pomenite (lipsa decoraţiei pe multe vase sau calitatea ei schematică şi foarte artizanală atunci cînd e prezentă)? Argumentul hotărîtor este cel al cănii de argint cu picior şi toartă ajurată (22/b) care se află în tezaur. Cana cu un astfel de profil este necunoscută, după ştiinţa noastră, în ceramica şi toreutică greacă sau în cea persană; pentru prima oară ea apare în Tracia la Radiuvene. Spunem pentru prima dată deoarece piesa are şi succedanee uşor simplificate ca decoraţie şi de o precizie a execuţiei ceva mai puţin înaltă. Cu alte cuvinte vasul este tipic tracic.
Maria Čičikova studiind ceramica tracică info arată că un tip caracteristic al acesteia a fost o formă locală cu existenţă relativ scurtă, între sfîrşitul sec. VI î.e.n. — sfîrşitul sec. V î.e.n. Este vorba de cana cu picior înalt şi scobit şi toartă supraînălţată. Exemplare ale acesteia provin de la Bajlovo, Brezovo, Duvanli, unde s-au descoperit împreună cu o pelike cu figuri roşii. O varietate a acestui tip este cana cu fundul plat (îndepărtarea piciorului s-a făcut din raţiuni de durabilitate a vasului) ilustrată prin descoperirile de la Kiulevča, Radnev Geran lîngă Brezovo, Branicevo şi Ravna. Această variantă, la rîndul ei, precede şi face legătura cu cana a cărei toartă depăşeşte cu puţin în înălţime buza şi care începînd cu mijlocul sec. IV î.e.n. îşi află o largă folosinţă în Tracia. Cercetările de la Seuthopolis au dat la ivealăinfo o mulţime de astfel de căni (23/c), or ştim că aşezarea datează cel mai devreme de la începutul sec. III î.e.n. Este de presupus că vasul ceramic a fost modelul cănii de argint a cărei toartă nu depăşeşte buza. Aceasta a reintrodus piciorul tronconic, îndepărtat de varianta mai vechiului tip ceramic, din aceleaşi raţiuni de stabilitate. În plus, cana de argint este mult mai elegantă decît presupusul ei prototip de lut. Dacă ea este într-adevăr o creaţie originală a tracilor, atunci nici nu putea avea alt model decît ceramic, ştiut fiind că la rîndul lor piesele de metal nu se nasc ex nihilo.
Frecvente sînt şi cazurile inverse. Iată, ieşit la iveală din ruinele aceluiaşi Seuthopolis, un vas din lut (22/c) cu gît înalt şi corp globularinfo imită perfect cupa adîncă de argint de la Vărbiţa (24/a) aflată în circulaţie în mediul balcanic în a doua jumătate a sec. IV şi chiar la sfîrşitul acestuia info. D. E. Strong info datează aceste boluri adîncite de tip ahemenid în elenismul mijlociu, 300— 200 î.e.n. şi, după multiplele lor replici în ceramică descoperite la Seuthopolis, pare să aibă dreptate.
Pentru toate cele de mai sus, credem că tezaurul de la Radiuvene poate fi datat la începutul sec. III î.e.n., cel mai devreme. Persistenţa formelor de vase iraniene este explicabilă în mediul nord-balcanic, zonă în care numai ulterior se înregistrează noutăţile din lumea egeică şi de la sud de Haemus. Dealtfel, repetăm încă o dată, toreutica acelei vremi era o artă mixtă greco-persană şi dacă în unele zone periferice persista mai îndelung un aspect sau altul al acestui mixaj, era tocmai pentru a confirma prin fapte concrete o idee dedusă din comparaţia formelor, decoraţiilor şi stilurilor.
Dar tezaurul de la Radiuvene nu este izolat. El este, am putea spune, un cap de serie căci în descoperirile ce le vom discuta mai jos se regăsesc pe lîngă aspecte cunoscute, confirmatoare, altele noi, definitorii ale evoluţiei toreuticii traco-getice către faza ei finală traco-dacică, mai bine ştiută prin atîtea descoperiri de mult sau de curînd publicate.
Într-adevăr, marele şi extrem de importantul tezaur de argint de la Lukovit a rămas de mai bine de două decenii, de cînd a fost descoperit, încă nepublicat. Cei care se ocupă de arta tracică info l-au putut privi în vitrinele Muzeului de arheologie din Sofia, beneficiind cîteodată de binevoitoarea îngăduinţă de a-l fotografia sub vitro. Piese din acesta au circulat, în cadrul unor expoziţii, şi în străinătate, cataloagele respective dînd sumare informaţii despre descoperirea, compoziţia şi datarea luiinfo. Opinia cercetătorilor bulgari este că el ar data din sec. IV — prima jumătate a sec. III î.e.n.

Depozitul este deosebit de bogat. El cuprinde pe lîngă numeroase aplice de harnaşament de mai multe tipuri (24/c,d), fiale mesomfalos de mai multe genuri, vase cu corp globular şi, în fine, trei căni (22/a; 23/a,d) de forma celei amintite din tezaurul de la Radiuvene. Cum spuneam, acestea din urmă sînt executate cu mai puţină minuţie, au torţile pline, neajurate, iar decorul pe gît este redus la o bandă de ove.
După părerea noastră, caracterele artistice ale depozitului, în virtutea cărora am putea încerca o mai reală datare, sînt următoarele: a) În el există patru piese nedecorate, lise, dintre care trei vase înalte (două cu corp globular şi unul cu corp rotund cu protuberante) şi o fială. Acestea ar asigura, să zicem, legătura tipologică cu tezaurul de la Radiuvene, alături de cele trei căni menţionate, b) Două fiale au decorul în păstăi foarte schematizat şi executat într-un mod artizanal simplist. O astfel de realizare a motivului nu mai întîlnim pe nici o piesă similară din toreutica tracică. Îl socotim un indiciu, pe lîngă celelalte, pentru datarea tezaurului după cel de la Radiuvene de care ni se pare conexat (prin cana cu picior şi toartă ajurată), c) Două fiale au o decoraţie asemănătoare şi totuşi diferită. Catalogul expoziţiei bulgare din 1972 info comite o eroare de descriere. Referindu-se la fiala cu buza deteriorată, consemnează că e decorată cu migdale şi flori de lotus. Adevărul este că fiala în chestiune este decorată cu două registre concentrice de migdale şi palmete şi numai o a doua fială, ce are un singur registru, e lucrată au repoussé cu motivul alternînd al florii de lotus şi al migdalei. În toreutica greacă migdalele foarte proeminente sînt caracteristice vaselor de metal produse între 300—200 î.e.n., cu precădere în a doua jumătate a sec. III î.e.n. info. Piesele sînt evident de factură elenistică şi au fost lucrate într-un atelier grecesc, d) Există în tezaurul de la Lukovit un vas globular (24/b) cu două registre concentrice de capete feminine alternînd cu palmete (numai în registrul superior). Înălţimea sa este doar de 7 cm. Capetele sînt probabil de Menade. Înclinăm să-l datăm într-a doua jumătate a sec. III şi este de asemenea produsul unui atelier grecesc, e) Aceloraşi meşteri toreuţi greci, lucrînd pentru comanditari traci, li se datorează şi perechea de aplice simetrice reprezentînd un călăreţ cu mantia fluturînd, vînînd leul (aflat sub picioarele calului).
După cum se observă, tezaurul este compozit. Alături de piese lucrate în ateliere tracice, se află altele lucrate de meşteri greci. Cănile, prin insolitul formei lor, cît şi prin caracterul sumar al decoraţiei, par a fi lucrate în mediul tracic, de meşteri autohtoni.
În 1963, se descoperă lîngă satul Letniţa, districtul Loveci, un tezaur de 15 aplice de argint info. Deşi Ivan Venedikov a făcut în repetate rînduri apel la piesele acestuia pentru a ilustra arta tracică info, depozitul rămîne încă nepublicat. Cercetătorul amintit îl data la început într-a doua jumătate a secolului IV î.e.n. şi în tot sec. următor, deci o datare foarte largă, pentru ca în cele din urmă să-i fixeze apartenenţa cronologică la mijlocul secolului IV î.e.n.
Tezaurele de la Lukovit şi Letniţa, descoperite întîmplător, sînt lipsite de orice informaţie arheologică suplimentară, astfel că singure indiciile artistice şi economia lor internă pot furniza o cronologie relativă şi încercări cît mai circumstanţiate pentru una absolută, ţinîndu-se seama că reperele elenistice eventuale sînt, cum s-a văzut, destul de labile, ca dealtfel întregul artizanat artistic al vremii.
Înainte însă de a arăta legăturile dintre Lukovit şi Letniţa, să zăbovim cu cîteva remarci asupra primului, în lumina celui de-al doilea. Ca multe din tezaurele din faza I a toreuticii traco-getice, tezaurul de la Lukovit este eteroclit, cuprinzînd atît aplice cît şi vase. Spre deosebire însă de cele ulterioare, el este singurul din zonă în a cărui structură intră şi piese greceşti, frecvente în tezaurele din faza I. De asemenea, este singurul în care sînt prezente fiale cu decorul în păstăi schematizat artizanal. Nici un alt tezaur, următor din punct de vedere cronologic, nu va mai cuprinde vase de argint de astfel de factură, acestea reprezentînd ultimul ecou al unor forme ce ieşiseră de mult din modă în bazinul egeic şi mediteranean.

Prezenţa acestor fiale cu decor în păstăi executat artizanal, pe de o parte şi cea a cănilor anunţate de depozitul de la Radiuvene, pe de alta, căni care la rîndul lor nu mai apar în tezaure ulterioare, sînt două elemente ce ne-ar putea conduce către o datare mai fermă. Aşa cum arătam, cunoaştem modelul ceramic care a stat la obîrşia cănilor de argint cu picior în lumea tracică sud-dunăreană. Punerea în evidenţă a acestor recipiente de argint, specifice toreuticii tracice autohtone, ne-a prilejuit şi fericita descoperire a succedaneelor de lut cărora, la rîndul lor, le-au servit ele însele de model.
Este vorba de cănile aparţinînd fazei a II-a a ceramicii geto-dacice după I. H. Crişaninfo, şi anume cele considerate de autor de tipul III. În cadrul acestuia sînt grupate „cănile bitronconice cu o toartă, caracterizate prin transformarea trunchiului de con superior într-un cilindru (fig. 10). Pe lîngă aceasta, cănilor aparţinînd tipului III le sînt proprii buza lăţită şi răsfrîntă în exterior, precum şi fundul scobit în genul unui mic picior foarte asemănător vaselor lucrate la roată”. Descrierea corespunde aidoma prototipurilor metalice din tezaurele de la Radiuvene şi Lukovit.
Aceste căni de lut sînt lucrate cu mîna, uneori şi la roată (cum sînt exemplarele de la Popeşti şi Zimnicea — 23/b) din pastă fină, constituind piese de lux. I. H. Crişan subliniază că acest fel de cană „nu are analogii nici în ceramica grecească nici în cea celtică din cadrul cărora lipsesc asemenea forme”. De aceea autorul socoteşte că „tipul III al cănilor bitronconice cu o toartă constituie o formă ceramică locală care va da naştere, în faza clasică, minunatelor căni de lux cu o toartă, lucrate cu roata”. Cănile geto-dace ce imită pe cele de argint (fig. 11) au fost descoperite în toate aşezările de mai mare importanţă ca Zimnicea, Popeşti, Piscul Crăsani, Ciolăneştii din Deal, Poiana, Sighişoara, Pecica, faptul dovedind marea lor răspîndire şi difuziunea rapidă a unei forme în acelaşi timp funcţionale şi plăcute. Aceluiaşi prototip şi aceleiaşi familii de recipiente ceramice le aparţin şi vasele cu gît cilindric înalt, de asemenea din pastă fină şi acoperite cu un slip puternic lustruit. Prin lustrul suprafeţei exterioare se urmărea cît mai marea apropiere de modelul metalic.
De ce cănile de argint atît de copios imitate la nord de Dunăre nu au fost lucrate şi în această regiune paralel cu cele de lut? Este o întrebare firească la care sîntem obligaţi să dăm un răspuns valabil şi pentru dispariţia temporară a veselei de argint pînă la reapariţia ei în tezaurele din secolul I î.e.n. de la Sîncrăieni şi Iakimovo, în cazul acestuia din urmă şi al celui de la Herăstrău, alături de falere.
Stabilisem, ceva mai înainte, că tezaurul de la Lukovit ar trebui datat, din motivele deja expuse, în a doua jumătate a sec. III î.e.n. Or, sfîrşitul acestui secol şi mai ales începutul celui următor sînt caracterizate printr-o mare criză a argintului şi aurului în lumea elenistică şi nu numai acolo. Împuţinarea vechilor depozite, acapararea surselor de către alte etnii, epuizarea economică şi demografică urmînd pustietoarelor războaie, consumatoare de resurse şi vieţi omeneşti, acestea fiecare în parte şi toate laolaltă, în funcţie de realitatea istorică a fiecărei zone, au dus la brusca scădere temporară, pînă aproape la zero, a disponibilităţilor de metal preţios.
Unele oraşe greceşti renunţă nu numai la moneda de aur, ci şi la baterea celei de argint, iar depresiunea economică e atît de puternică încît oraşele sînt obligate să-şi remodeleze economia. Criza este resimţită şi în barbaricum şi cu atît mai mult în Dacia, căreia îi lipseau zăcămintele argentifere, aşa cum vom vedea în capitolul următor, dedicat chestiunilor iconografice şi economice legate de emisiunile monetare ale triburilor geto-dacice.
În linii mari, datarea propusă de I. H. Crişan cănilor dacice în discuţie (secolele III—II î.e.n.) coincide cu datarea tezaurului de la Lukovit. Apropierea făcută de noi între vasele metalice şi cele de lut ar putea urca momentul difuziunii celor din urmă pînă chiar către începutul sec. II î.e.n. Ele vor fi continuate, cu o uşoară variaţie şi rafinare a formei, de către cănile de lux lucrate la roată (fig. 10, 11; 23/b) care sînt una din podoabele ceramicii dacice din epoca clasică info.

Unul din motivele de structură internă a tezaurului de la Letniţa, care ne îndeamnă să-l aşezăm cronologic după cel de la Lukovit, este lipsa vaselor de argint. Cu toate acestea tezaurul este eteroclit în ce priveşte aplicele ce-l compun. Aplica (25/c) reprezentînd lupta dintre grifon, leu şi şerpi (Venedikov-Gherasimov, nr. 283) este de cu totul altă calitate de execuţie şi aparţine, credem, secolului IV î.e.n., fapt care l-a determinat pe cercetătorul bulgar să dateze întreg lotul în această vreme. Cum arătam într-un capitol anterior, aplica respectivă ar putea proveni dintr-un mediu scitic. O piesă aparte este şi triskelul cu capete stilizate de răpitoare, comparabilă cu produse similare în mediul tracic şi scitic din sec. IV î.e.n.
Faptul că celelalte aplice reprezintă scene de vînătoare (24/e, f; 25/b), erotice (25/a) şi de zoomahie nu poate constitui în nici un fel un element de datare, cel puţin pentru momentul actual, cînd sîntem încă departe nu numai de cunoaşterea simbolismului diferenţial al iconografiei traco-dacice, ci chiar de imaginea globală a semnificaţiilor acesteia.
Aplica Venedikov-Gherasimov nr. 286 este tăiată neregulat (25/b) în placa de argint, urmînd în general conturul scenei de vînătoare, şi mai ales în partea dreaptă, crupa şi coada calului. Punînd această piesă alături de aplicele cu călăreţul vînînd leul, cu mantia fluturînd (24/d), din tezaurul de la Lukovit, observăm că sînt păstrate, în mare, schema generală a compoziţiei şi decupajul. Din acest motiv credem că piese de felul celor dintîi ar fi putut servi de model pentru realizarea celei din urmă.
Un alt motiv pentru care socotim tezaurul de la Letniţa aparţinînd fazei de tranziţie a toreuticii traco-dacice este cel al realizării personajelor. Este clar că dintre mai multe modele antropomorfe care au prezidat înfăptuirile toreuticii traco-geticeinfo, în cazul Letniţei avem de-a face cu respingerea antropomorfismului grec în acea fază în care se conturează unul propriu, autohton. Capetele personajelor, redate din profil, suferă încă de o mare stîngăcie, ele vădesc însă o impresionantă voinţă de exprimare. Ni se pare că Letniţa reprezintă stadiul de închegare a antropomorfismului autohton traco-dacic care va duce la binecunoscutele realizări de pe falerele de la Herăstrău sau Galice. Dacă tezaurele de la Agighiol şi Vraţa vădesc pe lîngă alte modele antropomorfe prelucrarea artizanală a celui grecesc, cu toată lipsa de înţelegere a organicităţii figurii, dar cu toată dorinţa de fidelitate, chipurile de la Letniţa au vigoarea sincerităţii care se exprimă spontan şi neţinînd seama de canoane.
Poate un indiciu de datare ar fi şi vasul de pe placa cu reprezentare erotică (symplegma), dacă acesta ar fi fost mai clar redat. Oricum multe aplice (24/e, f) comportă un kymation realizat din ove sugerate prin două linii paralele în u. Acest decor îl întîlnim, realizat la acelaşi nivel mediocru artizanal pe imitaţiile de cupe deliene de la Popeşti info şi anume pe trei fragmente aparţinînd straturilor medii, datate către mijlocul secolului I î.e.n. El însă poate fi şi mai vechi. Pentru toate cele de mai înainte propunem ca dată a tezaurului de la Letniţa mijlocul secolului II î.e.n. sau chiar prima jumătate a acestuia.
Problema fazei medii a toreuticii traco-dacice ne-a preocupat de mai multă vreme. Recenzînd cartea lui D. Berciu publicam cu acea ocazie două piese inedite aflate în Colecţia Severeanu, dintre care una, un pahar de argint fragmentar info, ne părea a ilustra faza de mijloc de a cărei existenţă eram siguri, fără a cunoaşte însă pe atunci de visu tezaurele pe baza cărora ne-am conturat imaginea asupra evoluţiei acestei arte din secolul IV î.e.n. pînă la începutul erei noastre. Paharul de formă tronconică din Colecţia Severeanu (25/d; 27/a ; 50/b), decorat cu doi călăreţi urmîndu-se în galop şi despărţiţi de două rozete din care numai una se păstrează, îl datam atunci la jumătatea secolului III î.e.n. info.

Nu mai credem acum în acea datare atît pentru faptul că figuraţia antropomorfă de pe pahar info este de aceeaşi factură cu cea a plăcilor de la Letniţa, cît şi pentru că forma recipientului, cu antecedente binecunoscute în toreutica tracică a secolului V î.e.n. (ne gîndim la paharele de dimensiuni apropiate descoperite la Dălboki lîngă Stara Zagora), şi execuţia lui rudimentară l-ar situa pe la începutul secolului II î.e.n. În satul Bohot de lîngă Plevna au fost descoperite în 1929 nouă cupe conice, fără decoraţie antropomorfă, de tip Herăstrău etc., păstrate în muzeul de la Plevna. Unsprezece cupe de acelaşi fel au fost găsite în perioada interbelică şi în satul Sindel de lîngă Varna; din acestea se mai păstrează doar patruinfo. Toate cele amintite, precum şi altele similare, par să dateze din secolele II—I î.e.n.
Nu vom zăbovi asupra tezaurului de la Sîncrăieniinfo, binecunoscut în ce priveşte originea elenistică a formelor şi decoraţiei şi cu datarea asigurată de un număr mare de piese similare din lumea greacă a sec. I. î.e.n. Amintim doar că D. E. Strong info remarcase înaintea lui Klaus Raddatz identitatea formală şi artistică a produselor toreuticii greceşti de la sf îrşitul elenismului din Peninsula Iberică pînă în Balcani şi Carpaţi.
Legat de acelaşi context decorativ apare acum şi ritonul din corn de bovină (26/a,b; 50/c), aflat tot în Colecţia Severeanu şi publicat de noi cu aceeaşi ocazie a recenzării versiunii româneşti a cărţii lui D. Berciu despre arta traco-geticăinfo. Avînd în vedere legăturile ce le făceam încă de atunci între tratarea palmetei ritonului şi cea a palmetei de pe vasele de la Sîncrăieni, pe de o parte, şi conturarea fazei de tranziţie (mijlocii) a toreuticii traco-getice prin serierea atîtor piese ce-i aparţin, pe de alta, credem acum că acest unic riton de corn cunoscut în spaţiul traco-dacic ar aparţine sfîrşitului secolului II î.e.n.
Figuraţia antropomorfă (doi războinici cu scuturi şi căciuli dacice şezînd faţă în faţă) este comună atît ritonului cît şi paharului din Colecţia Severeanu. În plus, ritonul, terminat cu cap de leu, are ca decoraţie vegetală în afara palmetei amintite şi o bandă ornată cu vrej de iederă. Astfel că sîntem îndreptăţiţi să aşezăm cronologic ritonul după pahar şi înaintea tezaurului de la Sîncrăieni deoarece are comun cu paharul prezenţa unei decoraţii antropomorfe şi comun cu tezaurul stilizarea identică a palmetei, ornament vegetal pe care nu-l întîlnim pe vasele de metal traco-dacice din secolele III şi II î.e.n.

În concluzie, toreutica traco-dacică tîrzie a avut mai multe antecedente care o legau de faza marilor tezaure traco-getice din sec. V—IV î.e.n. Această fază de legătură, de tranziţie sau de mijloc, am încercat să o ilustrăm prin serierea de piese şi tezaure care ar începe cu ritonul de la Poroina, tezaurele de la Radiuvene, Lukovit şi Letniţa şi s-ar termina cu tezaurele de la Bohot şi Sindel, cu paharul şi ritonul de corn din Colecţia Severeanu.
Acum, cînd numărul descoperirilor atribuite de noi perioadei de tranziţie egalează aproape pe cele ale fazei ultime, tîrzii, nu mai poate fi vorba de hiatus-ul care a putut justifica teoretic, într-o anumită optică, producerea acestora din urmă în ateliere nord-pontice pentru comanditari sarmaţi şi traco-daci. Cum arătau falerele lucrate la Olbia pe care Fettich le vedea circulînd în spaţiul balcano-carpatic, ne putem da seama studiind cele trei exemplare (27/c) descoperite într-un mormînt tracic la Stara Zagora info şi care în mod cu totul neaşteptat se alătură, din punct de vedere stilistic, celor de la Paris (27/d) şi Leida info. Descoperirea de la Stara Zagora mai număra o cupă şi strecurători de argint, datînd de la sfîrşitul sec. I î.e.n. cel mai devreme, piese asemănătoare cu vesela din Tezaurul de la Boscoreale pe care mai de curînd Vermeule info şi alţi cercetători o consideră pe bună dreptate produsă în ateliere microasiatice.
Fără îndoială că descoperirile viitoare vor nuanţa, vor completa şi vor reaşeza în amănunt serierea şi datările pe care le-am propus, cu condiţia ca aceste descoperiri să nu aştepte ca şi cele din trecut decenii de-a rîndul în vitrinele şi depozitele muzeelor pentru a fi redescoperite de ochiul iscoditor şi perseverent al celor ce nu sînt frămîntaţi de vana dorinţă de a avea ultimul cuvînt.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500