Arta romană în România

TOREUTICA

Abia pe la începutul deceniului cinci al veacului nostru termenul toreutică este clarificat şi se impune spre a desemna obiectele de metal antice, cizelate manual. Verbul toréuo, ca şi altele cu aceeaşi terminaţie, derivă din sub-stantivele respective, în speţă de la grecescul toréus, folosit, de pildă, de poetul epigramist Leonidas din Tarent (mijlocul secolului al III-lea î.e.n.), când se referă la unealta de dat găuri a dulgherului (Antologia Palatină, VI, 20, 5, 8). Este deci un ponson cu profilul vârfului ascuţit, rotunjit sau lăţit ca o dăltiţă, cu care se cizelau manual, după modele miniaturizate sau direct după modele de mari dimensiuni, ornamentele nonfigurative ori figurative ale feluritelor obiecte confecţionate din foaie metalică, artistul (toreutul, caelator, în latineşte) ajutându-se de un ciocaninfo.
Decoratorul vaselor fiind în mod implicit şi realizatorul lor, toreutica se referă la întregul proces de fabricare şi împodobire a recipientelor metalice sau ale altor obiecte din bronz, argint şi aur, cu excepţia podoabelor. Vasele din argint şi aur erau realizate prin ciocănirea la rece dintr-un disc de metal. Profilului astfel obţinut, cu diverse scule şi „calapoade”, i se adăuga podoaba în relief, geometrică, zoomorfă sau antropomorfă, în ultimele două variante aceasta fiind executată cu ajutorul unor modele de ipsos, cu duritate sporită.
Dacă în cazul argintului şi aurului procedeul era oarecum lesnicios datorită omogenităţii ridicate a metalelor respective, nu tot aşa se întâmpla şi cu bronzul, care, după cum se ştie, este un aliaj. Executarea şi împodobirea corpului vaselor de bronz se făcea manual, cu excepţia acelora care erau turnate. În prelucrarea prin ciocănire a discului sau cilindrului de bronzinfo interveneau repetate încălziri la 500-600° C, menite să plasticizeze metalul, ori să-i prevină spargerea şi să asigure astfel grosimea egală şi rezistenţa necesară pereţilor vasului „ridicat” dintr-o singură bucatăinfo. Mânerele, buza (ornamentală), fundul şi piciorul se lucrau aparte, cel mai adesea din bronz turnat în tipare, şi apoi se lipeau (mai rar se nituiau).
Trebuie precizat că majoritatea covârşitoare a produselor toreutice descoperite în Dacia, fie ele de bronz şi argint (în răstimpul ce-l avem în vedere), nu sunt rodul unor ateliere de pe cuprinsul provinciei, ci importuri din marile oficine ale imperiului. De altminteri, până acum, nu s-a scris un studiu aprofundat asupra toreuticii greceşti şi mai ales romaneinfo, care să fie structurat istoric şi tipologic şi să traseze carateristici zonale particularizante. Nu se pot întrezări decât marile etape istorice, iar din punct de vedere zonal Britannia face şi în acest domeniu o notă aparte prin numeroasele ei tezaure toreutice din argint ce conturează şi o anume individualitate şi apetenţă tipice Antichităţii târzii a acestei provinciiinfo.
Singurul tezaur de vase de argint descoperit pe teritoriul României, vizibil şi astăzi în Muzeul de istorie din Piatra Neamţ, este cel ieşit la iveală în afara hotarelor imperiului, în mediul carpic, la Muncelul de Sus, judeţul Iaşi. Editorii săi, V. Mihăilescu-Bârliba şi I. Mitrea, l-au publicat mai întâi într-o revistă locală şi concomitent aproape în franceză, în „Dacia”info. Cu emfaza caracteristică unor descoperiri mai rare în ţara noastră, autorii afirmă categoric că e primul tezaur toreutic din România. O cupă de argint cu decoraţie acvatică „alexandrină”, asemănătoare celei de-a doua cupe de la Muncelul de Sus, a fost descoperită la Apulum, deci intra fines imperii şi M. Macrea a mai văzut-o la Cluj înainte de ultimul războiinfo. Din depozitul ieşit întâmplător la iveală în 1972 s-au păstrat întregi patru cupe, mânerul dimpreună cu o parte a buzei unei caserole, precum şi un fragment din peretele unui bol.
Două din cupele întregi au ornamentaţie zoo- şi antropomorfă, una are corpul lis, iar cealaltă decorat cu caneluri verticale. Registrul uneia din cupe înfăţişează doi Eroşi vânând respectiv un cerb şi o gazelă. Atragem atenţia editorilor că animalele vânate nu se îndreaptă spre „ziduri înalte curbate spre dreapta”, ci spre nişte plase de prins vânatul, „vânătoarea la zid”, ca practică cinegetică şi temă iconografică, aparţine exclusiv erudiţiei şi experienţei lor de viaţă ori imaginaţiei semidocte rezultând din handicapul lui non saper vedere.

Cu alte cuvinte, nu poţi înţelege ceea ce nu ştii. Vânătoarea cu plasă se mai practică de braconieri şi astăzi spre a evita arma de foc ce-l poate alerta pe pădurar ori garda cinegetică (garde-chasse).
Elementele peisagistice le constituie arborii. Ocupaţiile felurite ale Eroşilor în imagistica alexandrină, prezenţa peisajului vegetal ne amintesc de acea cupă peisagistică de la Muzeul din Alexandria pe care A. Adrianiinfo o considera tipică pentru specificul figurativ al artelor miniaturale din metropola de la gurile Nilului. A doua cupă (cu decoraţie zoomorfă) are două registre. Cel superior desfăşoară o suită de peşti răpitori, unelte de pescuit şi păsări de apă. Registrul inferior are două cupluri antitetice de tauri marini şi de grifoni marini şi respectiv de gazelă marină şi grifon marin. După profil, cupele amintite au analogii datate de D. E. Stronginfo în secolele al II-lea şi al III-lea.
Dacă sub raport iconografic atare bestiariu acvatic e comun mozaicului şi vaselor de argint romane până în secolul al IV-lea e.n., tema „nilotică” a registrului superior, ilustrată de celebrul mozaic de la Palestrina sau de nenumăratele reprezentări ale picturii central-italice dinaintea erupţiei Vezuviului, ar îndreptăţi atribuirea cupei respective artei argintarilor alexandrini din secolul I e.n. Și aceasta cu atât mai mult cu cât două vase similare, azi pierdute, au fost descoperite unul în Dacia (la Apulum), iar celălalt în apropierea Daciei, în Dalmaţiainfo (decorat cu bâtlani prinzând şerpi, copaci, păpuriş, raţe etc.), nilotismul tematicii lor nemailăsând nici o îndoială cât priveşte obârşia alexandrină.
Intervine însă un dar asupra căruia Comelius C. Vermeuleinfo, în ce priveşte toreutica, şi Irving Lavininfo, în domeniul mozaicului, au atras atenţia şi anume migraţia temelor nilotice şi nord-africane în mediul microasiatic şi sirian. Este unul din motivele pentru care, bazat pe pătrunderea militarilor şi negustorilor sirieni de-a lungul Dunării, am considerat vasele plastice din bronz turnat, reprezentând busturi de negroizi, ca fiind de sorginte siriană. Cu toate că activitatea comercială a Alexandriei în Pont este o realitate chiar în ultimul veac al elenismului, în vremea imperiului ea se face din nou resimţită abia din secolul al II-lea e.n.
Faptul nu constituie, desigur, un argument contrar obârşiei neapărat „alexandrine” a tezaurului de la Muncelul de Sus (pe care, spre deosebire de editorii săi, îl consider unitar şi pătruns în teritoriul de la nord de Dunăre cu foarte mare probabilitate în secolele I î.e.n.-I e.n., în vremea în care circulau în lumea romană şi au fost îngropate în barbaricum tezaurele manufacturate în atelierele de tradiţie elenistică din Orient, cum e tezaurul de la Hobyinfo etc.) dar, având în vedere însărcinările microasiatice ale atâtor demnitari romani trimişi la Gurile Dunării în perioada amintită, trebuie totuşi luată în considerare relevanţa toreutică microasiatică a tipologiei acestei rare descoperiri întâmplătoare.
Categoria de vase de argint de sorginte orientală sau de copii romane ale acestora, de felul celor de la Muncelul de Sus, s-au aflat în circulaţie până cel târziu în secolul al II-lea (cazul tezaurului de la Berthouville, Franţa). Tezaurul în discuţie merită o atenţie specială pentru a constata dacă el este sau nu o manufactură romană după prototipuri elenistice (alexandrine sau microasiatice), pentru că doar în acest caz data pătrunderii lui în Moldova ar putea fi ridicată după cucerirea traiană a Daciei.
Vasele de bronz descoperite în România nu sunt foarte numeroase prin comparaţie cu cele ieşite la iveală la sud de Dunăre sau în Pannonia. Aspectul statistic al difuziunii lor nu este relevant dacă ne gândim că în Dobrogea ele au putut, în veacurile epocii moderne, lua calea comerţului de antichităţi, iar în Ardealinfo, pe cea a capitalei Imperiului habsburgic. Din ceea ce avem astăzi, descoperirea unei oinohoe (il. 38) la Callatis şi a unei patere (il. 39, 39a) al cărei mâner e terminat cu cap de Satir încoronatinfo, ne indică faptul că regiunile intrate mai târziu sub stăpânire romană sunt sub aspectul culturii materiale consunante cu modul de viaţă roman din restul imperiului.

Mutatis mutandis, „modul de viaţă american”, cum ar fi spus cu coloratură bolşevică doctrinară avant la lettre populaţiile barbare din afara limes-ului pe care năzuiau să-l treacă şi să se instaleze, neproductivi şi incompetenţi, lumii romane de a cărei civilizaţie ar fi dorit să se bucure, distrugând-o asemenea comuniştilor apocaliptici ai veacului nostru, în partea de Europă unde s-au înstăpânit.
La Tomis, tot într-un mormânt timpuriuinfo, a fost găsită o oinohoe cu toartă prelucrată, la partea superioară, în cal de mare şi o pateră al cărei mâner se termină cu cap de lup. Tipologia oinohoei tomitane pare a fi, după Nuberinfo , caracteristică unor ateliere din Gallia. Despre toarta frumos împodobită a paterei callatiene, cât şi despre cea a oinohoei tomitane, precizăm că Nuber le prenumeră printre variantele tipului G (Canterbury)info.
Este interesant de remarcat că Tracia şi Moesia Inferior (teritoriul cel mai apropiat de Dacia, unde o cercetare specială a pus în evidenţă distribuirea cronologică a tipurilor de vase de bronzinfo) atrag un larg evantai de forme în răstimpul cuprins între Augustus şi Traian. Să nu uităm că toreutica secolelor VI-IV î.e.n. este socotită drept o artă greco-persană, sub raportul formelor, şi că tradiţia acestei „koine” îşi face simţite ecourile în zonă cel puţin la începutul imperiului. Caserola este dintre profilurile de vase unul din cele mai timpurii (până la mijlocul secolului I e.n.info ), în vreme ce în Dacia ne sunt cunoscute câteva piese din secolele II-III (una la MIT şi alta la Muzeul din Bistriţa-Năsăud).
Un tip de cană bitronconică cu profilele superior şi inferior simetric arcuite uşor către interior (DA, pl. XII/2) nu se întâlneşte la sud de Dunăre, dar ea apare într-o colecţie transilvană (Muzeul din Bistriţa-Năsăud), forma acesteia prevestind cănile elansate, cu picior şi gură îngustă ale secolului al IV-lea e.n. (provenienţa vaselor de la Bistriţa-Năsăud este probabil din castrul de la Ilişua). De la Ampelum (Zlatna) provine acel fel de cană-„bidon” (Blechkanne), având un străvechi prototip italic, şi care, în forma ei cu buză largă, profilată, este datată de Raev în secolele II-III e.n.info (MIT).
Cele mai frecvente descoperiri toreutice în săpăturile arheologice sunt mânerele de pateră, de obicei turnate (capul antropomorf sau zoomorf, de lup, leu, berbec, pasăre, turnat masiv, iar mânerul propriu-zis în ceară pierdută şi apoi umplut cu plumb topit), desprinse uşor de vasele cărora le erau nituite sau lipite, la rândul lor mult mai puţin rezistente decât mânerele din pricina subţirimii foii ciocănite a corpului acestora.
Cum era şi de aşteptat, majoritatea pieselor spectaculoase ale toreuticii aparţin domeniul militar. Mai modest, dintre cele demne de semnalat este un fragment de placă de bronz descoperit pe la începutul secolului la Vinerea (jud. Alba) şi păstrat acum la Muzeul din Deva. Pe lângă faptul că vădeşte uşurinţă şi corectitudine în ce priveşte exprimarea figurativă, piesa prezintă interesul istoric de a înfăţişa leul ca simbol al Legiunii a XIII-lea Geminainfo. Scuturi cu umbo încadrat de diverse imagini şi simboluri ale legiunilor se acordau soldaţilor fruntaşi (il. 40) (ca, de pildă, cel de la South Shields, aflat la British Museuminfo ). Găsit, în 1855, la Hălmeag (jud. Braşov) umbo-ul (il. 41) conservat la Brukenthal este argintat şi împodobit cu două registre concentrice figurând Eroşi şi delfini. Centrul calotei hemisferice e ocupat de un medalion decorat cu vultur pe fulger şi coroană în ciocinfo. Decoraţia este executată în linii şi puncte, piesa datându-se în a doua jumătate a secolului al II-lea.
Castrele de pe limes sunt cel mai adesea depozitarele unor armuri de paradă impresionante. Unor coifuri cu mască, destinate parăzilor şi întrecerilor militare, aparţine masca (il. 42) de la Carsiuminfo (Hârşova, epoca lui Hadrian), care îşi află o apropiată analogie în exemplarul descoperit, mai demult, la Romulainfo (il. 43) şi păstrat azi la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Aceste măşti feminine, cărora le putem cita replici ca aceea de la Muzeul naţional din Belgradinfo, foarte asemănătoare cu descoperirea de la Hârşova, se înscriu în descendenţa iconografiei amazonomahiei, ale cărei ecouri în reliefurile sarcofagelor romane, studiate de Carl Robertinfo, îşi găsesc expresie sculpturală până în secolul al III-lea e.n. Masca fragmentară şi decupată pe linia frunţii şi obrajilor a unuia din coifurile de la Ostrovinfo(jud. Constanţa) este prelucrată în formă de cap de Meduză.
Cele două coifuri de paradă descoperite la Ostrov (într-una din necropolele Durostorum-ului, cu o monedă de la Antoninus Pius) sunt fără îndoială printre cele mai reprezentative exemplare ale toreuticii romane în bronz, alături de coiful cu mască întreagă, pe care sunt trasate şi obrăzarele, descoperit la Bizya (Vize, Bulgaria), în Tracia. Starea fragmentară a celor de la Ostrov nu ne împiedică totuşi să ne facem o idee despre bogăţia şi acurateţea decoraţiei. Unul din ele, conceput cu obrăzare mobile, e lucrat în chip de trup de vultur, încins spre bază de doi şerpi ondulaţi (indicaţie mithriatică), ale căror cozi sunt despărţite la spate de un gorgoneion. În câmpul delimitat sus de unduirile şerpilor e reprezentat Marte nud, încadrat de două Victorii cu coroană în mâna dreaptă ridicată. Pe singurul obrăzar păstrat e înfăţişat un Dioscur cu cal şi lance. Al doilea coif, de tip cu mască, are o coamă mediană, al cărei punct de origine, la spate, este corpul unui mistreţ, iar în faţă profilaturile laterale ale acestei coame sunt terminate cu capete de lei modelate în ronde-bosse, în vreme ce corpurile lor sunt lucrate în relief pe feţele coifului. La baza coifului, de o parte şi de alta a capului de mistreţ, sunt doi grifoni, iar în câmpurile libere din dreapta şi stânga, respectiv un Marte nud şi o Victorie înaripată, cu cunună în mâna dreaptă ridicată.
Ca descoperiri de astfel de coifuri „plastice” în castrele de pe linia Dunării pot fi citate cea de la Brigetio şi alta dintr-un loc necunoscut din Pannonia, ambele piese aflându-se la Muzeul naţional din Budapestainfo, precum şi coiful de la Nicopolis ad Istrum (Muzeul de arheologie din Sofia). Toate acestea sunt însă mai sărace, mai artizanale prin raport cu exemplarele de la Ostrov, adevărate reuşite ale toreuţilor romani. Moda decorării bogate a unor astfel de coifuri de paradă este prezentă însă în toate regiunile străbătute de limes-ul roman. Avem a cita exemplul unei remarcabile desfăşurări antropomorfe, care ne îndreaptă gândul spre cunoscutele sarcofage romane din veacul al III-lea e.n., împodobite cu scene de bătălie dintre romani şi barbari, şi anume cea a coifului descoperit la Un-Horan, în Siria de sudinfo.
Coifurile de luptă, ca şi platoşele, formau şi ele obiectul atenţiei toreuţilor. Dintre primele, menţionăm piesa (secolele II-III e.n.) descoperită la Lunca Mureşuluiinfo (jud. Alba), împodobită cu un şarpe încolăcit pe creştet (DA, pl. XII/1) al cărui cap ridicat e redat în ronde-bosse (Muzeul din Aiud).
Din castrul de la Gherla a ieşit la iveală una dintre mostrele elocvente ale capacităţilor artistice şi tehnice ale toreuţilor lucrând pentru armată. E vorba de cele câteva piese păstrate din armura unui calinfo, opere realizate cu ciocanul şi instrumentele toreutului, şi nu turnate, cum de altfel s-a încetăţenit convingerea. Fragmentele păstrate acopereau capul calului (DA, pl. XII/5), iar porţiunea din armură reprezentând bustul Minervei, încadrat de doi leiinfo (DA, pl. XII/4), constituia partea integrantă a cuirasei trupului calului. Reproducerile pieselor recondiţionate ne scutesc de orice comentarii, ele aflându-şi apropiate analogii în descoperirea de la Straubinginfo.

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2