Arta romană în România

SARCOFAGELE

După anul 100, când înhumaţia se răspândeşte în imperiu, îşi fac apariţia, în număr crescând, sarcofagele. Acest tip de mormânt a fost preluat de către grecii epocii clasice din Egipt şi dezvoltat în secolele elenismului. El s-a încetăţenit şi în Italia încă în vremea republicii (sarcofagul lui Scipio). În timpul imperiului sarcofagele italice au drept caracteristici trăsăturile specifice epocii republicane: capacul plat, prelucrat în formă de pat, pe care stau întinşi răposaţii (influenţă etruscă), şi cutia decorată în relief, doar pe trei părţi, cea de a patra fiind adosată peretelui camerei funerare.
Un alt tip de sarcofag este cel attic (produs de atelierele din Atena), cu capacul lucrat în două pante, având pe laturile înguste frontoane şi acrotere, iar cutia împodobită pe toate patru laturile cu sculpturi în câmp continuu. Sarcofagul este astfel ca un templu în miniatură. În fine, al treilea tip de sarcofag, de mare difuziune în secolele II-III e.n., este sarcofagul asiatic, cu capacul tot în două ape, relieful tot pe cele patru feţe ale cutiei, dar nu în câmp continuu, reprezentările fiind în acest caz divizate în scene sau personaje şi plasate în nişe flancate cu coloane. Între tipurile amintite există o mulţime de variante şi contaminări.
În afara marilor ateliere de sarcofage (la Roma-Ostia, la Atena, la Afrodisia, în Asia Mică), ale căror produse erau destinate comerţului cu astfel de monumente împodobite cu reliefuri şi foarte costisitoare, exista o serie întreagă de centre mai mici, specializate în confecţionarea sarcofagelor din marmură sau calcar şi plasării lor în mediile provinciale. Precizăm că toate sarcofagele din Dacia şi Sciţia Mică sunt de tip oriental, şi anume, cu acoperişul în două ape şi cu acrotere. Dovadă a contaminărilor de care pomeneam, trebuie citat cazul uneia parţiale şi anume o figură feminină plasată pe un pat (kliné) al unui capac de sarcofag care avea totuşi acoperişul în două ape şi acrotere. Respectivul capac fragmentar a fost descoperit la Tomis sş poate fi datat în prima jumătate a secolului al III-leainfo (MINAC).
Majoritatea sarcofagelor şi fragmentelor găsite în Dacia Pontică (inclusiv cele ajunse de acolo până la Barboşi şi Galaţi), ridicându-se până la circa 50, au pe faţa principală o tabula ansata sau, rareori, un medalion încadrat de genii funerare sau Victorii cu ghirlande (fragmente, respectiv la Tomis şi Durostoruminfo ).
Sarcofagele de oarecare calitate, în special cele de marmură produse de atelierul cu difuziune zonală de la Procones (insulă în Marea Marmara, cu marmură albă-gălbuie foarte asemănătoare uneia din varietăţile de la Afrodisia), au „ţiglele” acoperişului redate cu grijă, iar acroterele sculptate, fie cu figuraţie antropomorfă (bustul defunctului în cochilie)info (il. 79, 79a) şi vegetalăinfo (il. 80, 81, 82), fie cu foarte comunele motive (imitate de către atelierele de pietrari autohtone) al leului cu laba pe capul de taur (simbol al posesiei prin moarte şi al resurecţiei) şi al demonului funerar înaripat (Tanatos) culcat cu o coroană în mână. Părerea lui J. B. Ward-Perkinsinfo potrivit căreia atelierele de sarcofage din Procones îşi difuzau produsele în Tracia, Bitinia, Siria, Egipt, nordul Italiei şi sudul Galliei, ar trebui verificată cu ceea ce se ştie despre activitatea unor oficine de la Afrodisia, specializate în producţia de sarcofage simple şi care-şi trimiteau şi ele marfa în nordul Italiei şi sudul Galliei. În tot cazul, în aria comercială a Proconesului intra Tracia şi litoralul ei maritim.
Unul din sarcofageleinfo cele mai frumoase şi mai interesante sosite de la Procones la Tomis este acela cunoscut pe vremuri sub numele eronat de „sarcofagul lui Ovidius” care are tabula ansata încadrată de obiecte (bici, clopot, cleşte, balanţă, pond în formă de cap de bou, secure, suliţă) sugerând deopotrivă cultul zeului Men, dar şi (parţial) unele însemne ale agoranomilor (şefii pieţelor).
În Dacia Inferior au fost descoperite circa 50 de sarcofage, în genere nedecorate, toate din calcar provenind, ca şi majoritatea blocurilor pentru piesele sculpturale de aici, din carierele de la Vraţa şi din alte localităţi din sudul Dunării. Tipologia lor este asemănătoare celor din Dacia Pontică.

Bine realizat, cu inscripţie în hexametri, este sarcofagul lui Aelius Iulius Iulianusinfo, decurion al Romulei-Malva, unde a şi fost descoperit în 1952. Tot de acolo sau de la Sucidava provine vestitul sarcofag Ghika, descoperit de Marele Ban prin anii 1837-1842, căruia îi lipseşte capacul. Sarcofagul, acum la MIR, reprezintă o variantă a tipului asiatic, fiind decorat pe faţada principală cu patru figuri amplasate în nişe flancate de coloane corintice, iar pe cele trei laturi cu Amoraşi cântăreţi şi culegători de fructe, sculptaţi în câmp continuu, dar urcaţi pe mici baze; la colţurile posterioare figurează victorii cu coroană şi ramură de palminfo. Marginea superioară a cutiei are o friză îngustă, continuă, reprezentând lupte de circ şi câini vânând iepuri (alegorii ale morţii, ca şi acrobaţii-statuete de bronz, mai înainte pomeniţi).
Dar nu toţi bogaţii proprietari rurali din Dacia Inferior îşi aveau familia (soţie şi copii) la moşiile lor din provincie, am zice chiar dimpotrivă. Prin familie se înţelegea îndeobşte totalitatea sclavilor de pe domeniu, fie că erau rustici ori ataşaţi serviciului din gospodărie (casă, villa rustica etc). Latifundiarii de oarecare importanţă îşi păstrau reşedinţa permanentă la Roma sau în alte mari oraşe ale imperiului (unde, în treacăt fie spus, viaţa era deosebit de scumpă, mai ales în capitală); acolo-şi pregăteau mormintele, pe măsura situaţiei lor financiare. Aşa s-ar explica poate existenţa doar a două sarcofage, cu valoare artistică, în bogatul teritoriu agrar de la sud de Carpaţi.
Că marii latifundiari locuiau la Roma, de pildă, pare să o confirme descoperirea la Romula-Malva a epitafului unuia dintre aceştia, anume Lucius Annius Octavius Valerianus, scris în versuri (distih elegiac) pe o ţiglă ieşită la iveală din necropola oraşului, închisă în vremea lui Gordian III, mormântul datând în realitate, după opinia lui D. Tudorinfo, din epoca Severilor, epocă de mare prosperitate a Daciei. Faptul că cenuşa răposatului nu a mai fost transportată la Roma mă face să cred, ca şi în cazul lui Ovidius, că e vorba de tulburările din capitală şi din imperiu, de pe vremea Gordienilor şi a lui Maximin Tracul. Dar iată epitaful în distih elegiac, gravat deopotrivă pe capacul sarcofagului cu sculptura neterminată descoperit pe Via Appia, în vecinătatea mormântului Caeciliei Metella şi păstrat în fondul muzeului Lateran, mutat acum la Vatican, în aripa nouă (Ioan Paul II) şi pe ţiglele ce-i acopereau mormântul sărac din Câmpia romănăţeană. Erorile de transcriere se datoresc instrucţiei sumare a keramicidului romulens. Frumosul distih elegiac e o traducere latinească a unui original grec cuprins în Antologia Palatina (IX, 49; a se vedea şi IX, 132 şi 134), cu marcate accente stoice:
„Evasi, effugi. Spes et Fortuna valete.
Nihil mihi vobiscum est: ludificate alios!”
(Am dispărut, am plecat. Speranţă şi Soartă adio.
N-am ce mai face cu voi, cu alţii jucaţi-vă acum!).
Majoritatea sarcofagelor din Dacia Superior sunt cutii de piatră cu capacul în formă de acoperiş în două ape şi cu acrotere nedecorate. S-au descoperit foarte multe capace, mai ales în săpăturile din ultima vreme de la Ulpia Traiana, capace care, uneori, acopereau morminte zidite din cărămidă (cazul celui din mausoleul Aureliilor de la Sarmizegetusa). În aria de răspândire a sarcofagului de tip oriental grecesc (sarcofagul arhitectonic simplu) este cuprinsă şi Dacia Superior, fără ca în interiorul arcului carpatic să fie reperate importuri sud-dunărene, sau încă şi mai de departe, din Procones. Sarcofage de marmură există însă în Transilvania (carierele de la Ruşchiţa, exploatate încă din Antichitate) şi cele mai deosebite dintre ele aparţin unui atelier de la Apulum.
Din păcate, ambele piese de marmură de la Apulum (morminte ale lui L. Iannuarius Romulus şi al soţiei sale şi respectiv al lui T. Varenius Sabinianus şi al sorei acestuia) au dispărut în cursul timpului, desenele consemnând decoraţia cu delfini, capete de Meduză şi păuni în jurul inscripţiei. O replică a schemei de ornamentaţie a feţei acestor sarcofage s-a păstrat într-un exemplar de piatră obişnuită, descoperit tot la Apulum (MUAI).

După cum arată autorul primei cercetări consacrate sarcofagelor romane din Dacia Superiorinfo, meşteri din Ulpia Traiana, Potaissa şi Napoca lucrau în număr mare sarcofage simple din piatră, accesibile unei largi clientele, dovadă fiind faptul că erau cumpărate şi multe piese de mici dimensiuni, pentru copii. În Pannonia, sarcofagele de la Aquincum, cu acrotere şi acoperiş în două ape, se datează în a doua jumătate a secolului al II-lea şi sunt destul de sumar decorate, iar la Savaria ele sunt prezente abia în secolele III-IVinfo.
În Dacia Superior, sarcofagele par a fi plasate şi ele în interiorul unor incinte funerare. Astfel, la câţiva metri de sarcofagul descoperit la Napoca, în strada Avram Iancu, s-a găsit o lespede ornamentată cu o scenă reprezentând alegoria de factură stoică a morţii: doi câini vânând o vulpe. Întâiul editor al monumentuluiinfo a remarcat rostul acestui bloc, nefinisat pe laterale, ca parte integrantă a balustradei scunde, continue, aidoma unora de la Aquileia, care va fi înconjurat sarcofagul (DA, pl. VIII/10).
O ultimă chestiune despre sarcofagele din această parte a provinciei. Graţie unei descoperiri de la Apulum s-a putut dovedi existenţa replicilor în cărămidă ale sarcofagelor de piatră cu capac în dublă pantă. Este vorba de o cameră funerară pavată cu cărămizi, în care, pe lângă sarcofagul amintit, ce conţine o urnă şi al cărui acoperiş era tencuit şi pictat, se afla şi un mic sarcofag de piatră pentru copil. Întregul complex se datează la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui următor, datarea fiind asigurată de stampilele cărămizilor ieşite din atelierele Legiunii a XIII-a Gemina, aflate sub conducerea lui Aurelius Menanderinfo.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2