Arta romană în România

GLIPTICA

Se descopereau anual la Reşca (Romula) circa 30-50 de antice (pietre gravate), dispersate imediat în comerţul de antichităţi, ca de altminteri majoritatea artefactelor miniaturale. D. Tudorinfo ne informează că localnica denumire antice e de pus în legătură cu Antina, numele Romulei (unde funcţiona un important atelier roman de gravare a intaliilor şi cameelor, folosit ca atare pe timpul lui Marsigli). Feudalii olteni recurgeau la inele sigilare cu intalii romane încă de la jumătatea veacului al XVI-lea. Dobromir, Marele Ban al Craiovei, avea un astfel de sigiliu cu o antică, reprezentând profilul unui cap feminininfo, iar pretinsul inel al lui Tudor Vladimirescu era dotat în cabochon cu un matostat verde (culoare purtătoare de noroc), pe care erau gravate două divinităţi romaneinfo. Astfel de „antice” şi-au continuat de altfel în Evul Mediu şi modern importantul rol pe care-l jucau în Antichitate ca sigilii montate în inele de bronz, argint şi aur, în funcţie de starea materială a purtătorului.
Gravarea pietrelor cu ajutorul mai multor dăltiţe cu profiluri diferite, al unei paste abrazive obţinută dintr-un liant gresant şi pulbere de diamant (ori de ostracită, pilitură a osului dorsal, foarte tare, al sepiei), materie denumită în Antichitate smyrisinfo şi al unui strung rudimentar, care acţiona dăltiţele pe rând, urma în fapt unei alte acţiuni distincte ce consta în aşchierea nucleelor de rocă, în fasonarea pietrelor, în bizotarea şi polisarea lor primară, pentru ca în final să fie lustruite şi distribuite diverselor întrebuinţări. Când cererea de pietre gravate a devenit prea mare, au apărut, ca în atâtea categorii de artefacte, facsimile, în atare caz din pastă de sticlă, felurit colorată. Masa sticloasă era turnată în formele dorite, imaginea fiind obţinută fie prin turnare (cazul unor piese de nivel artizanal scăzut), fie prin gravarea cu materiale abrazive specifice gravării sticlei.
Consumul ridicat de astfel de podoabe sau accesorii de podoabe montabile în bijuterii a dictat deschiderea unor ateliere de profil cu arie de difuziune mai mult sau mai puţin întinsă. Spre a ne putea da seama ce reprezenta ca număr clientela acestor ateliere, este suficient să amintim că efectivul militarilor prezenţi în Provincia Dacia era aproximativ de cincizeci de miiinfo; acestora li se adăugau cel puţin de două ori atâţia virtuali purtători de pietre gravate din rândul populaţiei civile. În aceste condiţii apărea ca necesitate nu numai logică producţia de intalii şi camee pe teritoriul Daciei. Graţie descoperirii unor nuclee şi deşeuri de prelucrare, s-a dovedit existenţa la Romula a unui astfel de atelierinfo şi este foarte probabil să fi existat şi altele la Apulum şi Potaissa, locurile de rezidenţă ale legiunilor XIII Gemina şi respectiv V Macedonica. Un important centru de vânzare a pietrelor gravate către aristocraţia tribală din barbaricum ar fi fost castrul de la Porolissuminfo.
Materialul litic necesar meşteşugului gravorilor de geme se afla la dispoziţia lor pe cuprinsul teritoriilor romane administrate: carneolul, jaspurile roşii şi galbene, agatele negre, verzi, cenuşii sau cu mai multe straturi proveneau din Carpaţii meridionali sau din Banat; sardonixurile de diferite culori veneau, cum le arată şi numele, din Orient.
Cel mai important lot de intalii şi camee romane, ce pot fi considerate ca provenind din regiunea Dunării de Jos, este cel al fostei Colecţii a Academiei Române (acum la MIR), publicată de noiinfo și însumând 570 de intalii şi 10 cameeinfo (Planşele I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII). În acest lot sunt cuprinse şi cele 101 intalii din colecţia Bălăcescu, achiziţionate la finele deceniului al şaptelea şi strânse de colecţionar la sud de Dunăre, pe vremea când era ataşat comercial la Sofia. Ele proveneau probabil tot de la Romula, cumpărate de militarii din castrele şi canabele acestora de pe malul drept al Istrului (comparativ cu cele descoperite la sud de Haemus, rod al atelierelor din Tracia, mai mult presupuse decât identificate, pietrele colecţiei Bălăcescu se aseamănă cu producţia de serie a Romulei).
Urmează cele 177 de intalii şi trei camee publicate pe parcursul unui sfert de secol de către D. Tudorinfo ca provenind de la Romula. Muzeul Bruckenthal deţine 115 intaliiinfo, cel din Zalău 63 şi o cameeinfo, MIT posedă 55 de intalii şi două cameeinfo, MINAC 23 de intalii, majoritatea montate în ineleinfo.

Muzeul naţional de antichităţi, aflat în chip nefericit sub administraţia Institutului de arheologie din Bucureşti, a ţinut întotdeauna secrete şi a publicat cu mare greutate şi extrem de sporadic feluritele lui colecţii, aducând astfel un prejudiciu serios, mai ales în deceniile dictaturii comuniste, istoriei vechi a României.
Un colier de aur (il. 11) din Colecţia Severeanu numără, printre mai multe piese moderne, 29 de intalii şi trei camee romaneinfo. În aceeaşi colecţie mai figureză 29 de intalii şi 2 camee, multe montate în inele. Cu mai bine de un sfert de veac în urmă, am înregistrat la Marin Nica din Fărcaşele cinci intalii provenind de la Romula şi printre noile intrări ale Muzeului din Caracal alte şase piese. Din bogata colecţie de geme aparţinând poetului Adrian Maniu, MIMB a achiziţionat 25 de intalii romane şi o camee descoperită la Apulum, care reprezintă pe Ceres (proces verbal de achiziţie nr. 584 din 1950). Cele mai sus menţionate (Col. Severeanu şi MIMB) au fost publicate ori republicate de noiinfo. În lotul Adrian Maniu se află un intaliu cu inscripţia LEG(IO) VI/ FERR(ATA)info care a căpătat o maximă importanţă în lumina recentelor descoperiri epigrafice romane de la Sarmizegetusa Regia. Această legiune a fost dislocată din Iudeea în Dacia în cursul celui de-al doilea război (105-106), în refacerea romană imediat după cucerire a incintei lui Decebal fiind pusă în operă o inscripţie ce-i pomeneşte numele.
Gemelor enumerate li se mai adaugă o camee de sticlă turnată şi lipită pe un suport din acelaşi material, descoperită la Apuluminfo.
În ţările civilizate occidentale particularii ori instituţiile publice nu obstrucţionează activitatea ştiinţifică, oferind spre publicare materialele ce le deţin. Exemplară, în acest sens, este seria de volume cu caracter de corpus intitulată Antike Gemmen in deutschen Sammlungen graţie căreia pot fi stilistic şi calitativ comparate feluritele versiuni imagistice ale aceluiaşi subiect, obţinându-se astfel o imagine aproximativă a cartoanelor de modele utilizate de litoglifii antici şi nu puţine erau acestea.
În afara gemelor mai sus enumerate şi înregistrate şi care se cifrează la 1097 de intalii şi 23 de camee, vor mai fi existând încă în colecţiile particulare şi în cele necunoscute ale muzeelor aproximativ 200 de piese. Ele nu schimbă însă tabloul general rezultat din studierea celor ce ne-au fost accesibile. Deci din 1120 de intalii şi camee, divinităţile şi personificările divine însumează un număr de 469 (în covârşitoare majoritate intalii). Iconografia panteonului roman (tradiţional şi sporit cu divinităţile orientale, cu începere din a doua parte a secolului al II-lea) reprezintă, aşadar, 42% din întregul material gliptic considerat ca provenind de pe cuprinsul ţării noastre.
Care erau subiectele a mai bine de jumătate din acest material? Capetele masculine şi feminine fără intenţie de individualizare portretistică, portretele în adevăratul sens al cuvântului, cu precădere de împărătese (efigiile Sabinei, Lucillei sau Iuliei Domna, lucrate mai ales în maniera camee devin simboluri iconografice pentru demnitatea imperială şi cultul acesteia); reprezentările de animale, făpturi fantastice (capricorni, grifoni, capete de Meduză) sau reale (lei, cai, vulturi, şerpi, raci, insecte), scene de gen (păstori mulgând capra, capre păscând frunzele unui copac, cocoşi ciugulind spice), grylloiinfo (capete groteşti şi păsări compuse din măşti umane), călăreţi, inscripţii şi, în fine, reprezentări şi inscripţii gnostice asupra cărora vom reveni (v. p. 120).
Cele 469 de piese cu iconografie cultică se împart pe divinităţi şi personificări în felul următor: Jupiter, 57; Mercur, 47; Fortuna, 46; Minerva, 42; Marte, 33; Eros, 32; Venus, 29; Victoria, 28; Ceres, 17; Roma, 15; Pan, 14; Hercule, 13; Esculap, 13; Genius, 13; Bonus Eventus, 11; Apollo, 7; Bachus, 7; Diana, 6; Sol, 6; Justiţia, 4; Salus, 4; Harpocrate, 4; Juno, 3; Neptun, 3; Dioscurii, 3; Nemesis, 2; Serapis, 2; Isis, 2; Epona, 1; Priap, Silvanus, Libera, Hekate şi Osiris, de asemenea câte o piesă.

Dacă ne gândim la aspectul social al distribuţiei gemelor pe mari categorii de beneficiari, în funcţie de imagistica şi divinităţile pe care le preferau şi cărora li se adresau, constatăm că pe primul loc se situează militarii care alegeau pentru podoabele lor, în special inele, varietatea grupului Jupiter, Minerva, Marte, Victoria, Roma şi Hercule (188 de piese). În al doilea loc s-ar înscrie negustorii, cu grupajul Mercur, Fortuna, Bonus Eventus (104 de piese). Clientela feminină a litoglifilor era şi ea apreciabilă (grupajul Eros, Venus şi Juno însumează 64 de piese). Ceres, divinitate agrară, este înregistrată doar de 17 geme, destinate mediului agricol tradiţional, cu precădere în Dacia Inferior, căci veteranii romani stabiliţi în provincia în care au fost deblocaţi (honesta missio) preferau imagistica ce le amintea de cariera în care au activat în deceniile tinereţii şi maturităţii, înainte de a fi lăsaţi la vatră şi împroprietăriţi, eveniment important în viaţa unui fost oştean, atestat de altfel în Dacia de cele 30 de diplomeinfo descoperite pe teritoriul provinciei romane (diplome gravate pe plăci de bronz) (il. 12, 13). Grupajul Esculap şi Salus, însumând 17 geme, se adresează de bună seamă acelei clientele care, indiferent de ocupaţie, avea ca permanentă grijă sănătatea, apelând, pe lângă ajutorul zeităţilor, şi la tratamentul curativ al apelor termale sau potabile de care amintesc epigrafele şi toponimia provinciei înseşiinfo.
O dovadă în plus asupra caracterului provincial şi al destinaţiei modeste pe care o aveau piesele în discuţie e şi materialul ieftin (cuarţite), în general local, în care erau lucrate. Carneolul comun predomina alături de jaspul roşu şi agata brună, pietre care se extrăgeau din provincia Dacia. Smaragdul de proastă calitate (cuarţit tulbure, aproape opac) era relativ frecvent în raport cu corindonul preţios al rocii verde şi hialine, cu duritatea 8 pe scara Mohs. Rezumându-ne numai la lotul de intalii romane din colecţia Academiei (acum la MIR), dintr-un total de 242 de piese, reprezentând divinităţile în discuţie, numai 20 sunt din smaragd de calitate inferioară şi doar două din ametist. Şi faptul este elocvent asupra disponibilităţilor materiale ale celor care beneficiau de aceste piese.
Este momentul să fac o mică precizare petrografică asupra rocilor preţioase şi semipreţioase. Cea al cărei element constituient e carbonul e reprezentată de o singură piatră: diamantul, cu duritatea 9 pe scara Mohs, amintit în vechile poeme sanscrite şi cunoscut în lumea mediteraneană abia după Alexandru cel Mare. Clasa pietrelor care au drept element de bază alumina este foarte bogată, cuprinzând varietăţi coloristice grupate sub denumirea indiană de corindoane. Ele au duritatea 8 şi împreună cu diamantele sunt socotite pietre preţioase. Corindoanele nu au fost gravate nici în Antichitate, nici în epoca modernă decât cu foarte rare excepţii. Ele sunt vitroase (hyaline), lamelate şi granulate. Corindonul incolor se aseamănă cu diamantul şi este numit safir alb. Corindoanele hyaline, ca şi pietrele semipreţioase, îşi capătă denumirea în funcţie de culoare: rubine, topaze, ametiste, safire, smaragde, hyacinte etc. Pentru a le deosebi onomastic de ultimele, primelor li se adaugă epitetul „oriental”. Ultima categorie este cea a pietrelor având ca principal constituent siliciul, adică a tuturor cuarţitelor. Cuarţurile de toate felurile constituie principalul material al glipticii antice şi modeme. Duritatea lor medie (6,5-7) le face accesibile gravării artistice, e adevărat că dificilă, mult mai dificilă decât cea a rocilor semipreţioase moi şi opace, cum ar fi serpentina, steatita, clorita şi calcita (cu durităţi între 1-4 pe scara Mohs). Există cuarţuri hialine (translucide), semiopace sau opace, numele lor variind şi în funcţie de atare calitate.
Nu cred că se poate vorbi cu toată certitudinea, în ce priveşte divinităţile amintite, de o preferinţă pentru coloristica materialului litic, chiar în cazul unor roci destul de comune, cum ar fi diferitele feluri de jasp (roşu, galben, brun). Această preferinţă ar putea fi eventual luată în discuţie la piesele mistice sau gnostice, cu rol de talisman. Lipsa respectivei preferinţe litice sau coloristice pentru divinităţile avute în vedere o dovedeşte simpla lor distribuţie pe material.

Să rămânem tot la lotul cercetat de noi din colecţia Academiei. Astfel pentru Jupiter: din 33 de piese sunt 10 carneoluri, 6 jasp roşu, 5 agată brună, 4 opal, 3 serpentină, 1 agată bej, 1 sardonie, 1 calcedonie, 1 cristal de stâncă, 2 aquamarină. Venus: din 22 piese 9 sunt carneoluri, 5 smaragde, 3 jaspuri roşii, 2 agate brune, 1 agată bej, 2 sardonii. Mercur: din 34 piese, 17 sunt carneoluri, 5 jasp roşu, 3 agate brune, 3 smaragde, 2 opale, 1 jasp galben, 1 agată bej, 1 onix, 1 cristal de stâncă ş.a.m.d.
Reprezentările unei serii întregi de divinităţi pot avea şi o funcţie talismanică, cum ar fi Venus Anadyomene, simbolizând fertilitatea, pietrele fiind folosite ca talismane pentru prolificitate matrimonialăinfo. Diana din Efes sau Tripla Hekate, imagini uneori sincretizate într-una singură, pe câte o gemă, puteau servi ca talisman spre a vindeca rănile provenite din ciupituri sau muşcăturiinfo. Pseudoştiinţele epocii elenistico-romane ofereau un vast câmp de activitate litoglifilor producători ai unor astfel de talismane. Dintre reprezentările mitologice cele mai frecvente sunt capetele de Meduză (preponderent camee cu agată în două straturi, alb pe fond închis), cu rol apotropaic, precum şi simplegma erotică dintre Leda şi Jupiter ipostazat în lebădă mascul (il. 14) şi a cărei semnificaţie orgiastică şi iniţiatică este evidentă.
Interesant este să constatăm că în Dacia iconografia mitologică gliptică circulă încă în formele ei de expresie grecească. Lupoaica alăptând gemenii este însă un simbol mitologic italic şi nu unul funerar, valoare pe care o capătă însă, precum se va vedea, pe stelele din necropolele romane din Dacia. Mitologia Romei, a obârşiilor ei, era firesc să se întovărăşească respectivelor imagini prin legiunile şi administraţia imperiului. Reprezentările lui Eros sunt susceptibile de a ţine, măcar în parte, de magia erotică şi de cultul Junonei Lucina (dătătoarea de prunci). Nu toate imaginile lui Harpocrate pot fi legate de mitul acestuia. Erosul egiptean este de pus uneori în legătură cu mitul naşterii soarelui.
Numeroase sunt intaliile reprezentând leul (il. 15), animal care în gnoza precreştină (ale cărei caracteristici ideologice principale erau refuzul lumii reale ca străină Dumnezeului suprem şi adevărului acestuia, precum şi credinţa că sufletele alese sunt scântei divine ale unei catastrofe precosmice, suflete care şi-au găsit un vremelnic lăcaş în trupurile de carne din care vor fi trezite şi chemate de cuvântul trimisului divin spre a se reîntoarce întru Domnul; simbolistica gnostică era destinată contracarării de către aceste suflete a forţelor oarbe planetare, care le-ar stânjeni în călătoria lor de reintegrare în divinitate) simboliza soarele. Leii cu capete de taur, cu bucranii aflate deasupra sau în faţa lor, cu stele, corn lunar etc. simbolizează victoria împotriva duşmanilor tereştri sau cosmici, asigurând izbânda împotriva tuturor acestora. Şi taurul e simbolul forţei, dar al celei telurice, apărând şi el asociat cu capul lui Jupiter deasupra. Porcul şi scroafa alăptându-şi purceii au fost identificaţi cu Seth-Tyfon şi derivatele lor mitologiceinfo.
Scorpionul putea fi şi un semn zodiacal pentru cei născuţi în acea zodie, obicei atestat de Petronius (Satiricon, 39) şi de Hipolit (Refutationes, IV, 15-26), dar şi o amuletă pentru sănătatea şi vigoarea organelor genitale, precum şi împotriva deochiuluiinfo. Dintre animalele sacre, trei aparţin zodiacului: scorpionul, racul şi capricornul. Se ştie că, în simbolistica magică, semnele zodiacului au fost distribuite părţilor şi organelor corpului, de la cap (taur) până la picioare (peşti). Deci reprezentările gliptice respective pot îmbrăca şi valoarea magică amintită.
Mithraismul însă îşi avea şi el gama lui de reprezentări în frunte cu leul (pe lângă taurul sacrificial), în diverse contexte de bucranii, stele, cornuri lunare şi pumnale, dar creştinismul, concurând la începuturi cu acestea, mai ales în rândurile armatei romane, se vădea mult mai sărac sub raport figurativ: câte un peşte zgâriat pe suprafaţa unei geme, uneori însoţit şi de cuvântul respectiv (ihtys, citit ca iniţiale, semnifică în greacă Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu, salvatorul = teoû hyòs sotér). Inscripţia respectivă apărea rareori pe agate bicolore, tăiată în maniera camee. Autenticitatea câtorva geme paleocreştine, mai complexe şi mai bine realizate tehnic, a fost demult pusă la îndoială, ele părând mai degrabă apocrife antice, restitutive şi compensatoare.

Dintre păsări, vulturul se bucura de o importanţă mistico-gnostică aparte. Reprezentările de vulturi sunt foarte numeroase şi ele trebuie osebite de cele cu semnificaţie militară, de multe ori încadrate de signa, de pasărea simbol a lui Jupiter şi Malagbel de la Palmira. Disjuncţia necesară aici este similară celei aplicabile figurinelor de bronz înfăţişând aceeaşi pasăre. Deci, în afara faptului că vulturul este simbolul victoriei, al puterii militare, imperiale, caracterul său solar îi conferă şi o semnificaţie mistică. Uneori vulturul şi taurul figurează împreună pe acelaşi intaliu (mithraism militar?), marcând conjuncţia forţelor urano-solare cu cele telurice. Vulturul cu iepurele în gheare (il. 16), sau pe care-l devorează, semnifică puterea magică asupra duşmanuluiinfo. Tema este foarte cunoscută în magia medievală, iar reprezentările de acest gen trec în arhitectură, încă din secolul al V-lea e.n., la capitelurile decorate cu motive zoomorfe, ca, de pildă, cel de la bazilica de tip sirian de la Callatis, perpetuându-se alături de alte imagini mai mult sau mai puţin monstromorfotice, de asemenea de obârşie orientală, în tot Evul Mediu occidental (decoraţia catedralelor).
Insectele îşi aveau si ele rostul lor magic şi intaliile le reprezintă destul de des; combinate cu chipul lui Ceres, cu câte un spic de grâu (il. 17), alcătuiau talismane contra eczemelor, pornindu-se de la tratamentul empiric al podagrei şi artritei cu furnici zdrobiteinfo.
Dintre scenele de gen, unele reprezentări pot avea un sens mistic: cele înfăţişând secerători (il. 18) ar simboliza pe Cronos secerătorul şi ar alina durerile reumatice, fiind astfel talismane curativeinfo. Dacă, referindu-ne la toate aceste amulete şi talismane gliptice, am lua în consideraţie culoarea pietrelor, am constata că cel mai frecvent este roşul (carneolul şi jaspul), apoi brunul şi negrul (al agatei, al jaspului şi al magnetitei), galbenul, opalul, iar verdele ocupă ultimul loc, valoarea magică intrinsecă a culorilor pare să fi fost o realitate în credinţele şi pseudoştiinţele antice; această valoare era însă labilă şi nu sunt două surse care să cadă de acord asupra aceleiaşi culori sau roci.
Intaliile de nivel artizanal scăzut erau utilizate ca şatoane ale inelelor modeste de bronz, descoperite în necropolele din Dacia, cum ar fi cele studiate de D. Protaseinfo şi provenind de la Bruiu (judeţul Sibiu), de la Caşolţ (acelaşi judeţ), de la Lechinţa de Mureş (jud. Mureş), ca să nu mai vorbim de necropolele marilor oraşe pontice din Dobrogeainfo în ale căror inventare apar foarte des pietrele gravate montate în bijuterii din metale preţioase şi din bronz sau de piesele similare (intalii în cameol şi pastă de sticlă) descoperite în aşezările de la Cernatu şi Poianainfo. Nivelul artizanal scăzut al unor astfel de intalii era socotit drept indiciu al datării lor târzii (secolele III-IV). Iată însă că o descoperire de acum aproape două decenii din Olandainfo vine să pună în dificultate de cronologizare pe toţi cei care seriază intaliile, socotind târzii pe cele slab realizate artistic.
Gemele descoperite la Velsen, în context închis şi bine datat, au ca terminus ante quem 55 e.n. Printre ele se numără intalii foarte artizanal gravate, databile îndeobşte, după calitatea lor, în veacurile Antichităţii târzii. Cele 39 de piese care formează lotul Velsen I, precum şi cele câteva ale lotului Velsen II nu au nici o legătură cu inventarele funerare, ultimul datându-se la sfârşitul secolului I e.n., iar cel dintâi în prima jumătate a veacului I e.n. (e vorba deci de lotul Velsen I). Prezenţa intaliilor cu sumară si inexpertă execuţie printre gemele romane timpurii nu poate fi explicată decât ca fiind specimene de încercare pentru cei ce se iniţiau în meşteşugul gravării, în cadrul unui atelier litoglific. Oricum, descoperirea din Olanda nu poate altera peisajul glipticii din marile centre militare şi urbane de pe Rin, aşa cum rezultă el fie din studierea comparată a loturilor ca atare constituite în muzeeinfo, fie din cercetarea pieselor cu loc de provenienţă cunoscutinfo. Dar asupra acestor chestiuni vom mai reveni.

Dăinuirea bestiariului antic, de sorginte orientală, preluat încă de timpuriu de arta greacă, este asigurată de lumea romană şi de abundenţa pietrelor gravate cu reprezentări de acest tip, între care un loc important îl ocupă capricornul şi hipocampul. Sensurile talismanice ale primului sunt evidente (printre altele era şi simbolul gintei Iulia), el fiind folosit şi ca simbol zodiacal. Acest bestiariu gliptic este implicit mărturia unei mari labilităţi a imaginaţiei şi se numără, în fapt, printre primele încercări de spargere a „canoanelor” referitoare la redarea chipului uman şi a imaginilor celor mai familiare. Preferinţa oamenilor simpli pentru astfel de imagini ne îndreptăţeşte să credem că este vorba de o irumpere a popularului în cultura tradiţională. Deci, în afara tradiţiei vechi, care oricum nu intră în discuţie, bestiariul despre care e vorba are în vremea elenistico-romană şi romană încă două valenţe, două canale prin care îşi pulsează din plin sensurile intime. De o parte se grupează reprezentările gliptice de animale patrupede, păsări, insecte, fiinţe acvatice sau mai larga categorie a vulturilor, asupra cărora am dat mai înainte unele desluşiri, iar de altă parte polimorfa categorie a gryllilor.
Arta de la sfârşitul elenismului şi arta romană au adăugat sferei lărgite a umanului tuturor vârstelor şi stărilor sociale şi imagistica animală atât în ronde-bosse, cât mai ales în scenele peisagistice care formau temele panourilor decorative murale sculptate sau pictate şi ale mozaicurilor „nilotice”. De la o caracterologie pură, de factură teofrastică, se ajunge în vremea tot mai impetuoasei creşteri a pseudoştiinţelor la o caracterologie magico-taumaturgică şi astrologică (zodiacală), ale cărei expresii pe plan literar, dintre prea puţinele care ni s-au păstrat (şi în materia cărora animalele, transformările lor, joacă un rol esenţial), încep cu fabulele milesiene, Metamorfozele lui Ovidius, fabulele lui Fedru, versiunile latine ale fabulelor lui Esop şi Babrios (după florilegiul lui Demetrios din Faleron) şi culminează în secolul al II-lea cu Măgarul de aur al lui Apuleius. Valoarea anecdotică şi moralizatoare stoică a multora din acestea este subsidiară celei mantico-mistice, iar pietrele gravate la care ne-am referit nu fac decât să confirme aserţiunile de până acum.
Dacă mai înainte am amintit de grylloi ca expresie a caricaturii elenistico-romane (pentru istoria şi evoluţia genului a se vedea capitolul IV, Grylloi et la caricature hellénistico-romaine, al lucrării noastre citate deja la nota 10, pp. 25-28) pe linia dezvoltării gustului pentru cacoshematie şi exotic şi a dezintegrării groteşti a figurii umane, ca simptom al explorării tuturor ungherelor omenescului şi cuprinderii urâtului însuşi în sfera artei (trăsătură a eternei inflexiuni romantice a culturii, dincolo de perioada romantică modernă care a şi produs o Estetică a urâtuluiinfo), nu este lipsit de importanţă să trecem în revistă modalităţile concrete de exprimare a grotescului popular pe care le vădesc pietrele gravate romane aflate la îndemâna oamenilor cu posibilităţi financiare modeste.
Cum este şi firesc, gryllii sunt în marea lor majoritate de factură artizanală, uneori cu execuţie deosebit de sumară, cu excepţia rarelor piese care par a fi rodul strădaniilor unor însemnaţi artişti. Când publicam, ca unicat în gliptica romană, o camee în agată (altorelief alb pe fond negru) (il. 19), aflată în colecţia Academieiinfo, a cărei virtuozitate caricaturală mergea până-ntr-acolo încât avea vârful nasului perforat pentru a i se atârna un minipandantiv, mi s-a replicat cu fermitate, dar fără a putea fi convins, că piesa, cu atât mai mult cu cât se afla în stare de conservare perfectă, n-ar fi decât o remarcabilă operă litoglifică modernă. În primăvara anului 1987 am putut vedea într-una din vitrinele Muzeului Naţional din Belgrad o piesă identică, uşor ciobită, montată ca pandantiv într-un cadru roman de aur în pseudotorsadă, cu inel de suspendare, cadru tipic podoabelor din secolele II-III, iar în anul următor aveam să constat că la Cabinetul de medalii din Paris se adăugase unei analogii îndepărtate publicate de Babeloninfo o camee absolut aidoma celor de la Bucureşti şi Belgrad, fiind înregistrată sub nr. inventar M 2623.

Şi virtuţile acestor pietre gravate caricaturale erau magiceinfo. Simbolismul lor era al forţei supranaturale ce se iveşte din deplasarea organelor, a creşterii de forme monstruoase, al amestecului de forme viiinfo. Gliptica greco-romană oferea toate varietăţile de combinaţii: capete cu labe, capete cu labe având deasupra un gât cu cap de pasăre sau patruped, trunchiuri cu faţă dublă, cu un al treilea cap sau bust suprapus; uneori pe pieptul păsărilor, pe spatele sau la coada lor apar chipuri omeneşti. Este de remarcat în acest sens gryllul nr. 591 din colecţia Academieiinfo, reprezentând un cocoş cu mască bărboasă pe piept, cap de berbec la coadă şi trofeu înclinat deasupra corpului, ca şi cum l-ar duce pe umăr (il. 20). Simbolistica pietrei însemna virilitate, fertilitate, bogăţie şi victorie asupra duşmanilor, fără a exclude câtuşi de puţin sensul satiric, acela al vizării trăsăturilor caracterologice definitorii ale unui miles gloriosus (soldatul fanfaron plautian). Toate combinaţiile posibile, cele mai surprinzătoare alcătuiri prefigurând parcă pe un Hieronymus Boschinfo, sporesc evantaiul acestor reprezentări de la o mască simplă sau dublă până la zece măşti umane, într-o frenezie a fantasticului care alătură chipurile umane capetelor de animale cu ciocuri de păsări, râturi de mistreţi, boturi de berbeci, de ţapi, trompe de elefanţi etc. Interesant este gryllul din colecţia Academieiinfo, nr. 606, compus ca o scenă de gen; el reprezintă un cap bărbătesc bărbos, acoperit de o protomă de cal, totul condus spre dreapta de către un Eros stând în picioare pe spinarea unui delfin şi pe un cap de berbec (il. 21).
În secolele al II-lea şi al III-lea atare intalii cunosc o răspândire ieşită din comun, ca frecvenţă, şi vastă ca arie geografică, din Britannia până la Begram, apărând şi în gliptica sassanidă. Valoarea lor gnostică nu e de neglijat, pe lângă cea mistico-talismanică. În fond grotescul evidenţiază neîmplinirea însăşi, accentele căzând tocmai pe acele părţi ale trupului prin care acesta rămâne accesibil lumii din afară ce ar voi parcă să pătrundă în elinfo. Gryllii şi caricatura, gryllii şi grotescul, gryllii şi mistica animalieră, iată în fond coordonatele pe care se înscriu aceste reprezentări atât de populare şi atât de suculente în semnificaţiile lor.
Printre gemele cu inscripţii, cele având gravat şi cuvântul pistis (credinţă) par a fi legate de gnoza creştină. Tot de această erezie ţin intaliile talismanice, cunoscute sub numele de abraxas, a căror inscripţie semnifică în greacă numeralul 365 (zilele anului), ele referindu-se la credinţele sectei gnostice conduse de Basileides, „filosof” de obârşie siriană, trăind de pe la 125 e.n. la Alexandria unde încerca să dea creştinismului incipient o formă doctrinară întemeiată pe gnoza păgână. Divinitatea supremă (pléroma) era în optica basilidienilor compusă din 365 eoni creatori, purtând nume ca Iao (Iahven), Sabaoth, Adonai, Eloi, Oraios etc. şi figurând pe intalii ca făpturi cu anatomie eteroclită, însoţiţi fiind, în afară de inscripţia eponimă amintită, de diverse formule cabalistice, în care, uneori, pot fi separate rădăcini lexicale din ebraică, greacă, siriană, coptă; printre acestea destul de frecventă este ablanatanalba (care se citeşte identic şi invers). Angvipedul alectrocefal (cu cap de cocoş) ţine în mâini un scut rotund şi un bici şi este contemporan cu zeitatea călare pe gigantul angviped, atât de obişnuită în ţinuturile renane.
Astfel de intalii gnostice, prezente atât în colecţia Academiei, cât şi în cea achiziţionată de MIMB de la Adrian Maniu, precum şi în lotul de la Muzeul din Zalău (nr. 64)info, au fost descoperite deopotrivă la Sucidavainfo şi la Tomisinfo. Deşi ele sunt gravate pe roci, în general jaspisuri sau agate, deseori se întâlnesc lucrate în pastă de sticlă, material în care-şi găsesc expresia plastică o mulţime de intalii, camee, mascheroni sau pandantive cu reprezentări în reliefinfo.
Desigur, se pot face multe speculaţii privitoare la caracteristicile zonale ale glipticii antice. Mi se par tot atât de superflue ca şi cele privitoare la datare, în funcţie de execuţia lor meşteşugită sau artizanală. Cazul loturilor Velsen, din Olanda, mai sus evocat, mi se pare lămuritor.

Nivelul artistic se alterează în Antichitatea târzie, cel artizanal nu poate fi defel datat: el e atemporal. Sigur că s-ar putea pretinde că pietrele gravate din Dacia se aseamănă cu cele din celelalte două Moesii sau din Tracia, nu numai fiindcă au circulat la sud de Dunăre, cum o dovedesc cele din colecţia Bălăcescu, ci fiindcă sunt, în mare, asemănătoare cu cele ale Muzeului arheologic din Sofiainfo. Bulgaria antică se învecina doar cu Dacia! Ele se aseamănă însă şi cu gemele descoperite în Gruziainfo! Ce legătură, între Dacia şi Britannia, ar putea insinua Martin Heniginfo când găseşte nu mai puţin de 44 de „analogii” în colecţia de pietre gravate de la Corpus Christi College, Cambridge, şi cea a Academiei. Nici una! Faptul este dovada peremptorie a circulaţiei cartoanelor de modele gliptice în tot Imperiul roman şi că gliptica, printre alte arte miniaturale, era şi ea una din „industriile artistice” (Kunstindustrie) ale antichităţii greco-romane. De aceea, publicând colecţia Academiei, am convenit cu regretatul Marcel Renard, preşedintele Academiei Regale a Belgiei, că este inutilă invocarea la fiecare piesă a analogiilor, din două motive: 1) ele nu demonstrează nimic şi 2) neexistând un corpus al tuturor gemelor descoperite până la acea dată, atare scientism ar fi deopotrivă absurd, irelevant şi consumator de spaţiu grafic!
Dar nu numai atât! O situaţie ce părea a fi tipică realităţilor istorice ale Antichităţii târzii în Dacia o descoperim şi aiurea. Funcţionarea atelierelor de la Romula şi după retragerea aureliană e atestată printr-o serie întreagă de intalii reprezentând capete masculine. Deşi D. Tudorinfo este de părere că activitatea acestora ia sfârşit în a doua jumătate a secolului al III-lea, în împrejurările tulburi (provocate de invaziile carpo-gotice) în care se aflau Dacia şi Moesia Inferior, merită evidenţiat faptul că în Câmpia Dunării şi chiar în regiunea Porţilor de Fier au fost descoperite în număr mare, mai de multinfo şi mai de curând, monede de bronz cu modul mic, datând din secolul al IV-lea, care imită moneda romană contemporană de bronz.
Aceste monede provin de la autorităţi emitente necunoscute şi din ateliere monetare şi de gravare a matriţelor cu atât mai greu de identificat. Există însă o mare asemănare între intaliile rudimentare amintite şi capetele ce figurează pe aversurile acelor monede anonime. Astfel de imitaţii barbare anonime nu apar numai la Dunărea de Jos, ci şi în Germania şi Britanniainfo. Asemănarea între amintitele monede şi pietrele gravate cu capete radiate de factură romană târzie nu ni se pare întâmplătoare, ca acelea mai înainte evocate, căci după retragerea aureliană un mare număr de centre urbane, şi Romula printre ele, nu şi-au încetat producţia pentru clientela rurală din împrejurimi. Pe de altă parte, este foarte posibil ca în cadrul procesului de retragere a oraşelor la sate, la începutul perioadei migraţiilor, unele aşezări rurale să fi preluat formele reduse, simplificate ale meşteşugurilor urbaneinfo, cu atât mai mult cu cât o bună parte a Câmpiei Dunării se afla încă imediat şi apoi sub Constantin cel Mare şi urmaşii săi sub controlul militar al autorităţii imperiale din sudul Dunării. Orleainfo se numără printre satele care practicau meşteşugurile încă înaintea retragerii şi care au primit în cadrul lor atelierele urbane după părăsirea Daciei; acolo se produce, chiar în veacul al IV-lea, sub scutul protector al imperiului de peste Dunăre, ceramică romană provincială, de calitate şi uz curent.
Intaliile, cu suprafeţele lor gravate ovale şi convexe, figurând probabil sub formă de mulaje concave în cartoanele de modele vehiculate de litoglifii antici în epocă, au ajuns să devină motiv decorativ al toreuticii, cum sunt transferate adesea, în cadrul artelor miniaturale, diverse caracteristici de la o categorie la alta a acestor artefacte aparţinând industriei artistice greco-romane. Nu de mult descoperita amforă de argint (il. 22) de la Porto-Barrattiinfo(Muzeul arheologic din Florenţa), de factura celei găsite la începutul veacului trecut la Conceşti (acum la Ermitaj), dezvoltă, ca profil, prototipul flaconului de sticlă aflat în tipologia Clasinei Isings la numerele 101 şi 103, frecvent în veacurile III şi IV.

Corpul amforei respective este decorat din partea superioară a gâtului până la bază cu şiruri concentrice, de mărime crescătoare şi descrescătoare, în funcţie de profil, de mulaje de intalii prelevate din cartoanele de modele şi grupate după mărimea lor. Paolo Arias, editorul respectivei piese toreutice, a văzut în acele mulaje concave, cu muchiile înălţate faţă de câmpul corpului amforei, nişte medalioane ovale, care nu există ca formă decorativă în arta romană. El le-a pus în legătură cu mistica lui Aion şi de aici o speculaţie cosmologico-mantică întreagă, de tip Aby Warburg, care l-a adus pe amintitul savant în pragul nebuniei.
Învăţaţii sunt deseori înclinaţi să se complice şi să caute sensuri şi mesaje criptice acolo unde cel mai adesea se recurgea la o sursă de inspiraţie de natură decorativă foarte la îndemână. Cu totul altfel stau însă lucrurile când sunt reproduse scene mitologice aparţinând unei naraţiuni mitice unitare. Or, în ce priveşte amfora toscană nu este cazul, accentul căzând pe decorativism şi nu pe semnificaţia mitico-narativă pe care editorul se străduieşte să o înjghebe din juxtapunerea fortuită a mulajelor, în funcţie de înălţimea şi lăţimea lor, dacă nu cumva şi acestea au fost modificate pentru a se potrivi profilului vasului.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2