Arta romană în România

STICLĂRIA

Alături de ceramică, sticlăria romană este una din cele mai dezvoltate categorii ale industriei artistice. O schiţă istorico-tipologică a acestei vaste şi polimorfe categorii de produse utilitaro-artistice am încercat să o creionăm în cel de-al doilea capitol al cărţii noastre despre artele miniaturale în Antichitateinfo. La începutul veacului ce stă să se sfârşească Anton Kisainfo reproducea peste 440 forme de vase de sticlă, al căror număr va fi sporit până acum. Din punctul de vedere al repartizării cronologice a acestora Clasina Isingsinfo a dat o clasificare valabilă şi astăzi şi care se referă bineînţeles la sticlăria de uz comun. Aceasta şi-a însuşit cu dezinvoltură forme ale ceramicii sau ale toreuticii, fără a putea şti în cazul din urmă dacă toreutica a avut-o drept model ori imitaţiile ceramice ale acesteia.
Descoperirile româneşti intacte sau cu profilul întreg păstrat au intrat în colecţiile MINACinfo, ale MIT, ale Colecţiei Severeanuinfo şi bineînţeles ale IAB, unde, inaccesibile şi nepublicate de peste un veac, îşi aşteaptă editorul ce va reuşi să se elibereze de greaua moştenire a generaţiilor anterioare şi mai ales a celor comuniste, a căror minte nu poate depăşi prea uşor cabala scientist-administrativă ce stăpâneşte şi marchează arheologimea bucureşteană.
În Dacia sau în Scythia Minor lipseşte aproape cu desăvârşire sticlăria artistică şi de preţ, cu excepţia vaselor figurative cu capete umane suflate în forme bivalvulare. Lipseşte, de asemenea, cea policromă, dar coexistă sticla groasă şi presată în formă de lut ca marfa comună suflată.
Trebuie să evidenţiem faptul că încă din secolul I î.e.n. (când se descoperă în Siria procedeul suflării sticlei, înlocuind treptat şi întrecând numeric pe cel al turnării în forme a pastei vitroase şi depăşindu-l însutit ca difuziune şi productivitate), vasele de sticlă îşi fac apariţia în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, la sud de Carpaţi şi de Dunăreinfo, ca să nu pomenim de acele flacoane tip „alabastron”, sau de mărgelele de sticlă cu policromie identică amintitelor flacoane (mascheroni) răspândite, în hinterlandul pontic şi egeic, de atelierele şi comerţul fenician, încă din secolul al VI-lea î.e.n. şi, respectiv, de la începutul Hallstattului. Vasele „milefiori”, bolurile „cu coaste”, turnate, buteliile şi unguentariile erau prezente la Sarmizegetusa Regia, după cum indică fragmentele acestora, într-un procentaj care acoperă o treime din numărul total al resturilor vitroase descoperite în Dacia intracarpatică înaintea cuceririi romane.
După intrarea parţială a Daciei istorice sub stăpânirea imperiului, sticlăria romană găsită în partea superioară a provinciei, singura de altfel care beneficiază până acum de o evaluare a descoperirilor de acest felinfo, vădeşte nu numai o creştere cantitativă rapidă a formelor comune tipice (o treime din evantaiul de tipuri, forme şi variante cunoscute în tot imperiul), ci şi a producerii lor (butelii cilindrice sau paralelipipedice, flacoane globulare, conice, unguentarii, pahare, căni) în atelierele locale (dintre care sunt atestate prin deşeuri vitroase unul la Apulum şi altul la Dierna, Orşova). Activitatea acestor oficine, cât şi comerţul cu sticlă din Dacia Superior, care nu depăşeşte calitativ limita inferioară a categoriei medii de produse din sticlă, trebuie conexate cu producţia centrelor nord-italice, a Aquileiiinfo în special, analizele chimice ale pastei din acest centru concordând cu cele ale materialului vitros descoperit la Apuluminfo. La Aquileia era bine cunoscută pentru amplul ei export în Europa vestică şi centrală oficina lui C. Salvius Gratusinfo.
Dar în Dacia Superior ajunge şi sticlărie din Gallia de nord-vest şi din foarte productiva regiune a Rinului, marfă imitând formele ceramice, ori forme preluate de ceramică: e vorba de paharele-butoiaş semnate Felix. Paharele-butoiaş din sticlă, fără semnătură (probabil producţie locală), caracteristice în general nu numai secolelor II şi III e.n., cum s-a susţinut, ci chiar veacului I e.n., ca, de pildă, cel din Colecţia Severeanu, inv. 18624/563info, au fost în secolul următor imitate în ceramică fină, bine arsă, cu angobă roşie, după cum atestă exemplarul păstrat la MIT şi descoperit pe teritoriul Daciei Superiorinfo.

Cele mai cunoscute imitaţii după forme de vase metalice sunt cănile de sticlă bitronconice cu o singură toartă şi cu buza mult ieşită în afară. Caserola de bronz a înregistrat o variantă tipologică în sticlă, cu corpul hemisferic şi cu picior scund (cunoscută sub numele de trulla) (il. 33), ca aceea descoperită la Tomis într-un mormânt din necropola romană de pe teritoriul vechii gări constănţene, piesă databilă cel mai probabil în secolul I e.n.info. Dar pentru că veni încă o dată vorba de sticlăria din Colecţia Severeanu, ţinem să semnalăm şi să corectăm o eroare emisă la publicarea unei piese insolite, eroare datorată atunci ignoranţei noastre. Este vorba de piesa nr. 129, clasată sub rubrica diverse şi descrisă drept capac de vas cu corp cilindric şi apucătoare înaltă, sticlă galbenă, secolele II-IIIinfo. Este vorba, în realitate, de o lampă islamică din veacurile XIV-XVI, apucătoarea fiind mânerul ce se afla dedesubtul cupei ce conţinea uleiul şi fitilul.
Cum era şi firesc, Dobrogea s-a aflat încă din veacul I e.n. nu numai direct sub iradierea din Siria către restul lumii romane a procedeului suflării sticlei, ci, în veacurile II şi III e.n., în centrul unui comerţ intens cu sticlărie, alături de Tracia şi Moesia Inferiorinfo. Sistându-se circulaţia intensă a meşterilor orientali (sirieni) care a caracterizat deceniile imediat următoare invenţiei suflării sticlei, producţia siriană îşi află debuşeuri nu numai în Italia, ci şi în lumea deopotrivă romană şi barbară a Vestului, fie pe drumurile mării şi uscatului (cu centrul important de tranzit de la Aquileia), fie pe cele ale Dunării şi Rinuluiinfo. Sticlăria siriană exportată este uneori din cea mai comună (de pildă, balsamariile omniprezente atât în Vest, cât şi în Est), dar cel mai adesea de calitate medie superioară, majoritare fiind vasele suflate în forme bivalvulare, reintrate în modă în Orient în secolele al III-lea şi al IV-lea; procedeul în sine nefiind vreodată acolo complet abandonat, astfel explicându-se prezenţa lor masivă şi timpurie în Dobrogea, chestiune asupra căreia vom mai reveni.
Dar paralel cu importurile, aşa cum se întâmplă peste tot, de la Rin până la Dunărea de Jos şi la Marea Neagră au funcţionat de timpuriu şi ateliere locale atestate deocamdată numai la Tomis, de unde avem dovezi arheologice asupra existenţei în epoca romană a unor ateliere amplasate lângă clădirea Poştei vechi şi lângă fostul sediu al muzeului constănţeaninfo (în apropierea Catedralei).
Printre exemplarele cele mai timpurii de sticlă turnată, provenind de la Tomis, respectiv, din secolul I e.n., se remarcă un bol rotund, hemisferic, din sticlă groasă, decorat cu „coaste” în relief, care pleacă radial dinspre fund spre buza vasului, îngroşându-se progresiv către această zonăinfo (il. 34), şi un alt bol adânc, tot din sticlă groasă albastră, cu acelaşi tip de decoraţii în relief, dar şi cu linii ornamentale orizontale, realizate din vopsea albă, care umplea incizii practicate în masa vitroasăinfo (il. 35).
În seria vaselor plastice, atât de răspândite în lumea romană, întâi prin atelierele siriene de care pomeneam mai sus, dar repede prelucrate de „glăjăriile” din tot imperiul, se prenumeră câteva exemplare descoperite în Dobrogea şi ajunse până la noi. Unul a ieşit la iveală dintr-un mormânt de la Neptun şi reprezintă un cap feminin. E vorba de un pahar executat prin suflare în tipar bivalvular (il. 36, 36a) şi realizat în sticlă verdeinfo, iar al doilea, descoperit în necropola tomitană, este un flacon de pastă albă, cu gât lung (il. 37), al cărui bulb a fost suflat în tipar şi înfăţişează tot un cap feminininfo, din care s-a păstrat doar jumătatea din spate. În fine, un al treilea exemplar, pe care avem toate motivele să-l credem descoperit în Dobrogea, se află în Colecţia Severeanuinfo. Este vorba de un flacon a cărui toartă lipseşte, corpul fiind suflat în chip de două capete feminine adosate. Pasta este brună şi corodată. Acest flacon de factură orientală (siriană) are o datare foarte largăinfo (secolele II-V e.n.), din motivele mai înainte arătate.
Un obiect de sticlă foarte frecvent în inventarele funerare, pomenit în treacăt şi rareori ilustrat, fiindcă nu se ştia despre ce e vorba (or, ştiinţa numai la ananghie recunoaşte că nu ştie), este acea anodină tijă de sticlă în torsadă terminată la capăt cu inel, căreia nu i se bănuia nici un rost. Hanns Gabelmanninfo a reuşit să-i afle destinaţia şi valoarea simbolică: e vorba de sceptrul cu care răposaţii se prezentau în lumea lui Hades.

După retragerea aureliană sticla a continuat să circule în fosta provincie intracarpatică şi ateliere ca acelea de la Tibiscum, de pildă, şi-au urmat neîntrerupt activitatea lor începută în secolul al II-leainfo. Astfel, în secolul al IV-lea e.n. pahare conice cu fundul rotunjit, uneori ornamentate cu alveole faţetate, au fost descoperite la Apulum, Sântana de Mureş, Bologa şi Gornea, iar varianta cu gura mai largă şi corpul acoperit cu alveole faţetate este consemnată prin descoperirea de la Şeitia. În veacul al V-lea, paharele conice cu talpă (este mai mult decât probabil că toate aceste pahare venite în Barbaricum din lumea romană constituiau zestrea de aparat a căpeteniilor migratorilor) sunt atestate la Ghenci, iar cele ornamentate în relief şi cu foiţă de aur (aplicată în special pe buză), la Apahida, descoperire care validează presupunerea apartenenţei acestor pahare secolelor IV şi Vinfo.
Din oficine siriene vor fi provenind şi cele două căni înalte de 22 cm, cu toartă lată, marcată cu trei nervuri groase şi având un medalion cu cap de Meduză (în forma ei stilizată, târzie), amplasat în punctul de prindere al toartelor pe pântecul vasului, piese descoperite în cimitirele romano-bizantine de la Beroeinfo (Piatra Frecăţei, Dobrogea). Profilul lor este un unicum, deşi pe departe similar unei forme tipice înregistrate de Isings, căci, datorită toartei, pântecelui şi piciorului, nu se pot situa printre variantele atestate ale vreunui tip.
În sala a VI-a a Muzeului naţional din Budapesta, printre descoperirile de sticlărie din Pannoniainfo  sunt grupate în chip demonstrativ patru vase din sticlă din secolul al IV-lea, printre care două căni (inv. 27.1906.7) aidoma ca profil şi tip celei de aur din tezaurul de la Pietroasa. Cele două căni de sticlă sunt însoţite de două replici identice în lut smălţuit în maron deschis şi la interior, iar celor patru li s-au pus alături două căni identice din bronz. Este cel mai elocvent exemplu de perpetuare a formei în trei materiale diferite calitativ şi ca tehnologie a prelucrării.
Fresca unuia din mai multele morminte pictate de la Tomis, databile în secolul al IV-lea ori la începutul celui următor, înregistrează acelaşi tip de cană aflată la Budapesta în cele trei variante: sticlă, lut şi bronzinfo.
Faţă de provinciile romane înconjurătoare, României îi lipseşte o lucrare-catalog a descoperirilor de sticlărie antică şi medievală. Ea ar nega poate sărăcia aparentă a acestei regiuni în Antichitate, în constrast logic cu numărul nu mic de „glăjării” atestate la nord de Carpaţi, de Dunăre şi pe litoralul pontic. Dar atâta vreme cât nici monumentele ori colecţiile statului nu pot fi toate cercetate măcar de visu, ce altă dovadă de înţelegere şi susţinere materială mai poate fi aşteptată?
Sticlăria antică este cu precădere colecţionată de amatorii acestor vase de preţ. Evident că piesele unei colecţii nu provin numai de pe teritoriul naţional respectiv, dar prin forţa lucrurilor o bună parte dintre ele au această origine. Este ceea ce susţine şi László Barkóczi atunci când cataloghează cele circa 400 de piese care formează obiectul lucrării sale Antike Gläser, „L'Erma” di Bretschnneider, Roma, 1996, dintre care 170 de vase provin din colecţia lui Marcell Nemes şi nu este exclus ca printre ele să se afle unele descoperite pe teritoriul Daciei Superior, pe când aceasta aparţinea regatului maghiar. Dintr-o nejustificată reticenţă, pe de o parte, iar pe de alta fiindcă a mai fost publicat în capitolul Ateliere de sticlărie dobrogene şi relaţiile lor cu Orientul roman al cărţii noastre Artă şi arheologie dacică şi romană, Bucureşti, 1982, pp. 149-154, n-am pomenit în cuprinsul acestor rânduri existenţa în colecţia Severeanu a unui flacon ieşit probabil din oficina lui Ennion, din chiar vremea începuturilor suflării sticlei în forme. Descoperit în Dobrogea sau achiziţionat aiurea, respectivul flacon, fotografiat de colecţionar în integritatea lui fizică, nu mai este astăzi decât un sărman fragment, datorită încercărilor „revoluţionare” prin care a trecut în ultima jumătate de secol. E mai degrabă o relicvă a istoriei moderne decât a sticlăriei antice şi, cum raritatea ei este indiscutabilă, nu putem argumenta o situaţie de fapt a sticlăriei romane timpurii pe malurile Pontului Euxin altfel decât la modul encomiastic, politic, or, de politică s-a săturat biata sticloanţă.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2