Arta romană în România

URBANISMUL ŞI ARHITECTURA

Urbanismul şi arhitectura reprezintă, de fapt, cele mai înalte culmi ale civilizaţiei romane şi ale romanizării regiunilor unde ele înfloresc. Evident în sensul culturii materiale, căci romanizarea lingvistică poate deseori să nu se suprapună celei atestate de artă şi arheologie. Dacia nu se numără printre aceste din urmă cazuri. Marile oraşe romane de aici, începând cu Sarmizegetusa, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa, nu pot fi comparate cu altele din zone ce nu mai sunt astăzi latinofone. De aceea, ultimul capitol al acestei lucrări include şi limba ca suprem artefact al civilizaţiei romane, ca suprem artefact şi ca supremă dăinuire definitorie a etnogenezei.
Desigur, în Dacia nu ne putem aştepta a întâlni oraşe ca Philipopolis (Plovdiv), unde se afla administraţia provinciei Thracia, oraş cu apeducte monumentale din piatră şi cărămidă, aducând apa cristalină din Munţii Rodope, cu un for, unde au fost departajate arheologic patru niveluri de călcare, pavate cu piatră comună sau marmură, cu un teatru uimitor de bine păstrat şi refăcut, descoperit în ultimele două decenii şi care ne trimite către marile capitale ale lumii romane, ca Efesul. În Dacia nu putem afla un oraş ca Odessos (Varna), de la nord de Haemus, ale cărui terme uriaşe par a se lua la întrecere cu cele ale lui Caracalla, de la Roma.
Ce să mai spun despre marile oraşe de pe Rin sau Main (Mainz, Moguntiacum), cu arhitectura lor civilă, despre care ne-au rămas substanţiale mărturii. Comparaţiile de până acum nu se doresc strivitoare, ci sunt menite a da măsura realităţii acelor timpuri. În cele din urmă spiritul biruieşte totul. Latinitatea a dăinuit la Carpaţi şi Dunăre, deşi nu a fost monumentală ca în Thracia sau pe Rin.
Arhitectura civilă şi militară a Daciei romane îşi are momentele ei de început şi de sfârşit puse sub simbolul a două poduriinfo aruncate de Traian şi Constantin cel Mare peste Dunăre, respectiv la Drobeta şi Sucidava (Celei). Caracterul lor excepţional, în special al primului, constă în aceea că, traversând cel mai mare fluviu al Europei, podul construit de Apollodor din Damasc la Drobeta, în răstimpul cuprins între primăvara lui 104 şi cea a lui 105, îşi sprijinea suprastructura de lemn lungă de 1133 m şi lată de 14,5 m pe douăzeci de picioare de piatră care ocupau prin masivitatea zidirii lor 40% din lăţimea patului de scurgere al apelor. Această monumentală operă, cu importanţă deopotrivă militară şi economică (lăţimea deosebit de mare permitea un trafic intens în ambele sensuri), a pus serioase probleme de întreţinere, dezafectarea lui datorându-se şi schimbărilor intervenite în configuraţia albiei fluviului în acel loc.
Civilizaţia romană a pătruns deci în Dacia pe o adevărată cale imperială, căci de subordonare imperială va fi provincia însăşi şi de aceeaşi natură (militară) întemeierile ei urbane, precum şi cele mai însemnate dintre aşezările rurale. Peste teritoriul dacic cucerit cu atât efort, jertfe umane şi materiale, se aşterne repede pacea, tulburată doar la începutul domniei lui Hadrian, pacea care ţese pânza deasă şi trainică a şoselelor, castrelor, aşezărilor civile, a fortificaţiilor menite să apere hotarele noului domeniu roman (limes). Istoricizarea nu a însemnat, aşadar, numai impunerea de către administraţie a limbii latine, ci, ca pe orice alte meleaguri unde au poposit vulturii Romei, a unui cadru de viaţă a cărui superioritate consta în gradul înalt de solicitare a capacităţilor de muncă şi creativitate ale autohtonilor integraţi efortului de edificare continuă de care romanii au dat peste tot şi întotdeauna dovadă.
Spre deosebire de atâtea imperii moderne, cu excepţia celui britanic (excepţie confirmată de Commonwealth-ul închegat de bunăvoie de către popoarele libere, odinioară administrate), imperii care nu au ştiut cum să absoarbă mai mult şi mai repede bogăţiile peste care şi-au aşternut umbra poliţiei politico-religioase, Inchiziţia - şi a conchistei genocide (Imperiul spaniol) şi etnic purificatoare (maurii şi evreii), Imperiul roman a reprezentat un real progres pentru populaţiile Europei (cu excepţia zonei de civilizaţie greacă), ale Africii (cu excepţia Egiptului) şi ale Asiei (acolo unde grecitatea occidentală nu-şi spusese mai înainte cuvântul).

În ce priveşte viaţa romană în Dacia, două valoroase lucrări, apărute în urmă cu aproape trei decenii şi datorate profesorilor D. Tudor (OTS) şi M. Macreainfo, reuşesc să dea un tablou complet şi nuanţat al tuturor aspectelor ei esenţiale. Cititorul va găsi în aceste cărţi nenumărate informaţii privind arhitectura romană, mult mai multe decât în cele câteva pagini pe care i le consacrăm aici. O carte cu titlu prezumţios (fostă teză de doctorat), „Urbanismul Daciei romane” este în cea mai mare parte a eiinfo un catalog de materiale tegulare „în aşezările civile şi pronunţat civile din provincia Dacia”. Uneori se reproduc, pentru o şi mai mare rigoare ştiinţifică, urmele lăsate de câini pe ţiglele ori cărămizile crude, înainte de ardere. Cu asemenea „documente” urbanismul Daciei romane se află într-un incontestabil şi major progres!
Un fapt semnificativ pentru arhitectura şi urbanismul roman din Dacia (şi nu numai din această provincie) este neobligativitatea corespondenţei absolute între statutul administrativ-politic al unei aşezări şi gradul ei de dezvoltare sub raport constructiv, urbanistic. Aceasta înseamnă că nu numai aglomeraţiile urbane, care aveau rangul de municipium şi colonia şi se bucurau de dreptul italic, beneficiau de comoditătile nivelului ridicat de viată romană orăşenească. Existau nenumăraţi pagi (sate), ce administrau largi teritorii de locuire rurală, al căror aspect urbanistic, şi arhitectonic se asemăna mult cu cel al municipiilor şi coloniilor. Sucidavainfo este exemplul cel mai ilustru. Îi urmează castrul şi aşezarea civilă de la Răcari, cea de la Aquae (Cioroiul Nou, ambele în Oltenia), sau de la Cristeşti (lângă Tg. Mureş). Micia (Veţel), în Dacia Superior, era ca şi Sucidava, un pagus. Se găseau în aceşti pagi terme, clădiri publice ridicate din zidărie şi cu coloane de piatră, incinte de apărare cu curtine şi turnuri de piatră, planuri stradale ortogonale de reţeaua cărora erau delimitate cvartalele de locuinţe (insulae), canalizări şi apeducte (modeste, din tuburi de lut ars şi amplasate sub pământ) şi chiar amfiteatre (cazul amfiteatrului militar de la Miciainfo). Comoditătile menţionate din pagi sau din vilele rustice nu presupuneau luxul; ele erau exclusiv utilitare, iar modestei lor folosinţe nu-i lipsea, câteodată, înclinarea către împodobire prin tencuieli pictate sau stucaturi simple, cum s-au găsit la Micia, de pildă.
Aflate în preajma castrelor, unele aşezări orăşeneşti se dispensau de ziduri de apărare, care să le supună unui plan riguros, dar păstrau o tramă stradală mai mult sau mai puţin rectangulară (Porolissum, Apulum). Marile oraşe ale Daciei (în afara celor abia citate, Sarmizegetusa, Napoca, Potaissa, Drobeta, Romula-Malva) aveau comoditătile urbane pe măsura rangului administrativ şi a bogăţiei locuitorilor lor. În afara amfiteatrului urban de la Porolissum, cel de la Ulpia Traiana (folosit de populaţia daco-romană după retragerea aureliană drept cetăţuie) putea cuprinde circa cinci mii de oameni, având amenajări în subsolul arenei al căror rost nu se cunoaşte încă. Forul, elementul definitoriu al unei civitas, îl regăsim la Ulpia Traiana şi Napoca, iar despre clădirile ce mărgineau aceste fora, fie că vor fi fost ele bazilici, temple sau porticuri, stau mărturie sumedenie de capiteluriinfo de piatră, ridicându-se în Dacia intracarpatică la peste două sute de piese care provin în majoritatea lor de la Porolissum, Apulum, Potaissainfo, Napoca, Ulpia Traiana şi Miciainfo (il. 204, 205, 206, 207, 208).
Ordinul doric a cunoscut în cele două variante ale sale, „grecească” (il. 209) şi „romană” (il. 210), o sub variantă a celei din urmă fiind caracteristică Daciei Superior. Cel ionic (il. 211) se remarcă prin capiteluri cu baluştri (împrumutaţi de altfel şi de altarele funerare sau votive) şi capiteluri cu volute pe diagonală (mult mai rare în toată provincia). Ordinul toscan, frecvent în alte provincii europene, este marcat în Dacia de câteva capiteluri. Aceeaşi situaţie o înregistrează şi corinticul egiptean, gen de capitel evazat, cu cupa îmbrăcată în frunze de papirus ale căror vârfuri se răsfrâng în exterior, sub abac.

În schimb corinticul comun (il. 212), cu coşul decorat cu patru frunze de acant ce corespund celor patru colţuri ale abacei, i se subsumează majoritatea capitelurilor descoperite în Dacia. Se va vedea că şi în Sciţia Minor corinticul, graţie decorativismului său fastuos (il. 213), deţine prioritatea numerică (il. 214, capitel în formă de lotus). Capitelurile despre care am vorbit erau aşezate îndeobşte deasupra unor coloane lise, căci în provincia intracarpatică se cunosc doar patru coloane canelate (il. 215) (la Apulum, Porolissum, Buciumi, Gherla).
Toate piesele menţionate sunt de factură artizanală. În forme mai mult sau mai puţin similare le regăsim în Sciţia Mică, la Tropaeum Traiani, în secolele II-III, regiune în care predomină, de asemenea, fusurile de coloane lise, precum şi bazele de coloane care fac corp comun cu piedestale de diverse înălţimi ale căror dado-uri rămân nedecorateinfo. Cele din urmă monolite arhitecturale par a fi o trăsătură caracteristică Daciei Pontice şi totodată ecou în artizanalul provincial al unei modalităţi constructive şi de împodobire a faţadelor reliefate de impulsuri microasiatice şi africane. În acest sens, nimfeul din Milet poate constitui un exemplu, încă de la jumătatea secolului al II-lea e.n., pentru ca apoi coloanele amplasate pe piedestale să se regăsească în bazilica şi Tetrapilul lui Septimius Severus de la Leptisinfo, în arcul triumfal al aceluiaşi de la Romainfo, cât şi mai târziu, în cel al lui Constantin din acelaşi orașinfo .
Este adevărat că avem dovezi despre coloane angajate şi plasate pe postamente, încă din veacul I, în Occidentul roman. Este suficient să cităm printre altele Arcul lui Tiberius de la Orange (25 e.n.), Colosseum-ul flavian de la Roma, precum şi o serie de monumente romane din aceeaşi epocă figurate pe unul din reliefurile monumentului-mausoleu al Hateriilor. Deoarece monolite cu baze ale coloanelor nu au fost încă recuperate în Dacia, credem că existenţa lor în Sciţia Mică poate fi pusă pe seama legăturilor culturale cu Orientul grecesc.
De altfel, epoca Antoninilor şi a Severilor este caracterizată în tot Imperiul prin avântul construcţiilor monumentale, avânt obiectivat în numeroase edificii din Dacia şi Sciţia Minor. Dacă pagi cunosc şi ei atare elan atestat, de pildă, printr-un templu al maurilor descoperit la Miciainfo şi închinat „zeilor strămoşeşti” (dii patrii), dar deopotrivă loc de închinăciune şi pentru alte divinităţi romane, multe oraşe ale provinciei, şi cu precădere capitala, se acoperă cu nenumărate temple. La Sarmizegetusa bunăoară şi în imediata ei apropiere au fost atestate arheologic templele lui Ammoninfo, al lui Malagbelinfo , al Nemesideiinfo, al lui Esculap şi Hygeia (despre a cărui frumoasă statuie s-a amintit mai înainte), al lui Mithrasinfo, precum şi ale altor zeităţi pomenite de inscripţii sau figurând pe reliefuri votive.
Cel mai interesant edificiu public al Sarmizegetusei şi până acum un unicum în ce priveşte arhitectura romană imperială este palatul Augustalilorinfo, destinat cultului împăratului în provincia Dacia. Obârşia orientală a planului său cu atrium poate fi susţinută prin comparaţie cu bazilica romano-bizantină de tip sirian de la Callatis, cu care are unele asemănări, precum şi prin existenţa, în exteriorul zidirii, a unor contraforturi tipice construcţiilor din Orient. Interiorul palatului era placat cu lespezi de marmură de Bucova, iar pavimentele lucrate în mozaicuri din spărturi de cărămidă prinse în pat de beton (un fel de lithostroton). Realizăm astfel ce standard economic presupunea un mozaic în opus tesselatum dacă pentru atare palat el însemna ceva peste posibilităţile capitalei Daciei romane.
Înflorirea provinciilor romane în secolul al II-lea şi stricta supraveghere imperială a administraţiei lor sunt lucruri binecunoscute, confirmate şi de avântul urbanistic şi arhitectonic al oraşelor litorale dobrogene.

Astfel, Histria iese din perimetrul mult prea strâns al incintei elenistice (aflată câteva zeci de metri mai la vest de cea ridicată după restriştile de la jumătatea veacului al III-lea e.n.) şi se împrejmuieşte cu alta, considerabil mai largă, datând din vremea Antoninilor, care avansează până la marginea estică a platoului, cuprinzând în interiorul ei vechile construcţii, care se refac, cum ar fi bunăoară teatrul (căruia îi ştim doar locul, înghiţit de nămolul smârcurilor), sau ridicând altele noi, precum termele de lângă casa paznicului, distruse sub ochii acestuia a doua oară, de nişte lucrători care săpau o gheţărie pentru bufetul turistic din apropiere.
Metropola Pontului, Tomis, se înfrumuseţează cu portice şi alte edificii încă de la începutul veacului. Q. Roscius Murena Coclius Pompeius Falco, guvernator al Moesiei Inferior între 116-117, deci în ultimii ani de domnie ai lui Traian, ridică aici un porticinfo de marmură ale cărui câteva fragmente se află la Bucureşti (IAB) şi Constanţa (MINAC). Un alt guvernator al Moesiei Inferior, între 161-162, Servilius Fabianus, se îngrijeşte de înălţarea unei bazilici în forul tomitan. Câteva din fragmentele arhitecturale ale acesteia, sculptate în marmură de Procones, au ajuns până la noiinfo (IAB), vădind nivelul artistic al atelierelor tomitane de marmoraţi, atestate şi arheologic prin descoperirea de la Constanţa a deşeurilor şi rebuturilor unor astfel de oficine, iar altele, capiteluri corintice, arhitrave etc., stau mărturie la MINAC.
În acest veac se va fi ridicat şi Edificiul cu mozaic, precum şi termele alăturate, ambele amplasate pe faleza portului antic şi cu acces nemijlocit către forum-ul de deasupra lor. Covorul de mozaic al edificiului este databil în secolul al II-lea (a se vedea subcapitolul anterior), iar modul de realizare al bolţilor în leagăn, situate sub acesta, este tipic veacului al II-lea. Cele două clădiri au suferit mai multe reparaţii în epocile următoare, atât la zidul care contura faleza, cât şi la sistemul de acoperire care trebuie să fi fost de lemn aparent sau făţuit cu stucaturi.
Vilele (villae) suburbane şi rustice erau (în cazul celor din urmă) ferme de producţie care, în funcţie de bogăţia randamentului lor, îşi puteau permite înălţarea unor acareturi sau reşedinţe de oarecare aspect arhitectonic. Vile suburbane se numeau locuinţele orăşenilor înstăriţi, amplasate în afara, dar în imediata apropiere a incintelor oraşelor. Deşi în Dobrogea romană vilele rustice sunt presupuse din interpretarea inscripţiilor sau deduse prin tot felul de raţionamenteinfo, urmele materiale ale nici uneia nu au fost reperate şi scoase la lumină până acum.
În Dacia Inferior, ruine de villae rusticae au apărut la Aquae (Cioroiul Nou), între Corabia şi Cilieni, precum şi în hotarul comunei Celeiinfo; ele nu au fost însă săpate pentru a cunoaşte structura internă şi incinta acestui gen de gospodărie. Cu totul altfel se prezintă situaţia în Dacia Superiorinfo. Aici au fost cercetate mai multe vile suburbane (Sarmizegetusainfo şi Napoca) şi rustice, cum este cea de la Hobiţainfo, urmărindu-se incintele şi clădirile în majoritatea locurilor unde s-au făcut săpături. Elemente arhitectonice demne de luat în consideraţie s-au descoperit în villa de la Ighiuinfo (jud. Alba), aflată în apropiere de Apulum. Vilele rustice din Dacia Superiorinfo nu pot constitui încă un izvor documentar asupra arhitecturii rurale a provinciei, din lipsa unei explorări susţinute, aşa cum au dovedit-o cu prisosinţă cele din Pannoniainfo şi Britanniainfo bunăoară.
Puţine amănunte rămân de spus asupra arhitecturii militare, întrucât puţine şi neînsemnate sunt şi detaliile osebitoare ale construcţiilor militare din Dacia şi Scitia Mică faţă de ceea ce se cunoaşte pe tot întinsul imperiului. Fortificaţiile romane din Dobrogea au făcut cu mai bine de trei decenii în urmă obiectul unei monografii slovaceinfo, iar cele romane de pe cuprinsul României au constituit subiectul unei teze de doctoratinfo în care impenitentul Radu Florescu excelează o dată mai mult în clasamente tipologice factice şi în conturarea tot mai livrescă a unor „scoli de arhitectură” romană în Dacia şi Sciţia Mică.

Teza a fost susţinută, dar rezumatul ei retras după aceea, datorită erorilor grosolane ce le cuprindea, autorul „ploconel” ca şi comparul său „coconel” considerându-se în continuare pe cât de docţi, pe atât de imaculaţi, pentru cine i-ar mai putea lua în serios!
Când a început seria congreselor Limes-ului, o neofită, Ioana Cătăniciu, a sărit imediat pe ocazia oferită de aceste conclavuri internaţionale şi a devenit peste noapte „specialistă de marcă”, fără să fi avut o activitate anterioară în atare direcţie.
O cercetare restrânsă, dar mai la obiect, se referă la turnurile de porţi de la castrele romane din Daciainfo, lucrare în care sunt subliniate unele detalii singulare, care nu pot fi explicate ca şi celelalte „originalităţi” ale arhitecturii militare romane (a se vedea plasarea frizei Monumentului de la Adamclisi la mijlocul tamburului, p. 83). Respectiva mobilitate şi variaţie se reflectă în mod exemplar în castrele de la Arutela, Inlăceni şi Căşei, primul cu diferite forme de turnuri de colţ, tustrele cu pinteni contraforţi interiori, ţesuţi în zid, care sprijineau deopotrivă curtina şi susţineau drumul de strajăinfo .
Castrul cel mai mare, cel mai luxos din Dacia rămâne cel de la Drobeta, primul construit pe pământul provinciei şi dotat cu clădiri impunătoare ca arhitectonică, placate uneori în interior cu marmură. De curând s-a constatat că romanii nu au neglijat nici fortificaţiile dacice pe care le-au cucerit. Săpăturile de la Sarmizegetusa Regia, capitala lui Decebal, au dezvăluit că actuala incintă este lucrată în sistem dacic, cu blocurile vechiului parament printre care au fost integrate şi inscripţii romane atestând şi participarea la războaiele dacice a unor unităţi militare a căror prezenţă în Dacia nu era bănuită încă (Legio VI Ferrata, vezi intaliul din DA, pl. XX/5). Aşadar, romanii au refăcut şi au refolosit unele întărituri strategice dacice, cel puţin în primele decenii ale stăpânirii lor la nord de Dunăre.
În afară de funcţia militară, unele mici castele de pe limes, în special de pe limes-ului Porolisensis, jucau şi un rol comercial. Astfel, cele două castella de pământ de lângă Brebi, aveau fiecare câte o poartă care se deschidea spre barbaricum, poartă prin care intrau căpeteniile populaţiilor libere spre a desfăşura (sub chiar ochii armatei) comerţul lor cu negustorii din imperiu. Aşa explică M. Macrea rostul respectivei derogăriinfo în planul întăriturilor de graniţă, precum şi prezenţa la Porolissum, alt însemnat centru de schimb, a multor geme, articol de lux apreciat de clasa avută a dacilor liberi.
În deceniile dintre atacurile carpo-gotice de la jumătatea veacului al III-lea şi părăsirea de către Aurelian a Daciei se desfăşoară o intensă activitate de refacere şi întărire a sistemului defensiv de pe linia Dunării prin fortificarea unor capete de pod importante. Pagus-ul Sucidava primeşte astfel o puternică cetate aşezată pe un mic teren, natural delimitat de malul stâng al Dunăriiinfo. Constantin cel Mare va reactiva politica de controlare a câmpiei Oltene şi muntene până la Brazda lui Novac şi graţie acestei politici subliniată de construirea unui pod de lemn permanent peste fluviu, la Sucidavainfo, viaţa romană va reînflori pe un larg teritoriu de-a lungul Dunării, răstimp în care se va produce retragerea atelierelor urbane în mediul rural şi se va consolida un mod de latenţă rurală care nu va însemna pasivitate retractilă, ci, dimpotrivă, o persistenţă iradiantă, romanizatoare pentru dacii rămaşi altădată în afara hotarelor provinciei.
De la Constantin cel Mare până la invazia hunilor, de la Justinian până la năvala avarilor, teritoriile despre care a fost vorba, dimpreună cu cele romanizate intracarpatice, toate aflate sub stăpânirea federaţilor goţi ai imperiului, vor constitui, cum se va vedea, baza pulsionară a expandării romanităţii pe cuprinsul întregii Dacii istorice, aducând astfel o substanţială contribuţie la etnogeneza românească.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2