Arta romană în România

C - STATUARIA

În afara celor câteva statui cu portrete individualizate (piese întregi sau fragmentare din marmură sau bronz), asupra cărora vom zăbovi în paginile care urmează acestor rânduri, pentru valoarea lor prioritară ca portrete, din pământul României au ieşit la iveală o serie întreagă de statui romane cu funcţionalitate funerară (feminine şi masculine), statui închinate numeroaselor divinităţi adorate în antichitate pe aceste meleaguri, în fine statuete cu caracter cultual, având aceleaşi rosturi ca şi cele de mai înainte, destinate însă altarelor private şi în mai mică măsură lăcaşelor publice de cult.
Tipologia statuilor feminine funerare se înscrie, fără excepţie, în rândul schemelor iconografice preluate de sculptura romană din statuaria greacă şi difuzate în provinciile europene ale imperiului. De la Constanţa provine astfel statuia de dimensiuni medii a unei fetiţeinfo, cu părul tăiat scurt, în semn de doliu (DA, pl. III/1), şi drapajul veşmântului derivat din cel al Micii Herculaneze (MIR). Ea se datează în secolul al II-lea al e.n. Tipul Marii Herculaneze a cunoscut cea mai largă răspândire în statuaria funerară romană din pricina intrării sale încă din secolul I e.n. în acest repertoriu. Statui de tip Marea Herculaneză au fost descoperite la Drobeta, Sarmizegetusa, Micia, Apulum, Cinciş, Potaissa şi în alte centre din Dacia Superior. Exemplele noastre se vor referi numai la piesele întregi şi nu la zecile de statui acefale sau la încă şi mai numeroasele fragmente ale acestora, mult mai deteriorate. Amintim astfel sculpturile de la Sarmizegetusainfo (il. 117) şi Apuluminfo (il. 118), două bucăţi, dintre care prima aflată la MIR, databile în secolul al II-lea, precum şi pe cea de la Potaissa, datând din epoca Severilor.
Portretistica Iuliei Domna, difuzată şi depersonalizată în statuaria provincială, are la bază portretul de la Vatican, reprodus şi în Dacia, la Apulum (il. 119) şi fixat cronologic prin reluarea lui pe Arcul Argentariilor de la Roma (203-204). Statuia de la Potaissa o reprezintă pe defunctă împreună cu un copil (il. 120) pe care îl ţine de mână. Nu avem câtuşi de puţine de-a face cu individualizarea unui caz, ca urmare a comenzii exprese a beneficiarului. Este vorba de contaminarea tipului cu circulaţie în statuaria provincială, şi anume cel al Medeii, cu schema Marii Herculaneze şi portretul cvasidepersonalizat al Iuliei Domna. Tipul Medeii (cu doi copii) apare în statuarie în Gallia, la Arles, precum şi, nu mai puţin de trei ori, în Pannonia (la Aquincum, Intercisa şi Poetovioinfo ).
Tipul statuar Palliata, înrudit în ce priveşte dispunerea vestimentară cu Marea Herculaneză, intră în repertoriul provincial o dată cu începutul epocii Severilor. Din Dacia Superior se cunosc trei exemplare, două provenind de la Sarmizegetusa (în muzeul local), iar altul dintr-un loc necunoscut (aflată la Brukenthal, inv. nr. 7052). Tipul Palliata ia locul, în repertoriul statuariei provinciale, tipului Pudicitia, de obârşie microasiatică (constituit în al doilea veac al elenismului), adoptat de arta romană încă din veacul I e.n. Statui de tip Pudicitia au fost descoperite la Sarmizegetusa (?) (fragment la muzeul din Deva) şi la Apulum (MUAI; două piese acefale dintre care reproduceminfo pe cea cu nr. inv. 236/II, il. 153 I). Statuile aparţinând celor trei tipuriinfo nu depăşesc mărimea naturală decât rareori şi cu foarte puţin. Ele fac de obicei corp comun cu mici baze rudimentar finisate (spre deosebire de cele ale statuilor de cult), fapt care ne dă temei a le considera amplasabile (prin intermediul respectivelor baze monolite) în lăcaşuri special amenajate pe stilobatul construcţiilor funerare cu baldachin, discutate mai înainte în rândurile consacrate acelor monumente.
Numeroase sunt şi statuile masculine (de obicei fragmentare) drapate în togă. Stereotipia acestor „togaţi” acefali, dar mai ales tratamentul sculptural exclusiv formal (volumul corpului este redat aproape în plan, cu o insistentă frontalitate), lasă să se întrezărească destinaţia funerară a respectivelor opere artizanale de nivel superior. Veteranii preferau să fie imortalizaţi ca civili, cu atât mai mult cu cât nu numai în Dacia, ci în toată Europa romană stelele „militare” devin tot mai rare o dată cu sfârşitul veacului I e.n. Pe ofiţerii încă activi decedaţi în Dacia statuile lor funerare îi redau în ţinută militară (il. 121). Ilustrative în acest sens sunt cele descoperite la Sarmizegetusa şi Apulum (Muzeul din Deva, nr. inv. 200, DA, pl. III/7 şi respectiv 2189, DA, pl. III/8).

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2