Arta romană în România

CUVÂNT ÎNAINTE

Ce-ar trebui să-i spună cititorului o carte ce se intitulează Arta romană în România si care, în mica si răvăşită noastră cultură de la periferia Occidentului european modern, este şi prima de acest gen? Să-i înşiruie ca într-un catalog artefactele de tot soiul pe care să le descrie şi să le clasifice? La ce bun atare simplist şcolărească întreprindere? Să proclame sentenţios, conform spusei cronicarului, că „de la Râm ne tragem” şi să „demonstreze”, o dată mai mult, prin tot felul de mărturii arheologice în care ar fi implicate intenţionalităţi artistice rudimentare, că aşa este? Ar fi un neadevăr inutil câtă vreme limba română este o limbă romanică şi nimeni nu pune la îndoială evidenţa ca să mai trebuiască sprijinită de mărturii limitate cronologic doar pentru a întări superflutatoriu romanitatea românilor, complex istoric reactivat, împreună cu naţional-comunismul, mai ales de extinderea timp de o jumătate de veac a imperiului sovietic asupra Europei centrale şi de răsărit, de sub obrocul căruia abia am ieşit, mutilaţi ca fiinţe, ca neam si ca popor, recăzut în starea de populaţie amorfă din care începusem a ieşi după 1848 şi simbolica ardere în public a Regulamentului Organic ce ne trecuse sub statutul de pseudo-gubernie a ţarilor moscoviţi.
Un neadevăr inutil deoarece, evident, între arta romană din România şi întâiele înjghebări arhitectonice ale Evului Mediu românesc există, în ce priveşte totalitatea artefactelor, o desăvârşită soluţie de continuitate ilustrată magistral de mica biserică romanică de la Densuş, unde sunt puse în operă altare cu inscripţii latine şi tot felul de elemente structive provenite din ruinele învecinatei Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
În această romanitate orientală în care Provincia Dacia a fiinţat în Imperiul roman ceva mai mult de un veac şi jumătate, „enigma şi miracolul istoric” reprezintă calitatea de portaltoi exemplar a neamului dacic şi nu numeroasele „prerenaşteri” care au constituit punţi între cultura occidentală medievală şi Antichitatea romană târzie. Atare miracol nu este unic ca „miracol” şi tocmai din această pricină nu este un miracol decât pentru cei ce nu cunosc specificul etnomorfozei fiecărui popor. Iată-l pe cel învecinat şi mereu omis de a fi invocat drept contraparte al celui românesc. Ungurii, veniţi din arealul central asiatic în Pannonia, la finele anilor 800, se creştinează sub Ştefan cel Sfânt, primind de la împăratul bizantin simbolurile puterii lumeşti (coroana, globul şi sceptrul - singura coroană bizantină ce s-a păstrat până astăzi), intră sub dinastia arpadiană în sfera civilizatoare a catolicismului roman şi se europenizează rapid sub Angevini încât au cronicari contemporani cu Joinville şi Froissart, iar în veacul al XVI-lea cultura maghiară posedă prima enciclopedie din Europa. Maghiarii sunt prezenţi în număr mare la Roma şi în universităţile medievale care erau centre de cultură „internaţionale”, europene şi latinofone.
Pannonia era provincie imperială de rang consular încă din anul 9 e.n.; romanitatea nu a dăinuit aici ca în Dacia, dar nu numai romanitatea ca atare, ci cel mult latinofonia este certificatul de naştere al civilizaţiei europene. Maghiarii au îmbrăţişat spiritul Romei vaticane şi acesta s-a dovedit un ferment civilizator si mai european decât ortodoxismul bizantin, mai ales că anul apropiat al Marii Schisme (1054) a transformat coroana imperială bizantină în relicvă emblematică a regatului ungar, acesta optând definitiv şi total pentru catolicismul roman. Ceea ce Ţările Române nu au putut face nici în veacurile mai târzii ale întemeierii lor.
Astăzi, când în Sala sixtină de la Vatican se află etalată expoziţia documentelor Bibliotecii vaticane care-i pomenesc pe români, e momentul să vorbim nu despre o „enigmă şi un miracol istoric”, căci mai mare miracol a fost europenizarea maghiarilor central-asiatici, ci despre un destin istoric ce a situat romanitatea răsăriteană în franja culturală a Europei occidentale. Căci Europa unitară de la care ne reclamăm volitiv astăzi are încă două feţe, sau mai bine spus o faţă şi o mască, cea din urmă respingând neaoşist faţa, de la Caţavencu încoace, cu alte cuvinte de când s-a pus teoretic problema paşoptist francmasonică a statelor burgheze naţionale în cea mai mare parte a continentului nostru.

Interesul Vaticanului pentru ţinuturile locuite de români a fost întotdeauna mare (nu pentru că am fi fost buricul pământului, cum se socoteşte în mentalitatea naţional-comunistă de astăzi, ci un posibil teritoriu de expansiune a misionarismului catolic într-o zonă tangentă imperiului duşman al întregii creştinătăţi), dar singura lui realizare notabilă, târzie şi fără eficienţă politică, a putut avea loc doar la românii din Imperiul habsburgic, prin crearea bisericii unitariene transilvane în plin ev modern. Moldova şi Valahia nu au fost mai puţin solicitate de către Vatican încă de la începuturile existenţei lor statale. Primele documente de cancelarie ale ambelor țări erau scrise în latineşte, iar în palatul lui Alexandru cel Bun de la Iaşi arheologul Nicolae Puşcaşu a descoperit butoane-mânere ale unor mari vase smălţuite ce purtau heraldicul cap de bour conturat de inscripţia circulară Moldova Alexandri.
Binecunoscutele expansiuni ale regatelor maghiar şi polonez au avut drept urmare orientarea Ţărilor Române, spre a-şi păstra fiinţa naţională, către ortodoxia bizantină. Către un Bizanţ agonizant şi către un post-Bizanţ al cărui propugnacul au devenit în luptele nenumărate cu Poarta Otomană care l-a cucerit şi l-a înlocuit. Încheierea acelor misterioase „capitulaţii” cu turcii, graţie cărora aceştia au păstrat autonomia internă a românilor trecuţi sub suzeranitatea lor, a constituit o formă tipică de compromis între faţă şi mască aici la marginile Occidentului european unde problema supravieţuirii se punea în termeni nu numai mai drastici, dar şi diferiţi.
Astfel destinul nostru istoric a fost şi este pendularea între Occident şi „A Treia Romă” cu începere de la 1711, sub o suzeranitate turcească ce a luat sfârşit în 1877. România a putut fiinţa la răscrucea a trei şi mai apoi a patru mari imperii, iar acel vis trăit al deplinei ei întregiri naţionale s-a năruit după circa două decenii de la eliberatoarea prăbuşire a celor două imperii central-europene şi renaşterea, din ruinele celui de-al treilea, a Imperiului sovietic. Nenumăraţi călători străini au vizitat şi descris aceste ţări, la finele Evului de mijloc şi în cel modern, constatând existenţa unor muguri şi chiar a unor floricele occidentale în lanul vârfurilor mereu tăiate ale generaţiilor acestui popor ce şi-a găsit într-o astfel de automutilare modalitatea perversă a dăinuirii lui.
Deci ce ar trebui să-i spună cititorului ei cartea de faţă când tematica faptică a acesteia a fost sortită a rămâne fără ecou peste veacuri? Ştim cu toţii că apariţia statului român modern, ca şi a celui grecesc, cu câteva decenii mai înainte, a fost în bună măsură rodul politic al marii mişcări romantice occidentale, mişcare ce a împletit de la europenele revoluţii paşoptiste până la Risorgimento-ul garibaldic faţete deopotrivă francmasonice şi marxiste. Cum putea rămâne sub jug otoman Grecia, patria începuturilor civilizaţiei europene, fără ca spiritele avântate ale veacului, ca lordul Byron, să nu lupte pentru eliberarea ei? Cum puteau fi uitaţi nepoţii lui Traian, cei nemuriţi în marmură pe Columna de la Roma şi pe alte monumente ale împăraţilor de după el, împodobite cu statui şi reliefuri smulse celui mai mare for înălţat pe continentul nostru până în pragul napoleonian al grandorii urbanistice, când badea Cârţan se trezea la picioarele monumentului traianic, amintind o dată mai mult Italiei şi lumii existenţa latinităţii dunărene, prelinsă de pe fusul de marmură antic în plină modernitate a Romei eterne?
Cum altfel poate fi considerată arta romană în România decât drept complement a ceea ce nu mai trebuie demonstrat? Dar aceasta nu este încă totul! „Enigma” se cuvine elucidată şi „miracolul” scos de sub mantia sa liturgică naţională şi adus în lumina lămuritoare a devenirii istorice! Nu o înşiruire de date, de pietre decorate şi înscrise, de modeste sculpturi mutilate de vrăjmăşia vremii şi a vremurilor, de monumente pe jumătate năruite ori sparte, de abia rămase urme ale fundaţiilor lor căutate şi extrase ca nişte colţi ai trecutului ce şi-au mestecat la vremea lor prezentul, acela care pare astăzi cel mai adesea agonizant, retractil şi furişat în anistoric; nu acestea îl pot interesa ori edifica pe cititor, căci istoria, fie ea şi a artei, nefiind o ştiinţă, cu atât mai puţin teleologică ori finalistă, ci o
disciplină, nu este nici „legică”, cum se spunea până nu de mult, nici previzibilă, chiar à rebours, ca să poată „demonstra” altceva decât ceea ce dorim să demonstrăm din motive sentimentale, patriotarde, politice ori mai ştiu eu care. Istoria e un prezent continuu, acumulat în straturi suprapuse de mărturii divers interpretabile în cadrul câtorva invariante care l-au îndreptăţit pe Poet a spune: „în toată omenirea în veci acelaşi om ”!

Fireasca noastră curiozitate nu e atrasă atât de ce s-a întâmplat ori de cum s-a întâmplat, ci de în ce fel de context a survenit cutare eveniment ori proces al devenirii istorice, care era imaginea acelei lumi trecute, la un moment dat al ei, fapt care dovedeşte atât sentimentul adânc al unităţii spirituale europene (în ciuda mai târzielor faţă şi mască despre care aminteam), dar şi dorinţa mereu flămândă de a şti mai multe despre ceea ce suntem decât despre ceea ce vom fi. Idealul istoricului de orice fel e de a reîntregi din cioburi, cu cât mai multă măiestrie, talent şi poezie Oglinda în care fiecare doreşte să se privească spunându-şi „acesta eşti tu”. Chiar dacă refacerea acelui puzzle de cioburi cere oarecare îndemânare şi respectarea câtorva reguli, nu cred că atare alchimie a trecutului poate fi plicticoasă, mai ales dacă e ascunsă discret sub elocinţa documentelor si nu invers, răsturnată ca fişiere întregi de bibliotecă în subsolurile inutile şi ilizibil de docte, de prezumţioase şi plicticoase ale fiecărei pagini.
Pentru a putea fi citită şi a satisface ca
viziune posibilă, astfel de carte trebuie scrisă la sfârşitul unei vieţi cărturăreşti, când dincolo de cărţile din care se fac cărţile autorul a parcurs el însuşi de visu monumentele despre care scriu cărţile. Şi nu numai pe cele ale contextului geografic-istoric la care se referă anume rândurile sale, ci şi pe acelea ale civilizaţiei căreia acesta i-a aparţinut, adică cea a Imperiului roman. De aceea el are în primul rând a mulţumi Institutului Arheologic German, preşedinţilor acestuia, Edmund Buchner şi Helmut Kyrieleis, care, cu generozitate şi deplină încredere ştiinţifică şi culturală, i-au făcut posibile călătorii de studii care au înglobat cea mai mare parte a Imperiului Romei căreia îi datorăm şi transmiterea valorilor fundamentale etice şi dianoetice ale Greciei antice.
Nu „enigme” şi „miracole” suntem chemaţi a dezlega şi explica, căci am văzut că ele încetează a mai fi considerate ca atare când sunt puse în contextul etno-istoric adecvat şi
înţelese ca voinţe artistice ori voinţe istorice, nici fantasmagorice „specificităţi naţionale” (expresie naţional-comunistă sfertodoctă), ilustrate cu cioburi ivite la întâmplare dintr-un imens monte testacio, ci a citi şi înţelege moduri nu foarte diverse ale devenirii istorice în părţi diferite ale aceleiaşi civilizaţii. Deci a citi şi a pricepe micro-contexte ale marelui context, chiar dacă faptic atare micro-texte sunt sortite a rămâne uneori fără ecou în viitorul unei etnii formate ori informare, astfel de soluţie de continuitate nu înseamnă extirpare genetică a unei anumite perioade din procesul formativ al acesteia. Ea rămâne invizibil prezentă în stilistica spirituală a aceleia. De aceea trebuie consemnată cât mai nuanţat şi mai clar din raţiuni subtile de morfologie a culturii care deocamdată nu se pot contura decât sub forma oricând contestabilă a unei eseistici mai mult avântat delirante decât pragmatic obiectuale!

art rom ro

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2