Arta romană în România

MONEDELE

Aceste câteva rânduri se vor referi doar la monedele emise pe teritoriul României în vremea stăpânirii romane. Nu putem să nu ne exprimăm totuşi regretul că până acum nici o lucrare cuprinzătoare nu şi-a propus să ne dea o imagine a circulaţiei monetare pe cuprinsul patriei noastre în vremea Imperiului roman. Desigur, există numeroase studii particulare, deosebit de importante pentru istoriografia perioadei ce o am în vedere, dar tabloul de ansamblu de care am fi avut dreptul să beneficiem după atâtea decenii de cercetare istorică, organizată în atâtea institute bogat dotate cu cadre de specialitate, lipseşte totuşi şi va lipsi probabil încă multă vreme de aici înainte, spre paguba reală şi deseori resimţită de istoricii înşişi, cât şi de lumea culturală românească în general, spre a nu mai vorbi de stânjenitoarea şi câtuşi de puţin avantajoasa noastră absenţă din contextul internaţional al cercetărilor respective.
Cum e lesne de închipuit, oraşele greceşti dobrogene, după încetarea propriilor emisiuni autonome către mijlocul secolului I î.e.n. (din motive ţinând atât de situaţia economică tot mai precară, cât şi de penetraţia romană la Gurile Dunării), aveau să le reia sub auspiciile noului statut pe care îl conferea apartenenţa la imperiu. Cel mai activ, în acest sens, este Tomis-ul care reîncepe baterea monedei încă din vremea lui Augustus. Histria şi Callatis întârzie respectiva iniţiativă (sau primesc mai târziu încuviinţarea romană de a bate monedă?) până către începutul secolului al II-lea e.n., dar această dată este susceptibilă de a fi coborâtă în lumina noilor descoperiri numismatice. Momentul încetării emisiunilor amintitelor oraşe este pus din nou sub semnul unei crize economice: cea de la mijlocul veacului al III-lea, când ele se vor afla în aceeaşi situaţie dimpreună cu aşezările similare din Moesia şi Tracia, de altfel cu tot imperiul pe cuprinsul căruia emisiunile coloniale încetează cam în jurul aceleiaşi date.
Monedele de bronz emise de oraşele greceşti din imperiu (emisiunile de argint erau absolut ocazionale şi legiuite de o specială ordonanţă de la Roma) deveniseră o sarcină apăsătoare pentru economia respectivelor cetăţi, prin raport cu moneda romană de argint, antoninianul, ajuns în realitate un bănuţ de metal comun argintat. Histria, Tomis şi Callatis îşi închid deci atelierele monetare în răstimpul domniilor lui Gallienus şi Filip Arabul (238-249).
Din punct de vedere artistic trebuie remarcat aspectul deosebit al bronzurilor greceşti imperiale din Moesia Inferior şi Tracia, net superioare celor microasiatice ori egiptene. Atât portretele imperiale de pe avers, cât şi iconografia reversurilor sunt dintre cele mai îngrijite, iar câteodată ele furnizează informaţii istorice şi artistice nu lipsite de importanţă. De pildă, binecunoscuta statuie a şarpelui descoperit în depozitul de la Constanţa la 1 aprilie 1962info  a fost identificată ca fiind Glycon, escrocheria taumaturgului Alexandru din Abonoteihosinfo, duşmanul de moarte al demascatorului său Lucian din Samosatainfo, graţie nu numai monedelor cu imaginea monstrului, emise în multe oraşe din Asia Mică, ci şi în Tracia, ba chiar şi la câteva zeci de kilometri mai la sud de Tomis, la Callatis, sub domniile lui Septimius Severus şi Severus Alexanderinfo.
Ţinuta aleasă a monedelor bătute în această zonă rămâne aceeaşi şi în cazul unei cantităţi apreciabile de material monetar, cum ar fi marele tezaur descoperit la Callatis, de cca 8 000 de piese, depozit îngropat în timpul lui Gallienus, deci în vremurile tulburi în zonă ale acestei domnii. Gravorii matriţelor monetare aparţineau probabil aceluiaşi atelier care executa comenzile oraşelor situate în jumătatea estică a peninsulei Balcanice, deoarece stilul aversurilor şi reversurilor este acelaşi şi tradiţia lui se menţine vreme de mai bine de un veac şi jumătate. Unitatea stilistică a respectivelor monetării este subliniată de un procedeu tehnic, şi anume, fixarea flanului monetar între feţele matriţelor printr-un mic dinte al cărui orificiu este observabil pe avers şi pe revers. Rostul său era să prevină descentrarea la batere şi să asigure în acelaşi timp imaginilor şi literelor un şarf remarcabil, care este o altă caracteristică a artei meşterilor monetari din această parte a grecităţii romane.

În vremea în care atelierele monetare din Sciţia Mică îşi încetau pentru totdeauna emisiunile, în Dacia, lovită şi ea de atacurile unor populaţii din afara limes-ului imperial, şi anume de către carpi, împăratul Filip Arabul, aflat în 246 în provincie, acordă acesteia dreptul de a bate monede de bronzinfo, aşa cum predecesorul său, Gordian al III-lea, acordase Moesiei Superior acelaşi privilegiu. După aproape un veac şi jumătate de la transformarea unei părţi a Daciei în teritoriu roman, se instituie pe cuprinsul acestuia atelierele monetare. Este drept că, aşa cum s-a văzut, personificări ale provinciei Dacia (poate mai numeroase decât ale altor provincii romane) ocupă destul de des reversurile emisiunilor imperiale de la Roma, cu începere de la Traianinfo.
Noile monede poartă însă legenda PROVINCIA DACIA, pe revers, în exergă anul emisiunii (primul, al doilea, al treilea de la acordarea dreptului), iar în câmp personificarea provinciei cu vexilla celor două legiuni în mâini şi cu simbolurile respective ale acestora (a V-a şi a XIII-a) la picioare (vulturul şi leul, reprezentări despre care am mai avut prilejul să amintim când a venit vorba despre bronzurile figurative şi despre toreutică).
Aversurile monedelor erau, bineînţeles, ocupate de efigiile şi titulaturile imperiale ale numiţilor cezari. Emiterea acestor monede (de calitate artistică obişnuită, nediferenţiată de cea a emisinilor contemporane, în tot cazul sub nivelul atelierelor pontice) încetează în anul 256, deci după 11 ani de la acordarea privilegiului. Atelierele în care au fost bătute monedele respective se vor fi aflat la Sarmizegetusa mai degrabă decât la Apulum, căci la Sarmizegetusa se găsea sediul procuratorului financiar al Daciei Apulensis, adjunct al legatului consular al celor trei Dacii, şi tot aici s-a descoperit atestarea epigrafică a unui nummularius (verificator al monedelor) în persoana lui Iannuarius, libert al celor doi Auguşti (Filip Arabul şi fiul, mai curând decât Valerian şi Gallienus, după cum ne asigură M. Macreainfo ).
Nu este exclus ca matriţele să fi fost gravate în monetăria imperială de la Viminacium, unde erau lucrate şi cele destinate Moesiei Superior, emisiuni întrerupte cu doi ani înaintea celor din Dacia. Important este faptul că, stilistic, monedele provinciei Dacia fac corp comun cu emisiunile romane ale timpului şi că ele afirmă existenţa provinciei şi autoritatea imperială pe cuprinsul acesteia într-o perioadă dificilă pe care o traversa statul roman atât în interior, cât şi la frontiere.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2