Arta romană în România

EDICULA

Edicula este construcţia funerară cea mai simplă, realizată din cinci piese monolite: o plintă de bază pe care se aşezau lespezi în formă de U, cu sculpturi pe feţele lor interioare sau pe exteriorul pereţilor laterali. Mai rare sunt cazurile când pereţii comportau sculpturi pe ambele feţe. Peretele din spate al ediculei era cuprins între cei laterali şi fixat prin crampoane. Acoperişul, sprijinit pe cantul superior al celor trei pereţi, era şi el monolit, fiind prelucrat în dublă pantă, cu fronton sau arcadă pe latura deschisă. Acoperişului îi erau adăugate coronamente (conuri de pin). Edicula e un monument funerar roman aflat pe teritoriul ţării noastre, ca şi celelalte genuri de construcţii funerare antediscutate, exclusiv în Dacia Superioară, adică în interiorul arcului carpatic. S-au descoperit cca 80 de pereţi şi cca 15 acoperişuri. De la Micia provine o ediculă întreagă păstrată la Muzeul din Deva.
Majoritatea pieselor de ediculă au fost descoperite la Micia (Veţel), ele provin însă şi de la Potaissa (Turda), Cristeşti, Napoca, Apulum, Gherla, Germisara (Cigmău), Gilău, Porolissum (Moigrad), Aiud (Brucla), Bologa, Gârbău, Ilişua, Optatiana (Zutor), Sărăţeni, Şeica Mică, Tibiscum (Jupa), Tihău, Zam. Apariţia unor asemenea construcţii şi în mediul rural (il. 91), nu numai în necropolele urbane, poate indica prezenţa unui proprietar de pământ, existenţa în Antichitate a unor villae rustice.
Pereţii laterali ai ediculelor au un câmp ornamental unic sau împărţit în două (când decoraţia se află pe ambele feţe) şi chiar în trei registre (il. 92) (caz în care relieful se găseşte numai pe partea interioară a pereţilor). Fundalurile ediculelor au întotdeauna un singur câmp ornamental. Acroterele acoperişurilor şi împodobirea canturilor pereţilor laterali (antae) completează aspectul unei edicule. Fundalurile sau pereţii centrali reprezintă întotdeauna familia decedatului (il. 93). Imaginile de pe pereţii laterali sunt de domeniul simbolisticii funerare (Lupa Capitolina, gladiatori în luptă, Attis, genii cucullati etc.), al reprezentărilor din viaţa zilnică (călătoria cu careta - il. 94, pieptănatul unei femei de către o sclavă, aratul câmpului), al evocărilor mitologice (Hercule ucigând hidra din Lerna), sau reiau la modul signaletic figurile familiei defunctului.
În stadiul de cercetare final în care se află edicula funerară în Dacia, se impun unele precizări:
1. Categoria de stelă familială în Dacia, aşa cum a fost definită de teoretizanţiiinfo acestui fel de monument, nu există. Aceste zise stele, cărora li s-au invocat analogii italice, cum ar fi, de pildă, cea a mausoleului lui Eurysaces, unde celebrul brutar este reprezentat alături de soţia sa Atistia, sunt pereţi centrali de ediculă, chiar dacă uneori capetele în altorelief ale cuplului depăşesc cu puţin nivelul cantului superior al plăcii (capetele pieselor de la Turda şi Zam). Acoperişul (boltit sau cu casetă pe partea inferioară), călcând perfect pe peretele din spate, crea un spaţiu în care altorelieful putea depăşi în înălţime linia de joncţiune. În acest mod, capetele se detaşau şi mai puternic de lespede, dând iluzia unei statui în ronde-bosse, căci edicula, în forma ei cunoscută în Dacia, e doar un ecou al construcţiilor funerare care implicau statui sub un acoperiş susţinut de coloane şi evocând forme arhitectonice greceşti sau greco-orientale.
2. O. Floca şi W. Wolski au perfectă dreptate când susţin că edicula avea nevoie de un soclu care să o înalţe şi să o pună în valoareinfo. L. Marinescuinfo înţelege greşit ideea, replicând, ceea ce e adevărat, că în Dacia nu s-au găsit socluri monolite cu profilatură de mari dimensiuni pentru ediculă. Este vorba în acest caz, ca şi în cel al construcţiilor funerare mai înainte discutate, de socluri de zidărie, cu substrucţie, în cazul cărora edicula îşi restrânge plinta de piatră, în partea ei de jos, spre a crea o cornişă deasupra postamentului. Celebre construcţii de zidărie de tip ediculă sau de alte tipuri întâlnim la Pompei, în necropola de după poarta Nocerei (M. Octavius, mormântul Vest nr. 9, mormântul lui P. Vesonius, ori mormântul Est nr. 20, aşa cum ne arată Hans Gabelmanninfo ).

Romanii, buni constructori, nu puteau plasa direct pe pământul gol un edificiu care s-ar fi afundat în sol şi ar fi fost năpădit de ierburi în mijlocul grădinii funerare în care se afla. Având în vedere numeroasele analogii din centrul Europei, în special din Noricum, soclul, purtând şi inscripţia, va fi fost înalt de cel puţin un stat de om, dacă ţinem seama de faptul că mulţi pereţi de fundal şi laterali ai ediculelor (şi nu numai dintre cei greşit consideraţi drept stele funerare), ca, de pildă, cei ai ediculei întregi de la Deva, îşi încep registrele decorative la 20-25 cm de la limita inferioară a lor, tocmai pentru a da posibilitatea privitorului să zărească de jos imaginile în întregime. Considerând distanţa de 2 m de la ediculă până la exteriorul incintei funerare, s-ar putea calcula înălţimea aproximativă a soclului.
3. Calea de pătrundere a ediculei în Dacia s-a considerat a fi Italia de nord, Raetia, Noricum, Pannonia. Ipoteza este justă dacă se are mai ales în vedere faptul că respectivul monument funerar este la rândul său doar o soluţie ieftină a unor construcţii mai ample, răspândite cu precădere în centrul Europei şi despre care avem acum destul de multe informaţii. Nu este exclus ca obiectivarea ediculei în Dacia să se fi reverberat pe direcţia pe care pătrunsese ideea generală a acestui fel de construcţii funerare arhitectonice. Şi Pannonia cade sub influenţa acestei reverberaţii, căci am văzut numeroşi pereţi de ediculă la Nemzeti Muzeum. În ciuda afluenţei orientalilor în Dacia, repetăm că nu subscriem părerii că ei vor fi adus ediculă din Orientinfo, ca variantă a acelui pilier funéraire, cunoscut în diverse ipostaze în Asia Mică şi Siria.
Orientalii vor fi adoptat edicula în măsura în care întreaga arhitectură funerară romană era, precum am mai spus, încă de la sfârşitul Republicii, penetrată de forme orientale sau orientalizante (de pildă mausoleul cilindric cu acoperiş conic, prezent deopotrivă în Asia, Africa şi Italia). Edicula rămâne, prin frecvenţă şi bogata imagistică a pereţilor ei, monumentul funerar din Dacia Superior tipic pentru acea creaţie interpretativă sub semnul teoretic al căreia se află demersul întregii noastre cărţi.
4. În legătură cu imagistica diversă a pereţilor ediculei avem a face o precizare de amănunt. Pe cei doi pereţi laterali aflaţi la Muzeul din Blaj (care provin probabil din teritoriul apulens) figurează în stânga femeia, iar în dreapta bărbatul, cuplu reunit desigur pe fundalul ediculei (în figuraţie simbolică). Nici primul editorinfo al monumentului, nici exegeţii ediculeiinfo nu au interpretat mulţumitor discul atârnat pe pieptul bărbatului, susţinut cu două curele după gâtul acestuia şi cuprins între braţele reunite ale personajului. Cei din urmă au văzut în atare reprezentare, disproporţionat de mare în raport cu ansamblul, un tympanum. În realitate, este un veteran care-şi exhibă în felul arătat o distincţie militară primită, o faleră sau unul din numeroasele medalioane de bronzinfo, argint sau aur, emise de împăraţi pentru a comemora anumite evenimente şi destinate recompensării simbolice a celor ce s-au remarcat în serviciul lor.
Dacă ar fi fost vorba de un tympanum, deci de un gong, marginea acestuia nu ar fi fost profilată, iar suprafaţa lui ar fi fost lisă şi nu decorată cu o imagine (corodată), care cel puţin nouă, când am examinat la faţa locului monumentul, ni se părea a sugera o Victorie în bigă spre dreapta. Medalioanele romane nu depăşeau în general 7-8 cm. Exacerbarea dimensiunii lui pe un astfel de monument cade sub incidenţa legii perspectivei şi a proporţiilor ierarhice în artizanalul provincial, lege conform căreia accentuarea unei imagini importante se făcea prin supradimensionarea ei în raport cu contextul.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2