Arta romană în România

STATUILE DE BRONZ

Statuile de bronz vor fi fost cu siguranţă numeroase pe teritoriul Sciţiei Mici şi al Daciei romane. Pedestre sau ecvestre, bronzul lor a fost reutilizat fie de chiar administraţia locală, atunci când necesităţile timpului o cereau (acesta fiind cazul statuilor dispărute în întregime), fie spoliat după părăsirea teritoriilor respective de către puterea imperială sau distruse în atacurile dezlănţuite de pe la mijlocul veacului al III-lea e.n. de către valurile populaţiilor migratorii împotriva oraşelor romane din Dobrogea şi din provincia Dacia (cazul monumentelor de bronz ale căror fragmente ne-au parvenit).
De la Mangalia provine laba piciorului drept al unei statui pedestre masculine de mărime naturală (MINAC), lucrată cu îngrijire şi datând din secolul al II-leainfo. La Troesmis va fi fost ridicată o statuie ecvestră din care s-a mai păstrat fragmentul unui picior din spate al calului (MINAC), găsit nu departe de aşezarea anticăinfo. De la Romula (Reşca) un fragment de armurăinfo (pteryx) indică şi el existenţa cel puţin a unei statui de bronz în bogata aşezare din Dacia Inferior. În castrul de la Răcari, Tocilescuinfo  descoperea mâna dreaptă a unei statui de bronz şi mai multe fragmente (circa 3 000) din astfel de monumente închinate probabil lui Heliogabal şi altor împăraţi din prima jumătate a veacului al III-lea, loviţi de damnatio memoriae (osândirea la uitare). De la Drobeta, două minuscule fragmente de armură (azi la MPF), unul cu capul Meduzei, aparţinând pieptului unei cuirase, iar altul fiind o pteryx (aripă) din partea de jos a platoşeiinfo, sunt, dimpreună cu capul din bronz aurit al unei împărătese (discutat în grupul portretelor din bronz), mărturii asupra plasticii monumentale în bronz din această importantă aşezare militară romană.
De la Sarmizegetusa romană, capul lui Traian Decius este descoperirea cea mai însemnată a statuarei de bronz din Dacia (il. 122). Tot de aici mai provin şi o mână de bronz de la o statuie imperială de mari dimensiuni (aflată la Muzeul din Deva), o alta găsită în curtea mică a Palatului Augustalilor şi un picior al unei statui masculine, ambeleinfo  aflate la muzeul local. Mâna stângă a unei statui feminine din secolul al II-lea, descoperită tot la Sarmizegetusa, se află la MIT din Cluj-Napocainfo. Din aceeaşi aşezare provine o statuetă din bronz aurit (vezi mai înainte Bronzurile figurative) şi de dimensiuni considerabile a Dianei, socotită drept statuetă de cult a unui templu, părere lipsită de vreo temeinică argumentareinfo. La Porolissum (Moigrad) au fost descoperite fragmente din statuia ecvestră a lui Caracallainfo (il. 123) şi din cea a mamei saleinfo, Iulia Domna (Mater Castrorum), monumente înălţate în castrul roman din localitate. Din castrul de la Gherla provine palma dreaptă fragmentară a unei statui enorme masculine (muzeul din localitate), iar de la Brukenthal, descoperită undeva în Transilvania, se află mâna dreaptă a altei mari statui masculine. Modestele fragmente citate sunt, fără excepţie, de bună calitate şi au fost cu siguranţă aduse (statuile) din afara hotarelor provinciei.
Statuile din Dacia Inferior sunt turnate într-o tehnică axată pe grosimea stratului de metal (il. 124, Bachus, Drobeta), vădind o rugozitate puternică a suprafeţei interioare. Indiciile acestui procedeu ne fac să bănuim provenienţa respectivelor opere de artă din ateliere sud-dunărene. Vestigiile din Transilvania ca şi cele din Sciţia Mică, sunt, dimpotrivă, lucrate în strat de bronz foarte subţire, cu suprafaţa interioară destul de lisă. Statuile erau din această pricină fixate printr-o armătură interioară, greutatea metalului nefiind suficientă spre a le echilibra pe soclu. După câte ne putem da seama, obârşiile acestor monumente vor fi fost atelierele din Noricum şi Germania şi respectiv cele din Italia, bronzieri anume veniţi de acolo urmând să le asambleze în aşezările care le comandaseră.
Asemănările tehnice dintre capul lui Traian Decius de la Sarmizegetusa şi capul lui Gordian III de la Rheinisches Landesmuseum din Bonn par să îndreptăţească cele abia afirmate, după cum maniera de turnare în strat gros şi de finisare a capului feminin de la Drobeta se aseamănă cu modalitatea realizării capului masculin de la Cladova (Muzeul de arheologie din Belgrad) şi justifică opinia asupra originii sud-dunărene a plasticii majore în bronz din Dacia Inferior.

În secolele II-III, ateliere artistice, precum şi numeroase oficine ale industriei artistice se consolidează în Iliria şi provinciile central-europene, asigurându-şi fiecare atât o specificitate proprie, cât şi o clientelă care reflectă o dată mai mult orientarea comercială şi cultura tradiţională pentru un considerabil răstimp din istoria imperiului.
Reprezentările divinităţilor constituie tematica numeroaselor statui de cult din piatră descoperite în Dacia şi Sciţia Mică. Evident că nu pot fi trecute toate în revistă, deoarece lucrarea noastră nu este un catalog comentat pentru nici una din categoriile artei romane din România. Statuile lui Jupiter pe tron (aşa-zisul tip Verospiinfo) sunt în marea lor majoritate sub un metru, probabil pentru că urmau a fi plasate pe postamente special amenajate în incintele de cult. Lucrate în general din augit-andezit, statuile acestei divinităţi erau opere de serie ale atelierelor de la Micia, Sarmizegetusa şi Apulum. În cea din urmă localitate a fost descoperită în 1976 o statuie colosală din marmură a lui Jupiter tronând, rămasă până acum prea puţin cunoscută. Părintele zeilor este uneori reprezentat şi cu vulturul la picioare (il. 125) (DA, pl. III/11, 13), ceea ce i-a făcut pe unii să vadă în mult prea comuna prezenţă a acvilei ipostaza lui Jupiter Erapolitanusinfo. Alteori, în acelaşi cadru dimensionat şi tipologic, Jupiter apare pe tron împreună cu Junona. În picioare, cu urme ale acvilei însoţitoare, Jupiter e cu precădere reprezentat în Dacia Inferior, la Romula de pildă (fragment de statuie de dimensiuni medii, în Muzeul din Caracal). Nu se cunosc până acum statui ale lui Jupiter pe tron la sud de Carpaţi. În schimb Jupiter-Serapis e atestat prin fragmente de statuiinfo şi statuete la Potaissa, Sarmizegetusa şi Sucidava.
Venus, atât de des înfăţişată de bronzurile şi teracotele din Dacia şi din toată Europa romană dealtfel, este prezentă la Sarmizegetura (Muzeul din Deva, nr. inv. 12045) printr-o statuie de marmură, deosebit de importantă din două puncte de vedere. Întâi, pentru că redă, într-o prelucrare locală, mult simplificată, nu numai prototipul grec creat de Calimah (sculptor atenian activ la sfârşitul secolului V e.n. şi „inventator”, zice-se, al capitelului corintic), ci şi pe cel provincial roman danubian, care este Venus genetrix de la Klagenfurt, datând deci din prima jumătate a secolului al II-lea e.n.info. Statuia este remarcabilă şi pentru faptul că pe micul pilastru din stânga ei sculptorul şi-a înscris numele: Claudius Saturninus sculpsit (DA, pl. III/9). Este oare Saturninus, originar din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, autorul acelui colosal Jupiter tronând de la Apulum, despre care abia am amintit? Lista numelor sculptorilor din Dacia este întregită de un Diogenes lapidarius, înscris pe un fragment de cip cilindric (DA, pl. III/18), descoperit la Aquae (Călan), iar acum la Muzeul din Deva, inv. nr. 195, de un Marcus Cocceius Lucius de la Micia, de un Hermeros lapidarius de la Cristeşti şi de un Titus Iulius... dintr-o localitate neprecizată.
Cultul lui Herculeinfo era deosebit de răspândit în Dacia, iar valoarea funerară (dezvoltare a mitului readucerii lui Tezeu din Infern) a unei părţi a iconografiei sale a fost menţionată mai înainte (a se vedea simbologia stelelor funerare). O statuie din calcar (DA, pl. III/12), de dimensiuni medii, descoperită la Napoca (MIT), îl reprezintă ţinând în mână merele culese în grădina Hesperidelor (Hercule tip Mastaiinfo ).
Calităţile curative ale apelor potabile sau termale din Dacia au prilejuit închinarea multor altare, busturi şi statui lui Esculap şi Salus (Hygieia) (il. 126). Dintre acestea, demnă de atenţie este statuia celei din urmă, descoperită la Sarmizegetusa (acum la Muzeul din Deva), care se remarcă nu numai prin bogăţia drapajului, fin şi nuanţat prelucrat, ci şi prin ponderea şi tectonica volumelor câtuşi de puţin sacrificate în favoarea unui convenţionalism artizanal (DA, pl. III/6). Piesa merită toată atenţia, deoarece în cazul când n-ar fi vorba de un import, ea stă mărturie asupra unei dimensiuni şi feţe necunoscute ale artei romane din Dacia Superior, care depăşesc chiar şi meşteşugul lui Claudius Saturninus.

La antipodul profesionalismului sculptural care a prezidat realizarea ei se află herma fragmentară din calcar a lui Esculap şi Salus (DA, pl. III/16) de la MIT (provenind de undeva din Transilvania, inv. nr. 10). Sculptată în marmură, tot la Sarmizegetusa, este şi o Nemesis (DA, pl. III/10) de la muzeul din Deva (inv. nr. 2195) în care întrezărim cu uşurinţă prototipul statuilor elenistice târzii, de dimensiuni medii şi mici, prelucrat însă cu infinit mai puţin har şi valenţe plastice decât amintita Salus.
Dintre nenumăratele reprezentări în Sciţia Mică (una dintre ele chiar în „tezaurul” de statui de la Constanţa) şi în Dacia ale Hekatei cu trei trupuri (Hekate triformis), statuete sau statui de dimensiuni medii, realizate în marea lor majoritate în marmură, amintim pe cea binecunoscută de la Salinaeinfo (Ocna Mureş, jud. Alba) aflată la Brukenthal, căreia îi lipseşte polos-ul, partea inferioară şi unul din antebraţe. Două din trupuri sunt înveşmântate în obişnuitul hiton răsfrânt şi strâns sub sâni cu o legătură, iar cel de al treilea e prelucrat până la înălţimea corsajului, aidoma unei coloane cu patru registre suprapuse şi amintind, prin rigiditatea lui, de Artemida din Efes sau de Venus de la Afrodisia (il. 127). Pe primul registru superior relieful pare să înfăţişeze pe Hermes şi Telefos, pe al doilea sunt redaţi probabil Telefos şi ursitoarele, pe al treilea, bănuim, mitul lui Demeter şi Kore, iar pe registrul inferior un dans ritual.
Ne-am pus deseori întrebarea dacă splendid realizatul cap de berbec (DA, pl. III/14) în marmură, descoperit în castrul de la Olteni şi unica piesă de valoare, în ce priveşte sculptura romană, a Muzeului din Sf. Gheorghe (inv. R. 15727) nu este cumva o lucrare modernă dată drept antică prin etichetarea cu o provenienţă care să-i acrediteze autenticitatea (cum s-a întâmplat cu o serie de reliefuri de la Tg. Mureş, de care vom aminti mai jos). Credem totuşi că este o operă de epocă romană şi că aparţinea unui monument mai complex, legat de cultul lui Mercur sau reprezentându-l pur şi simplu pe acest zeu purtând în mână capul berbecului sau având la picioare animalul în întregime. Oricum, capul de berbec, ca pars pro toto a animalului în întregime (figurat călărit de Hermes pe un disc de teracotă din Bulgaria, vezi plastica în teracotă), aşa cum apare uneori pe camee şi intalii romane în asociere cu Mercur, trebuie să fi aparţinut simbologiei acestuia; edificatoare este, în sensul monumentului sculptural în discuţie, cameea din Colecţia Severeanuinfo, reproducând un cap similar, cu aceleaşi valori plasticeinfo .
Vasta iconografie a lui Mithras, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului roman şi realizată în pictură parietală, mozaic, basorelier şi ronde-bosse, îşi vădeşte şi în Dacia importanţa ei numerică şi implicit în ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Despre însemnătatea unor mithree în Dacia Superior pare a fi elocvent capul colosal de calcarinfo păstrat la IAB şi descoperit cu multă vreme în urmă la Potaissa, unde era cantonată Legiunea a V-a Macedonica. Ca şi cel de dimensiuni reduse de la Apuluminfo (DA, pl. III/17), tot din calcar, ele urmăresc să redea tinereţea perpetuă a zeului şi rolul său de salvator al neamului omenesc printr-o faţă senină, caldă, apropiată prin patetismul ei de manifestările emoţionale şi de universul iraţional al sufletului omenesc.
O altă ipostază a lui Mithras este cea a naşterii sale din stâncă (Mithras petrogenitus) pe care se încolăceşte un şarpe; zeul ţine în mâna dreaptă un cuţit, iar în stânga o faclă. Asa apare în nenumărate piese statuare monolite, ca aceea de la Brukenthalinfo (inv. A. 3441/7275) (il. 128) sau de la Apuluminfo (DA, pl. IV/1) (il. 129). Imaginea lui Mithras ieşind nud din stâncă devenise o metaforă a apei dătătoare de viaţă, care ţâşneşte din adâncul pământului. Astfel, blocurile monolite sculptate în acest mod erau perforate şi folosite ca guri ornamentale de fântână (un exemplar de la Romulainfo se află la IAB). Lăcaşurile de închinăciune ale zeului erau foarte numeroase, iar pe lângă clădirile somptuoase vor fi existat multe mithree ridicate prin modesta contribuţie a celor săraci.

Despre cele din urmă nu avem ştire decât prin aspectul foarte modest al unor sculpaturi artizanale, fruste, cum este printre altele un Mithras petrogenitus de la Apulum (MUAI, DA, pl. IV/12) capul ieşind direct dintr-o stâncă (calcar) pe care se încolăceşte un şarpe. Monumente de felul acestuia arată că mithraismul a fost precursorul creştinismului (mai ales a acelei forme de creştinism cosmic, după expresia lui Mircea Eliade, proprie spiritualităţii dacice) în rândul populaţiei nevoiaşe a provinciei romane (il. 130, Muzeul din Deva).
Cum am văzut, Claudius Saturninus era un sculptor provincial, de un profesionalism elevat. Oricât de elevat va fi fost meşteşugul său, el era incomparabil cu tradiţia sculpturală elenistică mentalmente diferită de cel de al doilea pol al bipolarităţii artei romane care nu era numai o chestiune de meşteşug, ci şi o anume forma mentis, tipică mediului latin. Iată, de pildă, două piese reprezentând-o pe Nemesis. Una provine de la Tomisinfo şi se află la IAB, reprezentând strălucit formalismul elenic în epoca sa de reactivare, în veacul al II-lea e.n. (il. 131), iar cealaltă, aproximativ contemporanăinfo , a fost descoperită la Apulum (Partoş) şi se află la MUAI (il. 7 color). Desigur, e o statuetă infinit mai frustă decât cea lucrată de Claudius Saturninus, dar Nemesis tomitană nu-i poate fi comparată, ci alăturată, ca pol opus şi complementar ce definea arta romană din marile capitale ale imperiului ori de pe marile monumente ale acestuia, unde maniera artizanală constituia relaţionarea politico-artistică a tradiţiei nobiliare culte (încă de pe vremea Republicii) cu producţia artei pe care o acceptau cei mulţi pe umerii cărora se sprijinea militarmente şi economiceşte imperiul. Dacă produsele artelor miniaturale sunt, cum s-a văzut, stereotipe, dacă sculptura funerară îşi are deosebirile ei imperiale zonale şi creativitatea ei specifică, statuaria, mai ales când se străduie a reda tematica deopotrivă comună ambelor variante conceptuale ale bipolarităţii romane, se izbeşte nu numai de neputinţă, ori de acel coeficient de ficţiune de care vorbea Riegl în definirea voinţei de artă, ci de tradiţia canonică elenică sau de cea acanonică artizanală. Artizanalul era mai apropiat de sufletul necultivat (non paideatic) tocmai prin confesivitatea sa iraţională.
Să revenim însă, după această paranteză, la reprezentările divinităţilor celor mai frecvente. Prezentă pe monede, pe pietrele gravate, în rândul statuetelor de bronz, Fortuna şi-a găsit în Dacia Superior expresia şi în domeniul statuarei. Drapajul urmează pe cel al statuetelor elenistice târzii, cunoscute, în varianta lor provincială, prin exemplarele de la Turda şi prin cel descoperit la Napoca (DA, pl. IV/4) despre care vorbim, realizat în calcar şi din păcate deteriorat, lipsind atributele certificatoare ale identităţii reprezentăriiinfo .
Dar cea mai cunoscută şi mai realizată expresie statuară a Fortunei este cea descoperită în aşa-zisul tezaur de statui de la Constanţainfo  (il. 132). Ea este o interpretare romană în marmură, de epocă antonină, integrabilă formalismului elenic neoclasic. După cum se ştie, numitul depozit cuprindea încă trei sculpturi de remarcabilă execuţie tehnică: şarpele Glycon (il. 133), edicula Nemesidelor, ofrandă a lui Caius Herennius Charito şi bustul Isidei. Glycon şi edicula datează şi ele din secolul al II-lea, bustul Isidei (precedat de un altul miniatural, descoperit cu decenii în urmă la Tomis, aflat acum la IAB şi datat de editoarea lui în vremea Flaviilorinfo ) pare însă a se situa la începutul veacului următor, fără ca noi să împărtăşim părerea căinfo este de fapt potretul unei împărătese în această ipostază divină (portretul este generic şi nu individualizant, iconic). Restul depozitului (în întregime la MINACinfo ) era format din diverse statuete (Esculap, Dioscurii, Hekate, Cybele) şi reliefuri (Graţiile, Hekate, Cavalerul Trac, Selene, Mithras, Mercur, Bachus). Majoritatea reliefurilor sunt de nivel artizanal foarte scăzut şi se înșiruie cronologic până în secolele IV-V e.n. În frunte cu şarpele Glycon, care nu este un unicum (în afara celor deja amintite), am zărit un altul în lapidariul Muzeului arheologic din clădirea Spitalului Cavalerilor din Rodos pe care autoarea articolului Glycon din Enciclopedia mitologiei clasice, respectiv G. Bordenache, l-a trecut cu vederea. Tezaurul tomitan este o reîngropare modernă în vederea exportării cu vapoarele, practică frecventă la finele veacului trecut, situaţie pe care am narat-o pe larg în DA, pp. 134-137.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2