Arta romană în România

PODOABELE

Prin natura lor deosebită, podoabele din aur şi argint, cel mai adesea recurgând la pietre gravate semipreţioase şi la perle naturale pentru a le spori strălucirea, rămân multă vreme în circulaţie, câteva tipuri fiind în mare caracteristice Imperiului timpuriu, celui al dinastiilor Antoninilor şi a Severilor şi, în fine, Imperiului târziu, cel al împăraţilor soldaţi şi al celei de a doua dinastii a Flaviilor (Constantin cel Mare şi urmaşii săi).
Deşi minele de aur din Dacia au fost exploatate încă dinaintea cuceririi romane, deşi, după acest eveniment, aurul s-a extras mult mai intens din ele decât în perioada anterioară, administrate fiind de funcţionari ai casei imperialeinfo, metalul preţios din provincie lua calea monetăriilor imperiale, a tezaurului de la Roma, astfel încât podoabele epocii romane nu sunt mai numeroase sau mai fastuoase în această parte a imperiului, pentru simplul fapt că Munţii Apuseni ascundeau în adâncurile lor filoanele galbene atât de râvnite.
Dacă aruncăm o privire în imediata vecinătate a Daciei constatăm că pasiunea pentru podoabe şi veselă din metal preţios a tracilor sud-dunăreni continuă din perioada protoistorică şi sub stăpânirea romană, vădind acelaşi fast şi opulenţă, aşa cum stau mărturie cele 337 de piese ale colecţiei de podoabe a Muzeului naţional de arheologie din Sofia, de curând publicate în condiţii grafice excepţionale care le scot în relief valoarea cu adevărat decorativăinfo. Pe lângă podoabele cu loc de provenienţă necunoscut (la noi, numai cele din necropolele tomitane săpate după cea 1960 îşi au atestată arheologic obârşia), impozantul catalog citat înregistrează (pp. 210-212) trei tezaure de podoabe şi două bogate inventare funerare din două sarcofage ale necropolei de la Ratiaria (Archar, zona Vidin, descoperite în 1914 şi respectiv în 1916). Bogăţia tezaurelor de la Bagaurt, Ceauşevo şi Nicolaevo este aproape singulară în estul Europei romane, adeverind şi pentru acele vremuri faptul unanim recunoscut că Bulgaria este ţara celor mai spectaculare tezaure antice.
Pannonia, vecina dinspre apus a Daciei, nu se remarcă prin podoabe deosebite în epoca romană. Frecvente sunt aici, ca peste tot, inelele sigilare cu pietre gravate, în cele trei metale (aur, argint, bronz) şi cerceii la care se remarcă modesta prezenţă a elementului litic şi a perlelor. Aparenta sărăcie a podoabelor în Pannonia este infirmată indirect de imaginile mai multor stele funerare, dintre care amintim doar trei, descoperite la Dunapentele şi aflate la Muzeul naţional maghiar din Budapesta. Două înfăţişează femei împodobite cu cercei, coliere şi fibule de tip pannonic (inv. 22.1905.31; 56.1911.3), iar o a treia ţine în mâna dreaptă o casetă de bijuterii sprijinită simbolic pe coada unui delfin poziţionat vertical, simbol al Afroditei (inv. 90.1909.1).
Dar ceea ce deosebeşte Pannonia şi Dacia de Tracia este marea frecvenţă a torques-ului din foaie groasă de aur, ori chiar din bară masivă, aşa cum apar acestea în catalogul Liudmilei Ruseva-Slokoska (op. cit., la nota 60, pp. 36-41, nr. catalog 75-93, pp. 132-136, menţionate fiind şi câteva exemplare din foaie de argint).
Podoabele de argint şi în special de aur au fost întotdeauna valori călătoare. Soarta le-a rămas aceeaşi, chiar ca relicve ale unor civilizaţii dispărute. Ele au constituit categoria de antichităţi cea mai instabilă sub raportul fixării ei în colecţiile naţionale ale statelor moderne aşezate pe vechile întinderi ale Imperiului roman. De aceea, cu atât mai mare este meritul celor care, în vremuri când în această ţară nu exista o legislaţie privind conservarea obiectelor şi monumentelor istorice şi de artă, le-au colecţionat, plătind sume considerabile, pentru ca ele să nu se înstrăineze, iar apoi le-au donat muzeelor sau altor instituţii de cultură. Dintre aceşti colecţionari luminaţi şi patrioţi amintim numele inginerului Constantin Orghidan şi al doctorului George Severeanu. Podoabele romane (şi nu numai) ale celor două importante colecţii (ale Academieiinfo şi ale colecţiei Severeanuinfo ) au fost publicate de noi cu ani în urmă, ele rămânând până acum principalul reper şi lotul cel mai semnificativ atunci când vrem să ne facem o idee despre podoabele romane din România. Muzeele din Constanţa, de la Deva şi de la Cluj Napoca, spre a nu mai aminti colecţia inabordabilă a Institutului de arheologie din Bucureşti, deţin şi ele exemplare de cercei, inele sau coliere. Din păcate, publicaţiile acestor instituţii nu au găsit până acum oportunitatea de a face în întregime cunoscute fondurile respective. Piesele mai deosebite, intrând în tezaurul MIR, au fost în mod nemijlocit aduse la cunoştinţa publicului larg şi implicit a specialiştilor.

Dintre podoabele de aur cele mai comune sunt cerceii din sârmă trasă, cu capetele răsucite unul în jurul altuia şi care nici măcar nu pot fi socotite produse ale orfevrilor, ci ale unei categorii de meşteşugari lucrând obiecte de metal de tot felul. Cerceii, cei care vădesc o oarecare intenţionalitate artistică, sunt, comparativ cu inelele, ceva mai puţin numeroşi, ei provenind în general din Dobrogea. Situaţia reprezintă, cel mai probabil, hazardul păstrării până astăzi a podoabelor antice, căci nimic n-ar explica vreo preferinţă acordată inelelor în detrimentul cerceilor, alta decât aceea că inelele erau deopotrivă purtate de femei şi bărbaţi. Tot spre deosebire de inele, la foarte puţinii cercei dintre cei aflaţi în colecţia Academiei (acum la MIR) sau în colecţia Severeanu (MIMB) sunt cunoscute locurile descoperirii lor. Numai pe aceştia din urmă îi putem invoca în discuţia noastră. Oricum, un lucru valabil pentru toate podoabele ştiute a proveni de pe cuprinsul ţării este că ele se încadrează întru totul, cronologic şi tipologic, caracteristicilor globale ale podoabelor romane.
O teză de doctorat susţinută acum mai bine de un sfert de veac la Universitatea din Frankfurt am Maininfo îşi propunea să stabilească atât pe baza podoabelor romane descoperite în contexte arheologice bine datate, cât şi prin coroborarea acestora cu cele figurând pe portretele funerare în encaustică păstrate în solul uscat al Egiptului, o anumită cronologizare tipologică, dar şi mutaţiile survenite în structura compoziţiei acestor bijuterii. O lucrare de acelaşi gen refăcea tipologia podoabelor siriene, din prima jumătate a secolului al II-lea până la finele celui următorinfo, graţie referirilor la foarte exacte imagini ale acestora pe stelele palmyrene, a căror colecţionare în Europa a constituit o preocupare aparte la sfârşitul veacului trecut.
Se ştie prea bine că datorită naturii lor, podoabele nu pot data contextele arheologice în care sunt găsite. Cu excepţia monedelor, criteriu cronologic prin excelenţă absolut, nici una din artele miniaturale nu poate fi socotită nici măcar criteriu relativ al vreunei circumstanţiate plasări în timp, sub o jumătate de secol. Pe baza materialului descoperit la Pompei şi Herculanum, teza Bärbelei Pfeiler conchideinfo că dezvoltarea stilistică în secolul I e.n. se caracterizează prin împletirea formelor geometrice, pe de o parte, şi descompunerea liniară a elementelor unitare, pe de alta; se caută elemente abstracte de policromie prin prelucrarea în acest sens a foii de aur, alternând suprafeţele adumbrite şi mate cu cele strălucitoare, luminate. La Roma ajunge tocmai din Orient acea concepţie a bijuteriei elenistice târzii, producând un hibrid local, definit prin amestecul de naturalism elenistic (vrejuri, foi de acant de factură orientală) cu principiile decorative ale bijuteriei italo-romane, mai sus amintite. Inovaţiile provinciale sunt sporadice şi limitate în spaţiu, fără consecinţe asupra peisajului general.
Aşadar, la începutul veacului al II-lea e.n. coexistă două direcţii stilistice în podoabele romane. Una este reprezentată de descoperirea de epocă hadrianică de la Eleutheropolis, în Palestina, şi ea se leagă strâns de bijuteria italo-romană din veacul I e.n. Acestei direcţii îi este caracteristică lucrătura mai ales din sârmă de aur, dar şi din foaie de aur, policromia litică absentând în continuare. Tipici şi foarte răspândiţi sunt cerceii cu scut (v. il. 25), descinzând, poate, din umbo-ul ori falerele celtice, şi pandantiv cu globulă la capăt, alunecând liber pe bara de prindere din sârmă de aur.
Pentru a doua direcţieinfo este elocvent tezaurul îngropat în vremea lui Traian la Su Pidaccio (Sardinia), care se plasează în climatul stilistic al aşa-numitului grup de bijuterii elenistico-romane din secolul I e.n., în special de la Roma, din Grecia Mare (sudul Italiei) şi din Orientul grecesc. Specifică acestei direcţii este expansiunea elementului litic colorant, în defavoarea suprafeţelor de aur.
La mijlocul secolului al II-lea e.n. aceste două direcţii se contopesc într-o variantă care îmbină foaia de aur, lucrată în repusaj, cu pseudogranulaţia mare, având şi şarniere bogate, cu pietre colorate. Piesa cea mai ilustrativă este brăţara de la Claudovery (il. 23), ce se află acum la British Museuminfo.

Prezentarea naturalistă a capului de şarpe consunează cu cea a capetelor antitetice de pe bara de trei ori înfăşurată a inelului (il. 24) de la Backworthinfo. La aceste bijuterii nu mai domină, ca în epoca Flaviilor, materialul, ci decoraţia; în consecinţă ele sunt uvrajate fără exagerare. Poziţia antitetică a capetelor de şarpe pe inelul amintit, în cazul unei bijuterii descoperite în Britannia, poate însemna fie legături cu Orientul partic, fie, mai degrabă, o modă locală care, ca în atâtea alte domenii ale artei antice, singularizează Britannia în rândul provinciilor occidentale într-o „splendidă izolare” avant la lettre. Bärbel Pfeiler ne asigură însă că prima direcţie continuă să se manifeste în zonele periferice, ca Britannia şi Tracia, în vreme ce a doua este dominantă şi potenţată de noile impulsuri venite din zona parto-iraniană, aşa cum o dovedesc descoperirile de la Armazis Khevi, precum şi piesele asemănătoare de la Seleucia pe Tigru şi de la Emesa.
S-ar putea răspunde la atare aserţiuni că elementul coloristic apare şi pe bijuteriile de la Pompei (de pildă, colierul cu perle şi smaragdeinfo) (il. 2 color). Pfeiler pretinde că spre sfârşitul secolului al II-lea, iar în Orient chiar mai devreme, elementul coloristic al pietrelor şi cel al foii de aur se întrepătrund în chip esenţial într-un schimb reciproc aur-culoare: este cazul tezaurului de podoabe de la Lyon (a doua jumătate a secolului al II-lea e.n.), care se deosebeşte structural de acela de la Pompei, aparţinând unei alte mentalităţi artistice, anume aceleia care stă la baza bijuteriei specifice italo-romane. Definitorie pentru aceasta este dominarea materialului asupra formei, tendinţă opusă naturalismului elenic. În primul pătrar al veacului al II-lea, cum s-a mai spus, ambele direcţii merg împreună, apoi bijuteria italo-romană bate în retragere şi se provincializează. La mijlocul veacului al II-lea se poate vorbi de o Koine a podoabelor romane, după aceea influenţele din est devin tot mai covârşitoare.
Chiar invocând în respectiva clasare, nuanţare şi cronologizare, portretele în encaustică ale mumiilor Egiptului roman, Bärbel Pfeiler nu poate pretinde că a descoperit ce e roman în podoabele romane în mai mare măsură decât cei ce se străduiesc să evidenţieze ce e roman în arta romană.
Că nu întotdeauna faptele, chiar de istorie a artelor miniaturale, se lasă ordonate după imaginea ce ne place să ne-o facem asupra lor, ne-o reaminteşte o brăţară romană provenind, da, din Egiptul secolelor al II-lea şi al III-lea e.n. şi aflată în Colecţia Czartoryskiinfo  de la Cracovia. Ea este în întregime din foaie de aur, cu bordură în pseudo-perlaj pe ambele laturi şi închizătoare cu şarnieră, iar în partea opusă acesteia are capul zeului Bes încadrat de cochilii. Pe închizătoare, în poziţie centrală, imaginea unui templu cu două coloane, lotiforme la capiteluri, între ele aflându-se Isis cu cornul abundenţei şi nodul caracteristic. Nici urmă de pietre sau paste de sticlă colorate. Se va replica, poate, că e vorba de o podoabă săracă, dar în acest caz elementul litic ar fi contribuit şi mai mult la potenţarea simbolisticii ei magico-liturgice! Ori poate că brăţările se sustrag în mai mare măsură decât cerceii şi colierele de la încheierile atât de riguroase, emise în ce priveşte podoabele romane din primele două secole ale imperiului.
Dar fiindcă a venit vorba despre cerceii romani din secolele al II-lea şi al III-lea, trebuie să amintim două tipuri de mare circulaţie: cel cu bară îndoită şi paste de sticlă colorate, frecvent la sfârşitul secolului I e.n. şi pe toată durata celui următor, şi cercelul pandantiv, cu scut oval pe bară de aur (uneori cu email), de care atârnă alte mici pandantive cu pietre (granate roşii), terminate cu alte pandantive în formă de clopoţei lucraţi în foaie de aur. Acest tip este foarte comun, în multiple variante, pe tot cursul secolului al III-lea e.n.
Dacă unii cercei din Colecţia Orghidaninfo par a confirma concluziile Bärbelei Pfeiler cât priveşte provincializarea tipurilor de podoabe italo-romane din veacul I şi dăinuirea lor ca atare în Britannia şi Tracia chiar până în veacul al III-lea - e vorba de cerceii cu scut cu umbo (il. 25, 25a) cu sau fără motiv triunghiular ori romboidal în granulaţie, sudat la bară, având similitudini în descoperirile de la Noviodunum (Isaccea) şi din Bulgariainfo - marele tezaur de podoabe şi argintărie romană descoperit în 1979 la Thetfordinfo, în Anglia, vine să dovedească peremptoriu atât ideea provincializării în Britannia mai ales a inelelor italo-romane şi a dăinuirii vechilor tipuri până în ultimul deceniu al veacului al IV-lea (data presupusă a îngropării tezaurului), cât şi cea a particularismului general şi sesizabil, dacă nu chiar lesne definibil, pe care arta romană îl îmbracă în această provincie, în raport cu restul lumii romane vest europene.

Şi totuşi alte tipuri de podoabe, în speţă de cercei, continuă, în ciuda concluziilor teoretice şi a confirmărilor arheologice posterioare, să pună serioase probleme de datare şi apartenenţă artistică. Iată, în aceeaşi Colecţie Orghidan, o splendidă pereche ce constituie, după părerea mea, un unicuminfo. Bara filiformă se dezvoltă, după o şarnieră, într-un corn al Abundenţei din care iese un Eros înaripat, care, la rându-i, ţine în mână un corn al abundenţei, iar în cealaltă o pateră. Cornul cel mare e decorat cu filigran şi granulaţie (strugurii, florile, rodiile) şi din foaie de aur (frunza de viţă). Aripile şi pieptul fiecărui Eros sunt decorate cu filigran, iar buclele părului sunt redate prin granulaţie. Şarniera este deosebit de solidă şi masivă, graţie nituirii ei foarte vizibile (il. 26). La vremea publicării lor, am datat aceşti cercei în prima parte a epocii elenisticeinfo. Astăzi am îndoieli serioase asupra corectitudinii acelei datări, cu atât mai mult cu cât cercei cu Eroşi, adosaţi unei plăci ovale de aur sau lucraţi în repusaj pe ea, apar, ce e drept rar, în secolele al II-lea şi al III-leainfo. Sigur că acest gen de cercei este tipic elenistic, dar preluarea lui în repertoriul podoabelor romane este atestată de piese ce nu-mi erau cunoscute cu trei decenii în urmă. Pentru datarea lor în primele două secole ale imperiului pledează soliditatea barei şi mai ales a şarnierei, precum şi masivitatea pieselor, fapt ce contravine legii fundamentale a bijuteriei elenistice şi chiar a celei romane.
Eroșii nu sunt realizaţi din foaie de aur, ci turnaţi, deci masivi şi, în consecinţă, foarte grei. Fapt care ridică şi mai multe semne de întrebare alături de starea lor de conservare impecabilă şi de funcţionarea perfectă a şarnierei. Apoi ultimul decor, sub baza cornului abundenţei, fiind triunghiurile în granulaţie prezente pe cerceii romani mai sus amintiţi, dar şi pe piese mai târzii, de la începutul perioadei romano-bizantineinfo (secolele al V-lea şi al VI-lea) constituind, după Becattiinfo, o moştenire a vremurilor elenismului. În afara acestei „moşteniri”, perechea de cercei cu Eroşi prezintă o formă a barei de suspensie şi o modalitate de închidere caracteristică cerceilor romani. Va fi vorba de vreo „moştenire” elenistică de la începutul Imperiului roman, ori din veacul trecut, când bijuteriile antice sau à l’antique produse de vestitul atelier al lui Castellani din vecinătatea Fontanei di Trevi, lucrate cu virtuozitate şi fără intenţie de înşelăciune, invadaseră Europa prin indenegabila lor antichitate stilistică şi perfecţiunea execuţiei moderne. Un colier de aur de factură „etruscă”, cu pandantive din geme antice, se află tot în Colecţia Severeanu ca produs evident al bijuteriei Castellani. Iată, o dată mai mult, nesiguranţa clasificărilor atunci când obiectele respective nu aparţin seriilor mari ale „industriei artistice”, spre a folosi termenul încetăţenit de Alois Riegl (Kunstindustrie).
Să ne mai oprim însă şi asupra unei podoabe, nu foarte frecvente, de data aceasta de certă antichitate romană, aflată în Colecţia Severeanu. Şarniera sa din foaie de aur, lucrată în spiritul şi tehnica orfevrăriei romane, poate fi comparată cu cele ale bănuitei perechi de cercei Castellani. Este vorba de o brăţară din gagat realizată din două semicercuri tăiate în această dură materie vegetală şi unite printr-o şarnieră şi printr-o închizătoare din aur (il. 27) , spre a se putea scoate şi pune pe mânăinfo. Cele două muchii exterioare ale semicercului de gagat sunt tăiate concav în optimi de hemisferă, motiv întâlnit de altminteri şi la un inel masiv din aur, aflat în tezaurul de la Parmainfo. Mai multe bijuterii romane din gagat în montură de aur se află şi în sala a VI-a a Muzeului naţional din Budapesta.
O brăţară din gagat cu profil în formă de U şi formată din două segmente de cerc inegale a fost descoperită în 1916 în inventarul unui sarcofag de la Ratiaria (Arciar, Bulgaria)info. Datarea piesei din muzeul sofiot este în prima jumătate a secolului al III-lea e.n., iar ca analogie apropiată este citată cea din Iviria Caucazului (necropola de la Mscheta). Piesa este unică în Bulgaria, ca şi cea din România. Analogia caucaziană a fost descoperită împreună cu monede de la Marcus Aurelius si Commodus.

O ciudată întâmplare face ca în tezaurul de podoabe romane de la Nikolaevo, descoperit lângă Plevna în 1909-1910, să se afle o pereche de brăţări masculine (judecând după diametrul de cea 100 mm) din foaie de aur, cu profil în U, dotate cu şarnieră şi închizătoare, aidoma celor din gagat menţionate. Autoarea catalogului colecţiei sofiote de podoabeinfo le atribuie mijlocului veacului al III-lea şi citează analogia piesei din gagat descoperită în sarcofagul de la Ratiaria, precum şi pe cea caucaziană deja invocată. Ea precizează că atare fel de brăţări nu erau întâlnite în Tracia, ele evocând mai degrabă bijuteria elenistică şi etruscă.
Dar după această paranteză consacrată unor piese de excepţie, să revenim la tipologia cerceilor din zona carpato-danubiano-pontică. Specifici celei de-a doua jumătăţi şi sfârşitului secolului al II-lea e.n., şi poate şi începutului celui următor, sunt cerceii cu scut circular bombat şi cu pandantiv, descoperiţi la Tomis, la Noviodunum (Isaccea) şi în Tracia, a căror datare e confirmată atât prin complexele arheologice de la Tomis, cât şi prin cele similare de la Antaradus şi Smirna (ambele piese aflate la British Museuminfo). Cerceii cu perle (de obicei trei), ataşate direct la bară, sunt un alt gen de podoabă de efect. O astfel de piesă a fost găsită la Tomis, tot în context arheologic, aşa cum ne-a informat descoperitorul ei şi asupra altor podoabe de acelaşi gen, pe vremea când publicam Colecţia Academieiinfo.
Este cu totul eronat să se creadă că pietrele semipreţioase, gustul pentru policromia bogată îşi află expresia numai în cerceii epocii romane târzii (secolele III-IV). Descoperiri de la Tomis, similare pieselor din Colecţia Academiei (nr. 101, 102), sunt într-adevăr datate prin context în secolele III-IV e.n.; aceasta nu înseamnă însă că elementul litic policrom nu apare şi la cerceii din ultima jumătate a veacului al II-lea, după cum o indică descoperirea de la Lyoninfo. Faptul este o dată mai mult confirmat de un cercel (il. 28), găsit la Amathus (mormântul 87, acum la British Museuminfo), cu o analogie într-o piesă provenită de la Tomisinfo. Lucraţi exclusiv din foaie de aur, având ca motiv decorativ o palmetă stilizată, sunt o pereche de cercei tomitani (il. 29) (aparţinând secolului al II-lea), care se înscriu pe linia eleganţei şi sobrietăţii gustului, fiind probabil opera unor bijutieri din partea loculuiinfo.
Colierele descoperite în cetăţile greco-romane de pe litoralul dobrogean se remarcă prin fragilitatea lor, utilizând deopotrivă perlele naturale, pietrele semipreţioase sau sticla (imitându-le pe acestea din urmă) şi firul de aur ca montură. Un exemplar descoperit la Tomis, aflat în Colecţia Severeanuinfo, se datează în secolul al II-lea sau al III-lea. Prelucrarea locală a aurului la începutul veacului al III-lea este ilustrată de colierul tomitan (la MIR) cu perle de aur bitronconice şi închizătoarea din fir, desenând două rozete cu granulă centralăinfo (il. 3 color). Ceva mai grosier este colierul descoperit la Callatis, cu lanţ de aur, opt cornaline rectangulare şi medalion central suspendat (il. 30), reprezentând în repusaj un bust feminin din faţăinfo. Despre colierele timpurii de la Tomis, din secolul I şi prima jumătate a secolului al II-lea, stau mărturie câteva lunulae (cornul lunar), descoperite în morminte tomitane. Colierele cu lunulae sunt în special tipice Orientului grecesc şi alexandrininfo. Cum s-a mai arătat, unele forme de podoabe elenistice nu încetează de a se perpetua până în plină epocă romană. Ne referim la un pandantiv-amuletă (tot al unui colier) în formă de măciucă a lui Hercule, descoperit la Noviodunum (Isaccea) şi datat, prin analogii cu piese din Bulgaria, în secolul al III-leainfo.
Inelele descoperite la Tomis oferă un tablou complet asupra evoluţiei acestui fel de podoabe din secolul I î.e.n. până în veacul al IV-lea. Pe lângă piesele aflate la MINAC, cele nu mai puţin de 34 inele din Colecţia Severeanuinfo şi unul din Colecţia Academieiinfo (secolele III-IV e.n.) acoperă un larg evantai de forme şi variaţii pe aceeaşi temă, aşa cum cititorul special interesat poate constata din publicaţiile noastre abia citate.

Categoria foarte numeroasă şi polimorfă a inelelor o găsim reprezentată prin exemplare asemănătoare şi de multe ori chiar identice atât în Dacia, cât şi în Pannonia, dar mai ales în Bulgaria sud-dunăreană, cu care legăturile Daciei Inferioare sunt şi în acest domeniu foarte strânseinfo.
La nord de Dunăre, podoabele romane pătrund, ca şi monedele, încă înaintea transformării unei părţi a Daciei în provincie. Inelele de aur de la Poiana, dintre care unul, datând din secolul I î.e.n., are şatonul prelucrat în motivul nodului lui Heraklesinfo, iar altul are încastrată o splendidă camee în sardonixinfo, reprezentând-o pe Minerva cu scut şi coif crestat în bigă, galopând spre stânga (secolul I e.n.); el se numără printre podoabele romane cele mai aspectuoase, folosite de către aristocraţia tribală autohtonă (il. 4 color).
Dacia Inferior rămâne, chiar şi prin puţinele descoperiri ce ne-au ajuns la cunoştinţă, cea mai bogată în podoabe, fiindcă era cea mai mănoasă în privinţa producţiei cerealiere. Seria de inele din Colecţia Severeanu, provenind fie de pe tot cuprinsul Oltenieiinfo, fără precizarea localităţii (7 bucăţi), fie de la Romulainfo, în centrul grânarului romănăţean (două piese), din castrul de la Răcariinfo (trei piese), de la Drăgăşaniinfo (două inele) şi de la Balşinfo (două inele), este elocventă asupra diversităţii formelor, a metalelor, a procedeelor de lucrare a aurului (masiv sau în foaie), a accesoriilor litice, mergând până la camee provinciale, cu portrete imperiale mai mult simbolice decât individualizante (profilele împărăteselor din familia Severilor).
Cerceii de la Romula, de tip cu piatră în montură centrală şi trei pandantive suspendate de o bară lipită monturii, se află fie la MIR, fie în câteva sumare colecţii particulare. Zona Drobetei şi a Diemei s-a distins şi ea prin podoabe din care de remarcat este lanţul de aur cu agate negre cilindrice ori faţetate şi cu medalion în camee din pastă de sticlă (relief alb pe fond închis), reprezentându-l pe Hercule, spre dreapta, în luptă cu Cerberul (il. 31). Colierul, aparţinând Colecţiei Severeanuinfo şi datând din secolul al III-lea, se află acum la MIR. Dintr-un mormânt de la Diema provin şi două modeste medalioane cu montură din aur, gemă de jasp roşu (Sol din faţă în cvadrigă) şi respectiv imitaţie antică de monedă de argint romană republicanăinfo. Unui tezaur, descoperit tot la Dierna şi intrat la Kunsthistorisches Museum din Viena, îi aparţine şi medalionul cu montură de aur a unui aureus de la Traianinfo, gen de podoabe care, sub raportul tehnicii prelucrării metalului preţios, erau foarte simple, deşi uneori, cum e cazul tezaurului de la Şimleul Silvaniei, din acelaşi muzeu vienez, valoarea lor materială putea fi foarte mare. Ne-am fi aşteptat ca în colecţia de la Viena să fie mult mai multe podoabe romane din teritoriile Daciei care au aparţinut secole de-a rândul fostului Imperiu habsburgic. Avem de semnalat doar un inel de aur cu intaliu, descoperit la Herculaneinfo, realizat din foaie, după cel mai simplu şi comun model.
Neîndoielnic că de la Apulum vor fi ieşit la iveală mult mai numeroase podoabe decât puţinele pe care le ştim. Aceasta nu înseamnă însă că ele vor fi fost şi deosebite. Pentru a ne putea forma o idee despre „zestrea” în podoabe a unei aşezări medii romane în epoca imperiului, zestre mai mult sau mai puţin similară localităţilor de acelaşi gen, cităm exemplul oraşului Aventicuminfo (Avenches) din Raetia (Elveţia), unde, în interval de aproape un veac, au fost descoperite şi conservate 150 podoabe antice din secolele I-IV e.n. (inele, brăţări, cercei, coliere) de aceeaşi calitate medie şi de aceleaşi tipuri ca şi majoritatea pieselor din România, la care ne-am referit.
Mulţimea inelelor din bronz cu intalii din Dacia Superior, aflate la MIT, de tipul cel mai comun cu putinţă, sunt elocvente asupra unei preponderente clientele militare, cu mijloace modeste, în vreme ce bogăţia Olteniei romane este indicată de numărul mare al inelelor de aur.

Printre rarele podoabe de argint din epoca romană, dacă nu chiar unicul în Transilvania, este cel descoperit, în 1905, la Aţelinfo , aflat la MB din Sibiu. Patru fibule, un colier cu lanţ împletit şi pandantiv circular simplu, două brăţări din bară masivă, uşor aplatizată, fără decoraţie, şi două inele cu intalii în şaton (il. 32), alături de 375 de monede de argint şi una de bronz (dispersate în fondurile numismatice ale muzeului), constituie acest tezaur semnificativ pentru persistenţa şi universalitatea formelor podoabelor romane, indiferent dacă erau montate în aur, argint sau bronz. Imperiul formei asupra metalului (sau materialului) e una din caracteristicile civilizaţiei romane pe care podoabele, mai clar decât oricare altă categorie de artefacte, o ilustrează în sensul unei uniformizări funciare care admitea diferenţieri cantitative şi calitative, dar nu extranormative.
Izolat în peisajul podoabelor dobrogene şi al celor romane în general apare tezaurul de la Sulucinfo, descoperit în 1911 şi păstrat astăzi doar în parte (MIR). Una din cele două brăţări din aur masiv are contingenţe tipologice cu piese similare din primul tezaur de la Apahida, cu cele de la Someşeni etc; se ştie că prezenţa celor două brăţări în tezaur, împreună cu monede de aur emise de Gallienus (253-268, monede astăzi pierdute), le asigură termenul post quem al îngropării lor. A vedea în acestea un prim semnal al artei podoabelor barbare ce ar anunţa pe cea a Evului Mediu timpuriu este un punct de vedere ce se înscrie pe linia acelor discutabile „documente antemergătoare” ale istoriei. Ele ar putea însă semnifica tot atât de bine, dacă nu încă şi mai verosimil, un „accident” al istoriei. Descoperirea cu aproape două decenii în urmă a tezaurului de componente de podoabe de aur de la Hinova, jud. Mehedinţi, tezaur de la finele epocii bronzului, în componenţa căruia se află brăţări din bară groasă de aur, aşezate cu restul depozitului într-un vas de lut, ce la rându-i s-a găsit lângă fundaţiile de piatră ale castrului roman din localitate (aflată în apropierea Drobetei), arată cât de departe pot merge „accidentele” de acest gen ale arheologiei. Descoperiri întâmplătoare de obiecte străvechi se făceau şi în Antichitate, ca să nu mai vorbim de cele organizate prin voinţă imperială (etruscologul împărat Claudius nu s-a sfiit să studieze „arheologic” necropolele acelei populaţii dispărute al limbii căreia ultim cunoscător era).
Masivitatea podoabelor de aur e o caracteristică a acelor produse la sfârşitul bronzului şi începutul Hallstatt-ului, precum şi a acelora din epoca migraţiilor. Cum nu este câtuşi de puţin exclusă descoperirea ab antiquo a unor podoabe străvechi şi reutilizarea lor în epocă romană, când masivitatea aurului era rezervată exclusiv inelelor, am putea eventual vedea în brăţările de la Suluc podoabe refolosite şi remodelate în parte, cu atât mai mult cu cât aurul cel mai rudimentar lucrat putea constitui deopotrivă o podoabă în sine şi o formă de tezaurizare a metalului preţios.
Prezentul subcapitol a intenţionat să diversifice, să nuanţeze şi să problematizeze peisajul nu foarte bogat al podoabelor romane în Dacia şi Dacia Pontică şi să depăşească stadiul expozitiv enumerativ de a cărui irelevanţă noi înşine ne-am dat seama, practicându-l odinioarăinfo.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2