Arta romană în România

CONSTRUCŢIILE FUNERARE

Două teze de doctorat mai recente, pe lângă cele două studii antecitate ale lui Gr. Florescu, una privind monumentele funerare din Dacia Superior, datorată Luciei Ţeposu-Marinescuinfo, iar cea de a doua italianului Luca Bianchi infoinfo, cu tema lărgită şi asupra artei Daciei Superior, nu duc lipsă de clasificări savante şi în ultimă instanţă irelevante în ce priveşte, mai ales, construcţiile funerare romane din interiorul arcului carpatic şi involuţia lor de la tridimensional la bidimensionalul structurii unor stele a căror sursă de inspiraţie o constituie, cel puţin până la începutul celui de al III-lea secol e.n.
Respectivele construcţii funerare, de noi invocate ca model al altora mai reduse şi al stelelor funerare de acest gen, au fost studiate pe cuprinsul imperiului de către Hans Gabelmanninfo. În harta răspândirii lor pe care ne-o oferă la pp. 42-43 a lucrării sale observăm că pe lângă prototipurile clasice ale Mausoleului din Halicarnas şi cel al Nereidelor de la Xantos, pe care le-am putut vedea la British Museum, majoritatea se grupează în Italia, sudul Franţei şi în regiunea renană. Cele mai apropiate de Dacia Superior sunt cele de la Aquileia şi de la Sempeter, în Noricum (acum în Slovenia). Şi în ce priveşte „arta funerară” din Dacia Superior monumentala necropolă romană de la Aquileia a jucat un rol hotărâtor. Clasificarea acestor construcţii pe care o propune Gabelmann, convenţională ca orice clasificare arhitectonică, este a tipului cu frontalitate de coloană (Säulenfronttypus), cu partea superioară terminată fie în fronton, fie în piramidă cu muchiile concave, a tipului cu ediculă (Aediculatypus), având aceleaşi două subdiviziuni cât priveşte coronamentul, a tipului cu baldachin (Baldachintypus), având coronament fie rotund, fie pătrat, fie triunghiular, în fine, tipul cu faţadă în relief (Relieffront), paradigmatic fiind vestitul monument al lui Eurysaces, de la Roma, dincolo (extra muros) de Porta Maggiore.
În marile lapidarii ale muzeelor din Dacia Superior, cum e cel de la Deva, unde se află numeroase fragmente arhitectonice din necropola Sarmizegetusei, sau MIT ori MUAI, membra disiecta ale construcţiilor funerare romane au trecut neobservate sau au fost eronat clasificate deoarece nimeni nu şi-a pus problema existenţei unor asemenea construcţii funerare în Dacia Superior. Faptul ne-a devenit evident, cunoscând majoritatea monumentelor de acest gen de pe cuprinsul Imperiului roman. Desigur că nu am putut reconstitui decât tipologic şi mental atare monumente care uneori erau plasate în incinte funerare din piatră, cu lei la colţuri. Măsurarea unor piese şi potrivirea dimensiunilor acestora a constituit pentru noi o evidenţă sporită, ţinând seama de realitatea că pietrarii executau în genere monumente standard, pe tipuri, monumente ale căror părţi constitutive monolite difereau între ele mai degrabă prin variaţii mici decât prin dimensiuni sensibil mai mari care schimbau clasa monumentului însuşi.
Existenţa unor construcţii funerare de tip pilastru (Säulenfronttypus) sau cu baldachin este atestată in situ în vestul şi în centrul Europei: monumentul Secundinilor de la Igel (Germania), al Iuliilor de la Glanum (Franţa), al Curiei Marcella de la Aquileia (în incintă funerară). Construcţiile monoptere cu „baldachin” descind la modul generic din Mausoleul de la Halicarnas şi din tolos-ul greco-roman. Stilobatul lor putea fi, deci, rectangular sau circular.
Din câte mi-am putut da seama, construcţiile funerare „cu baldachin” din Dacia Superior nu erau complet degajate, ci aveau un fundal sculptat cu imaginile familiei răposatului (răposaţilor), două antae laterale precedate de două coloane degajate. Interiorul baldachinului era în retragere sau cu casetoane, aidoma mausoleului lui M. Murcius Obulaccus de la Sarsina (la sud de Bologna). Mult mai asemănătoare mi-au părut monumentele lui C. Spectatius Priscianus şi cel al Enniilor de la Sempeter, al căror baldachin era în boltă în leagăn şi fronton în dublă pantă, cu cap de Meduză plasat ca antefixă centrală.
Să ne ocupăm înainte de toate de construcţiile cu „baldachin”info despre care mărturie directă şi mai frecventă stau ediculele şi, vom vedea, nu numai ele.

Graţie acoperişurilor de ediculă (în două ape, deci cu fronton unghiular sau cu boltă în leagăn, aşadar cu fronton arcuit) aflăm că în Dacia construcţiile cu baldachin comportau pentru acoperiş cele două soluţii. De asemenea, ele aveau, pe baza evidenţei arheologice de până acum, arhitravă rectangulară cu laturile-cornişe decorate cu astragale, ove, denticuli şi motive vegetale (o piesă de la Micia, considerată ca aparţinând unui „palat”, aflată, împreună cu un fronton unghiular ornamentat cu Scylă, DA, pl. V/3, în colecţiile Muzeului din Devainfo ).
Printre frontoanele unghiulare mai amintim încă trei de la Micia, aflate tot în Muzeul din Deva şi anume cel cu Neptun (il. 83) (şi nu cu Jupiter Danubianus), încadrat de peşte şi delfininfo (DA, pl. V/7), cel cu bustul defunctului (DA, pl. V/6) în coroană susţinută de tritoniinfo şi, în fine, frontonul cu doi păuni (păunul simbolizând nemurirea) bând dintr-un vasinfo (DA, pl. V/9).
Fără a putea vorbi de un baldachin boltit la interior, ca în cazul ediculei de acest gen, câteva descoperiri ne lasă să întrevedem soluţia unor frontoane arcuite, care comportă un acoperiş în două ape, pentru construcţiile funerare de mici dimensiuni. Subliniem încă o dată că edicula monolită ori cu acoperiş monolit este un bun reper pentru tipologia construcţiilor funerare a căror replică modestă se voia. O astfel de piesăinfo găsită la Porolissum (Muzeul din Zalău, inv. 221) măsoară 175 cm lungime şi 77 lăţime (DA, pl. V/10). Apartenenţa ei la o construcţie funerară (de dimensiuni mai reduse) este certificată, în afara prezenţei capului Meduzei, ca acroteră centrală, şi de figurarea în partea stângă a bustului unui vânt (care împinge sufletele morţilor către lumea extramundană a celor şapte vămi ale văzduhului. Precizăm cu această ocazie că întreaga simbologie funerară romană are o categorică tentă stoică pe care, de altfel, astrologia o îmbracă încă dintr-al doilea veac al elenismului).
Sunt atestate şi frontoane arcuite cu partea superioară orizontală. Un fragment de la Porolissum (Muzeul din Zalău, inv. nr. 228), alături de cel antecitat, impune cooptarea sub aceeaşi funcţionalitate în arhitectura construcţiilor cu baldachin şi a piesei de la Apulum (socotită şi ea, împreună cu cele şapte provenind de la Porolissum, drept arcadă de poartăinfo ) decorată cu vrejuri şi ciorchini de viţă ieşind din două kantharosuri sculptate la bazele arcadei (DA, pl. V/16). Deasupra unor atare arcaturi vor fi fost aşezate, prin intermedierea unei plinte cu cornişă ornamentele în formă de trunchiuri de piramidă cu laturile arcuite (concave) (il. 87).
De la Napoca provin doi pilaştri (având iconografie dionysiacă asociată cu imaginile lui Hercule şi Mercur, cu evidente sensuri funerare), pe care comentatorul din urmă al lorinfo, găsindu-le analogii formale în mormântul Hateriilor (Roma), continuă să-i considere stâlpi de poartă, în ciuda piesei similare cu Attişi funerari pe laturi, găsită la Sarmizegetusa şi aflată la Deva (DA, pl. V/15). De la Micia provin două capiteluri, unul corintic (DA, pl. VIII/11), iar altul „ionic” (DA, pl. VIII/13), decorate cu vulturi, capete de Meduză şi coroanăinfo (ambele în Muzeul din Deva). Muzeele din Deva şi Alba-Iulia posedă numeroase coloane monolite din piatră comună, de dimensiuni medii (circa 2-2,5 m), care, împreună cu capitelurile de felul celor amintite, dacă nu aparţineau inventarului arhitectonic al unor locuinţe, ar fi putut foarte bine, împreună cu pilaştrii de genul celor de la Napoca, constitui sistemul de susţinere al acoperişului ori al „baldachinului” construcţiilor funerare despre care vorbim. Cred că per monument ar fi fost suficiente două coloane sau doi pilaştri, deoarece partea din spate a acestuia (după cum ne sugerează şi edicula) va fi fost ocupată de o lespede masivă, constituind un perete plin, desigur cu antae, căruia îi erau adosate statuia sau cuplul de statui funerare. Este posibil ca aceste construcţii cu baldachin să fi adoptat formula ediculelor cu pereţi laterali doar pe jumătate plini, cealaltă jumătate fiind o arcadă îngustă, sprijinită, în stânga şi în dreapta, de coloanele sau pilaştrii din faţă ai edificiului funerar.

Difuziunea unor atare mausolee în Noricum este confirmată de două dintre ele, deosebit de somptuoase şi bine conservate: este vorba de cele două edicule ale familiilor Spectatiilor şi Enniilor de la Sempeterinfo, despre care am mai făcut menţiune. Acestea, aşezate pe un înalt stilobat decorat cu reliefuri cu tematică în genere mitologică, datau de la finele secolului I e.n., cel mai târziu de la începutul celui următor.
În legătură cu astfel de reliefuri, despre care va mai veni vorba, trebuie acum amintite cele cu simbolistică mitologico-funerară. Ele se găsesc expuse în sala centrală de la parterul Muzeului naţional din Budapesta şi reprezintă: Hercule şi Hesperida (Intercisa, inv. 27/1903); Perseu tăind capul Medusei (Sopianae, Pecs, inv. 62.84.1); Orfeu cântând din liră animalelor (Intercisa, inv. 22/1905.28); Tezeu şi Ariadna (Aquincum); Leda şi Lebăda (Sopianae, Pecs) etc....
Revenind la construcţiile funerare în discuţie, care sunt temeiurile arheologice ale soluţiei pe care o propunem? Adosarea statuilor la un fundal o indică lipsa lor de prelucrare, de finisare pe partea din spate a corpului şi nu aplatizarea trupurilor rezultată din folosirea (în sculptura provincială, dar nu numai în cea funerară) unor blocuri de marmură ieftine, subdimensionate pentru tridimensionalitatea reală a staturii umane. Existenţa peretelui-fundal al construcţiilor funerare cu baldachin în trei feţe (tip ediculă) ar putea fi validată de acele coronamente, în formă de trunchi de piramidăinfo, folosite poate la astfel de edificii şi care au latura posterioară nearcuită şi neprelucrată (un exemplar de la Germisara, măsurând 112 cm înălţime, se află la MIT). Aşa cum se observă, deasupra lor urma să fie aşezat un ultim coronament (sfinx sau con de pininfo, DA, pl. VI/1, 2) (il. 84, 85, 86). Trunchiurile de piramidă, arcuite sau nearcuite (il. 87, 88), aveau o funcţionalitate diversă, după mărimea şi forma lor, cum se va desprinde de altfel din cele ce urmează.
Ipoteza noastră asupra construcţiilor „cu baldachin” în Dacia şi asupra formei pe care ele vor fi avut-o este susţinută nu numai de faptele invocate până acum. Este adevărat că edicula este singura construcţie redusă care traduce, în felul ei, marile monumente despre care este vorba (coloanele sau pilaştrii pereţilor laterali de ediculă - antae - sunt şi ei un argument în favoarea reconstituirii pe care o propunem). Ea nu este însă singurul tip de monument care evocă atare opere arhitectonice. Pe lângă ediculă, care la modul arhitectural şi sculptural sugera monumentele funerare cu „baldachin”, cu sau fără coronament piramidal, există altele, monolite, care la modul sculptural şi arhitectural amintesc de aceleaşi mari şi impunătoare construcţii, care vor fi existat şi în Pannonia, de vreme ce acolo sunt atestaţi pereţi de edicule, diverse membra disiecta ale unor astfel de impunătoare construcţii funerare, iar reliefurile cu tematică mitologică mai înainte exemplificate nu şi-au găsit o explicare satisfăcătoare atâta vreme cât în Ungaria ca şi în România nu s-a vădit până acum o preocupare pentru întregirea ipotetică a unor astfel de monumente funerare. Se proiectează ca în anii ce vin să se organizeze, în curtea interioară a lui Nemzeti Muzeum, un lapidariu unde-şi vor găsi probabil locul şi anastilozele mai puţin ipotetice ale bănuitelor construcţii funerare cu „baldachin”. Acestea sunt segmentele superioare monolite, ale unor pilaştri funerari care, prin arcadele pe care le dezvoltă sculptural pe laturile lor, evocă „baldachinele” cu arcade, fără coronament piramidal (exemplul unei piese provenind din necropola castrului de la Ilişuainfo, acum la Muzeul din Bistriţa, DA, pl. VI/3) sau cu această formă de coronament (de pildă, piesa de la Miciainfo, aflată la Muzeul din Deva, inv. 15931, DA, pl. VI/4).
De la Gr. Florescu, C. Daicoviciu şi O. Floca, până la cea mai recentă trecere în revistă (exceptându-l pe Luca Bianchi, necunoscutul) a monumentelor funerare din Daciainfo , se menţine în mod eronat, pentru aceste segmente monolite, denumirea de altar (după un presupus prototip italic, de o cu totul altă factură şi sorginte), cu toate că Lucia Marinescu ia act de caducitatea respectivei categorisiri, întrevede adevărata funcţionalitate a monolitelor astfel denumite (ca fragment de stâlpi funerari, „piliers funéraires”, ori „Igeler Säule”), dar nu are curajul de a repudia canoanele didacticiste care nu mai corespund noilor cuceriri ale disciplinei.

Revenind la construcţiile funerare cu baldachin, precizăm că soclul acestora putea purta, alături de inscripţie (cât de redusă, dar obligatorie; ideea că inscripţiile lipseau pentru că limba latină pătrundea mai greu, idee de sorginte rolleriană, decât imaginile, în mediul beneficiarilor impunătoarelor monumente funerare e falsă, căci aceştia erau romani, veterani ai legiunilor sau ai corpurilor auxiliare, funcţionari ai administraţiei sau băştinaşi care ajunşi la o astfel de poziţie socială vorbeau cu siguranţă perfect latineşte), panouri sau frize sculpturale, precum cele de la Saint Remy, Arles sau Koblenzinfo.
Reliefurile despre care avem ştiinţă nu ne îndreptăţesc, cel puţin pe noiinfo, să susţinem că figurau cu certitudine pe soclurile mausoleelor în chestiune, aşa cum bănuim că vor fi fost cele păstrate la Nemzeti Muzeum, deşi valoarea simbolică a iconografiei lor le-ar fi putut destina, ca şi pe cele budapestane, ornamentării acestora. Iată deci că pe lângă „mausoleul” lui Quintus Aurelius Tertius din necropola Sarmizegetuseiinfo, de fapt o incintă funerară circulară de piatră cuprinzând un tumul care acoperea un mormânt de cărămidă, acoperit cu un capac de sarcofag şi alăturat unui altar funerarinfo, avem dovezi de netăgăduit ale existenţei în Dacia Superior a marilor construcţii funerare cu „baldachin” şi stilobat rectangular care au influenţat tipologia şi iconografia monumentelor mai modeste în ce priveşte tridimensionalitatea, involuând, prin stadiul „pilaştri funerari”, la stelele funerare alcătuite din mai multe blocuri suprapuse, deci din mai multe elemente arhitectonice constitutive, la stelele monolite de mari dimensiuni, unde respectivele elemente îşi menţin individualitatea arhitectonică în structura monolită a lespedei bidimensionale, graţie sculpturii în alto- sau basorelief.
Prin aceste pretenţioase mausolee, Dacia se înscrie în rândul provinciilor europene ale imperiului cu o activitate arhitectonică şi sculpturală remarcabile în ceea ce astăzi am numi locurile de veci ale fruntaşilor vieţii publice (militare sau civile). Faptul că la Micia, unde s-au descoperit cele mai multe fragmente de edicule şi de construcţii funerare cu „baldachin”, erau cantonate Cohors II Flavia Commagenorum şi Numerus Maurorum Miciensium sau că la Porolissum, unde iarăşi s-au aflat frontoane cu arcatură, staţiona Numerus Palmyrenorum Porolissensium sagittariorum civium romanorum şi în castrul de la Ilişuainfo, de unde provine un fragment monolit de pilastru funerar inspirat de arhitectura construcţiilor cu baldachin, precum şi alte consunanţe de acest fel, ce ar putea fi invocate, nu constituie dovada peremptorie că orientalii prezenţi în Daciainfo ar fi adus aici din locurile lor de baştină tipuri de monumente funerare caracteristice în acele regiuni. Întâi de toate respectivele trupe nu veneau direct din Orient, ci multe dintre ele din provinciile occidentale şi centrale europene. În al doilea rând, după cum am mai arătat, influenţa Orientului asupra arhitecturii funerare romane începuse încă din perioada de sfârşit a Republicii (a se vedea antecedentele asiatice şi italice ale arhitecturii sau sculpturii Monumentului triumfal de la Adamclisi, în cartea noastră Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, 1984) şi ea a continuat să se propage în imperiu, printre altele şi prin intermediul Aquileii. Regiunile renane, danubiene şi nord-italice (vezi harta răspândirii monumentelor la Hans Gabelmann, op. cit., la nota 420, pp. 41-42) au fost cele care, prin obişnuitul transfer de trupe, au avut un rol esenţial în conturarea tipologiei monumentelor funerare din Dacia Superior. Opţiunile orientalilor din unităţile militare trimise în noua provincie vor fi contat, de bună-seamă şi ele, problema nu trebuie însă răsturnată în absolutizarea importanţei, în acest sens, a celor din urmă (vezi ilustraţia volumului antecitat al lui Silviu Sanie, la nota 441).
Monumentele funerare din Dacia Inferior nu prezintă bogăţia de forme constatată în interiorul arcului carpatic. Aici se întâlnesc două influenţe: una sud-dunăreană și balcanică şi alta sud-vestică, ilirică. Reprezentativ pentru cea din urmă este pilastrul funerar ca monument în egală măsură comun regiunilor mai sus amintite ale imperiului. Pilastrul funerar este însă mult mai frecvent şi mai dezvoltat pe înălţime la nord de Carpaţi decât la sud de ei.

Trebuie să spunem că nu există până acum în România o concepţie clară asupra pilaştrilor funerari. Segmente ale lor au fost socotite drept piese independente, ca „altare paralelipipedice cu inscripţie pe faţa centrală (inscripţie funerară), altare în formă de ediculă” susţinute de baze care puteau fi uneori „partea inferioară a monumentelor în formă de pilastru”info.
Prototipul formei generice a pilastrului funerar european îl constituie monumentele de felul celui al Secundinilor de la Igel (Germania, lângă Trier). Pilaştrii din Dacia nu erau ridicaţi din zidărie (cum de altfel e înălţat cel din blochete de piatră de la Igel), ci ridicaţi din segmente monolite, iar decoraţia lor sculpturală, pe trei sau patru feţe, urmărea să sugereze în subsidiar spaţialitatea arhitecturală. De aceea noi îl considerăm o reducţiune spaţială (dar spre deosebire de ediculă, cu elemente monolite suprapuse) a construcţiilor funerare cu „baldachin”. Bazele pilaştrilor funerari erau aşezate fie pe un postament de piatră, fie pe o zidărie cu substrucţii. Datorită înălţimii şi secţiunii lor reduse, stabilitatea le-a fost întotdeauna precară. Baze de pilaştri au fost descoperite la Drobetainfo, Apulum, Napoca, Sarmizegetusa etc. Ele înfăţişau, între doi lei apotropaici (influenţa iconografiei orientale), fie un cap de bou, o Scylă (il. 89), motiv comun deopotrivă Daciei şi Sciţiei Mici prin prezenţa unor reprezentări identice la Histria, Apulum, Micia, Porolissum), bustul defunctuluiinfo (DA, pl. VI/11) sau defunctei, capul lui Ammon (influenţă a iconografiei orientale, golită însă de valoarea cultică ce i s-a atribuitinfo ), al Meduzei, al unei divinităţi bărboase, mustăcioase şi hirsuteinfo, asemănătoare reprezentărilor din Britannia sau de pe linia Dunăriiinfo. Pe feţele laterale ale bazelor erau redaţi delfini, hipocampi (il. 90), grifoni, păuni sau chiar struţi, cărora li se conferea implicit o valoare psihopompă.
Deasupra unor astfel de baze (cercetării de amănunt îi rămâne să stabilească, pentru piesele respective, concordanţele dimensionale) se aşezau blocurile paralelipipedice cu inscripţie pe o singură faţă, eventual cu ancadrament vegetal, care par acum stinghere în mulţimea pietrelor funerare prin aceea că nu au nici o profilatură pe verticală care să le individualizeze ca unităţi de sine stătătoare (DA, pl. VI/5). Unul din multele exemple este cel descoperit la Porolissum şi aflat la Muzeul din Zalăuinfo. Deasupra blocurilor cu inscripţie se aşezau monoliţi cu arcade şi trunchiuri de piramidă, cu reprezentarea defuncţilor, a Attişilor etc, pe trei sau patru feţe (exemplu, dintre multe, cel de la Sarmizegetusainfo, aflat la muzeul din localitate, DA, pl. VI/8).
În fine, deasupra tmnchiului de piramidă urma coronamentul (sfinx sau con de pin). Înălţimea unor astfel de pilaştri putea atinge 3,5-4 m. Există însă şi varianta monolită a ultimelor două segmente, blocul cu arcaturi şi acrotere, lipit de trunchi de piramidă, avea drept coronament un con de pin (de pildă, piesa decorată pe trei laturi, provenind de la Zlatnainfo, aflată acum la MIT, DA, pl. VI/10 a-c), după cum şi cea a „baldachinului” monolit, fără coronament.
Este foarte probabil ca trunchiurile de piramidă sculptate pe patru feţe, cu muchiile arcuite, pe care se aflau reprezentările (convenţionale) ale defuncţilor, cum e, de pildă, cel descoperit la Mesenteainfo (MIT), să fi fost situate direct deasupra blocurilor cu inscripţie, primind drept coronament un sfinx sau un con de pin (DA, pl. VI/13 a, b). Unei funcţionalităţi identice (renunţându-se la reprezentarea defuncţilor pe pilastrul funerar altundeva decât la nivelul bazei, unde bustul acestuia sau acesteia putea fi încadrat de lei funerari) pare să-i fi fost menit şi trunchiul de piramidă cu laturile drepte (sau pilastru?), descoperit la Sarmizegetusa şi aflat la Muzeul din Deva (înălţimea 124 cm şi laturile de 44 x 40 cm, DA, pl. VI/9; vezi şi pl. V/15).

Reţinem drept concluzii ipotetice, până la confirmarea măcar a câtorva corespondenţe dimensionale, că pe pilaştrii funerari figura imaginea convenţională a răposatului (răposaţilor) care trebuia să apară doar o singură dată, deoarece, şi aceasta este concluzia şi totodată premisa teoretică cea mai importantă: segmentele monolite ale pilaştrilor, inclusiv trunchiurile de piramidă, erau lucrate de pietrari în aşa fel încât să poată fi vândute în combinaţii mai mult sau mai puţin complexe, până la stivuirea cea mai dezvoltată şi diversificată, unei clientele cu disponibilităţi materiale mai mari sau mai mici. Dacă sub raportul dimensionării respectivele piese ar fi putut constitui serii restrânse, sub cel al redării figurii răposaţilor, la modul liber şi artizanal, e greu de presupus că s-ar fi găsit două reprezentări identice pentru a figura fără discordanţă pe acelaşi monument întregit.
Ediculele, despre care vom vorbi îndată, construcţiile funerare cu „baldachin”, pilaştrii funerari presupun existenţa unor incinte funerare (grădini, cum li s-a spus, traducându-se un termen latinesc) care să izoleze parcela familiei de restul necropolei. Descoperirile şi reconstituirile de la Aquileia sunt edificatoare (a se vedea monumentul cu baldachin triangular al Curiilor sau cel cu baldachin conic, ilustrate de Hans Gabelmann, op. cit., la nota 420, fig. 11, p. 41 şi respectiv fig. 15, p. 47).
În tipologia leilor funerariinfo (discutabilă din pricina formalismului şi evolutionismului ei) nu s-a acordat importanţă variantei numite „lei stilofori” care traduce termenul german de Säulenlöweninfo. Este vorba de colţare semicilindrice din piatră deasupra cărora, orientaţi cu capul şi picioarele din faţă pe unghi, erau sculptaţi în acelaşi bloc monolit câte un leu. Lucrate în andezit de Uroi, astfel de piese, provenind cu precădere de la Miciainfo şi la care se observă în spate spărtura laturei semicilindrice care realiza unghiul drept (DA, pl. VI/12), erau destinate părţii superioare a unei incinte, susţinute fiind de baluştri sau aşezate pe un zid plin. Denumirea de „lei stilofori” este o traducere improprie a lui Säulenlöwen, deoarece leii nu susţin coloane, ci sunt plasaţi pe semicilindri de piatră orizontali şi de aceea este de preferat sintagma denominativă: balustrade monolite cu lei. Există însă şi lei monoliţi, pe postamente rectangulare, cu partea inferioară în retragere, care vor fi fost plasaţi la colţurile sau pe laturile unor incinte de zidărie din cărămidă sau piatră (cităm încă o dată exemplul incintei monumentului cu baldachin conic de la Aquileia, invocat şi ilustrat de Gabelmann, vezi mai sus nota 420, precum şi pe cel descoperit la Napoca şi aflat la MITinfo, DA, pl. VI/7).

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2