Arta romană în România

STELELE FUNERARE DIN DACIA SUPERIOR

Trebuie precizat de la bun început că stelele funerare din Dacia Superior, din Dacia Inferior şi din Dacia Pontică sunt diferite ca obârşie şi evoluţie formativă. Ele trimit către zonele geopolitice şi culturale mai largi cărora aceste teritorii le aparţin încă din a doua jumătate a ultimului mileniu î.e.n. Aşadar, abordarea acestora va fi de această dată zonală şi va avea în vedere situaţia din provinciile învecinate fiecăreia: Pannonia pentru Dacia Superior, Moesiile pentru Dacia Inferior şi litoralul tracic pentru Dacia Pontică.
În Dacia Superior stelele monolite reprezintă în genere faza ultimă a construcţiilor funerare tridimensionale, registrele lor echivalând segmenţii structivi ai acestora. Aici însă, între pilaştrii funerari despre care am vorbit şi stelele monolite se interpune o categorie, evidentă prin resturile ei arheologice, anume aceea a stelelor formate din segmente unite prin crampoane. Atare formulă de supraetajare a elementelor cu bază îngustă de asamblare, neapărat prin intermediul crampoanelor metalice şi a penelor din rocă, constituia o soluţie cu stabilitate redusă, ca şi cea a înaltelor stele monolite, foarte grele, dificil de fixat la bază şi lesne fisurabile şi supuse degradării datorită fisurilor ascunse ale rocii şi a acţiunii agenţilor atmosferici, în alternanţa vară (căldură) / iarnă (umezeală şi îngheţ), cărora li se datora slaba rezistenţă a marilor blocuri monolite, nu mai groase de cca 20-25 cm. Poate tocmai de aceea segmentarea pe orizontală a stelelor a constituit o alternativă tot atât de precară ca şi aceea a lespezilor monolite şi ele supuse degradării rapide din motivele arătate, la care sculptarea pietrei respective înseşi sporea coeficientul de vulnerabilitate.
Să încercăm să reconstituim ipotetic astfel de stele cu elemente fragmentate şi grosime sporită. Bazamentele acestor construcţii erau blocuri monolite, ca acela provenit de la Apulum (şi vândut lui Simache, directorul Muzeului din Ploieşti, de către Frasin Munteanu-Râmnic care mi l-a şi semnalat) şi publicat de noiinfo, el reprezentând o Scylă care-şi exhiba sexul trăgându-şi cu braţele membrele inferioare angviforme. Atare imagine simbolică a posesiunii prin moarte este flancată de doi sfincşi în altorelief. Un alt posibil bazament ale cărui margini, superioară şi inferioară, sunt sparte, lipsindu-ne astfel de certitudinea că ar fi fost un segment monolit al unei construcţii verticale (sau doar fragmentul inferior al unei stele arhitectonice monolite) a fost descoperit la Sarmizegetusainfo şi se găseşte la MIT (spargerea lui simetrică şi masivă în zonele masive ale profilaturii nu pledează în favoarea ipotezei că ar fi constituit partea unei stele monolite, mult prea groase de altfel, DA, pl. VII/7).
Următorul segment al monumentelor pe care le discutăm îl constituie blocul cu inscripţie ce putea fi sau nu decorat cu un chenar vegetal sau liniar. Piesa de la Porolissum (Muzeul din Zalău) poate servi drept exemplu, deşi acestea s-ar înmulţi dacă am avea în vedere nenumăratele fragmente monolite cu inscripţie, flancate de coloane angajate şi care au fost considerate de-a valma spărturi ale unor stele arhitectonice monolite; grosimea lor apreciabilă ar trebui să dea în primul rând de gândit.
Al treilea segment îl forma blocul pe care figurau imaginile membrilor familiei posesoare a monumentului. Ele erau plasate uneori pe patru feţe, între profilaturi arhitecturale sugerând coloane sau pilaştri, ca în cazul exemplarului descoperit la Lopadea Veche şi aflat la Muzeul din Aiud (inv. nr. 3182, 85 x 56 x 33 cm, DA, pl. VII/3). În ceea ce priveşte segmentul de la Porolissuminfo (Muzeul din Zalău, inv. nr. 1051, DA, pl. VII/5) decoraţia antropomorfă ocupă trei feţe ale blocului. Deasupra frontonului unghiular, flancat de acrotere monolite, se găsea patul de aşezare al unui coronament care ar fi format al patrulea segment al monumentului, în cazul când nu avem de a face cu o spărtură şi deci cu un con de pin (?) monolit.
Cel de al treilea segment avea însă de cele mai multe ori decoraţia antropomorfă pe o singură faţă, în cadrul profilaturilor unei edicule cu fronton unghiular şi acrotere care, prin natura finisării, înlătură posibilitatea existenţei unui coronament (piesa de la Avrig, DA, pl. VII/10, aflată la Brukenthalinfo ).

Acest gen de edicule, care în realitate sunt cel de al treilea segment sau segmentul superior final al unor stele fragmentate, cu tridimensionalitate redusă, descinzând tipologic din pilastrul funerar şi precedând următoarea reducţiune volumetrică pe care o constituie stela monolită arhitectonică, apare şi la Veneţia. Pe laturile uneia din ele se mai păstrează urmele crampoanelor metalice cu care era prinsă de segmentul inferior pentru a nu fi răsturnată de vânt ori de răufăcători. Hans Gabelmanninfo nu a observat sau nu a exploatat indiciile arhitectonico-plastice oferite de aceste edicule monolite. De altfel, nici el, nici alţii care s-au ocupat de clasificarea şi tipologia stelelor şi monumentelor funerare în genere, din nordul Italiei, de pe Rin sau Dunăre, nu au pornit de la construcţiile funerare ca firesc model al monumentelor reduse ca tridimensionalitate, material, dimensiuni, ornamentică, în ideea că stelele din provinciile europene ale imperiului reprezintă exclusiv continuitatea, dezvoltarea formală şi diversificarea tipologică a stelelor italice. Accentuând pe frecvenţa altarului funerar, ei au făcut din acesta un model al atâtor alte monumente care nu-şi au în ele obârşia tectonică, tipologică sau figurativă.
În formă de ediculăinfo, cu nişa arcuită şi fronton unghiular cu denticuli, se prezintă şi segmentul superior al unei stele arhitectonice de la Gilău (acum la MIT) înfăţişându-l pe răposat în ipostaza eroizată a cavalerului (DA, pl. VII/12), cu capul de berbec sub piciorul ridicat al calului şi cu lira cu şapte corzi în mâna dreaptă (il. 95). Fireşte că nu poate fi vorba de o reprezentare a lui Apollo călare, lira cu corzile ei simbolizând cele şapte vămi ale văzduhului, după cum eruditul Cumont a arătat în magistrala-i carteinfo. Constatăm o dată mai mult tenta stoică a simbologiei funerare romane.
Reducţia tridimensionalităţii atinge limita bidimensionalului, în cazul segmentelor trei sau patru ale stelelor fragmentate de care vorbim, când edicula e doar sugerată printr-un chenar vegetal sau printr-o simplă profilatură care cuprinde figuraţia antropomorfă. Două segmente de la Potaissa (Turda) sunt edificatoare în eventualitatea că nu sunt fragmente sparte ale unor stele monolite. Primul are coronamentul cu lei adosaţi şi con de pin monolit (il. 96), cel de al doilea urma să primească un coronament detaşat, cu lei adosaţi (DA, pl. VII/9).
Înainte de a discuta problema coronamentelor detaşate, formate din lei adosaţi având la mijloc conuri de pin (il. 97), capete de Meduză, Attişi, Sfincşiinfo (DA, pl. VII/8), medalioane cu busturile familiei răposatului (il. 98) sau a medalioanelor neîncadrate, subliniem că toate aceste piese erau segmente ultime sau penultime (vom vedea care din ele) ale stelelor arhitectonice segmentate şi cu tridimensionalitate redusă, ce prefigurează schema structivă a stelelor arhitectonice monolite (il. 99).
Ornamentele cu lei adosaţi din Dacia Superior şi Inferior reprezintă expresia iconografică a unei vechi uzanţe funerare greco-orientale, consemnată de stelele cipriote încă din veacul al VIIlea î.e.n.info. Elementele figurative aflate în centrul coronamentului aveau o valoare simbolică binecunoscută.
Formele pe care le îmbracă în Dacia medalionul funerarinfo, cu chipurile familiei răposatului (il. 100, 101), ne obligă să precizăm locul acestuia în tectonica stelelor în discuţie. Unele stele din Hispaniainfo sunt terminate în partea superioară cu un medalion tăiat în aceeaşi lespede cu inscripţia şi legat printr-un îngust peduncul de ea.
Medalionul funerar lucrat ca piesă separată (de pildă, medalionul de la Dunapentele, la Nemzeti Muzeum, inv. 100, 1914, 21), cu busturile în cochilie, în coroană etc. este prezent în Noricum, Pannonia, Dacia Superior, Moesia Inferior (un exemplar de la Ghighen, acum la Muzeul din Sofia), în Tracia (la Sandanski), în Macedoniainfo, ajungând în sud până în insula Tasosinfo. Numărul figurilor pe medalioanele sud-dunărene oscilează frecvent între 7 şi 9. Medalioanele norico-pannonice au deasupra un fronton încorporat.

Ele aveau, desigur, şi un peduncul prin care erau fixate fie pe o construcţie funerară aplatizată, fie pe o stelă monolită sau segmentată, destul de groasă pentru a suporta sarcina. La sud de Dunăre, medalioanele nu indică a fi avut în afară de peduncul o acroteră sau alt coronament. La Sandanski, modestele medalioane dotate doar cu un peduncul aveau numele răposatei/ului înscris pe bordura îngustă, circulară sau ovală.
În Dacia Superior, medalionul de la Proştea Mare, de lângă Mediaşinfo, are un leu deasupra (lucrat în acelaşi bloc) în chip de acroteră. Aceluiaşi gen particular îi aparţine şi medalionul de la Gilău (MIT, inv. nr. 1322) cu con de pin încorporat drept coronament (DA, pl. VIII/1). Marea majoritate a medalioanelor lucrate separat au pe axa verticală două peduncule (il. 102): unul prin care se fixa pe latura superioară a lespezii cu inscripţie a stelei fragmentate (mai degrabă decât al celei monolite?) şi altul pe care primea coronamentul (pin, sfinx?, spre exemplu piesa din Muzeul de la Devainfo, DA, pl. VIII/2).
La un moment dat intervine fuziunea între coronamentul cu lei adosaţi şi medalionul lucrat aparte, cel din urmă ajungând piesa centrală a grupajului, fapt care dovedeşte marea mobilitate imagistică a pietrarilor de monumente funerare din Dacia. Întâmplarea a făcut să se păstreze capul de serie al acestei îmbinări, descoperit la Micia şi aflat la Muzeul din Ploieştiinfo. În acest caz, integrarea medalionului între lei nu e încă organică; el îşi menţine pedunculul inferior (lucrat în relief pe corpul leilor), deşi el nu mai avea nici o funcţionalitate. Pe pedunculul superior urma să fie plasat un coronament (cel mai probabil con de pin). Integrarea firească a medalionului între lei, medalionul având şi un coronament monolit din con de pin (DA, pl. VIII/3), e atestată de piesa descoperită la Apuluminfo.
În fine, decuparea medalionului din grupul de lei adosaţi unui cap de Meduză median, cu care de altfel face bloc monolit, precum şi ridicarea sa deasupra leilor, sunt strălucit marcate de segmentul (căci nu-i putem spune coronament deoarece medalionul-cochilie are la rândul său la partea superioară un peduncul soclu care urma să primească în fapt coronamentul) descoperit la sud de Aiud (Brucla) şi aflat la Muzeul orăşenescinfo. Este, cum se poate constata, cea mai realizată sculptură de acest gen descoperită în Dacia (il. 103). Dar tocmai realizarea deosebită a piesei în chestiune mă face să mă întreb dacă ea, în ansamblul ei, putea risca a fi urcată drept coronament la partea superioară a unei stele arhitectonice segmentate. Spargerea unei sculpturi de aleasă realizare şi atât de puternic „traforată” ar fi constituit un risc prea mare atât pentru meşteri, cât şi pentru beneficiari. De aceea, tocmai astfel de sculpturi mă fac să cred că leii adosaţi, cu medalion central, erau aşezaţi pe baze scunde, fie de rocă, fie de zidărie, şi că pe atare baze se grava ori se fixa inscripţia aşternută pe o lespede pusă în operă în zidărie.
A rezultat din cele mai înainte arătate despre construcţiile funerare cu diverse grade de reducţie a tridimensionalităţii, mergând până la stelele segmentate, ideea că resursele sculptorilor de monumente funerare erau deosebit de bogate atât în ce priveşte imagistica, dar mai ales tectonica respectivelor monumente, precum şi concluzia că activitatea lor în Dacia Superior era în permanentă legătură cu Aquileia cel puţin, dacă nu şi cu zona renană unde astfel de construcţii puteau servi la rândul lor drept modele adaptabile la condiţiile locale (resursele financiare ale Daciei). Faptul şi-ar găsi o explicaţie în aceea că Dacia este ultima provincie europeană intrată în imperiu, într-o vreme în care artizanalul provincial îşi conturase anumite caracteristici zonale şi în tot cazul o bogată experienţă figurativă şi structivă, oferind o gamă largă de formule combinatorii şi o mare dexteritate a vehiculării lor.
A absolutiza atare punct de vedere înseamnă a nega realitatea însăşi, anume că varietatea formelor modeste de construcţii tridimensionale de la noi reprezintă în ansamblu o caracteristică proprie Daciei Superior (cu scăzutul ei nivel de resurse materiale - pecuniare), nemaiîntâlnită, la atare proporţii şi cu astfel de voinţă de artă, nicăieri în Europa romană.

Lucrurile nu stau însă chiar aşa! Peste tot unde resursele erau modeste şi expresiile artistice le erau pe măsură. Legea imitaţiei şi a sincronismului funcţiona însă la orice nivel. Numai astfel, considerând situaţia, imaginea noastră despre rolul şi ponderea artei provinciale în procesul de romanizare, desfăşurat la nord de Dunăre şi de Carpaţi, este substanţial îmbogăţită şi în mod binevenit nuanţată, atestând nu numai profunzimea, ci şi intimitatea creaţiei interpretative sub semnul căreia s-a desăvârşit procesul de integrală istoricizare.
Pentru a nu lăsa cumva impresia că noi înşine, schiţând tipologia acestor construcţii funerare, am căzut în capcana pozitivismului şi a evoluţiei „liniar-progresive” a formelor, dorim a sublinia o dată mai mult că reducţia tridimensionalităţii nu se înscrie pe o axă cronologică involutivă sau evolutivă, şi că toate tipurile menţionate au putut coexista, raţiunile varietăţii lor fiind, la modul obiectiv, cum s-a mai spus, cele ale resurselor materiale ale clientelei, iar la cel subiectiv, bogăţia imaginaţiei şi a imitaţiei meşterilor pietrari, ce dispuneau de un larg evantai de modele şi posibile soluţii tectonice cuprinse între polul tridimensionalităţii depline, marcat de mausoleele de la Glanum etc., şi cel al bidimensionalităţii stelei funerare arhitectonice monolite, poli la rândul lor sincronici. Cităm, ca exemplu al sincronismului soluţiilor, două segmente de construcţii funerare aplatizate, deja menţionate: ediculele schematice produse într-un atelier de la Potaissa (DA, pl. VII/9 şi 11), una având coronamentul monolit, cealaltă urmând să-l primească (?) deasupra unui fronton executat în relief în câmpul pietrei. Este de domeniul evidenţei că toată gama de tipuri împământenite în formula locală în Dacia Superior atestă circulaţia cartoanelor de modele într-un domeniu mult mai prolific decât cel al mozaicului, de pildă, meşteşug mult mai scump şi mai rar pentru periferica şi încă puţin dezvoltata Dacie, în comparaţie cu Pannonia, pe de o parte şi Moesiile şi Tracia, pe de alta.
Stelele arhitectonice monolite, ca şi alte tipuri de stele, erau, am mai spus, sincronice cu diverse formule de construcţii cu segmente monolite etajate. Noutatea demersului nostru privind clasificarea monumentelor funerare nu numai din Dacia, ci din toată Europa romană, constă tocmai din aducerea acestor construcţii în atenţia celor care clasificau stelele fără să depăşească orizontul tectonic şi inventarul zonal al acestora. Ei ajungeau deseori la concluzii false, de natură exclusiv didactică, anume că diverse „modele” sau „scheme” ale stelelor monolite circulau într-o mişcare browniană în tot imperiul sau pe direcţii tradiţionalizate de cercetarea de specialitate, fără să observe că „modelele” (ele însele rezultate ale unor caiete de modele) existau ca atare în necropolele din Dacia şi că în atelierele pietrarilor stăteau alături, aşteptându-şi cumpărătorii, reducţiile pe segmente monolite ale marilor monumente cu stelele dintr-o singură lespedeinfo pe care fantezia şi priceperea meşterului redase în plan ceea ce executase sau va executa altădată în spaţiu (DA, pl. VIII/4).

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2