Arta romană în România

STELELE FUNERARE DIN DACIA PONTICĂ

În primul secol al stăpânirii romane în această regiune ele se remarcă prin tipologia micii stele de tradiţie greacă, cu mai multe variante ale ediculei profilate în relief sau ale lespedei trapezoidaleinfo. Acestea îşi continuă existenţa până în veacurile II-III e.n. cum stau mărturie stela pusă de Hrysion Demostenou soţiei saleinfo (il. 6 color), ori cea pentru gladiatorul (il. 104) Skiritosinfo. Astfel de stele mici, în varianta ediculei reprezentând banchetul funebru, ori pe răposatul, fost militar, pe kathedra, în faţă stându-i soţia şi copiii şi având armamentul gravat în exergă (epoca elenistică?) sunt comune litoralului bulgar al Pontului Euxin. Din aceeaşi vreme avem la Callatis stela lui Euandros al lui Frontoninfo. La sfârşitul primului veac al erei noastre şi începutul celui următor se încetăţeneşte stela de mari dimensiuni, tipic romană, difuzată pe valea Dunării din centrul Europei până în regiunile de vărsare în mare ale fluviuluiinfo. Din cele 166 de stele descoperite în Moesia Inferiorinfo, primele sub raport cronologic par a fi în Dobrogea cele ridicate de Attas, fiul lui Posses, soţiei sale Mama (descoperită la Dulgheru, jud. Constanţa, MINAC) şi feciorului Iustus (găsită de Pârvan la Ulmetum, acum la IAB). La Capidava astfel de stele „tipic romane” adoptă imaginea mortului eroizat în postură de călăreţ, precum şi pe cea a banchetului funerar de pe stelele litorale şi tracice, ca în cazul celei a Cocceilor şi al unui fragment cu cuplul aşezat pe o klinéinfo.
În Dacia Inferiorinfo, şi nu numai aici pe teritoriul României, apare pe lângă stelele de mari dimensiuni şi o stelă militară, cea a lui Quintus Philipicus (CIL, III, 14492), signifer al legiunii a V-a Macedonica, pe când aceasta staţiona la Oescus (Tiberius, Claudius), stela fiindu-i adusă la Sucidava, unde va fi fost înmormântat, pe la începutul secolului al II-lea, cum pare să aibă dreptate Gr. Florescuinfo. Cum mai spuneam, multe materiale lucrate în calcar de Vraţa, traversează fluviul şi îşi găsesc locul în relativa lui vecinătate. Piatra de mormânt a lui Antonius Nicanoris (IAB) de la Romulainfo, cu bustul defunctului sub o arcadă sprijinită de două colonete (aluzie la construcţiile funerare cu baldachin), îşi găseşte analogia tipologică într-un fragment provenit probabil de la Vraţa şi aflat în muzeul local (?).
Tot numai în Oltenia, anume la Drobetainfo, e prezentă şi stela mică, sub formă de nişă arcuită, flancată de coloane şi acrotere şi cuprinzând busturile cuplului decedaţilor (il. 105) (secolul al II-lea e.n.). Este vorba de limita nord-estică a lespezii funerare obişnuite în partea de vest a Bulgariei, în nordul Greciei şi Iugoslaviainfo şi care reprezintă o adaptare a unui mai vechi prototip italic cunoscut sub numele de „stele cu busturile liberţilor”info, adaptare ce se suprapune peste tradiţia stelei tracice cu partea de sus arcuităinfo.
De altfel Moesia Superior a avut şi ea un rol deosebit de important în exportul de piese finite la nord de Dunăre, în Dacia, fie că erau sarcofage sau chiar stele şi în tot cazul o importanţă specială nu atât în ecloziunea variatelor tipuri de stele în Dacia Superior, cât mai ales în uniformizarea tehnicii acelora din ele care erau deopotrivă comune atât Daciilor, cât şi Moesiei Superior, după cum arată cu toată îndreptăţirea A. Mocsyinfo. Căci dacă am demonstrat o particularitate a Daciei Superior în ce priveşte construcţiile funerare şi stelele care le imită, această particularitate nu trebuie însă absolutizată, deoarece Dacia, ca provincie a imperiului, era supusă în egală măsură cu restul teritoriilor europene ale acestuia modului de viaţă tipic roman, circulaţiei libere a motivelor şi artiştilor în lumea romană.
Să dăm numai câteva exemple. Din rândul stelelor monolite cu attic şi medalion funerar în cochilie şi coroană, cea de la Apuluminfo are medalionul cu cuplu şi doi copii plasat sub attic (il. 106); ea este datată la jumătatea secolului al II-lea. Stela de la Napocainfo are Dioscurii afrontaţi în registrul de deasupra inscripţiei (şi ea lipsă), iar medalionul, tot în cochilie şi coroană, plasat în attic (il. 107); fiindcă e mai simplificată şi mai frustă a fost datată la începutul veacului al III-lea. Stelele terminate cu familia răposatului în ediculă (il. 108) o figurează pe aceasta mai clasic, cum e piesa de la Avrig (acum la Brukenthal), datată la jumătatea veacului al II-lea, având o ţinută artistică mai elevată, motiv ce i-a determinat cronologia timpurieinfo .

Alta similară (il. 109), descoperită la Alburnus Maior (capul familiei era implicat în „industria minieră”, după cum ne indică ciocanul de pe fronton) şi aflată la MIT este datată în veacurile II-IIIinfo, fiindcă factura ei artistică e mai artizanală decât a celei precedente.
Stela de la Căşei (Muzeul din Dej), despre care va veni vorba mai jos (v. p. 242), are în attic o iconografie acvatică: două genii funerare pescuiesc cu plase un crab (?) (il. 110) redat pars pro toto prin cleştii săi, în vreme ce în câmpul de deasupra inscripţiei e reprezentată stereotipa scenă a banchetului funebruinfo. Şi simbolistica funerară, despre care va veni vorba, e surprinzător de complexă. La baza unei stele de la Apulum (MUAI), datată în veacul al II-leainfo , figurează Lupa Capitolina spre dreapta, alăptând gemenii, cu capul întors complet spre stânga (eroare iconografică frecventă în simbologia funerară şi nu numai); este vorba de un simbol al reînvierii sufletului, ori al vieţii viitoare.
Cum e şi firesc, stela arhitectonică monolită este cu precădere prezentă în Dacia Superior. Ea se înscrie în descendenţa tectonică a construcţiilor funerare locale, aşa cum s-a mai precizat, şi nu reprezintă versiuni ale unor „modele” panonice, care, cum vom vedea, sunt orientate mai mult spre vestul Europei decât cele din Dacia, unde influenţa sud-dunăreană se face, precum am constatat, simţită chiar în interiorul arcului carpatic. Credem, dimpotrivă, că în Pannonia stelele arhitectonice târzii au decurs din tipologia celor din Dacia Superior (exemplarul de la Aquincum, ridicat de collegium fabrorum et centonariorum, din secolul al III-leainfo, se aseamănă cu cel de la Apoldul Mare, DA, pl. VIII/6, aflat la Muzeul Brukenthalinfo ).
Stelele arhitectonice de cea mai bună realizare artistică apar în Pannonia în secolul I e.n., de pildă cea a lui Caius Sextilius Senecio la Scarabantia sau a lui Petronius Rufus la Borbolya, lângă Scarabantiainfo. Mai ilustrăm trei piese de la Intercisa (Dunapentele), prima în care bustul defunctei (Verviga Donui filia), cu fusul lui Clotho în mâna dreaptă, cu colier şi două mari fibule celtice în formă de „cârlig de rufe” se află sub o construcţie în „baldachin” (nr. inv. 50.1911.3); o alta, cu familia răposatului în ediculă cu fronton triunghiular, unde matroana alăptează un sugar (nr. inv. 22.1905.3); în fine, o a treia, înălţată pentru Marcus Herenius Pudentius, unde sub o construcţie cu coloane şi „baldachin” e figurată o coroană (inv. 22. 1905.69).
Toate stelele arhitectonice au fundalul mult mai adânc sculptat decât în Dacia, sugerând astfel spaţialitatea construcţiilor a căror reducţie plană voiau a fi. Ca peste tot, alături de stilul îngrijit al stelelor arhitectonice, există şi celălalt foarte rudimentar. Tot în două variante, monumentală şi modestă, se prezintă şi edicula. Pe peretele uneia de la Intercisa (inv. nr. 90.1909.1) figurează răposata, de bună condiţie socială, cu caseta de bijuterii deschisă în mâna dreaptă, casetă sprijinită pe coada unui delfin figurat vertical (simbol funerar), pe un altul, mult mai mic şi de mai modestă realizare, de la Zsámbék (ca toate piesele mai înainte şi mai jos ilustrate şi aceasta e conservată la Magyar Nemzeti Muzeum, inv. nr. 164.1914), reprezentând o femeie ţinând cu ambele mâini caseta sa cu podoabe.
Deşi în Ungaria nu au fost descoperite urme de construcţii funerare tridimensionale cu stilobat rectangular sau circular ori fragmente de pilaştri funerari sau trunchiuri de piramidă cu laturile concave, care să ateste atare construcţii de dimensiuni modeste, noi am reuşit să identificăm la Nemzeti Muzeum, fără a fi cercetat decât lapidariul expus, dar nu şi depozitele de acolo ori de la Aquincum, cel puţin doi pereţi de fundal ai unor mari edicule, una de la Szomov (inv. nr. 62.135.1) şi alta de la Intercisa (inv. nr. 22.1905.31).
Atare construcţii funerare aparţineau de bună seamă oamenilor de vază. Pe piesa de la Szomov, bărbatul redat ca musikòs anér, în togă şi cu rotulus în mâna stângă, e însoţit în dreapta de două matroane ce poartă colier şi fibule celtice. Monumentul de la Intercisa are din păcate feţele personajelor mutilate. Este vorba de două cupluri de oameni înstăriţi care de această dată şed pe o bancă.

Femeile au coliere bogate şi fibule celtice; cea din dreapta ţine un copil pe genunchi. Bărbaţii sunt şi ei în veşminte celtice, cel din stânga având în mâna dreaptă un bici. Iată deci că nici Pannonia nu face excepţie de la ceea ce în Dacia se găseşte cu asupra de măsură. Poate că situaţia s-ar prezenta altfel dacă am fi putut vedea în Ungaria mai mult decât a fost posibil. Important e că Pannonia nu e din acest punct de vedere o terra deserta, ceea ce ar fi pus în dificultate pe cel ce a constatat în Dacia Superior un număr mare de construcţii funerare de amplitudine medie, reflectând resursele financiare ale populaţiei de aici.
Lăsând deoparte tectonica şi mai ales clasificarea stelelor, care este prin excelenţă subiectivă şi exerciţiu de predilecţie al scientismului, avem a răspunde dacă portretele răposaţilor şi ale membrilor familiilor lor sunt portrete individualizante sau convenţionale; aceeaşi întrebare este valabilă şi pentru figurile de pe pereţii ediculelor. Poziţia noastră este categorică. Sunt portrete convenţionale, ancorate în contemporaneitatea respectivă prin moda coafurilor feminine ori a tunsorilor masculine, a portului bărbii sau prin alte detalii (îmbrăcăminte, accesorii etc). Să luăm doar două exemple. Stela Ulpiei Maximilla (Ulpia este un nume post-traianic) de la Apulum are figurile părinţilor şi ale copiilor executate după aceeaşi schemă a volumelor, trăsăturile lor fizionomice fiind identice, ceea ce ne-ar surprinde mai puţin când e vorba de persoanele aceleiaşi familii (rude de gradul I). Când însă asemănarea sau identitatea se extinde şi asupra capetelor Meduzei de pe aceeaşi stelă şi la feţele geniilor funerare, faptul devine edificator. Acelaşi e şi cazul segmentului de stelă funerară segmentată de la Brukenthal (DA, pl. VII/10), pe care l-am mai amintit: asemănarea copiilor cu părinţii e datorată standardului redării feţei, pe care-l practica sculptorul respectiv. Portrete individualizante credem că vor fi fost doar capetele lucrate separat ale statuilor construcţiilor funerare cu „baldachin”. Este de asemenea greu să admitem legături stilistice, în ce priveşte portretul în relief de pe monumentele funerare din Dacia, cu atelierele îndepărtate din centrul şi vestul Europeiinfo ; aceasta ar însemna depăşirea caracteristicilor artizanale ale respectivelor reliefuri şi, în fond, ignorarea spontaneităţii şi stereotipiei artei provinciale de nivel artizanal.
O importanţă excesivă s-a acordat şi clasificării scenelor cu „banchet” de pe reliefurile funerare din Daciainfo şi Sciţia Micăinfo. Concluziile analizei respectivului motiv iconografic vin deseori în contradicţie cu cele ale studierii altor reprezentări, „modele” sau „scheme”, cu atât mai mult cu cât suntem asiguraţi, de pe înalte poziţii teoretice, că numai pătrunzând „tainele artei culte şi ale celei populare (sic!) putem ajunge la cunoaşterea artei provinciale”info. La obârşia reîncălzirii unor astfel de gratuităţi stau însă preocupările mai vechi ale unor rudimentare spirite scolastice şi nu problematica reală a monumentelor în cauză.
O particularitate a scenei banchetului pe stelele din Dacia Superior este prezenţa unor „draperii” susţinute de figuri masculine sau feminine, draperii care formează fundalul reprezentării. Cazul cel mai cunoscut este al stelei lui Iulius Crescens de la Căşeiinfo (MIT). Alte două fragmente de stele aflate tot la MIT înfăţişează unul (inv. nr. 1590, DA, pl. VIII/7) două figuri masculine (?) cu câte un văl în mâini, iar celălalt (inv. nr. 259, DA, pl. VIII/8), foarte fragmentar, o figură feminină. Astfel de văluri sau draperii apar şi pe binecunoscutele reliefuri ale mormântului Hateriilor de la Roma (secolul I e.n.) sau pe unele sarcofage din a doua jumătate a secolului al III-lea, cum ar fi cel zis al lui Plotinus de la Vatican (260-270 e.n.). S-a presupus că acele văluri figurate în Dacia ar fi fost susţinute de bocitoare sau sclavi. Cred mai degrabă că numitele draperii şi respectivii „ministranţi” sunt văluri mistice dionysiace ţinute de acoliţi din cortegiul zeului traco-frigian, ale cărui valenţe funerare în lumea autohtonă sunt importate pe un vechi orizont de aşteptare ce nu trebuie pierdut din vedere, cu atât mai mult cu cât veşmântul ce-l acoperă pe Iulius Crescens, pe stela de la Căşei, este un cojoc păstoresc dacic.

Nu putem epuiza în rândurile de faţă simbolistica funerară a stelelor. Ea este bogată în Eroşi, diverse păsări, capete de Meduzăinfo, coroane, delfini, genii înaripate sau aptere, Attişi triştiinfo etc. Remarcăm însă prezenţa semnificativă a miturilor greceşti care decorau multe stele şi alte monumente funerare romaneinfo, printre care desigur şi construcţiile funerare. Gallia, Germania şi Pannonia (în special reliefurile mitologice din rotonda de la Magyar Nemzeti Muzeum) numără fiecare peste 60 de reprezentări ale acestora. Locul de frunte îl deţin muncile lui Hercule. Din Dacia se cunoaşte o friză cu două registre, provenind din Banat şi aflată la Muzeul de istorie din Timişoara (DA, pl. VIII/12).
La Sarmizegetusa sau Micia a fost descoperit un fragment de friză figurându-l pe Hercule în lupta sa cu Cerberul (?), fragment păstrat acum în colecţiile Muzeului din Deva. La Tomis au ieşit la iveală două reprezentări ale muncilor lui Hercule: lupta cu mistreţul, relief aflat pe fusul unei coloane liseinfo, şi izbânda eroului asupra iepelor lui Diomede, sculptură pe acelaşi gen de element arhitectonic (primul fragment de coloană se află la MINAC, iar cel din urmă la IABinfo). Este de presupus că aparţineau aceluiaşi edificiu de cult (?) sau monument funerar atât coloanele de la Constanţa şi de la Bucureşti, cât si cele două figurând în acelaşi fel Dioscurii şi care se află tot la IABinfo. De asemenea la Tomis au mai fost găsite un fragment de relief funerar cu tematică mai rară: Hercule coborând în Inferninfo, precum şi o pseudopoartă a unui hipogeu-cavou (descoperită la 13 km de Tomis, spre Cernavodă), pe care figurează Hercule în grădina Hesperidelor, dar şi Afrodita, Harpocrate, Eros etc.info. De aceeaşi obârşie tomitană este şi o mică friză de marmură aparţinând unui mausoleu şi care are ca temă sculpturală lupta mitico-legendară a grecilor cu Amazoaneleinfo .
Un subiect sculptural rar este mitul Europei răpită de Zeus, care luase înfăţişarea unui taur. El apare pe stela unui veteran, la Viminacium, în Moesia Superior, şi pe mausoleul Eniilor de la Celeia, în Noricuminfo. Iată că fragmentul unei lespezi de gresie de la Micia (DA, pl. VIII/9) aduce la lumină a treia variantă imagistică a mitului elenic, de această dată în cadrul unei cunune strânse cu o panglicăinfo. Dacă la Tomis prezenţa mitului grec cu valoare simbolică funerară este explicabilă prin substratul străvechi de cultură artistică clasică şi elenistică peste care se instaurase civilizaţia romană, în Dacia Superior sau în provinciile central şi vest-europene, unde descoperim pe stele şi pe alte monumente funerare mituri greceşti intrate în repertoriul sculptorilor provinciali romani, faptul ridică întrebări asupra modalităţii propagării subiectelor respective şi de ce ele sunt covârşitor majoritare faţă de mitologia romană.
Cum remarca şi J. M. C. Toynbee, Italia de nord, atât de invocată, nu mai constituie centrul de iradiere, căci acolo astfel de reprezentări mitice elenice nu se găsesc. Savanta britanică recurge la caietele de modele de mare circulaţie ca sursă a reprezentărilor, subliniind judicios că nu numai meşterii cunoşteau semnificaţia detaliată şi precisă a miturilor, precum şi valoarea lor soteriologică, ci şi clienţii care le comandau monumentele funerare. Cum era posibilă atare cultură greacă la nivel artizanal într-o lume în care tematica şi formalismul elenic înregistrează un rapid declin? Părerea noastră este că nu caietele generale de modele explică în cazul de faţă preferinţa clienţilor, ci imaginile pe care le vedeau ca atare sub forma pavimentelor de mozaic cu pseudoembleme, în care regăsim în bună parte imaginile miturilor reluate apoi pe stele. Că în Pannonia ele sunt atât de numeroase, iar în Moesia cinci, în Tracia două, în Dalmaţia unu, pentru ca în Dacia Superior să depistăm doar patru reliefuri, socotim că faptul s-ar datora prevalenţei în zonele respective a mozaicului geometric fără pseudoembleme şi doar accidental cu acestea (vezi Dacia Superior), iar în Gallia, Germania, Noricum şi Pannonia frecvenţa frapantă a mozaicului figurativ, cu bogate ancadramente geometrice, corespunde raportului direct proporţional între cele două categorii de monumente.

O dată mai mult se adevereşte astfel constatarea că mozaicul este păstrătorul cel mai tenace al iconografiei elene în secolele III-IV şi V si că baza sa de iradiere în imperiu o constituie provinciile africane şi Siria, pe de o parte, iar pe de alta, Gallia, Britannia şi pentru zona central-europeană Aquileia.
Când vreo notabilitate urbană sau vreun proprietar rural călca zilnic în locuinţa sa pe covorul de mozaic figurativ pe care-l alesese şi-l întocmise împreună cu mozaicarul, ştia ce să ceară pietrarului local a-i reprezenta pe monumentul funerar, pregătit din timpul vieţii, şi ce înţeles să acorde scenei mitologice pe care ani de-a rândul o privise. În Dacia Superior s-au descoperit câteva mozaicuri cu psudoembleme (a se vedea mai jos rândurile consacrate mozaicului pavimental roman în România), dar numărul pavimentelor astfel făţuite trebuie să fi fost însă foarte mic, ceea ce se reflectă şi în raritatea scenelor mitologice pe monumentele funerare. După câte ştim situaţia este asemănătoare în Tracia, Moesia şi Dalmaţia. Aici este îndeobşte răspândit pavimentul mozaical geometric policrom pe întreg răstimpul secolelor II-IV.
O altă coincidenţă semnificativă este absenţa miturilor-legende latine de pe mozaicurile pavimentale şi în plastica romană provincială în genere. Excepţie face legenda lui Eneasinfo, bine încetăţenită în repertoriul mozaicarilor itineranţi, desigur ca ecou al operelor literare ce o aveau ca subiect. Dar şi povestea lupoaicei şi a obârşiei Romei şi-a făcut loc în imagistica funerarăinfo, nu însă pe calea mozaicului, ca temele mitologice mai înainte amintite.
Când lupoaica cu gemenii apare pe sarcofage, cum este cel de la Ostiainfo, sau pe altele răspândite în Italia, lucrate fiind desigur în ateliere ostiene sau romane, este greu a mai susţine astăzi, aşa cum se mai face încă, chiar dacă ceva mai puţin insistent, că respectiva temă iconografică ar fi emblema atestatoare şi deosebitoare a cetăţeniei romane a defunctului faţă de condiţia mai puţin privilegiată a conlocuitorilor săi. După 222 e.n., anul constituţiei antoniniene, care declara cetăţeni aproape întreaga populaţie liberă a Imperiului, valoarea juridică sau socială a imaginii nu şi-ar mai fi avut rostul. Or, ea continuă să apară şi după acea dată. Cum o spusese Fr. Cumont şi, mult înaintea lui, Ennius (Annales, I, 115: Romulus in coelo cum diis genitalibus aevum degit = Romulus îşi face veacul în cer împreună cu zeii dătători de viaţă), lupoaica alăptând gemenii simboliza Roma aeterna, deci nemurirea sufletului, în aceeaşi măsură în care căprioara alăptându-l pe Telefos, fiul lui Hercule, traducea năzuinţa de biruinţă asupra morţii prin renaştere la o altă viaţă, aidoma eroului salvator grec şi a fiului acestuia (imagini ale lui Telefos hrănit de căprioară apar şi ele pe monumentele funerare, prin filiera picturii murale şi a mozaicului). Deci lupoaica cu gemenii pe monumentele funerare de orice fel ar fi ele, de pe cuprinsul lumii romane şi implicit de pe teritoriul României, simbolizeazăinfo eternitatea sufletului (eternitate stoică, adică până la un următor ekpýrosis, după care, ca după moarte, urmează o altă renaştere cosmică, palingénesis). Tocmai fiindcă este un motiv funerar cu largă circulaţie, stereotip, lupa Capitolină nu-mi pare susceptibilă de o investigare iconologică şi cu atât mai puţin prilej de redundantă disertaţie stilistico-esteticăinfo. Stereotipia motivului este demonstrată de trecerea unanimă cu vederea (exceptând prototipul greco-etrusc de pe Capitoliu, datând de la sfârşitul secolului al VI-lea î.e.n.) a importantei caracteristice fizioanatomice a lupului, şi anume, de a nu putea întoarce capul decât până la cel mult 30°info .

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2