Arta și arheologie dacică și romană

MEDALIOANE DE TIP TESALIAN ŞI PODOABE ÎNRUDITE TRACO-DACICE

În capitolul de faţă, ca şi în cel următor vom încerca să definim o serie de caracteristici ale toreuticii geto-dacice în ultima ei fază care se înscrie cu aproximaţie pe toată durata sec. I î.e.n. De asemenea, ne vom strădui să arătăm că această ultimă fază nu reprezintă „o altă lume” în arta prelucrării metalului la traco-daci — prin raport cu ceea ce sîntem obişnuiţi a da ca exemplu atunci cînd vorbim de produsele acestui artizanat constituit în sec. IV î.e.n. (Agighiol, Băiceni, Craiova, Peretu, Poronia etc.) — ci se înscrie într-o continuitate tehnică şi iconografică la care vin să se adauge mereu alte noi surse de inspiraţie lămuritoare asupra genezei şi evoluţiei acelor tipuri ce par a o detaşa atît de net de perioada „marilor tezaure”.
De fapt, aşa cum arătam în cap. II, amprenta artei greceşti asupra toreuticii traco-dacice este un datum ce trebuie considerat cu toată atenţia şi urmărit în tot ceea ce acesta „inovează” sau mai degrabă selectează în fiecare etapă istorică.
Una din caracteristicile podoabelor de argint dacice din sec. I î.e.n., fie că sînt ele vestimentare sau decoraţii aplicabile pe suport de metal sau lemn, este apariţia figurii umane în medalion. Fără a intenţiona să epuizăm deocamdată problema sau măcar să dăm o completă listă a pieselor ce le avem în vedere, amintim numai cîteva din aceste medalioane falere cum ar fi cele de la Herăstrău, unde apar busturi de personaje, şi, prin extensiune, fibulele cu piciorul în formă de placă triunghiulară decorată cu cîte un cap uman din faţă, cazul pieselor din tezaurele de la Coada Malului sau Bălăneşti.
Avem convingerea că, din punct de vedere iconografic, atît medalioanele cu busturi umane cît şi fibulele cu picior triunghiular, cu aproximativ acelaşi gen de reprezentări, urcă, prin trepte intermediare pe care le vom arăta mai jos, către un prototip comun: medalionul elenistic timpuriu, podoabă foarte la modă în zone nu prea îndepărtate de cele în care întîlnim frecvent falerele şi fibulele despre care e vorba.
Este adevărat că discuri de aur cu reprezentări antropomorfe sînt cunoscute încă de la începutul şi mijlocul sec. IV î.e.n., cum ar fi, de pildă, printre cele mai ilustre, cerceii de tîmplă de la Kul-Oba reprezentînd capul Atenei Partenos de tip fidiac (15/a), sau perechea de podoabe similare de la Balşaia Blisniţa care înfăţişează o Nereidă călare pe hipocamp, purtînd armele lui Ahile (15/b). Acestea însă nu au însemnat altceva decît cazuri izolate de podoabe somptuoase cărora nu li s-au aflat nici succedanee în timp şi nici modeste replici contemporane.
Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa medalioanelor „de tip tesalian” încetăţenite în Balcani după expediţia în Asia a lui Alexandru cel Mare şi produse de mai multe ateliere într-o regiune de unde vor fi preluate şi interpretate atît în mediul elenic, cît şi, în mod indirect, în cel tracic.
Dar să vedem, mai întîi, ce înţelegem prin medalioane „de tip tesalian”, care era rostul decorativ al acelor piese foarte cunoscute răspîndite în marile colecţii de antichităţi din Europa şi America, un exemplar deosebit de important aflîndu-se în patrimoniul muzeistic românesc.

În Muzeul de istorie naţională şi arheologie din Constanţa, printre numeroasele vestigii provenind de la Tomis sau din alte oraşe apropiate ale Pontului Stîng, se află un medalion de aur (14/a) expus împreună cu un inel şi doi cercei din acelaşi metal (Inv. 4073—4075); se menţionează că ansamblul făcea parte din inventarul funerar al unui tumul din împrejurimile localităţii Vama Veche, la sud de Mangalia.
O sumară publicaţie a Muzeuluiinfo reproduce piesele respective datîndu-le în sec. IV—III î.e.n. şi specificînd că în anul 1936 ele au intrat în colecţia personală a lui V. Canarache donată ulterior de el însuşi muzeului al cărui director era. Trebuie subliniat de la bun început că piesele ce fac parte din ceea ce se numea „tezaurul de la Callatis” (cum aminteam, Vama Veche este situată la 7 km sud de anticul Callatis) nu prezintă legături stilistice ce ar putea atesta unitatea lotului; mai mult încă, pînă în momentul cînd a intrat în colecţia V. Canarache, medalionul nu a fost niciodată însoţit de piesele ce i-au fost alăturate în expoziţia muzeului constănţean.

Către anii 1931—1932 acest medalioninfo care reprezintă bustul Afroditei încoronat cu lauri, drapat, cu sînul stîng descoperit şi extremităţile taenia-ei lăsate pe umeri, stîrnea admiraţia şi în acelaşi timp îndoiala specialiştilor şi amatorilor de artă antică din Bucureşti; admiraţia pentru calităţile excepţionale ale execuţiei, pentru mărimea şi starea perfectă de conservare, îndoiala din pricină că braţul drept, tăiat brusc din umăr, ridica probleme asupra autenticităţii obiectului, contravenind unei inexplicabile idei fixe, unei pseudoparadigme exegetice, conform căreia un atare detaliu tehnic şi iconografic nu ar fi propriu antichităţii ci Renaşterii. Fapt este că din pricina acestui fals criteriu ştiinţific piesa nu a putut fi vîndută decît cîţiva ani mai tîrziu şi atunci numai graţie unui şiretlic. Toţi cei care au văzut-o la începutul anilor '30 ştiu că ea aparţinea unei doamne Proca ce o adusese din Grecia în urma unei călătorii întreprinse prin 1929. Intermediarul însărcinat cu valorificarea medalionului l-a anunţat ca provenind de la Callatis în intenţia precisă de a-l vinde lui V. Canarache, renumit colecţionar de antichităţi callatiene.

Publicînd colecţia Elena Stathatos, Pierre Amandryinfo discută problema provenienţei celor trei medalioane (numerele 233 şi 234 care reprezintă bustul Artemidei — 14/b, c — şi numărul 235 pe cel al Afroditei — 15/c) din colecţia ce o studiază precum şi a medalionului din colecţia Benakiinfo (15/d). În 1929, un lot important de podoabe antice printre care şi piesele amintite îşi făcea apariţia în comerţul atenian de antichităţi. După numeroase consultări şi cercetări s-a stabilit că tezaurul, căci era vorba de un tezaur, fusese descoperit în acelaşi an în localitatea Carpenisi în Tesalia şi că medalioanele din colecţiile Stathatos şi Benaki făceau parte din acest depozit. Berta Segall info, iar mai apoi D. M. Robinson info afirmă că tezaurul mai cuprindea şi o cupă de ceramică de la începutul sec. IV î.e.n. care se află acum la Muzeul Benaki, bare de aur neprelucrate, un vas de bronz din sec. IV, mai multe vase de argint, precum şi alte obiecte dintre care unele anterioare anului 100 î.e.n., data aproximativă a îngropării ansamblului.
D. M. Robinson publică info, printre altele info, ca provenind din aceeaşi descoperire un medalion aflat în colecţia sa (17/a), un altul în colecţia Morley (16/a) şi în fine un al treilea (16/b), păstrat la Los Angeles County Museum, toate cumpărate la Paris prin 1938, dar despre care Amandry îşi exprimă îndoiala că ar face parte din aceeaşi descoperire, dispersată atît de mult în spaţiu şi timpinfo.
Tot din Tesalia provin şi cele două medalioane (16/c, d) de la Muzeul de artă al Universităţii Princetoninfo, precum şi medalionul (16/e) păstrat la Muzeul de artă al Şcolii de arhitectură din Rhode Islandinfo. În fine, tot din „nordul Greciei” provine si medalionul aflat într-o colecţie particulară din Germaniainfo. (16/f).
Dacă studiem cu atenţie piesele mai sus amintite, remarcăm că ele prezintă înrudiri tehnice şi stilistice flagrante. Aceasta nu poate decît să ne întărească convingerea că toate făceau parte din acelaşi lot cu atît mai mult cu cît se vorbeşte de inventarul şi produsele unui atelier de bijuterii, fapt indicat de barele de aur nelucrate.
Medalionul muzeului din Constanţa stă mărturie asupra răspîndirii pieselor lotului în mai multe direcţii. Se poate presupune că proprietarul unei unice descoperiri va fi împărţit-o în două loturi, pentru a nu scădea preţul lansînd în acelaşi timp pe piaţă un mare număr de podoabe antice de aur. Zece ani mai tîrziu cînd renumele tezaurului de la Carpenisi se încetăţenise deja, acelaşi deţinător va fi dat la iveală al doilea lot, prevalîndu-se de data aceasta de notorietatea primului şi obţinînd astfel preţul dorit.

Ar părea greu de închipuit, ţinînd cont de faptul că toate medalioanele în discuţie poartă indicaţia descoperirii lor în aceeaşi regiune, că am avea de-a face cu descoperiri succesive atîta timp cît piesele însele sînt subsumabile toate aceluiaşi gen, iar din punct de vedere valoric sînt exemplare rare.
Pe de altă parte incertitudinea noastră nu priveşte numai problema unităţii lotului în favoarea căreia pledează atît logica cît şi totalitatea informaţiilor coroborate, ci deopotrivă şi faptul că admiţînd că podoabele ar fi fost produsul unui aceluiaşi atelier, nu ne putem explica raţiunea pentru care obiecte ce cronologic se extind pe durata aproape a unui secol şi jumătate (sfîrşitul sec. IV î.e.n. — începutul sec. II î.e.n.) se vor fi aflat reunite într-un singur lot chiar dacă admitem că un atelier de podoabe va fi funcţionat fără întrerupere tot acest timp.
Pe de altă parte, dacă presupunem că toate piesele proveneau din aceeaşi descoperire care nu ar fi avut nimic de-a face cu existenţa unui atelier, ne întrebăm pentru ce motiv vor fi fost strînse atîtea podoabe cu aceeaşi destinaţie?
Răspunsul pe care l-am dorit cît mai satisfăcător cu putinţă va reieşi, credem, din concluzia celor ce vor urma.
Importanţa medalionului de la Constanţa rezidă în faptul că este aproape identic cu medalionul din colecţia Morley, singura diferenţă constînd în aceea că primul adaugă coafurii Afroditei o cunună de laur. Perechea unei atare piese de valoare atestă net, dincolo de orice afinităţi stilistice şi tehnice care ar putea fi puse la îndoială, existenţa unui mare atelier tesalian de podoabe. Către sfîrşitul perioadei mai sus amintite (începutul sec. II î.e.n.), un atelier de acelaşi profil este confirmat de cele două medalioane identice (cu discuri centrale reprezentînd respectiv pe Artemis şi Atena) de la Universitatea din Princeton.
O altă caracteristică proprie tuturor podoabelor în discuţie este reţeaua de lănţişoare ce înconjoară fiecare piesă. Cu excepţia medalioanelor de la Princeton ce nu au ataşe destinate unor asemenea reţele, medalioane a căror folosinţă explicată de Herbert Hoffmann se bazează pe mărturia unei statuete de teracotă aflată într-o colecţie particulară din Germania şi pe multe altele încă, adăugăm noiinfo, rostul celorlalte piese a făcut obiectul unor ipoteze diferite.
R. Zahninfo şi D. M. Robinsoninfo cred că medalioanele erau folosite drept capace de pixidă. P. Amandryinfo înclină să vadă în ele plase decorative pentru coafura feminină; în acest caz un şiret urma să treacă prin inelele din capetele lănţişoarelor pentru a strînge plasa şi a o menţine pe cap. În momentul publicării colecţiei Stathatos autorul se plîngea de lipsa unei analogii care să-i întărească presupunerea. Ulterior H. Hoffmann a publicat un tezaur de la Tarentinfo care conţine o astfel de plasă de păr, dar aşa cum se întîmplă deseori, aşteptata analogie a infirmat ipoteza, arătînd cum se prezintă de fapt o reţea metalică pentru podoaba capilară.
În realitate, aceste medalioane mult prea grele pentru a fi podoabe ale capului (mai mult de 70 g în medie) aveau sudate pe revers discuri de aur, ceea ce le făcea o dată mai mult instabile în destinaţia ce le-a fost bănuită. Nu mai vorbim că în cazul unui atare rost accentul trebuia să cadă pe piesa centrală şi nu pe reţea, or plasarea medalionului în creştetul capului sau chiar pe un coc, deci în partea din spate a capului, făcea imposibilă admirarea lui. Dimpotrivă, reţeaua din Tarent tratează medalionul central ca piesă accesorie (de unde şi diametrul său este jumătatea celui al medalioanelor de care ne ocupăm) conferindu-i acel sens precis care este incompatibil pieselor de tipul celei de la Constanţa.

În ce priveşte presupusul rost de capace de pixidă, ipoteză în sprijinul căreia Amandry citează împodobirea cu lănţişoare de aur a unor vase de sticlă descoperite în mormintele sarmatice din Kubaninfo, atragem atenţia că în cazul invocat nu este vorba de piese detaşabile, ci de o bordură de foaie de aur fixată pe vase de care atîrnă pandantive ce dau respectivelor pahare un aspect baroc, oriental. Medalioanele nu puteau fi folosite drept capace pentru simplul motiv că ele nu au o bordură care să le menţină pe vas şi care să se îmbuce în buza acestuia. Funcţionalitatea obiectelor greceşti de uz comun este prea cunoscută pentru a admite că ar fi deficitară în cazul unor piese de atare importanţă.
Ce erau în fond aceste medalioane? Fără îndoială podoabe, dar nu pentru coafură, ci pentru corsaj. Oricît de bizar ar părea, ele erau ataşate de veşmînt prin intermediul inelelor aflate la extremităţile lănţişoarelor. Astfel se explică de ce amforetele prinse de lănţişoarele medalionului din colecţia Robinson se termină la rîndul lor cu inele şi pentru ce toartele lor nu erau decupate în foaia de metal. Dată fiind greutatea ansamblului, se cerea o mai mare rezistenţă a elementelor prin care preţioasa bijuterie era poate cusută pe materialul textil.
Reţeaua de lănţişoare, dispusă la început în radiaţie simplă ca în cazul medalionului de la Los Angeles County Museum, devine apoi mai complexă, semnificaţia întregii podoabe fiind aceea a unui disc solar cu razele sale.
Este poate util să amintim că o întreagă serie de podoabe populare din Tesalia şi Macedonia amintesc în portul ţărăncilor de astăzi moda milenară despre care ne vorbesc medalioanele antice descoperite pe acele meleaguri. Aceste podoabe sînt cusute cu lănţişoarele lor radiale pe corsajul hainelor de sărbătoare.
Afirmaţia ar fi mai puţin decît o ipoteză, dacă o stelă funerară tesaliană publicată de Biesantzinfo n-ar întări-o. Monumentul a fost descoperit la Pherai şi se păstrează în Muzeul din Voios (inv. 396). După editor, el reprezintă o fată sau o tînără femeie însoţită de o sclavă care-i întinde caseta cu bijuterii de unde scoate ceva cu mîna dreaptă, ţinînd în stînga o oglindă cu capac. (26 /d).
Studiind cu atenţie monumentul, remarcăm că presupusa oglindă nu numai că e ţinută cu capacul bombat şi închis înainte, dar nici măcar nu se află în poziţia în care i-ar fi posibil celei ce o ţine să-şi zărească într-însa chipul, sau să-şi potrivească podoabele. În fapt obiectul se află sprijinit pe umărul stîng în vreme ce capul înclinat şi privirea par a căta undeva în afara cîmpului pietrei.
Presupusa oglindă are o bordură formată din două cercuri perlate, decoraţie ce intenţiona să sugereze o podoabă de mare preţ care să atragă atenţia trecătorului asupra categoriei sociale a defunctei şi nu un obiect oarecum de folosinţă comună. Este neîndoielnic că tînăra femeie se pregătea, prin gestul ei de pe stelă, să-şi fixeze pe piept medalionul ce-l ţinea în mînă, luînd cu dreapta din casetă acele necesare acestei operaţii.
Simpla comparaţie cu oglinzile greceşti cu capac ne arată că decoraţia marginală a acestora nu era atît de importantă în economia ansamblului, pe de o parte, iar pe de alta nu se cunoaşte nici un exemplar cu capacul atît de bombat, aşa cum indică reprezentarea de pe monumentul funerar. Oglinzile respective, de oarecare dimensiuni, nu puteau fi nicicum ţinute de aceeaşi persoană care, pentru a-şi fixa podoabele, avea nevoie de ambele mîini. Ele erau de obicei susţinute deschise de un auxiliar sau acolit, în cazul reprezentărilor Afroditei, aşa cum ne stau mărturie mai multe grupuri sau fragmente de statuete de teracotă de la Myrina info.
Dacă din cele de pînă acum ne putem face deja o imagine generală despre clasificarea cronologică a medalioanelor tesaliene, asupra căreia vom reveni îndată cu precizări, cîteva observaţii privind unele detalii tehnice vin să confirme serierea ce o vom propune.

Medalioanele de la Los Angeles County Museum, din colecţia Morley şi din Muzeul din Constanţa au toate acelaşi fel de lănţişoare fine lucrate în patru muchii. Reţeaua medalionului din colecţia Robinson, deşi de acelaşi tip, este sensibil mai groasă. Medalioanele din colecţia Stathatos şi Benaki nu mai au lănţişoare cu ochiurile strînse, ci inele foarte relaxate, iar acela din colecţia particulară din Germania, un lanţ cu ochi dublu. Un fapt care pledează pentru unitatea de concepţie a medalioanelor este raportul dintre diametrul lor şi numărul punctelor de suspensie de pe circumferinţă, raport cuprins între 7 şi 10. Modulul punctelor de suspensie nu variază decît foarte puţin.
Din punct de vedere stilistic, serierea cronologică a medalioanelor are a ţine seama de îmbogăţirea reţelei de suspensie, de bombarea discului care evoluează către forma unui scut, de încărcarea decoraţiei cu numeroase zone cu motive curbilinii sau vegetale, de calitatea execuţiei reliefului central, de apariţia, modestă la început, a pietrelor colorate, de extinderea părţilor acoperite de email, în fine de preponderenţa elementului litic precum şi de aplatizarea medalioanelor care devin nişte plăci, lucru ce merge mînă în mînă cu schematizarea neglijentă a decoraţiei lor, aşa cum se poate constata în cazul pieselor de la Princeton.
Iată, după părerea noastră, ordinea cronologică a podoabelor în discuţie:
I
1) medalionul de la Los Angeles County Museum;
2) medalionul din colecţia Morley;
3) medalionul din Muzeul de arheologie din Constanţa;
4) medalionul din colecţia Robinson;
II
5) medalionul reprezentînd pe Afrodita din colecţia Stathatos;
6—7) medalioanele reprezentînd pe Artemis din aceeaşi colecţie;
8) medalionul reprezentînd pe Atena din colecţia Benaki;
III
9) medalionul de la Muzeul de artă al Şcolii de arhitectură de la Rhode Island info;
10) medalionul din colecţia particulară din Germania;
11—12) medalioanele reprezentînd pe Artemis şi Atena de la Muzeul Universităţii din Princeton.
Avem de-a face deci cu trei mari grupuri; primul în care predomină detaliul braţului tăiat (piesele 2—4 care au strînse afinităţi stilistice şi de concepţie cu medalionul de la Los Angeles County Museum); al doilea căruia îi aparţin medalioanele din colecţiile Stathatos şi Benaki şi în fine al treilea care cuprinde piesele datate mai recent, strîns înrudite între ele şi care reprezintă ultima fază evolutivă a celor de mai înainte.
În mod necesar cele 12 piese sînt rodul aceluiaşi centru de meşteri bijutieri sau a mai multor centre cu aceeaşi tradiţie transmisă în chip direct. Credem că poate fi vorba de circa trei descoperiri în regiunea Tesaliei şi Macedoniei cu atît mai mult cu cît numele cel mai adesea pomenite sînt cam tot atîtea: Halmyros, Domokos, Carpenisi, Pagassi-Demetrias.

Cum este lesne de presupus şi uşor de observat pe medalioanele de tip tesalian avute în vedere, discul central cu reprezentarea antropomorfă era lucrat separat şi apoi sudat la registrul decorativ circular. Cu cît medalioanele sînt mai tîrzii, cu atît racordul stilistic şi organic al discului central cu restul piesei este mai anevoios, mai vizibil, mai forţat. Medalioanele de la Princeton rezervă o suprafaţă atît de mare decoraţiei litice şi celei în filigran încît busturile centrale sînt aproape înecate, părînd chiar a fi nelalocul lor. Bijutierii renunţă atunci la registrele decorative periferice şi produc medalioane cu motiv antropomorf mai simple — poate o replică, mai ieftină, a cameelor cu care lumea foarte înstărită începuse să-şi împodobească veşmintele. Cert este că astfel de înlocuitoare pentru produsele scumpe sînt comune secolelor civilizaţiei elenistice, iar în cazul în speţă al medalioanelor ce ne preocupă nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi exemple.

Ivan Marazov info citează un astfel de medalion descoperit la Apollonia Pontică, figurînd o Afrodită cu Cupidon pe umăr, pe care, pe bună dreptate, îl încadrează în rîndul modelelor ce au servit tracilor de la sud de Dunăre pentru realizarea acelor falere sau fibule tot mai numeroase în mediul tracic şi dacic. Noi înşine am publicat două medalioane similare info din colecţia Severeanu, datînd din sec. I î.e.n.—I e.n., asupra cărora făceam observaţia că se subsumează modei generalizate în epocă, astfel de piese menţinîndu-se în bijuteria romană pînă în secolele VI—VII (vestitul cordon nupţial de la Constantinopolinfo).
Aşa cum vom arăta mai pe larg în capitolul următor, motivele antropomorfe în podoabele dacice din sec. I. î.e.n. sînt de tradiţie elenistică. V. Pârvan care la vremea respectivă nu cunoştea decît „fibula cu mască” descoperită în Transilvania, îi propunea un model elenistic info la valabilitatea căruia apelează şi studiile mai recente info. Ni se pare deci îndreptăţit a considera medalioanele de tip tesalian ca aflîndu-se la obîrşia unei tipologii care în arta traco-dacilor va produce falere şi fibule cu busturi şi capete umane, cum sînt cele de la Galice, Iakimovo, Herăstrău, Coada Malului, Bălăneşti sau fibula cu loc de provenienţă necunoscut din Transilvania.
Instalîndu-ne într-un comparatism pedant vizînd amănuntul nesemnificativ şi respingînd optica globală asupra obiectului cercetării, deci închistîndu-ne în nişte paradigme formale, putem lesne cădea în capcana ideilor monumentale, dar fără fundament, aşa cum s-a întîmplat cu savanţi reputaţi, ca Fettich, ce dispuneau pe atunci de prea puţin material, sau cum e cazul unor cercetători debutanţiinfo dispunînd de prea multe teorii.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500