Arta romană în România

SECOLUL GOTIC

Retragerea aureliană a pus formal capăt administraţiei romane în Dacia, armata retrăgându-se şi, o dată cu ea, mai marii ori mai micii funcţionari ai statului, alături de toţi cei care, şi nu erau puţini, îşi vedeau viaţa posibilă doar intra fines imperii. Oraşele au fost înainte de toate afectate de exodul spre noile provincii create la sud de Dunăre, în Moesia Superior, Dacia Ripensis (cu capitala la Ratiaria) şi Dacia Mediterranea (cu capitala la Naissus), căci oraşele erau în primul rând ţinta prădăciunilor năvălitorilor care au determinat retragerea administraţiei imperiale. Stingerea oraşelor nu s-a produs însă dintr-o dată. Ele au trecut mai întâi printr-o relativ lungă perioadă de ruralizare, când accentul existenţei lor a căzut pe teritoriile fertile din jur şi pe clasa meşteşugărească legată sau reprofilată pe agricultură şi nevoile meşteşugăreşti ale culturii pământului.
Crearea în Moesia Superior a celor două provincii cu numele de Dacia era, din punct de vedere politic, nu o renunţare, ci un transfer, cu atât mai mult cu cât el umplea un gol demografic mai vechi, depopulări atent urmărite de barbarii ce dădeau târcol limes-ului pe care voiau să-l străpungă şi să se aşeze în interiorul păcii romane. Frontiera imperiului se reaşeza iarăşi pe Dunăre, dar experienţa militar-administrativă a Romei era acum mai bogată în sensul că devenise evidentă necesitatea de a exercita un control armat asupra cursului inferior al fluviului pe o largă arie, de la nordul său, îndeobşte împădurită, care se extindea până către Piemontul carpatic, iar în Moldova până la falia ce desparte sudul acesteia de restul teritoriilor cuprinse între Siret şi Prut (linia Siret-Ploscuţeni, marcată de un val de pământ). Această „Brazdă a lui Novac”, şanţ şi val, intrate în peisajul natural al locurilor (Hinova, Craiova, Târgşor, Prahova, Ploieşti, Pietroasele, Buzău), avea menirea să protejeze un teritoriu pe care imperiul îl socotea o legitimă fortificaţie şi posesiune a sa, pe cuprinsul căreia nimeni, venit peste localnicii cu care legăturile străvechi continuau, nu putea rămâne fără permisiunea şi garanţiile de colaborare şi apărare care se cereau în mod expres, iar uneori se şi plăteau, conform mai vechii politici a statului roman potrivit căreia stipendiile acordate barbarilor sunt mult mai ieftine decât ostilitatea lor, subsidiile în hrană şi bani (annonae foederaticae).
În capitolul final al sintezei noastre DA, intitulat Arta migratorilor pe pământul Daciei (pp. 234-246), am conturat pentru prima dată înţelesul noţiunii de secolul gotic care urmează retragerii aureliene, îi condensează şi îi precipită înţelesul într-un chip sublimat, căci, cum prea bine se ştie, mulţimea artefactelor romane discutate în paginile anterioare oferă doar o soluţie de continuitate celui ce vrea să vadă dincolo de ele urmarea firească a unui secol şi jumătate de viaţă romană la nordul Dunării de Jos. Dacă nu vrem să cădem în prăpastia acelei cetera desiderantur, va trebui să ne mutăm pe tărâmul lingvisticii, unde continuitatea şi evoluţia există şi să nu le hiperbolizăm arheologic punându-le pe seama unor sărmane influenţe ori împrumuturi, ori reminiscenţe aduse din fostele posesiuni dacice ale Imperiului în teritoriile dacilor liberi.
Lucrări de felul celor la care ne gândim sunt desigur extrem de utile, dar situaţia ea însăşi e tipică tuturor zonelor limită imperiale şi atare influenţe ale culturii materiale n-au dictat opţiunea lingvistică a Europei postromane. Graţie scrierilor amintite stim în mare ce a urmat după, dar nu şi cum a fost atare urmare în lumina realităţii limbii române, în ciuda completului evantai al desfăşurării acestora: C. Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia traiană sud-carpatică (secolele III-XI), Craiova, 1976; Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973; Silviu Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei, Iaşi, 1981; Ion Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982; Sever Dumitraşcu, Dacia apuseană, Oradea, 1993.
Faptul că pe lângă existenţa romanităţii fostei provincii a Daciei, dacii liberi se află acum reuniţi şi apropiaţi ca mod de viaţă şi gândire de fraţii lor latinizaţi este o evidentă ce nu mai trebuie demonstrată.

De asemenea, demonstrată este şi prezenţa alogenilor germanici în Dacia, fie ei vizigoţi, ostrogoţi sau gepizi (a căror importanţă timpurie, presupusă de C. Diculescu, Die Gepiden, Leipizig, 1923, fusese contestată de Iorga mai mult de pectore decât cu argumentele arheologice şi istorice de care dispunem astăzi, K. Horedt, Der Östliche Reihengraberkreis in Siebenbürgen, în „Dacia” N. S., 21, 1977, pp. 251-268).
Coabitarea migratorilor germanici cu autohtonii geto-daci se bizuia în primul rând pe calitatea de furnizori ai hranei de către aceştia, necesară întreţinerii clasei de războinici, hrană produsă de obştea tribală băştinaşă, formaţiune social-economică şi politică moştenită din vremurile de dinaintea cuceririi romane (E. Comşa, Cu privire la caracterul organizării social-economice şi politice de pe teritoriul ţării noastre în epoca migraţiilor, în „SCIV”, 18, 3, 1967, pp. 431-440). Modalităţile acestei coabitări au fost descrise în studiile lui Gh. Diaconu, G. Dolinescu Ferche, R. Harhoiu şi K. Horedt, cuprinse în volumul Relations between autochtonous populations on the territory of Romania, Bucureşti, 1975.
Continuitatea populaţiei autohtone în Transilvania a fost demonstrată de Ligia Bârzu şi Eugenia Zaharia prin studiul celor două necropole de la Bratei (L. Bârzu, Continuitatea populaţiei autohtone în Transilvania, în secolele IV-V, cimitirul nr. 1 de la Bratei, Bucureşti, 1973 şi E. Zaharia, Populaţia românească în Transilvania în secolele VII-VIII, cimitirul nr. 2 de la Bratei, Bucureşti, 1977).
Se pune întrebarea de ce, în afara tezaurelor romane de acumulare germanică în Dacia, ori de orfevrărie germanică, în necropolele de pe întreg teritoriul Daciei istorice pe care seminţiile germanice l-au stăpânit, prezenţa ceramicii acestora nu face notă distinctă? Deoarece în acele vremuri se instalează o modă compozită în ceramică, tipică deopotrivă germanilor şi slavilor, liberi sau compenetraţi cultural, definită de aşa-zisele „culturi” Sântana de Mureş-Cerneahov, Bratei, Ipoteşti-Cândeşti şi Dridu care de la sfârşitul secolului al III-lea e.n. până în secolul al XI-lea constituie o adevărată lume ceramică cu teme romane si variatiuni neromane şi care se întregesc într-o documentaţie arheologică unitară în felul ei şi neîntreruptă a continuităţii daco-romanilor şi a coabitării lor cu migratorii până în zorii primelor formaţiuni statale româneşti (cana pentru care Ecaterina Vulpe - Tezaurul de la Pietroasa, Bucureşti, 1967, p. 30 - a întrezărit justificate ecouri în cănile de lut germanice din cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, a fost cu siguranţă lucrată în Imperiu, iar replicele ei ceramice devin un bun comun al universului ceramic de la nord de Dunăre, în epoca de formare a poporului român).
Prima dintre provinciile romane ale continentului nostru, părăsită de armată şi administraţie, Dacia va întoarce feţei uimite a întâilor migratori chipul ei latin, dându-le impresia că se aşezaseră în însuşi pământul mult dorit al Imperiului. Încorporând pe carpii moldoveni, autohtoni ca şi dacii liberi amestecaţi cu sarmaţii din Câmpia Munteană (despre totalitatea dacilor liberi şi cultura lor materială se aşteaptă încă o monografie de ansamblu, în afara celor parţiale, deja pomenite, care să reflecte osmoza din partea latinizată şi cea necuprinsă în Imperiu ale aceleiaşi mari etnii), vizigoţii, goţii, neamuri germanice coborâte din regiunile baltice prin nordul Pontului Euxin către ţinuturile noastre, vor coexista cu aceştia începând de pe la 275 şi, infiltrându-se prin pasurile Carpaţilor şi în Transilvania dacilor liberi şi a fostei provincii, se vor sedentariza pentru mai bine de un secol până când venirea hunilor, cărora li se vor împotrivi la început, îi va arunca parte la sud de Dunăre, parte îi va plasa în trena etnică a acelor năvălitori asiatici, iar o parte va rămâne în continuare printre autohtoni.
În vremea lui Constantin cel Mare, relaţiile dintre est-germanici şi Imperiu vor fi reglementate de înţelegeri în baza cărora aveau să fie consideraţi federaţi, aşezaţi în afara hotarelor, de fapt în zona de protecţie de la sudul Brazdei lui Novac, controlată de Imperiu şi punctată pe linia nordului Dunării de cetăţi şi poduri, ca acela de lemn (géfura xyliné) de la Sucidava, ridicat de Constantin, ori ca acelea de vase de la Dafne şi Noviodunum, aşternute de Valens în răstimpul celor trei ani de lupte cu goţii de la nordul fluviului (367-369), de care face menţiune Ammianus Marcellinus (XXVI, 5, 2-6).

Fenomenul expandării latinităţii pe întregul cuprins al Daciei s-a produs imediat după abandonarea limes-ului roman ca urmare a:
1) contactului secular al dacilor liberi cu dacii romanizaţi din interiorul provinciei şi de pe părţile limes-ului dunărean muntean;
2) prezenţei elementului est-germanic ca factor coercitiv şi stimulativ al unităţii etnice obiectivate în unitatea lingvistică;
3) căpătării statutului de lingua franca a latinei atât în raporturile dintre daco-romani şi dacii numiţi liberi până la retragerea aureliană, cât si dintre toti aceştia şi „federaţii” est-germanici;
4) răspândirii creştinismului premisionar sub forma şi denumirile date acestuia de către exegeza modernă, şi anume, de creştinism „cosmic”, „popular” şi „etnic”, definind o dată mai mult unitatea antropoculturală dacoromană faţă de păgânismul funciar al neamurilor est-ger-manice care coabitau cu autohtonii;
5) existenţa Imperiului la sud de Dunăre şi a zonei de control a acestuia la nordul fluviului.
Stabilizarea goţilor pe cuprinsul pământului dacic (cu excepţia Olteniei şi a nord-vestului Munteniei, izolat de „codrul Vlăsiei”) a însemnat practic prelungirea cu încă un secol a perioadei de latinofonizare a tuturor dacilor, a consolidării în forme prefeudale a obştei teritoriale ca formaţiune socială, despre care am mai făcut menţiune, a închegării ascendentului etno-lingvistic-cultural al dacoromanilor asupra tuturor migratorilor ulteriori (huni, gepizi, avari, slavi) şi a fundamentării premiselor dăinuirii în latenţă a acestuia. De aceea socotim deosebit de importantă şi pozitivă pentru etnogeneza românească prezenţa goţilor pe teritoriul ţării noastre până către sfârşitul secolului al IV-lea, ca factor precipitativ al latinofonizării şi al generării obştei teritoriale.
Dintre lingviştii români singur Philipide a postulat formarea limbii române la sud de Dunăre. Toti ceilalţi învăţaţi au pledat în favoarea limbii române ce s-a format şi la nord de fluviu. Singurul element pe care nu l-au avut în vedere a fost „secolul gotic”, prin care latina dunăreană, dimpreună cu dovedita arheologic obşte rurală (teoretic continuarea celei din vremurile preromane), intră în alambicul epocii migraţiilor. Acelaşi element este absent şi din studiile mai noi care se feresc să depăşească stadiul documentar epigrafic, cum ar fi cartea lui Sorin Stati, Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor, Bucureşti, 1961, sau cea cu un areal mai larg de cercetare, datorată lui H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est européen, Bucureşti, Paris, 1978. Aceeaşi ataşare exclusivă la documentul epigrafic şi lingvistic, speculând la maximum legile celei din urmă ştiinţe, dar ignorând istoriografia şi arheologia, o vădeşte şi lucrarea unei vieţi, care este Latina dunăreană, introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985, datorată lui Iancu Fischer.
Clujenii Emil Petrovici, dar mai ales I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981, au intuit atare realitate, fără a o preciza însă expressis verbis.
Ei au văzut în linia Jireček (Histria, Odessos, Marcianopolis, Nicopolis, sud de Serdica), care separă teritoriile romanizate (la nord) de cele grecizate (la sud), un factor important al formării limbii române. Aria de formare a acesteia este în optica lor Provincia Dacia, sudul Munteniei (vestita „Brazdă a lui Novac”), sudul Dunării până la Haemus, inclusiv cele două Dacii sud-dunărene create de Aurelian, perimetrul din care latina s-ar fi expandat în toate direcţiile conexe Daciei.
Desigur acest nou punct de vedere nu modifică şi nici nu poate modifica ansamblul proceselor istorico-lingvistice tradiţionale, conexiunile stabilite de această ştiinţă cu limbile arealului respectiv.

În 1987 am avut ocazia să susţin la Heidelberg o expunere la seminarul de romanistică al profesorului Johannes Hubschmidt (deseori citat de Carlo Tagliavini în cartea sa Originile limbilor neolatine, tradusă în 1977 şi în româneşte). Teoria expandării latinofoniei în Dacia, în secolul gotic, bazată pe mărturiile arheologice ale menţinerii obştei săteşti, pe cele ale îngropării tezaurelor gotice şi pe logica existenţei latinei ca lingua franca pe întregul areal gotic dunărean, precum şi pe trasarea istoriceşte întemeiată a liniei Jireček, ar fi determinat, în opinia mea, existenţa unui bloc latin în momentul venirii slavilor, care au impus mai multe dublete decât unicate în lexicul român (exceptând toponimia şi hidronimia), în vreme ce la sud de Balcani, unde grecofonia străveche era dublată de latinofonia administrativă ulterioară, slava s-a impus ca limbă, fără ca tipul slav să se impună antropologic, ci, dimpotrivă, a biruit cel tracic, izolând mai târziu în triunghiul Varna-Russe-Târnovo pe central asiaticii protobulgari cărora le-au impus limba slavă, în procesul formativ în care aceştia au dat structura statală vechiului stat bulgar.
Un argument serios în favoarea noului Vaterland gotic l-a constituit Getica lui Iordanes, care nu putea fi o simplă confuzie onomastică a alano-gotului romanizat, originar din Dobrogea, de vreme ce la începutul secolului al VII-lea e.n., când Isidor din Sevilla îşi scria opera (Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevorum), goţii erau de mult în Spania şi amintirea şederii lor în Dacia începea să fie obiect de preocupare istorică (Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, Bucureşti, 1985).
Hubschmidt, care se ocupase de relaţiile gotei cu limbile neolatine, a subliniat faptul că recurgerea la foarte slaba şi incerta existenţă a cuvintelor gotice în limbile romanice nu poate constitui un argument lingvistic, dar realităţile arheologice din Dacia, precum şi deliberata ambiguitate a lui Iordanes, pot fi luate în mod serios în considerare în formarea latinei ca lingua franca şi ca element formativ suplimentar şi extensiv al latinofoniei în Dacia, înaintea coborârii masive a slavilor din nord.
Cu alte cuvinte, regiunile extracarpatice ale Daciei istorice erau cert latinofone înaintea impactului cu slavii, altfel acesta nu s-ar fi rezumat doar la un supliment lexical. În acest fel s-ar explica şi puţin numeroasele remanenţe dacice în limba română, mult mai puţine decât dubletele, unicatele şi toponimiile slave. Abstracţie făcând de faptul că latina provincială, la rându-i, a preluat destule toponimii dacice, latinizându-le. O abordare a formării limbii române în optica mai sus arătată ar diminua cu siguranţă incertitudinile şi mai ales reticenţele.
Rostul acestui capitol, care închide o cercetare de istoria artei, nu este unul de „adaos estetic”, pentru că „face frumos” să sfârşească „în glorie” ceea ce altfel ar fi rămas în coadă de peşte ori ar fi părut o pură gratuitate în scurgerea vremii şi o vană curiozitate a unor căutători de ace în care cu fân. Artefactele invocate, departe de a dăinui toate peste veacuri, şi-au strămutat obiectualitatea lor „întru fiinţă” şi în final s-au sublimat „întru grai”, cu adjuvante pe care, cine ştie, nici chiar zeii nu le-au bănuit!
Poate că, aruncându-ne privirea în grădina din spatele lor, aşa cum am făcut în cazul atâtor muzee pline de „pietre proaste” de pe cuprinsul Daciei romane, am reuşit să zărim grăuntele eleusin al lui Triptolem şi începuturile întrerupte ori punctate ale istoriei noastre, aidoma alfabetului Morse, care i-au îndreptăţit pe unii să creadă că ar fi vorba de o enigmă sau un miracol al istoriei!

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2