Arta și arheologie dacică și romană

TRACO-DACII ŞI ORIENTUL

În capitolul precedent am amintit printre acele unicate ce nu se încadrează coordonatelor de influenţă de la sud spre nord şi relaţiilor de circulaţie a elementelor decorative de la est spre vest care caracterizează motivul animalier, tezaurul de la Vălcitrăn alături de cazanul de la Gundestrup şi de o altă piesă pe care se mizează des, de provenienţă poate chiar extrem-orientală şi care în ciuda tuturor eforturilor de autohtonizare nu-şi află rezonanţa în mediul tracic este vorba de matriţa de la Garcinovoinfo, descoperită lîngă Şumen, la nord de Haemus, nu foarte departe de Vălcitrăn.
Sînt doar cîteva exemple, de mare însemnătate arheologică şi artistică care ne dau o imagine despre peregrinarea obiectelor de toreutică în afara „influenţelor” şi pe deasupra etniilor purtătoare. Deşi acestea sînt databile la mari distanţe în timp (Vălcitrăn în secolele IX—VIII î.e.n., Garcinovo, în secolele V—IV î.e.n., iar Gundestrup — fig. 4 — în secolele I î.e.n. — I e.n.) ele ilustrează tocmai prin incontingenţa lor cronologică fenomenul peren şi obiectiv al difuziunii unor atari piese în medii istorice şi artistice alogene.
Tezaurul de la Vălcitrăn (10/a), prin aspectul său fabulos, prin procedeele de realizare tehnică foarte speciale, cît şi prin decoraţia precisă, elegantă şi perfect finisată, alături de destinaţia practică încă necunoscută a multora din obiectele ce îl alcătuiesc, a constituit, de la descoperirea sa, un continuu semn de întrebare pentru specialişti, unanimi în a recunoaşte, pe lîngă unicitatea-i în atîtea privinţe, lipsa de adecvare perfectă la mediul istoric şi geografic în care a fost găsit. În ciuda lăudabilelor eforturi de a-i depista valenţe formale şi tehnologice congruente cu epoca şi mediul tracic din al cărui pămînt a ieşit, extraordinarul tezaur continuă să ne impresioneze şi astăzi prin opulenţa şi enigma pe care o închide. El este însă cu atît mai grăitor asupra istoriei acelor populaţii de la nordul Egeii şi al Balcanilor cărora grecii le spuneau traci şi pentru care fîşia de mare ce-i despărţea de Asia, departe de a fi fost un hotar sau o oprelişte, era o punte deasupra căreia s-a trecut într-un sens sau altul, vreme de veacuri, înainte ca Darius să o fi acoperit întîia oară cu vasele ionienilor şi aliaţilor lor.
Din păcate, cercetările arheologice ne pot spune încă foarte puţin despre urmele tracilor în Asia Mică, iar informaţiile sînt absolut accidentale, însăşi punerea problemei rolului jucat de ei pe acea placă turnantă care a fost din cea mai îndepărtată antichitate Asia Mică în cadrul Orientului Apropiat, este relativ de recentă dată. Numai prin amănunţita studiere a raporturilor dintre tracii europeni şi cei asiatici, dintre aceştia şi restul populaţiilor Anatoliei, de-a lungul istoriei vechi, s-ar da sporită substanţă imaginii ce o avem asupra culturii lor şi s-ar elucida atîtea enigme de felul tezaurului de la Vălcitrăn pentru care bronzul şi hallstattul european nu ne sînt de mare ajutor, cu cronologia, analogiile şi tehnologiile lor.
Eduard Meyer, studiind istoria Troiiinfo şi cunoscînd urmele tracilor în Asia Mică, insinuează identitatea etnică a populaţiilor de pe ambele maluri ale Bosforului precum şi înrudirea acestora cu alte neamuri microasiatice. G. I. Kaţarov, într-un studiu din 1925, se ocupă special de rolul jucat de traci în preistoria Balcanilor şi a Asiei Mici punînd accentul pe aspectul istoric şi arheologic al problemeiinfo. Vasile Pârvan, întîi în cîteva articoleinfo şi mai apoi în Getica info arată — evident în lumina cunoştinţelor vremii, asupra valabilităţii cărora vom mai reveni — că „nu trerii, nu cimerienii, ci pur şi simplu geţii şi dacii au fost locuitorii Troii între 1000 şi 700 î.e.n.. . . Năvălirile cimeriene de pe la 1000 î.e.n. şi apoi cele scitice, încă înainte de 700 î.e.n., au împins pe tracii din Carpaţi încă şi mai departe spre NV, pînă în Brandemburg, spre SV pînă în Dalmaţia, spre sud pînă în Macedonia şi spre sud-est pînă în Asia Mică”.
Filologia şi-a spus cuvîntul de multă vreme în această privinţă, iar realizările ei, prin rodnicele cercetări ale lui W. Tomaschek info, P. Kretschmer, Vl. Gheorghiev şi I. I. Russu info, demonstrează pe tărîm lingvistic natura şi gradul înrudirilor etnice. Istoria religiilor, de asemenea, de la Erwin Rohde info, Vasile Pârvan, G. Kaţarov la M. P. Nilsson info, I. I. Russuinfo şi Mircea Eliadeinfo confirmă strînsele legături spirituale între Asia Mică şi Balcani.

Arheologiei şi istoriei artei le revine însă sarcina să lichideze rămînerile în urmă foarte flagrante şi să localizeze în timp şi spaţiu amintitele legături, să le urmărească intensitatea şi să le evalueze consecinţele în contextul felurimii izvoarelor dintre care pe cele istorice, puţine cum sînt, au şi datoria să le verifice, pe cît le stă în putinţă.
În această intenţie, dealtfel, redeschidem bogatul dosar al tezaurului de la Vălcitrăn, cu convingerea că observaţiile noastre inedite, legate de cele consemnate de mai bine de o jumătate de secol, vor contribui la o mai veridică şi nuanţată conturare a relaţiilor traco-dacilor cu Orientul microasiatic şi mijlociu. Se cuvine însă mai înainte să prezentăm sumar tezaurul precum şi constatările cu privire la starea sa fizică actuală, prilejuite de atenta lui cercetare în Muzeul de arheologie din Sofia, şi să trecem apoi în revistă părerile emise de specialişti asupra provenienţei, datării şi rostului pieselor ce îl alcătuiesc, în îndoitul scop de a schiţa un cadru general al problematicii şi de a da o bază istoriografică propriilor reflecţiuni.
La 28 decembrie 1924, nişte lucrători sădind o vie lîngă localitatea Vălcitrăn la 20 km sud-est de Plevna, au descoperit tezaurul care în totalitatea lui a fost transportat la 5 ianuarie următor la Muzeul din Sofia. Fotografiile luate îndată după curăţire şi înainte de restaurare arată că toate cele 13 piese suferiseră avarii de diverse grade. Ele cîntăresc 12,500 kg aur. Dintre cele cinci discuri mici, numai unul a rămas neatins, celelalte patru au fost tăiate de descoperitori sau li s-au smuls protuberanţele.
Restaurarea a adus la forma lor firească toate piesele cu excepţia torţilor marelui vas care au fost redresate, dar nu pînă la poziţia lor normală, aşa cum s-a procedat atît cu marele kyatos, cît şi cu cele trei mai mici. Protuberanțele marilor discuri sînt montate pe suporţi din foaie de bronz de aceeaşi formă, întărite la bază printr-o fermă în cruce la întretăierea braţelor căreia, la una din piese, se află o perlă de chihlimbarinfo. Mircea Rusuinfo a crezut că între aceşti suporţi şi foaia de aur se află presată pielea ce fixa piesele pe scuturi ca umbo-uri şi care odată putrezită ar fi anihilat prin oxidarea foii de bronz spaţiul dintre aceasta şi aur, astfel încît întregul este acum fest. Aşa cum poate constata însă oricine, chiar pe excelenta fotografie din cartea lui Venedikov-Gherasimov (fig. 36), sudura bine disimulată a discului de aur la corpul protuberantei ar fi deteriorat presupusa piele şi ar fi făcut imposibilă lucrarea însăşi, ca să nu mai vorbim de faptul că pe suportul detaşat de bronz al unuia din discurile de la Vălcitrăn sînt trasate aceleaşi fine nervuri orizontale la bază care apar cu aceeaşi dimensiune şi pe învelitoarea de aur şi care, interpunîndu-se o piele, cît de subţire va fi fost ea, vor fi avut un aspect mult mai grosier. De reţinut este însă faptul că atît discurile mari cît şi cele mici au o margine profilată neperforată, ceea ce exclude fixarea lor prin ştifturi sau ataşe, în cazul în care, aşa cum vom vedea, va trebui să renunţăm la ideea că ar fi fost folosite drept capace.
Impresionanta descoperire a avut ecou imediat în lumea ştiinţifică. Insolitul ei avea să stîrnească de la bun început îndoieli şi întrebări asupra originii pieselor, căci se presupunea că ele au fost numai îngropate la sud de Dunăre, dar nu şi lucrate acolo. Cum era şi firesc, privirile s-au îndreptat spre Orientul marilor imperii.
Astfel, Bogdan Filow pune tezaurul în legătură cu Asparuh şi protobulgarii, datîndu-l, implicit, în secolele VII—VIIIinfo. Jean Babelon îl anunţă oamenilor de ştiinţă franceziinfo, citind părerea lui Protici, pe atunci, directorul Muzeului din Sofia, conform căreia obiectele ar fi de provenienţă sasanidă. Babelon adaugă, raliindu-se ipotezei lui Filow că, deşi stilurile de realizare a pieselor sînt diferite, tezaurul ar putea aparţine triburilor turanice, protobulgarilor lui Asparuh. Charles Diehl anunţă Academia de inscripţii, de descoperirea de la Vălcitrăn, explicînd că e vorba „de vase şi obiecte de o tehnică foarte înaltă în care se constată influenţe sigur orientale. Este greu de spus, continuă bizantinologul, care e datarea lor, căci piesele sînt probabil de epoci foarte diferite, însă multe din ele vădesc influenţa evidentă a artei persane”info.

Este clar că şcoala arheologică franceză preia cu oarecare rezerve şi nuanţări primele ipoteze ale învăţaţilor bulgari cărora li se adaugă cuvîntul autorizat al lui G. Kaţarovinfo şi care vedeau în descoperirea de la Vălcitrăn un produs al Orientului, în vreme ce arheologia germană, căreia P. Reineckeinfo i-o semnalează cel dintîi, se îndreaptă, după opinia aceluia ce i-a făcut-o cunoscută, către originea traco-cimeriană a tezaurului, datat fie în a doua parte a Hallstattului, fie, după părerea lui Wilkeinfo, în perioada lui de început. Reinecke adaugă că metalul preţios din această descoperire, ca şi din cele asemănătoare, provine din regiunea transilvană a agatîrşilor (Herodot, IV, 104), din exploatarea fiioanelor sau nisipurilor aurifere. Revue archéologique infoîşi informează pe dată cititorii asupra opţiunii şcolii germane de arheologie, iar cercetătorii ulteriori, în funcţie de formaţia lor ştiinţifică, îşi vor axa interpretările, în mare, pe cele două căi amintite.
Astfel, Ioan Andrieşescuinfo îl socoteşte de origine locală, centrală şi sud-est europeană, datîndu-l în epoca bronzului, între 1500—1300 î.e.n. şi văzînd în el mărturia unor migraţii din Dacia spre sud, în perioada premiceniană. Într-o notă adiacentă aceluiaşi studiu şi mai apoi în Getica info, Vasile Pârvan îşi exprimă acordul de principiu cu ipoteza lui Andrieşescu, precizînd că prin analogie cu cupele de aur din Bihor, păstrate la Muzeul din Viena, cît şi cu vasele de la Fizeşu Gherlii (Hampel, pl. 100, 146, 219), „înrudite fie ca spirit, fie ca forme cu cele de la Vălcitrăn”, tezaurul în chestiune trebuie datat în ultimul sfert al mileniului II, adică între 1200—1100 î.e.n. Odată cu Ianko Todorov info arheologii bulgari se fixează la interpretarea Reinecke, Andrieşescu, Pârvan, străduindu-se să furnizeze cît mai multe analogii europene pieselor de la Vălcitrăn.
Spre orientarea şcolii franceze înclină şi Ecaterina Vulpe info atunci cînd vede la Micene asemănări izbitoare cu vasul cu două torţi din tezaur, dar mai ales cînd conchide că pentru forma discurilor „poate Orientul ne va da în viitor noi indicii”. Aceste „noi indicii” apărute între timp, în opinia lui H. Seyrig info, fac o dată mai mult arheologia franceză să se pronunţe în favoarea apartenenţei orientale a tezaurului şi pentru datarea sa în sec. VI—V î.e.n.
Notorietatea tezaurului era atît de mare în lumea ştiinţifică de specialitate încît opiniile mai sus înfăţişate, deja numeroase şi polarizate, fuseseră emise fără ca acesta să fi fost de fapt vreodată publicat în chip rigures. Considerînd că discuţiile de pînă atunci pot duce la o încheiere, mai ales în condiţiile unui substanţial spor de analogii ceramice pentru vasele cu torţi supraînălţate, V. Mikov info întreprinde în 1958 publicarea lui. El conchide, în virtutea marii cantităţi de aur, a caracterului masiv al obiectelor, a formelor şi motivelor decorative originale, a prelucrării combinate a bronzului, aurului, electrului, argintului, niello-ului şi ambrei că tezaurul provine dintr-o regiune cu metalurgie avansată care s-ar găsi în afara ariei civilizaţiei miceniene.
Remarcînd că vasele semisferice sau elipsoidale cu torţi supraînălţate sînt comune în Europa de sud-est în epoca bronzului, la începutul Hallstattului (şi chiar în Hallstattul tîrziu, adăugăm noi), Mikov localizează producerea obiectelor descoperite la Vălcitrăn chiar în zona în care au fost găsite, întemeindu-se pe analogia dintre decoraţia lor şi cea a vaselor cu motive geometrice încrustate cu culoare albă ale culturii sau mai degrabă ale de curînd numitului fenomen cultural Basarabiinfo, prezent în Hallstattul mijlociu pe ambele maluri ale Dunării, de la vărsarea Tisei pînă la cea a Nistrului şi dăinuind, prin vizibile influenţe sau paralelisme, pînă către sfîrşitul acestei perioade, la Bîrseşti, Ferigile, Babadag III, de pildă.
Caracterul insolit al unor piese din tezaur, Mikov îl pune pe seama atît de des invocatei în arheologie destinaţii cultuale, aidoma, spune el, cu cea a cărucioarelor votive găsite în Europa centrală şi la Dunărea de Jos. Datîndu-l în sec. VIII î.e.n., cercetătorul bulgar ne indică, fără analize comparative, sursele aurului: valea Timocului sau extremitatea sudică a Carpaţilor.

Datorită interesului special, studiul lui Mikov este imediat recenzat. Concluziile şi argumentaţia lui sînt puse la îndoială, în mod neconcludent, de către Vladimir Marcoticiinfo, dar mult mai obiectiv şi cu o mai fundamentată metodă comparatistă de către Vladislav Popoviciinfo, care socoteşte că oricîte analogii sau referinţe i s-ar găsi tezaurului, trebuie subliniat faptul că acesta nu e un produs al artizanilor balcanici, iar obiectele ce îl compun se leagă de o serie de monumente orientale şi egeene mult anterioare vîrstei fierului. Data realizării lor s-ar situa între 2000 şi 1500 î.e.n., mai probabil însă către limita inferioară. Mikov, arată M. Garašanin în recenzia sa info, nu poate explica de unde vin toate acele noi elemente în Balcani. Urmînd pe Reinecke, el se opreşte la orizontul cronologic traco-cimerian.
Pentru arheologii bulgari contemporani Mikov nu a făcut decît să confirme în mod erudit presentimentul şi intimul lor deziderat, astfel că lucrări ca cele datorate Mariei Čičikova info sau lui Ivan Venedikov repetă ceea ce editorul însuşi afirmase, cum e cazul primei, sau descoperă noi analogii şi confirmări pe linia aceleiaşi viziuni, e drept, nu fără trecătoare momente de îndoială şi o mai laxă cronologie, în ce-l priveşte pe cel de al doilea info. Mai surprinzătoare este poziţia puţin informată a unei enciclopedii de prestigiu infocare nu prezintă nici măcar un limpede şi riguros stadiu al problemei.
Al VII-lea Congres internaţional de ştiinţe preistorice şi protoistorice de la Praga avea să adauge la dosarul Vălcitrănului, prin comunicarea lui Nancy K. Sandars info, o interpretare de riguroasă analiză istorică şi o ferventă pledoarie pentru integrarea acestor piese lumii orientale, ele ajungînd la nord de Balcani printr-una din mai multe conjuncturi posibile care sînt discutate pe baza izvoarelor scrise. Acestei importante contribuţii îi lipsesc atît analogiile prin care să se demonstreze legăturile formale ale tezaurului cu Orientul, cît şi lămurirea rostului celorlalte piese în afară de vase. Desigur că părerea autoarei că ele alcătuiau vesela necesară unui symposion este, oricine poate să-şi dea seama, o achitare formală faţă de sarcina de a lămuri utilitatea tezaurului, obligaţie pe care dealtfel, aşa cum rezultă din titlu, nu şi-o asumă în fapt.
Studiul nostru îşi propune tocmai să furnizeze analogiile necesare fundamentării ştiinţifice a acelei intuiţii datînd de peste o jumătate de secol, că obiectele de la Vălcitrăn sînt legate prin forma şi destinaţia lor de civilizaţia materială a vechiului Orient, ele călătorind la nord de Haemus ca parte a unui jaf efectuat de traci şi de aliaţi ai lor în Asia Mică.
Că e vorba doar de o parte a unui complex de obiecte de mare preţ, oricine îşi poate da seama, fie acesta partizan al uneia sau alteia din diversele teorii asupra utilizării pieselor. Dacă discurile sînt socotite capace, nu sînt vase pe mărimea lor şi nici nu au marginea lucrată spre a primi capac, deşi există trei tipuri de vase în tezaur. Dacă sînt socotite umbo-uri de scut, cui îi erau destinate scuturile mai mici? Şi de ce proporţia 5 la 2 a discurilor? Mergem pînă la a afirma că odată acceptată ideea că tezaurul reprezintă o parte a unui ansamblu, aşa cum este structurată această parte, ea respinge implicit destinaţia cultuală sau de veselă de banchet a întregului.
Să analizăm însă pe rînd cele trei categorii de piese din tezaur: vasele, „recipientul cu trei compartimente” şi discurile. Începem cu vasele, deoarece acestea au constituit principalul argument al includerii tezaurului printre realizările Hallstattului sud-est european şi numai în al doilea rînd decoraţia propriu-zisă a ceramicii, preluată, în optica lui Mikov, de către ornamentaţia discurilor mari.

Vase hemisferice, cu profil elipsoidal şi cu una sau două torţi supraînălţate se întîlnesc în mod frecvent pe o vastă arie ce cuprinde sud-estul Europei (Tesalia, Peloponesul, Balcanii spre Dunăre), estul Mediteranei, Egeea şi vestul Asiei Mici, începînd cu bronzul mijlociu pînă într-a doua perioadă a Hallstattului, deci pe răstimpul aproximativ al unui mileniu.

Dacă pentru arheologia antebelică citarea unor analogii de acest gen putea reprezenta un argument, dată fiind raritatea descoperirilor şi facies-ul puţin conturat prin săpături stratigrafice atît al bronzului, cît şi al Hallstattului sud-est european, pentru cercetările contemporane astfel de similitudini sînt irelevante.
Nu ne poate spune nimic faptul că vasul biansat de la Vălcitrăn seamănă cu cel din primul cerc regal de la Micene, decît doar că ar fi beneficiat de experienţa metalurgică şi toreutică a unor aceloraşi surse orientale de prelucrare a metalului preţios info.
Cît priveşte comparaţiile cu formele ceramice, adesea identice, cum sînt cele provenind de la Poiana, Ostrovul Mare, Bucovţi, Gigen, Novgradinfo, cu cele ale fenomenului cultural Basarabi, ale fazei finale Babadag, cu vasul descoperit la Razkopaniţa info şi cu multe din atîtea alte locuri, credem că ele sînt doar orientative şi în fapt nu lămuresc originea tezaurului de la Vălcitrăn, ci repun o dată mai mult în discuţie caracterul şi legăturile bronzului sud-est european şi a succedaneelor sale formale.
Dintre cei ce susţin o influenţă anatoliană în bronzul dunărean, Amalia Mozsolics info postulează chiar un ecou al toreuticii miceniene la Dunărea mijlocie şi inferioară prin filieră microasiatică, invocînd lipsa unor descoperiri pe calea directă Vardar-Morava. Din prima jumătate a perioadei B III şi din cea B III a, spune autoarea citată, există obiecte care indică relaţii strînse între Asia Mică şi bazinul Carpaţilor. Vasele din tezaurul de la Vălcitrăn, cupele din tezaurul din Bihor, cupa de la Biia şi cupele de la Aghios Ioannis şi de la Maraton au o caracteristică frapantă şi anume torţile fac corp comun cu buza. Astfel de vase nu au fost descoperite în Asia Mică, ne asigură cercetătoarea maghiară, dar în ciuda acestui fapt primele modele trebuiau să provină din Orient deoarece printre numeroasele recipiente de metal de la Micene nu se află niciunul de felul celor citate. Amalia Mozsolics crede că hitiţii au fost aceia care ar fi propagat astfel de influenţe pînă în Carpaţi, deşi sursele hitite nu pomenesc ostilităţi în vest şi nord-vest. Cu carele lor de luptă, cu care se pare că intrăm repede în domeniul imaginarului, preistoriciana budapestană îi vede apărînd peste tot ca stăpîni, dar în mod paşnic (?!) şi aceasta pentru a exploata aurul şi cuprul din Transilvania. Marele număr de obiecte de aur ale bronzului transilvan este explicat, într-o astfel de optică, drept tribut plătit puternicilor stăpînitori asiatici care supravegheau regiunile bogate în metale. Ostilităţi ce au pricinuit îngroparea amintitelor tezaure şi distrugerea aşezărilor ar fi pus capăt acestor idilice legături cu Orientul.
De fapt, spre a reveni la una din ideile lui Pârvan, expusă la începutul acestor rînduri şi care reflectă stadiul de atunci al cunoştinţelor, relaţiile între populaţiile carpato-balcanice şi Asia Mică sînt atestate ceramic prin prezenţa în stratul VIIb2 de la Troia a unor materiale identice cu cele de tip Babadag II (sec. X—VIII î.e.n.)info, înrudite la rîndul lor cu culturile Insula Banului, Pšeničevoinfo (Bulgaria centrală) şi Cozia-Brad (Moldova) ce aparţin toate primei faze a Hallstattului.
Dacă odată cu Childe, Hawkes sau Colin Renfrewinfo acceptăm că bronzul european a constituit cel puţin pînă în epoca miceniană o unitate în sine, independentă de orice influenţă egeeană sau anatoliană, este imposibil să negăm că sfîrşitul său şi începutul fierului, graţie circulaţiei efective a etniilor de o parte şi de alta a Propontidei, a înrudirilor depistate şi dovedite de filologie, nu se află sub semnul celor mai surprinzătoare preluări în domeniul culturii materiale şi al prelevărilor de bunuri pur şi simplu drept urmare şi dovadă a înseşi acelor transmutaţii care s-au realizat, fireşte, şi în condiţii de violenţă şi jaf.
Faptul că Mikov leagă cronologic tezaurul de ceramica cu incrustaţie „aflată în plin avînt la sfîrşitul bronzului pe valea Dunării, de la vărsarea Tisei pînă la gura Jiului”, nu este susţinut de motive prea temeinice. Cum spuneam, vasele cu torţi supraînălţate sînt comune epocii bronzului şi începutului Hallstattului; pe lîngă această caracteristică vasele de la Vălcitrăn nu prezintă nici un fel de decoraţie pe corpul lor. Cercetătorul bulgar credea că poate compara motivele executate pe cele două discuri mari în tehnica niello cu modul de ornamentare al ceramicii încrustate. Mikov încearcă să restrîngă analogiile formelor vaselor, afirmînd că „profile ceramice ca cele ale kyatos-ului mare şi ale celor mici se întîlnesc numai la nord şi la sud de Dunăre, de la Morava pînă la Iantra”. Pentru oricine cunoaşte bronzul sud-est european şi egeic, această aserţiune, formulată în 1958, nu mai înseamnă nimic.

Corpurile vaselor de la Vălcitrăn nu poartă nici un fel de decoraţie care să îndrituiască apropierea de ceramica cu incrustaţie a fenomenului cultural Basarabi. Unica lor porţiune decorată este cea a torţilor, excepţie făcînd cele trei caneluri orizontale de pe marginile Kyatos-urilor mici care ţin de tradiţia toreuticii mai degrabă decît de cea a ceramicii ce le preia de la vasele de metal, cum e cazul ceştilor de la Ostrovul Mare.
Cercetînd decoraţia torţilor tuturor vaselor din tezaurul de la Vălcitrăn devenim conştienţi de unitatea sa tehnologică. Nu avem de a face cu un tezaur heteroclit şi în consecinţă cînd vrem să-i definim apartenenţa şi datarea sîntem obligaţi să luăm în consideraţie gama întreagă a problemelor ridicate de absolut toate piesele.
Trăsătura de unire între vasele cu torţi şi discurile mari este, pe lîngă înalta lor tehnologie (sistemul de nituire al absolut tuturor torţilor şi modul de împodobire cu foaie de argint şi niello a discurilor mari), cordonul striat cu rol de nervură mediană al torţilor, identic sub raportul execuţiei riguroase cu cel ce înconjoară protuberanţa fiecăruia din discurile mari. Legătura între discurile mari şi discurile mici este tipologică şi de execuţie, între „recipientul cu trei compartimente” şi kyatos-urile mici, pe de o parte, canelurile orizontale de pe corpul primului şi cele de pe marginile kyatos-urile, iar între „recipientul cu trei compartimente” şi discurile mari, pe de alta, îmbinarea întru aceeaşi piesă a electronului, aurului şi niello-ului şi respectiv a argintului, aurului şi niello-uriii.
Decorului torţilor vaselor pe care îl vedea terminat la capete în coadă de peşteinfo, Venedikov îi află de curînd analogii care-l îndreptăţesc să dateze ansamblul mai timpuriu şi mai puţin ezitant de cum făcuse în voluminoasa-i carte despre arta tracică şi în numeroasele-i studii parţiale care o preced. El se referăinfo  la tiparele pentru topoarele-sceptru de bronz, descoperite la Razgrad (9 d, e) care produceau piese cu lama terminată în spirală şi decorată cu trei nervuri liniare simple ce se topeau într-un unic fir care la rîndu-i înconjura falsul racord globular. Topirea celor trei linii într-una singură, de fapt în două care se îmbinau printr-un arc de cerc, nu se putea realiza decît graţie unei soluţii grafice unghiulare. Venedikov, citind o piesă asemănătoare, nedecorată însă, de la Drajna de Jos, dateazăinfo tiparele de topoare-sceptru pentru faza finală a bronzului. Din această analogie, pe care o considerăm formală, precum şi din descoperirea unui vas de aur în depozitul ritualinfo de la Kazicene, lîngă Sofia, Venedikov deduce datarea Vălcitrănului la sfîrşitul bronzului balcanic, îl socoteşte produs în Tracia şi, mai mult chiar, vede în zona sud-dunăreană originea şi modelul bronzului transilvan şi nord-dunăreaninfo. Afirmînd toate acestea însă, Venedikov ne asigură că de fapt topoare-sceptru de felul tiparelor de la Razgrad se găsesc multe în Luristan şi în tot Iranul, în Asia Anterioară şi Asia Mică. Cu alte cuvinte nu originalitate locală, ci circulaţie nu numai de piese, dar şi de tipare sau matriţe cum este, printre altele, cea mai celebră şi mai tîrzie de la Garcinovo, de care am mai amintit.
Cu cît mai multe mărturii arheologice vin să ilustreze relaţiile din cele mai vechi timpuri ale pămînturilor tracice carpato-balcanice cu Orientul, cu atît mai mult se încetăţeneşte în conştiinţa ştiinţifică chiar şi a acelor specialişti încă militanţi ai autohtoniei Vălcitrănului, convingerea asupra originii lui orientale, sub semnul căreia dealtfel a fost anunţată pentru prima oară descoperirea sa.
De aceea, înainte de a părăsi problematica vaselor cu torţi ale tezaurului, se cuvine a arunca o privire dincolo de Propontidă pentru a vedea care este difuziunea şi cronologia profilelor ceramice cu torţi supraînălţate şi corpuri asemănătoare celor de la Vălcitrăn, în intenţia de a schiţa un cadru general pe care să putem plasa întregul ansamblu atunci cînd şi dacă analiza celorlalte piese ne va îndritui o atare aşezare în context.
La Troia, de pildă, în orizontul VII b 2 se află ceramică europeană lucrată cu mîna de tip Babadag, Insula Banului, Pšeničevo (Nova Zagora) şi Razcopaniţa (Plovdiv), printre care vase cu torţi supraînălţate, ceramică ce atestă, după cum se ştieinfo, pătrunderea în sec. XII î.e.n. în Asia Mică a tracilor, în cadrul marii migraţii egeene. În nivelele mai vechi decît VII b 2 se găsesc, de asemenea, vase cu torţi supraînălţate info care din punct de vedere formal sînt pe de o parte similare kyatos-ului mare de la Vălcitrăn, iar pe de alta se leagă de ceramica hitită, de cea cipriotă şi de cea tesaliană contemporană.

Este drept că nu e clarificat încă raportul, pe plan ceramic, între lumea hitită, cea prehitită anatoliană şi zonele egeeană şi greacăinfo. Este sigur însă că ceramica hitită de al treilea tip multicolor datează din prima jumătate a mileniului II, dar şi de mai tîrziu, ea prezentînd aceleaşi torţi supraînălţate info pe care le aflăm la Troia, în Egee sau în sud-estul Europei.
Aceleaşi legături de înrudire cu Anatolia occidentală de la sfîrşitul bronzului sînt de semnalat şi pentru inventarele mormintelor de la Asklupis (insula Cos) info între care remarcăm o cupă de lut cu toartă supraînălţată aidoma kyatos-urilor mici de la Vălcitrăn. În acelaşi timp, decorul cu festoane şi linii paralele se află pe o categorie de ceramică pictată din Persia pe care Schaeffer info o datează între 2100 şi 1700 î.e.n.
Conchidem pentru moment că forma şi decoraţia vaselor de la Vălcitrăn nu justifică localizarea executării tezaurului în zona în care a fost descoperit şi că regiuni orientale, cum ar fi de pildă Anatolia, placă turnantă a iradierii unui străvechi patrimoniu figurativ mesopotamian, îşi pot revendica şi ele, deocamdată sub raportul tipologiei ceramice, preţiosul inventar al tezaurului din Bulgaria.

„Vasul triplu” (11/c), cum îl numeşte Mikov sau „recipientul cu trei compartimente” cum îl desemnează Venedikov, prin insolitul formei sale ar fi fost de aşteptat să incite mai mult curiozitatea cercetătorilor care s-au ocupat îndeaproape de tezaur şi să-i îndemne a găsi, dacă nu analogii perfecte, cel puţin similitudini care i-ar fi putut jalona istoria aspectului special şi destinaţii dintre cele mai comune. S-ar fi văzut aşadar că nu ne găsim în acest caz pe o terra deserta, ci dimpotrivă că astfel de vase nu sucombă în nefolosinţă după cîteva exemplare accidentale, ba mai mult încă au succedanee tipologice pînă tîrziu către începutul erei noastre. Căci acest vas „nemaiîntîlnit”, „unic în lume” este de fapt o lampă, un opaiţ triplu, un trilyhnos, evident de mare fast şi rafinament, dar totuşi un opaiţ. Este adevărat că o astfel de destinaţie i-a fost bănuită de unii info. Mikov îi asemuie decoraţia în caneluri orizontale (în formă de boboc de lotus) cu cea a unui topor de bronz descoperit la Gorsko-Slivovo info. Nimeni însă nu a încercat să afle de ce vase asemănătoare se leagă, dacă se mai cunosc opaiţe deschise cu aproximativ aceeaşi formă, cînd şi unde au fost ele folosite şi ce difuziune au avut.
Cel mai vechi opaiţ natural şi cel mai lesnicios de folosit era scoica. Lămpi de lut sau piatră de forma unei cochilii de scoică se întîlnesc în Egiptul celei de a V-a dinastii şi sînt susţinute de un suport format dintr-o bază şi trei tije metalice înfipte în ea pe care se sprijinea în mod liber vasulinfo. Herodot (II, 62) pomeneşte de acea sărbătoare Lyhnokaié a egiptenilor care „se adunau în oraşul Sais, toţi aprinzînd în noaptea sacrificiului multe opaiţe în plin aer, în cerc, în jurul caselor. Lămpile sînt plate şi pline cu sare şi ulei, iar fitilul stă la suprafaţă şi arde toată noaptea; de aici şi numele sărbătorii de Lyhnokaié”. Opaiţele erau aprinse pentru a veni în ajutorul zeiţei Isis care-l căuta pe Osiris, tăiat în bucăţi de Seth.
Opaiţele-cochilie au fost fidel copiate la Ur în alabastru info, aur, argint şi cupru. În unele cazuri forma a fost mult modificată încît originea tipului nu mai e evidentăinfo. Puteau fi imitate scoicile circulare sau cele lunguieţe de genul midiilor sau al scoicilor de rîu, cum e cazul triplului opaiţ de la Vălcitrăn. Într-o perioadă ceva mai tîrzie, în Palestina, astfel de lămpi au fost lucrate din lut. Ele au cunoscut o largă răspîndire în bazinul mediteranean. Opaiţele-scoică de tip feniciano-cipriot au iradiat şi în Siria încă din primul sfert al secolului al XIV-lea î.e.n. dacă nu şi mai devreme aşa cum indică descoperirea de la Mishrife info.
Lumea minoică-miceniană utiliza variante diverse ale modelului dintre care unele cu cozi lungi, făcute pentru a fi fixate în perete. Bogatul mormînt cu trepied din cimitirul de la Zapher Papoura info numără un astfel de opaiţ asemănător întru totul cu un altul, tot din epoca miceniană, descoperit în 1896 la Enkomi în Cipru info. Opaiţe-scoică apar în primul sfert al ultimului mileniu î.e.n. la Tharros în Sardinia, la Naucratis, la Cartagina, ele împînzind, cum arătam, întreaga Mediterană info. Opaiţe duble, deschise, cochiliforme s-au descoperit şi în Armenia şi au fost datate în sec. VII î.e.n.info.

Este pe deplin justificat să se creadă, ne asigură Richard Hubbard Howland info, că folosirea opaiţelor a fost împrumutată în Atica, împreună cu alte achiziţii culturale, din Siria şi Palestina, dacă luăm în considerare faptul că tipul de opaiţ-scoică folosit în mod obişnuit în Orient în sec. XI—VIII este acelaşi, cu mici variaţii, cu opaiţele folosite în Atica în sec. VII î.e.n. Nici una din lămpile de acest fel descoperite în agora ateniană nu este de import ci, aşa cum indică pasta, de fabricaţie locală; producţia era totuşi destul de redusă pînă către sfîrşitul secolului, căci iluminatul era o raritate.
Încercînd să tragă concluzii mai larg valabile din teoriile lui Tiersch, Burrow şi Pfuhl privitoare la originea primelor opaiţe greceşti, Oskar Waldhauer info sublinia încă din 1914 însemnătatea ce o au modelele orientale în apariţia primelor lămpi greceşti de iluminat şi, în acest sens, sublinia persistenţa tipului „primitiv” pînă la sfîrşitul epccii elenistice, de cînd datează opaiţul descoperit la Kerci (12/a), avînd pe bază inscripţia în relief YAΠ (Pausanías), precum şi un altul, cu toartă bifidă, descoperit, foarte probabil, în aceeaşi aşezare (12/a), întru totul asemănător întreitului corp al lămpii de la Vălcitrăn.
Dacă examinăm cu atenţie toate detaliile şi caracteristicile acestui „recipient cu trei compartimente” putem deduce rostul şi modul său de întrebuinţare. Se ştie prea bine că cele trei, să le spunem, cochilii de aur comunică între ele prin două tuburi de electron sudate la orificii plasate aproape de bază. De asemenea prin orificii practicate în racordurile tubulare ele se unifică într-o conductă cοmună a cărei parte terminală nu are nici un finisaj. Fiecare racord tubular are în exterior, de o parte şi de alta a sa, în poziţie simetrică cîte un mic ştift plasat la egală distanţă de linia îmbinărilor cu vasul. După cum ne putem da lesne seama, orificiile racordurilor tubulare sînt orificii de deversare a lichidului în compartimentele vasului, adică de umplere, în vreme ce acelea situate în apropierea bazei sînt de comunicaţie, lichidul urmînd să-şi păstreze nivelul în toate cele trei cochilii de aur în eventualitatea că unul din tuburile de alimentare s-ar fi înfundat.
Atît faptul că partea terminală a conductei comune este nefinisată cît şi existenţa celor trei perechi de ştifturi din apropierea „cochiliilor” ne conduc la concluzia că recipientul, aşa cum se păstrează astăzi, este doar o parte a unui dispozitiv de iluminat. El presupunea un stativ înalt care susţinea trilyhnos-ul prin trei furci în care intrau cele trei perechi de ştifturi. Conducta comună era racordată la un rezervor de ulei cu picior cu înălţimea totală cît a stativului şi care împreună cu acesta asigurau stabilitatea vasului. Cînd uleiul din trilyhnos se consuma prin arderea feştilelor amplasate în vîrfurile ascuţite ale „cochiliilor”, dispozitivul era basculat pe suport către înainte, iar combustibilul din rezervor se deversa prin conducta comună şi prin cele trei racorduri tubulare către locurile de ardere. (Fig. 5).
Un atare vas cu rezervor, bazat pe acelaşi principiu al alimentării prin basculare, dar cu destinaţie diferită, căci era folosit ca recipient pentru parfumuri, a fost descoperit la Lato în Creta şi este datat în epoca elenistică el avînd antecedente ce coborau pînă în sec. XI î.e.n., într-o localitate ale cărei strînse relaţii cu Orientul Apropiat sînt încă de pe atunci atestateinfo (Fig. 6; 12/b).
În concluzie, credem că „recipientul cu trei compartimente” era un trilyhnos care, prin analogiile arătate, nu putea proveni decît din Orient, dintr-o perioadă cînd forma „primitivă” a opaiţului-scoică era atît de obişnuită încît nici măcar execuţia artistică şi tehnică superioară sau caracterul preţios al metalului nu constituiau un motiv de a o înlocui.
Desacralizarea „vasului triplu” care după unii cercetători ca Mircea Rusu info „imita perfect trei jumătăţi de inimă şi servea la amestecul sîngelui cu ocazia ritualurilor speciale de înfrăţire prin sînge, atît de frecvente în acea vreme, sîngele amestecat probabil cu vin fiind sorbit pe rînd prin tubul central ce imită o arteră”, atrage după sine laicizarea întregului tezaur, căci, aşa cum vom vedea, discurile au fost şi sînt cel mai puţin susceptibile de a fi interpretate ca piese de ritualinfo.

Capace, timpane, falere, umbo-uri sînt nume şi întrebuinţări date discurilor mari şi mici din tezaurul de la Vălcitrăn. Decoraţia discurilor mari (11/b) în „cordon ondulat compus din spirale opuse” constituie pentru Mikov motivul de importanţă capitală pentru a decide asupra originii obiectelor de la Vălcitrăn. Alături de acest motiv, cordonul întrerupt şi romburile ce împodobesc discurile mari sînt pentru cercetătorul bulgar temeiuri suficiente pentru ca, graţie unor analogii ceramice şi metalice, cum ar fi topoarele de la Apa, decorate pe disc cu spirale preluate, să localizeze execuţia pieselor în regiunea în care au fost descoperite.
Lăsînd deoparte inconsecvenţele cronologice ale analogiilor, subliniem un lucru prea bine ştiut, şi anume că toate motivele decorative amintite au o vastă răspîndire geografică şi sînt comune mai multor orizonturi cronologice, din neolitic pînă în Hallstatt. Acest gen de comparaţii este neconcludent. Important este pentru discurile în chestiune contextul formal al piesei şi tehnologia în care este executată decoraţia. Spre a da un exemplu, printre multe alte posibile, asupra caracterului hazardat al analogiilor de decor care nu duc nicăieri, ba uneori ne pot pune pe căi greşite, cităm ornamentica ceramicii cu incrustaţie de la Bükk alcătuită din spirale şi chiar arcuri frînte, ca pe discurile de la Vălcitrăn şi pe protuberanţele lor centraleinfo. Decoraţia discurilor mari poate fi luată în discuţie ca element auxiliar în stabilirea apartenenţei şi datării tezaurului numai după ce a fost explicat rostul pieselor şi implicit orizontul cultural căruia aparţin.
Contraargumentînd opinia Amaliei Mozsolicsinfo care, pornind de la detaliile tehnice şi ornamentale, datează Vălcitrănul în bronz II a = Reinecke A2, Mircea Rusu, în nota unui studiu info al cărei subiect merită el însuşi o amplă dezvoltare, citează în favoarea ideii că discurile sînt umbo-uri de scuturi, databile în sec. XII—IX î.e.n., o bibliografie bogată în analogii care, fie şi la o sumară verificare, se dovedesc a fi amintite nu ca dovezi, ci în chip involuntar, ca dovezi negative ale însăşi teoriei susţinute de autor. Între umbo-urile studiate de Snodgrassinfo  şi de Desboroughinfo din necropola de la Tirint (diam. = 10,5 cm) şi cele protogeometrice de la Kerameikos, Atena info (17,4 şi respectiv 11,4 cm diam.), discutate şi de Müller-Karpe info, sau chiar falera mai tîrzie, din Hallstattul C, din depozitul de la Pădureni publicată (9,2 cm diam.) de A. Aricescu info — şi marile discuri de la Vălcitrăn, cu diametrul de 37 cm şi înălţimea de 12,6 cm, poate fi pus doar în chip arbitrar semnul egalităţii, în lipsa unor apropieri mai adecvate.
O atare apropiere nu poate fi făcută nici cu cel mai mare umbo descoperit în Europa hallstattiană, cel din tezaurul de la Langstrup în Seelanda info al cărui vîrf  în ac şi cele patru benzi cu spirale aplicate ale decoraţiei, în afara diametrului apreciabil al discului, recuză ideea oricărei analogii cu piesele de la Vălcitrăn.
Dacă ne aruncăm privirea în Orientul Apropiat şi Mijlociu, constatăm că discurile au multiple întrebuinţări ornamentale, de la podoabe pînă la decoraţia arhitecturală. Folosirea lor ca bijuterii este frecventă şi diversă, iar tradiţiile acestei mode au semnificaţii religioase în lumea mesopotamiană de unde s-au răspîndit în Iran, Anatolia, Siria, Palestina, Cipru, Rodos info etc. Dimensiunile discurilor de la Vălcitrăn scot din discuţie rostul lor ca podoabe umane, de harnaşament şi chiar de car.
Ca şi trilyhnos-ul mai înainte discutat, discurile decorative au o străveche întrebuinţare în Orient unde cele de mărimea şi profilul specimenelor de la Vălcitrăn, pînă acum cunoscute doar în ceramică, sînt folosite ca elemente de ornamentică murală. Walter Andrae info a arătat că originea unor astfel de discuri (fig. 7) rezidă în piroanele sau cuiele de lut (Tonnstiften, Tonnägeln) folosite de sumerieni în mileniile IV şi III î.e.n. şi preluate apoi de asirieni care au sporit valoarea lor decorativă înconjurîndu-le cu un cerc pictat şi ornamentat pe cărămizi smălţuite pentru ca apoi să execute în ceramică smălţuită discuri avînd în centru piroane de lut (13/b) pe care le încastrau în frize, în pereţii ce urmau a fi decoraţi.

Erau astfel ritmate şi înfrumuseţate părţile superioare ale zidurilor de apărare info, ale curţilor interioare, şi, descoperirea de la Vălcitrăn ne-o atestă, ale marilor săli de aparat ale palatelor, cu discuri executate în metale preţioase. Din raţiuni de îmbinare a elementelor în friză, discurile alternează cu pătrate cu marginile concave (13/a, c), de asemenea, pictate cu motive geometrice sau vegetale avînd în centru pironul care individualizează această modalitate de împodobire.
O remarcabilă activitate edilitară desfăşoară regele asirian Salmanassar III (859—824 î.e.n.) care reamenajează sau construieşte din nou palate la Nimrud, Ninive, Assur (13/a) şi Till Barsip (actualul Tell Ahmar) unde pictura murală ocupă un loc de frunte. Discurile sau pătratele decorative cu cuie se găsesc reproduse şi în pictură info, atît de mare era ataşamentul asirian faţă de această formă de împodobire. Am putea stabili chiar o fază premergătoare marelui avînt al discurilor decorative, atestată de toreutică, dacă ne gîndim la îmbrăcămintea de bronz a porţilor palatului de la Balawatinfo, lucrată la începutul domniei lui Salmanassar III şi păstrată la British Museum, unde motivul este prefigurat şi repetat în 7 rînduri de frize.
Moda discurilor ceramice cu cuie, atestată în construcţiile suveranilor asirieni Assurnassirpal II (883—859 î.e.n.) info, ale fiului său Salmanassar III, ale lui Sargon II (722—705 î.e.n.) info şi poate şi ale altora, pare să fi existat în Anatolia încă înainte de ocuparea şi integrarea acesteia imperiului asirian de către Salmanassar III şi anume de pe vremea regatului hitit, prăbuşit precum se ştie pe la sfîrşitul sec. XIII î.e.n. şi începutul celui următor sub loviturile „popoarelor mării” — marea migraţie egeeană.
Un fragment de vas plastic descoperit la Bogazköy reprezintă un zid şi un turn de apărare decorat cu cuie sub creneluri şi la bază. După Kurt Bittel info piesa poate fi datată în sec. XIV î.e.n., poate chiar în vremea lui Suppiluliuma (1380—1340 î.e.n.), epoca de înflorire şi expansiune a statului hitit.
Dacă avem suficiente atestări ale discurilor decorative ceramice de mărimea şi profilul celor de la Vălcitrăn, piesele destinate fastuoasei decoraţii interioare a sălilor de ceremonii ale palatelor din Orient au dispărut din pricina metalului preţios în care erau lucrate. Astfel de jafuri, practicate de asirieni ne sînt cunoscute din chiar reliefurile asiriene, cum ar fi cel din palatul lui Sargon II de la Dur-Şarrukin (Khorsabad) care, împreună cu imaginile de pe porţile lui Salmanassar III de la Balawat, redau scene ale luptei Asiriei contra statului urartean. În palatul amintit al lui Sargon II este reprezentată jefuirea de către trupele regelui a oraşului urartean Musasir şi în speţă a unui templu a cărui faţadă este ornamentată cu discuri mari şi mici, metalice   (fig. 8). E. Akurgal crede că este vorba despre scuturi întrucît ostaşul de pe acoperişul templului ţine în mînă, de o apucătoare centrală, un astfel de disc. Registrele discului sînt marcate, iar în mijloc acesta are o protuberanță, de asemenea, specificată grafic. Cele două mărimi ale discurilor exclud posibilitatea ca ele să fie scuturi, mai ales că prin raport cu discul interpretat drept scut, discurile mici abia depăşesc mărimea pumnului (în special cele din stînga). Deci nu este vorba de o decoraţie a templului cu scuturi, obicei practicat şi în lumea greacă, ci cu discuri metalice (poate preţioase) anume create în acest scop.
Importanţei Vălcitrănului pentru relaţiile tracilor cu Orientuli se adaugă astfel nu mai mica sa însemnătate pentru arheologia orientală. Izvoare literare indirecte, aş spune chiar foarte indirecte, ne dau totuşi o imagine generală despre cum puteau arăta astfel de săli de aparat. Cît priveşte bogăţia obiectelor din metale preţioase la care se referă atîtea inventare, precum şi corespondenţa regilor asirieni, tezaurul de la Vălcitrăn ne-o ilustrează într-o mică măsură, excepţională însă, prin calităţile realizării tehnice.
Filostratos, intelectual fantezist din anturajul Iuliei Domna, scriind la cererea acesteia Viaţa lui Apolonios din Tyana (sec. I e.n.) dă o descriere a „minunilor” Babilonului, aşa cum le va fi văzut eroul său, primit cu toate onorurile la curtea persană. Plinius cel Tînăr, contemporan cu Apolonios, ne spune că pe timpul lui la Babilon nu se mai vedeau decît ruinele templului lui Baal, iar capitala părţilor arsacizi se afla la Ctesifon.

Fără îndoială că Filostratos a imaginat fabuloasa biografie a lui Apolonios compilînd, fără a da atenţie cronologiei, o mulţime de izvoare vechi aflate încă în biblioteca din Alexandria şi care vor fi descris frumuseţile şi fastul Babilonului ahemenid de pe vremea lui Alexandru cel Mare. Ni se spune astfel că „palatele regilor de la Babilon sînt acoperite cu aramă, fapt ce le face să strălucească de la mare depărtare. Camerele femeilor, cele destinate bărbaţilor precum şi galeriile au în loc de picturi decoraţii în argint, în foaie de aur şi chiar în aur masiv” info.
Templul ridicat la Ierusalim de Solomon, fiul lui David, în răstimpul domniei sale (970—931 î.e.n.), era, de asemenea, placat cu foi de aur şi împodobit cu multe decoraţiuni din metal pentru executarea cărora regele adusese din Tyr pe meşterul Eliram, deosebit de priceput la lucrul aurului, argintului şi bronzului (Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, cartea a VIII-a). În această privinţă, izvorul informaţiilor istoricului evreu din primul veac al erei noastre îl constituia, în primul rînd, Vechiul Testament.
Discurile mari şi mici de la Vălcitrăn nu au nici un sistem de ataşare la vreun suport. Muchia lor profilată le permitea încastrarea în plăcile de argint sau de aramă care vor fi îmbrăcat pereţii unor atare încăperi princiare. Presupunem că ele erau dispuse în frize în care alternau discurile mici cu cele mari şi decorate.
Spre deosebire de discurile şi carourile ornamentale asiriene din ceramică, decorate toate cu motive geometrice şi vegetale, discurile mari de la Vălcitrăn au doar un decor geometric curbiliniar impus, credem, de dificultatea însăşi a executării policromiei în tehnica nesigură a placajului cu foaie de argint şi a niello-ului în „champlevé” obţinut prin presarea suportului de aur. Decoraţia în email, vegetală, zoomorfă şi antropomorfă presupune tehnica cloisonné-ului, generalizată mult mai tîrziu în acea parte a Orientului pe care o avem în vedere.
Putem conchide deci, fără însă a preciza deocamdată cărei regiuni a Orientului Apropiat îi aparţine tezaurul de la Vălcitrăn, că discurile mari şi mici erau utilizate la friza unei săli fastuoase îmbrăcate în metal, aşa cum stau mărturie mai multe documente grăitoare asupra acestei uzanţe datînd încă din mileniul IV î.e.n., dar care s-a ilustrat în toată desfăşurarea ei în pictură, toreutică şi ceramică arhitecturală în epoca de înflorire a imperiului asirian, atunci cînd acesta, cucerind Anatolia, îşi întinde stăpînirea şi influenţele-i culturale către vestul Asiei Mici.

Caracteristicile tehnologice ale obiectelor descoperite la Vălcitrăn sînt, în afara finisării excepţionale, placajul cu argint, folosirea niello-ului, a aurului, electrului, bronzului şi ambrei. O particularitate interesantă este prelucrarea capetelor niturilor ce fixează partea de jos a torţilor vaselor; ele sînt de forma unei calote sferice în exteriorul recipientelor şi conice în interior. Marele vas cu două torţi are niturile conice la ambele capete, cele din exterior avînd însă muchia tăiată drept. De mare însemnătate pentru situarea tezaurului în afara zonei balcano-egeice este utilizarea sudurii la tuburile de electru pentru alimentarea lămpii precum şi la cele comunicante din acelaşi metal.
Placarea cu argint şi decorarea cu niello apar în aria egeeană în bronzul tîrziu info şi sînt ilustrate de pumnalele de la Micene. Astfel de rafinamente nu se semnalează în metalurgia estului Peninsulei Balcanice nici la sfîrşitul bronzului, nici la începutul Hallstattului info.
Este adevărat că ambra este frecventă în lumea miceniană info, iar drumul ei străvechi trecea prin regiunile noastre. Mica pastilă de ambră prinsă în centrul fermei cruciforme a unuia din discurile mari de la Vălcitrăn nu ne poate spune prea multe despre utilizarea acestui material sau măcar despre rostul plasării ei într-o poziţie care o făcea cu totul invizibilă.
Forbes info ne asigură că nici una din impurităţile aurului nativ nu este suficient de caracteristică pentru o anumită localitate spre a acredita teorii ca aceea a originii transilvănene a aurului din obiectele descoperite la Micene, cum încercase să dovedească Davies info prin anul 1932.

Comparaţia între media purităţilor surselor de aur într-o zonă şi cea a podoabelor din descoperiri arheologice arată că cea dintîi este cu mult mai mare. Aceasta înseamnă că aurul folosit în vechime în Orientul Apropiat era în mare majoritate un aliaj nativ, iar afinarea lui nu a fost întreprinsă decît într-o perioadă tîrzie prin raport cu cea în discuţie (sfîrşitul bronzului şi începutul Hallstattului). Afinarea aurului nu se practica din lipsa cunoştinţelor tehnologice (ea fusese realizată în Orient de foarte timpuriu), ci din credinţa că metalele aliate făceau ele însele parte din familia aurului. Puritatea aurului în piesele de la Vălcitrăn este de cea 890‰.
Este regretabil că nu au fost întreprinse analize metalurgice mai aprofundate asupra tezaurului pentru a putea cunoaşte tehnica şi natura sudurilor. Se pare că sudura sau o formă rudimentară a ei, aplicată la metalele nobile, a fost reperată în cimitirul regal de la Ur, aflat în folosinţă pe la 2500 î.e.n. info. Din acelaşi loc provine un bol de argint decorat cu benzi de electron imitînd împletitura de răchită şi o placă împodobită cu bulbi de electru plasaţi pe filigran de argint.
Ca realizare tehnologică tezaurul, evident mult posterior epocii cimitirului de la Ur, aparţine rafinamentului oriental de prelucrare a metalelor preţioase. Marea dezinvoltură cu care sînt folosite într-un perfect finisaj toate materialele ce îl alcătuiesc nu face decît să confirme această idee. În plus, remarca demnă de luat în consideraţie a lui Popovici info pornind de la constatarea lui Mikov info că procentul mare al zincului în bronz, urcînd pînă la 16% este superior celui obişnuit în obiectele din Balcani şi de la Dunăre (între 11—14%) îndreptăţeşte şi ea plasarea originii tezaurului în Orient.
Este semnificativă şi valoarea estetică decorativă acordată argintului. în vreme ce aurul masiv nu este cruţat, argintul este întrebuinţat cu parcimonie. Aceluiaşi gust pentru metalul alb i se datorează şi folosirea electrului spre a crea contraste de culoare chiar în masa piesei, ca să nu mai spunem că rolul acestuia în efectuarea sudurilor va fi fost esenţial.
În listele asiriene de tributuri, argintul precede ca importanţă aurul. El a fost luat ca pradă de preţ de către Assurnassirpal II şi de fiul său Salmanassar III în campaniile lor din Siria şi Fenicia. Dealtfel întreaga decoraţie şi îmbinarea metalelor în tezaur vădesc gustul special pentru policromie, caracteristic Orientului. Din punct de vedere tehnologic, nu ne putem gîndi la o dată timpurie pentru Vălcitrăn căci utilizarea niello-ului atît în zona Mării Egee, cît şi în Orientul Apropiat era destul de rară în mileniul II î.e.n.
Sandars info consideră că protuberanțele centrale ale discurilor au un aspect frigian, iar aplicaţiile de argint şi niello le găseşte a fi în acelaşi idiom cu mobila cu incrustaţii din Marele mormînt de la Gordion, ceea ce este, după părerea noastră, o comparaţie neadecvată. Tot atît de puţin relevantă consider a fi legătura pe care H. Seyrig o face între descoperirea de la Tôd info, în Egipt, datată pe la 2000 î.e.n. şi tezaurul de la Vălcitrăn, analogie care se bazează pe motivul spiralei preluate în S înclinat.
Faptul că deocamdată nu se cunosc vase ceramice sau metalice cu tor şi supraînălţate în Orientul Apropiat dincolo de zona vestică a Anatoliei, că discurile decorative stau sub influenţă asiriană (cel puţin din cît se ştie pînă acum, dar nu este exclus să se descopere astfel de piese în Lidia sau Frigia), că forma trilyhnos-ului şi caracteristicile metalurgice ale tezaurului pledează pentru strînse legături cu Orientul Mijlociu, ne fac să credem că acesta este o parte a unui mare jaf al unui palat din Asia Mică aflată sub autoritatea şi influenţa asiriană începînd de la Salmanassar III pînă către sfîrşitul veacului VIII. Cu alte cuvinte, considerăm că a fost produs în Asia Mică în secolele IX—VIII î.e.n. şi că reprezintă o parte din vesela, dispozitivele de iluminat şi decoraţia murală ale unei săli de aparat dintr-un somptuos edificiu.
Vom încerca, în încheiere, să desluşim circumstanţele în care această pradă a ajuns la sud de Dunăre precum şi cine au fost purtătorii ei. Este pentru toată lumea evident că o astfel de tentativă, oricît ar invoca izvoare istorice, rămîne, mai mult decît tot ceea ce am spus pînă acum, o ipoteză de lucru.

Convingerea ne este că strădania noastră de a reorienta cercetările privind originea Vălcitrănului va aduce mai multă lumină asupra istoriei traco-dacilor şi a relaţiilor lor cu Asia Mică decît eventual sporitele şi inutilele eforturi pe făgaşul tradiţional al provenienţei lui locale, caz în care dosarul acestuia se află închis fără a fi fost rezolvat.

Cum spuneam, lui Nancy K. Sandars info îi revine meritul de a fi formulat întîia oară două posibilităţi (de bună seamă, în antichitate) prin care obiectele orientale de la Vălcitrăn au ajuns în locul descoperirii lor. A doua posibilitate mi se pare că trebuie oricum înlăturată, căci ea are în vedere campania lui Darius contra sciţilor din 514—512 î.e.n. Atunci Megabyzes a fost lăsat în Europa cu ordinul să cucerească Tracia. Aceasta nu s-a întîmplat, dar capul de pod persan a rămas, cu oarecare întrerupere pînă în 480, cînd Xerxes a trecut la rîndu-i cu armata în Tracia. Avînd în vedere rostul discurilor din tezaur, este greu de susţinut că armata Marelui Rege va fi cărat în bagajele curţii obiecte de tezaur inutile, admiţînd că acestea au încăput pe mîna medoperşilor în urma prăbuşirii imperiului asirian, la care au contribuit ei înşişi în mare măsură.
Fără a exclude posibilitatea unei prăzi luate de traci de la perşi după retragerea lor grăbită în urma înfrîngerilor de la Salamina şi Plateea, nu ne putem închipui că obiectele de la Vălcitrăn ar fi rimat utilitar, ca să nu mai vorbim cronologic sau artistic, cu amfora de la Duvanli şi alte piese de acelaşi gen. Şi în treacăt fie spus, nu este cazul să se explice doar prin jefuirea armatei persane marele număr de obiecte ahemenide aflate în Tracia, nici prin covîrşitoarea influenţă pe care Persia ar fi avut-o în domeniul artistic asupra Traciei, aşa cum crede Venedikov, ci prin relaţiile cu grecii ionieni, ştiut fiind că încă din veacul V î.e.n. toreutica, la mărturia căreia se apelează atît de des, era o artă greco-persană.
Să revenim deci la prima posibilitate propusă de Sandars. Este vorba de alungarea cimerienilor şi trerilor din Asia Mică de către regele lidian Alyattes pe la începutul sec. VI î.e.n., după mărturia lui Herodotinfo.
Despre cimerieni, confundaţi deseori cu trerii din pricina unei informaţii imprecise a lui Strabon info care-şi mărturiseşte în aceeaşi frază nesiguranţa afirmaţiei făcute pentru ca în tot cursul operei să-i osebească constant pe unii de alţiiinfo, se ştiu prea puţine lucruri în afară de izvoarele scrise care nu-i localizează, exceptînd Bosforul ce le poartă numele, nicăieri în mod constant şi precis. Am văzut că Pârvan punea pe seama lor prezenţa dacilor la Troia. Astăzi ştim că pătrunderea triburilor tracice în Asia Mică în cadrul marii migraţii egeene este o realitate istorică cu fundamentare arheologică.
În cadrul acestei mari mişcări de populaţii au trecut Helespontul, în afară de treri, bitinii, tinii, misii, frigii, lidii. Dintre toţi doar pe treri îi regăsim la nord de Haemus către sfîrşitul sec. V î.e.n. atunci cînd îi pomeneşte Tucidideinfo ca limitînd un grup al triburilor tracice: „partea dinspre tribalii, şi aceştia autonomi, o mărgineau trerii şi tilataii; aceştia locuiesc în partea de miazănoapte a muntelui Scombros şi se întind spre apus pînă la rîul Oscios”.
La alungarea lor din Asia Mică de către Alyattes, trerii nu vor mai fi găsit loc decît la periferia tracilor odrizi, cam în regiunea în care a fost descoperit tezaurul de la Vălcitrăn.
Să cercetăm care va fi fost odiseea peregrinărilor lor în Asia Mică. Alianţei cu cimerienii, Danovinfo  nu ne îndeamnă să-i acordăm o prea mare însemnătate deoarece „trerii nu erau după cît se pare un trib deosebit de numeros şi puternic”. Totuşi întotdeauna trerii sînt citaţi alături de cimerieni, iar Strabon însuşi (XIII, 627—628) se referă la informaţiile furnizate de lirica ioniană şi anume la cea a poetului Callinos, din sec. VII î.e.n.info, contemporan deci cu ultimele acţiuni ale trerilor şi cimerienilor în Asia Mică.
Tot Strabon (XI, 511) ne dă de ştire că în vechime sacii, cimerienii şi trerii au făcut incursiuni şi au ocupat Bactria, cea mai bogată parte din Armenia, iar spre vest s-au întins pînă în Capadocia. Geograful antic spune într-altă parte (XII, 552) că tracii treri locuiau dincoace de Halys şi deci ar fi putut veni, şi poate chiar au şi venit, în ajutorul troienilor aflaţi în război cu aheii, în vreme ce populaţiile de dincolo de fluviul menţionat nici vorbă că nu au ştiut ce se petrece la Troia. După căderea Troiei, tot Strabon (XIII, 586) arată că multe populaţii şi-au schimbat locurile lor: „trerii care sînt şi ei traci au ajuns tot cam pe lîngă Abydos”.

Învăţatul geograf din Amasia Pontului pomeneşte printre jafurile trerilor acela al Sardes-ului (XIII, 627—628), poate în 652 î.e.n., după ce mai înainte fusese jefuit de cimerieni.
Cimerienii apar în textele asiriene în vremea lui Sargon II (722—705) şi a lui Rusas I de la Urartu. Către 720 î.e.n. cimerienii ameninţă Urartu, iar pe la 680 î.e.n. dau de furcă lui Aşaradon (680—669 î.e.n.), regele Asiriei, ca aliaţi ai urarteenilor, doritori să-şi ia revanşa, şi apoi ai mezilor. Învinşi de asirieni, mulţi cimerieni intră în armata acestora ca mercenari. Destui totuşi, rămaşi de capul lor, în situaţia tulbure în care se afla Asia Mică în vreme ce pe tronul Asiriei un mare suveran ca Asurbanipal (Sardanapal) are el însuşi dificultăţi cu năvăliri şi revolte ce-i primejduiesc statul, cimerienii atacă şi jefuiesc Gordion, capitala frigiană, oraş care după refacere va trece sub autoritate lidiană, şi apoi, prin 676 î.e.n. atacă chiar Lidia şi Sinope.
Se pare că alianţa ramurei asiatice a cimerienilor, care înaintase de la est spre vest, cu tribul trerilor aflat dincoace de fluviul Halys, va fi avut loc pe la mijlocul sec. VII î.e.n. în 612 î.e.n. Cyaxares, regele mezilor, cucereşte Ninive. Observăm, din comparaţia izvoarelor scrise, în afara unor evidente inadvertenţe, că cimerienii preced cu puţin în jafurile lor pe treri. Alyattes, regele Lidiei, îşi extinde graniţa statului său pînă la fluviul Halys ajungînd astfel în vecinătate beligerantă cu puterea crescîndă a mezilor; dealtfel la 28 mai 585 î.e.n. are loc bătălia dintre Alyattes şi Cyaxares marcată de eclipsa de lună prevăzută de Tales din Milet.
În momentul în care Asia Mică se află împărţită între două mari puteri, a mezilor şi a lidienilor, cimerienii şi trerii nu-şi mai pot face jocul lor pe seama vechilor imperii prăbuşite sau pe a noilor state în curs de înfiripare. Credem că acum, imediat după 585 î.e.n. se produce expulzarea lor din Troada în Tracia. Cu tot ce vor fi prădat şi vor mai fi păstrat vreme de un veac şi jumătate fie singuri, fie mai apoi în alianţă cu trerii, cimerienii trec dincolo de Helespont, pierzîndu-se în istorie. Trerii însă se întorc în locurile de altădată, lîngă neamurile lor de sînge, tracii balcanici. Ei se aşază la nord de Haemus într-o regiune liberă din vecinătatea triballilor.
Datorită lor vor fi fost îngropate la Vălcitrăn, din cauze care ne rămîn încă necunoscute, obiectele preţioase smulse din cine ştie ce palat vest anatolian al Asiriei care se prăbuşea. Trerii par astfel a fi singurii dintre traci ce au trecut Helespontul, care se reîntorc în locurile lor de baştină fără a fi reuşit să-şi creeze un destin propriu şi durabil în răstimpul multisecular al absenţei lor din Balcani.
Cum mai spuneam, cele expuse sînt doar o posibilă interpretare a izvoarelor disparate şi neconcordante. O singură realitate rămîne, credem, evidentă: cea a tezaurului de la Vălcitrăn şi ea poartă sub raportul tehnologiei, al funcţionalităţii şi al decoraţiei, pecetea indelebilă a Orientului.

cop-art-arh

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500