Arta romană în România

STELELE MILITARE

Stelele militare constituie o categorie de stele reprezentându-l pe răposat fie ca pedestru, fie călare, cu armamentul sumar caracteristic. Ele există pe Dunărea superioară şi pe Rin numai în secolul I e.n. Evident, au fost difuzate şi în Pannonia, iar în primele decenii ale veacului al II-lea şi în Dacia Superior şi chiar Inferior. Radu Florescu este autorul, printre altele, şi al confuziei că orice stelă, de oricând şi oriunde, care înfăţişează pe răposat în costum militar, e o stelă militară. Repet: stelele militare constituie o categorie aparte strict delimitată cronologic şi iconografic: numai figura pedestră ori călare a militarului, dar îndeobşte pedestră. La Mittelrheinisches Zentralmuseum Mainz, de pildă, există cinci stele (de obicei simple, fără bogată decoraţie arhitectonică) ale militarului pedestru şi trei ale militarului călare, toate din a doua jumătate a veacului I e.n. Dintre primele dau câteva exemple: Quintus Lucius Faustus, inv. S 609; Caius Valerius Secundus, inv. S 611; Caius Faltorius Secundus, inv. S 176; Publius Flavoleius Cordus, inv. S 116.
În Pannonia, descoperită la Tatabanya şi aflată la Nemzeti Muzeum din Budapesta sub nr. inv. 10.1907.13, se conservă stela militară a unui soldat desculţ, cu scut şi două suliţe. În frontonul triunghiular de deasupra se află acea figură bărboasă întâlnită deopotrivă în Dacia şi Britannia (la Bath) şi interpretată eronat de J. M. C. Toynbee drept cap de meduză (vezi nota 447). Acelaşi chip îl întâlnim pe partea superioară a altei stele de la Nemzeti Muzeum, cu provenienţă necunoscută din Pannonia, având nr. inv. 62.56.1.
Vom arăta că şi în Dacia Superior a apărut o stelă militară ca parte integrantă a unei construcţii funerare extinsă pe orizontală. Reducţiunea tridimensionalităţii construcţiilor funerare a operat nu numai în cazul celor desfăşurate pe verticală, ci şi în cel al mai rarelor monumente cu extensiune orizontală. Dintre acestea a făcut parte şi un fragment de lespede de calcar (DA, pl. VII/6) aflat astăzi la MIT şi care în trecut îşi conserva aproape în întregime forma. El provine de undeva din Dacia intracarpatică şi reprezintă acum jumătatea superioară a trupului defunctului, în seminuditate eroică, susţinând cu ambele mâini, în partea stângă a corpului, un gladius. Relieful este executat într-o nişă cu arcadă, iar în unghiurile acesteia cu chenarul superior al pietrei se află câte o frunză de acant stilizată. Marginea din dreapta pietrei prezintă o antă puternic profilată şi decorată pe faţă cu jerbă din frunză strânsă helicoidal într-o panglică, cu un pas de cea 15 cm. Budayinfo, Gr. Florescuinfo şi M. Mogainfo au văzut monumentul şi cu partea de jos păstrată, mantaua acoperind picioarele deasupra genunchilor. Cel din urmă îl credea alcătuit din două fragmente disparate şi neantice, ci medievale. Este exclusă însă eventualitatea neautenticităţii respectivei piese, deoarece în detaliu, cât şi în general, ea are analogii în cele deja citate de la Mainz, cărora le-am putea adăuga stela militară a lui Annaius, soldat în Cohors IV Dalmatarum, descoperită la Bringerbrück şi păstrată la Muzeul din Kreuznachinfo.
Şi Annaius este reprezentat cu picioarele goale, în costum militar; fără îndoială că seminuditatea eroică a răposatului de pe lespedea din Transilvania indică, prin modalitatea reprezentării, nu numai o veche tradiţie iconografică elenică, ci şi obârşia grecească a decedatului. În ce priveşte piesa transilvană în discuţie, un amănunt esenţial al lespedei, şi anume anta din dreapta ei sugerează o extensiune spaţială pe orizontală. Partea stângă şi cea superioară a pietrei fragmentare sunt prelucrate brut deoarece ele constituiau marginile acesteia angajate în operă. Monumentul va fi fost format, poate, din două sau trei piese similare, dintre care cea din partea stângă comporta o antă simetrică; toate urmau a fi amplasate pe un postament şi reunite la partea superioară de o cornişă care, la rându-i, va fi purtat acrotere geometrice, zoomorfe sau antropomorfe, în genul monumentului funerar al unei familii romane descoperit la Nickenich (datând din prima jumătate a secolului I e.n.) şi reconstituit la Rheinisches Landesmuseum din Bonninfo, unde l-am şi văzut. Desigur că fragmentul din Dacia Superior nu poate aparţine decât unui monument databil cel puţin cu un veac mai târziu decât cel renan. Deşi este unicul exemplar care atestă astfel de construcţii funerare în Dacia Superior, el nu trebuie scăpat din vedere atunci când trecem în revistă bogata lor tipologie inspirată de modele vest-europene.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2