Arta monedelor geto-dacice

SERIA CU ICONOGRAFIE MONETARĂ AUTOHTONĂ

De câte ori pronunţam cuvântul autohton, ca determinativ al unor artefacte geto-dacice, mulţi „băştinoși” se scandalizau ca şi când aş fi rostit o blasfemie. Împărţiţi în două tabere, tracomani şi celtomani, aceştia îşi dădeau triumfători mâna spre a cânta în cor exact contrariul. Câte unul încerca să speculeze popeşte, chipurile nedumerit: „cum pot fi numite autohtone numai unele monede dacice, câtă vreme toate erau bătute în Dacia?” Dar toate monedele geto-dacice erau de-a valma şi cu seninătate socotite imitaţii după monedele greceşti şi mai ales macedonene.
Faptul că numismaţii nu-şi scoteau nasul din îngusta lor specialitate spre a privi şi alte artefacte geto-dacice contemporane îi handicapa, ca să folosim un termen astăzi la modă, tocmai în ce priveşte organul cu pricina. Marile tezaure toreutice geto-dacice le-ar fi spus destule lucruri despre o imagistică autohtonă, i-ar fi scutit de o retorică şi sceptică mirare, dacă nu chiar negaţie, pe care o opuneau evidenţei al cărei avocat trebuia să fiu, într-un regim politic şi mental al falsului unanim confirmat drept adevăr. În mintea lor „autohton” însemna „inventat”, „nemaivăzut”. Oricum, erau departe de a-şi închipui că orice „imitaţie” este selectivă şi afectivă şi că ea poate tot atât de bine prelua aidoma, imita în mare ori în detaliu sau chiar respinge unele părţi ale modelului, ca neconforme înţelesului pe care băştinaşii îl atribuiau respectivei imagini. Faza de început a toreuticii geto-dacice asigura iconografiei monetare autohtone un antecedent, atât din punct de vedere imagistic, dar mai ales tehnic. Meşterii de la sud de Dunăre circulau deja în Dacia şi ei puteau, desigur, grava cu aceeaşi dexteritate matriţe toreutice şi matriţe monetare. Celor care mai au reţineri cât priveşte capacitatea de invenţiune, asimilare şi adaptare artistico-meşteşugărească a populaţiilor străvechi le recomandăm, pe lângă studierea culturilor neolitice din România, lectura primei părţi a cărţii lui A. M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, apărută la Editura Meridiane, în traducerea noastră.
În fond, anistorismul în cauză nu era altceva decât rezultatul unor ajustări minore, e drept, ale unor imagini socotite în mod eronat ori parţial eronat imitaţii ale unor prototipuri diferite de cele postulate şi solid fixate în optica scientistă a multor numismaţi. Seria cu iconografie monetară autohtonă cuprinde deci trei tipuri pe care le vom discuta şi argumenta în cele ce urmează. Pe cale de consecinţă, ele premerg cronologic seria de imitaţie şi se întemeiază direct pe experienţa plastică şi tehnică a toreuţilor gravori de matriţe, care circulau la nord de Istros încă din veacul al V-lea î.e.n.

*

Tipul Jiblea pandacic (il. 6), numit de C. Preda Prundu-Jiblea, după locul unor descoperiri importante (MGD, 149-158), nu imită tetradrahmele lui Filip al II-lea, ci se inspiră după aversurile tetradrahmelor şi didrahmelor insulei Tasos, care-l reprezintă pe Dionysos bărbos, respectiv spre dreapta şi spre stânga, cu cunună de iederă (il. 7, 8); aceste monede au fost emise la finele veacului al V-lea î.e.n. şi au fost clasate de Georges le Riderinfo în grupul patru (404-340 î.e.n.). Cununa de iederă a lui Dionysos a fost îndepărtată de gravorul geto-dac şi înlocuită cu bucle de păr semicirculare, grupate două câte două, în sens invers (AADR, 110).
Numismaţii care s-au ocupat de emisiunile timpurii ale insulei Tasos sunt unanimi în a considera că între 336 (moartea lui Filip al II-lea) şi 281 (moartea lui Lisimah) atelierele monetare ale insulei au fost închise. Acest fapt explică, pe planul numismaticii geto-dacice, schimbarea prototipului imitat, adică trecerea de la modelul tasian la cel macedonean şi implicit datarea tipului Jiblea pandacic şi a întregii serii autohtone înaintea imitării în Tracia a tetradrahmelor lui Filip al II-lea (AADR, 111-112); despre datarea imitaţiilor monedelor lui Filip a se vedea discuţia din capitolul următor.
Există un succedaneu transilvan al tipului Jiblea pandacic ale cărui şuviţe au fost spiralizate în manieră celtică (il. 9). Succedaneul a circulat, cu diverse variante, şi în Oltenia, tot cam pe drumul salinelor, iar C. Preda a făcut din el un tip monetar (MGD, 159-164). Unele variante transilvane ale tipului Jiblea pandacic acuză pe avers, prin pilozitatea excesivă şi lăţimea capului, asemănări cu ceea ce va avea să fie aversul tipului cu cap cu dublă faţă (Dessewffy, 815; il. 10); de asemenea, caii de pe reversul tuturor acestor variante, indiferent de sensul lor de orientare, acuză asemănări flagrante cu caii reversurilor monedelor cu cap cu dublă faţă, ceea ce pledează convingător (pentru cei ce pot fi convinşi) în sensul filiaţiei şi succesiunii cronologice a celor două tipuri (il. 11).
Pe reversul tipului Jiblea pandacic, nu şi pe succedaneele sale transilvane ori valahice, dar în tot cazul pe cel „celtizat” pe avers prin spiralizarea şuviţelor de păr (vezi mai sus), figurează din profil o zeitate feminină călare, purtând în mâna dreaptă îndoită de la cot în sus o ramură de brad şi având sânii redaţi în relief, cu un accent plastic deosebit („Apulum”, IX, 225; AADR, 112-113). Acestei divinităţi i-am dat numele convenţional: Bendis. Ei bine, cum au văzut-o pe „Bendis” pe monedă, ca revers al unui cap de divinitate masculină, „Zamolxis”, până şi cei mai fervenţi exegeţi ai divinităţii tracice s-au lepădat de ea ca de o piază reainfo.

Savanţii bulgari, care cu ani în urmă jurau pe Bendis, se reîntorc acum, ca într-un ritual scientist-francmasonic, la „divinităţile hiperboreene”, la „mumele” ancestrale, bisexuate, dacă nu şi mai mult, la divinităţile cu sex ambiguu ori multiplu, în fine la o harababură distonantă faţă de evoluţia firească a unei lumi anistorice către istoricitate.
Tocmai de aceea ţin să remarc un studiu ponderat şi realist al lui Em. Condurachiinfo, al cărui accent cade pe alianţa atenienilor cu regele trac Sitalces, în vremea războiului peloponesiac, ca motiv şi prilej al răspândirii cultului zeiţei tracice nu numai în Grecia continentală, ci şi în sudul Italiei. Prezența unor statuete de teracotă ale zeiţei Bendis la Tarent sugerează, conform celor arătate în capitolul precedent, un material posibil de export către lumea balcanică, cu precădere către cea traco-geticăinfo. Nu însă în această carte voi dezvolta şi argumenta valorile cultuale ale iconografiei monetare autohtone, ci într-una viitoare despre arta traco-dacică.
Am arătat cu alt prilej serierea succedaneelor sud-carpatice ale tipului Jiblea pandacic („Apulum”, IX, 231 şi urm; AADR, 114-116), sugerată deja în linii mari de Karl Pink (Pink2, 1974, pl. XVI, nr. 296-307), succedanee pe care C. Preda le-a ridicat la rangul de tipuri; Adâncata-Mănăstirea (MGD, 198-214), Vârteju-Bucureşti (MGD, 215-247), Inoteşti-Răcoasa (MGD, 247-270).
În ce priveşte tipul în discuţie sunt de făcut mai multe remarci. Înainte de toate că este singurul tip monetar dacic care se extinde, cu succedaneele sale, pe toată durata monetăriei dacice şi aproape pe întregul ei teritoriu, inclusiv în Dobrogeainfo denumită de Simion Mehedinţi Dacia Pontică. În al doilea rând, acest tip înregistrează, printr-unul din succedaneele sale, o contaminare a imaginii aversului cu aversul tetradrahmelor tasiene (barbarizate) ale noului tip, reprezentând capul lui Dionysos imberb încununat, cu vrej, frunze şi fructe de iederă (il. 12).
Atare succedaneu contaminat (il. 13), cu fazele sale premergătoare şi ulterioare, apare în tezaurele mai sus amintite şi într-un număr de 15 exemplare în tezaurul de la Frăţeştiinfo. Deşi C. Preda credea la început că e vorba de o influenţă a capului Romei de pe denarii romani republicani (MGD, 204), el a revenit ulterior tacitinfo, după cum îi era obiceiul, la opinia noastră pe care o combătuse când a fost exprimată. O ultimă fază a obiectivării procesului respectiv de contaminare o reprezintă succedaneele Inoteşti-Răcoasa ale tipului Jiblea pandacic (il.14), de fapt monede de bronz argintat.
S-ar putea obiecta că aceste monede „contaminate” nu mai sunt de socotit succedanee finale ale tipului Jiblea pandacic, fiindcă ele nu mai consemnează nici barba, nici alte caracteristici ale aversului. În demonstraţia completă la care ne-am referit mai sus („Apulum”, IX, 231 şi urm.) fazele de tranziţie sunt urmărite detaliu cu detaliu și rezultă limpede că aceste „contaminări” sunt operate pe succedanee clare ale tipului Jiblea pandacic.
Răspândirea în zonele de câmpie a succedaneelor târzii ale tipului Jiblea pandacic şi eventual ale unor ateliere monetare era în funcţie de locuirea spaţiului dintre piemontul carpatin şi fluviu. Un studiu relativ recentinfo arată că Valea Dunării era cea mai dens şi mai îndelung locuită, cele mai multe aşezări şi morminte datând din secolele II şi I î.e.n., secolele V şi IV î.e.n. fiind mai slab reprezentate. În câmpia cuprinsă între Dâmboviţa şi Argeş, acoperită cu un strat gros de loess, pânza de apă freatică e la mai mare adâncime, în vreme ce în regiunea împădurită a Vlăsiei pânza freatică e mult mai către suprafaţă. Sunt numeroase aşezările getice de pe râul Sabar, Dâmboviţa, Colentina şi Lacul Tei. În zona cercetată aşezările din secolele III-I î.e.n. sunt în număr de 143. Cu începere din secolul al II-lea î.e.n., Câmpia Dunării, ca şi Dacia în întregimea ei lasă impresia unui amplu şi rapid ritm de dezvoltare economică şi de creştere a populaţiei, fapt dealtminteri ilustrat de chiar succedaneele târzii ale tipului Jiblea pandacic, cu tezaure frecvente şi substanţiale, cum ar fi cel de la Urseiu (judeţul Dâmboviţa)info, unde abundă didrahmele succedaneului Adâncata-Mănăstirea, dar sunt prezente şi 33 de drahme (3,85-2,70 g) monetizate pro-forma, căci ambele feţe ale acestora sunt complet şterse, fiind probabil realizate cu ştanţe foarte degradate.
Datorită unei locuiri intense şi a negoţului mai diversificat, chiar în interiorul Daciei, către finele tipului în discuţie şi deci a monetăriei dacice, apar la sud de Carpaţi tipuri monetare de peste munţi. Astfel lângă didrahmele Adâncata-Mănăstirea s-au găsit la Măghireşti, în judeţul Gorj, 10 monede de tip Răduleşti-Hunedoarainfo (il. 81, 83).
Din punctul de vedere al realizării tehnice şi artistice, aversurile tipului Jiblea pandacic cât şi reversurile sale vădesc o ţinută remarcabilă, siguranţa unei mâini de maestru în executarea profilului capului masculin (il. 15, 16), atât în privinţa succedaneului transilvan (il. 17), cât şi a multora din cele sud-carpatice (il. 18, 19). Reversurile cu „Bendis” călare sunt deosebit de precise, încât nici o schematizare a umerilor drept sâni nu mai poate fi pretinsă (il. 20- 21).

*

Tipul cap de zeitate cu dublă faţă (il. 22, 11). Tetradrahmă având pe avers un cap cu dublă faţă, iar pe revers un călăreţ, în genere spre dreapta. Gravorul acestor ştanţe era un expert, cu mână sigură, care ştia să reducă figurarea la liniile ei de forţă şi la masele plastice esenţiale. Plasarea simetrică a ochilor faţă de axul aversului creează impresia unei a treia figuri, văzută din faţă. Gravorul topeşte cele două feţe într-un singur cap „cu trei feţe” dispuse pe un singur gât. Prin structura lui, acest avers poate fi considerat ca redând o figură văzută din faţă. Relieful este înalt, flanul bombat, iar reversul pare în consecinţă uşor incus. Forţa plastică este extraordinară pe toate variantele, chiar dacă densitatea compoziţiei este mai laxă ori mai stilizată (il. 23, 24).
Capetele în piatră sau bronz, duble, triple, cvadruple, central şi vest europene, de obârşie celtică, par a se afla în mai strânsă legătură cu acest avers decât aşa-zisul „cap ianiform” cu care respectivul tip monetar a fost şi este desemnat (MGD, 142-149). Întru fixarea acestei denumiri, C. Preda ne şi propune prototipul aversului unui triobol tasian, datat de acelaşi Georges le Rider între tetradrahmă şi didrahma cu capul lui Dionysos cu barbă, utilizate ca prototip pentru aversul tipului Jiblea pandacic. Însă aversul respectivului triobol figurează două capete, ori mai exact două măşti de silen adosate şi despărţite clar printr-o linie verticală, aşa cum reversul său redă două amfore inversate, aidoma capetelor de tineri de pe aversul drahmelor histriene (il. 25).
Răspândirea monedelor cu cap cu dublă faţă o constatăm în nord-estul Olteniei, aglomeraţia producându-se în jurul salinelor de la Ocnele Mari. Ele trec Dunărea în extremul est la Turtucaia, iar în vest la Vidin. Faţă de tipul Jiblea pandacic, emisiunea este mult mai puţin numeroasă. Tipul are variante minime şi nu i se cunosc succedanee.
Aşa cum am mai spus, el urmează din punct de vedere iconografic şi artistic tipului Jiblea pandacic ale cărui variante transilvane cu cap foarte pilos care umple flanul aversului par să fi sugerat volumetric redarea unei a doua feţe. Ca şi la tipul anterior, urechea dispare sub masa capilară. Deosebit de interesantă este maniera de rezolvare a zonei mediane a aversului, acolo unde are loc îmbinarea celor două feţe. La nivelul capilar al aversului observăm o organizare mediană triunghiulară cu vârful în jos, către un motiv circular-oval central în care se înscrie un altul similar. Sub acest „nod” apare din nou un cerc liniar şi apoi un triunghi gol, cu vârful în sus, opus şi simetric celui plin din masa capilară. Sub el este trasată linia de bază a gâtului. Înşiruirea pe verticală a tuturor acestor elemente poate constitui profilatura mediană a unei noi feţe ai cărei pomeţi reliefaţi sunt obrajii boselaţi ai celor două feţe din profil. Arcadele oculare convergând, sub masa capilară, spre linia mediană amintită, dau impresia, împreună cu ochii marcaţi prin globule în cerc, unei mutre bestiale, unei monstromofoze de felul celor practicate pe piesele tezaurelor toreutice contemporane ori ceva mai vechi. Este limpede în acest caz că gravorul monetar avea o experienţă toreutică şi mai ales o imaginaţie absolut necesară compunerii şi armonizării unor forme eteroclite, întru redarea alteia, credibilă, verosimilă din punct de vedere plastic.
Masivitatea şi truculenţa calului de pe revers o regăsim prefigurată pe reversurile variantelor transilvane ale tipului Jiblea pandacic (vezi il. 10), astfel că nu este lipsit de temei să se vorbească despre o oarecare unitate stilistică a tipului ilustrat în nord-estul Olteniei şi variantele transilvane ale celui discutat anterior (AADR, 114-115). Deşi acest tip este puţin numeros, el are o importanţă deosebită în cronologia relativă a emisiunilor geto-dacice timpurii. Dacă, în spiritul celor expuse mai înainte, am admis succesiunea şi dezvoltarea plastică a aversului şi reversului tipului cu dublă faţă din variantele transilvane ale tipului Jiblea pandacic, voim să accentuăm acum un fapt peste care C. Preda a trecut, cu toate mijloacele de disimulare de care dispunea (inclusiv calomnia), pentru că atare fapt îi dinamita pur şi simplu partea teoretică a tezei sale doctorale, anume că nu există monede cu iconografie autohtonă care să preceadă cronologic seria de imitaţie după monedele cu capul lui Zeus laureat ale lui Filip al II-lea.
Într-un articol publicat în „Revista Muzeelor”, pe la sfârşitul anilor '60info arătam că în colecţia Mihai Bibra (Sănătescu) din Rm. Vâlcea se găsesc mai multe monede interesante, provenite atât din localitate şi din împrejurimi, cât şi din aşa-numitul tezaur de la Copăceni (MGD, 177). Totodată, în legătură cu un anumit tip monetar (il. 46) aflat printre monedele achiziţionate de Cabinetul numismatic al Academiei de la Mihai Bibra (Sănătescu), subliniam remarca lui Constantin Moisil care comunică în 1940info că a văzut două monede aparţinând unui tezaur descoperit pe la 1880 la Rm. Vâlcea, lângă gara din localitate, pe când se construia linia ferată. Una era de tip cap de zeitate cu dublă faţă, iar cealaltă, o piesă foarte rară (vezi C. Moisil, op. cit, pl. XIX, fig. 1), avea pe avers capul lui Zeus laureat spre stânga, iar reversul era cel al monedelor de tip „ianiform” (il. 26).

Cu toate că ştia de afirmaţia lui Const. Moisil, C. Preda (MGD, 146, nota 499) afirmă că „monedele achiziţionate de Cabinetul numismatic al Academiei de la M. Bibra (Sănătescu) din Rm. Vâlcea sunt falsuri moderne”. Cu toate că în MGD, 96, C. Preda susţine clar că „aşa cum am mai spus (pp. 76-77), în legătură cu locul de descoperire al acestui «tezaur» situaţia nu este încă lămurită, pretinzându-se că el a fost adus la Copăceni din Transilvania, în anul 1941”, autorul nostru declară false toate monedele provenite de la M. Bibra, iar pe de altă parte revine în 1975 asupra dubiilor saleinfo dând crezare, chipurile, spuselor fostei neveste a descoperitorului decedat, care de fapt le-ar fi adus, după „mărturia văduvei”, dintr-o mai mare descoperire din nord-vestul Transilvaniei, făcută prin 1939-1941.
Nu înțeleg de ce trebuiau declarate false monedele achiziţionate de la M. Bibra, printre care şi câteva cu inscripţie (ΔVOHΣ), de care voi aminti în capitolul următor. Oare fiindcă ele erau „incomode” petntru numismatul C. Preda? Căci, aşa cum am mai arătat, combinarea reversului tipului cu cap cu dublă faţă cu un avers înfăţişând capul lui Zeus laureat, spre stânga, piesă publicată de Moisil în 1940 ca fiind foarte rară, exista în realitate înainte ca M. Bibrainfoinfofalsifice monedele pe care le-a vândut apoi Academiei, printre care se numărau şi două exemplare de felul celui sesizat şi semnalat de C. Moisil ca deosebit de rar! Curată onestitate, curat ştiinţifică!
Graţie acelei descoperiri, semnalată prima oară de C. Moisil, ştim acum în mod cert că tipul cu cap cu dublă faţă preceda imediat sau era întrucâtva sincronic cu primele imitaţii locale (în manieră artizanală geto-dacică de foarte bună calitate, sub aspect tehnic, cât şi al siguranţei ductului plastic) ale monedelor lui Filip al II-lea. Ca şi în cazul tipului discutat mai înainte, nu comentăm semnificaţia cultuală a capului cu dublă faţă, dar subliniem că ea există cu certitudine, de vreme ce pe nici o monedă geto-dacică nu figurează, ca pe cele tracice, portretul vreunui muritor.

*

Tipul Bendis, numit astfel de noi, are pe avers un cap feminin din faţă, cu o coafură specifică pe frunte şi cu două şuviţe de păr laterale care atârnă de-a lungul obrajilor şi gâtului; pe revers, călăreţ foarte stilizat spre stânga sau dreapta (il. 27). C. Preda, dealtminteri de o prudenţă scientistă ce crede că şade bine cuiva lipsit de opinii, îl numeşte, prin alăturarea părerilor înaintaşilor, „tipul Larissa-Apollo Amphipolis” (MGD, 132-142) şi îl tratează cu tipica-i ignoranţă doctorală. De o candoare demnă de un neofit lipsit de har el afirmă că: „Din păcate până acum nu avem dovada făcută că monedele din Amphipolis sau Larissa ar fi circulat până la Dunăre”, trădându-şi astfel handicapul mental prin care asimilează involuntar situaţia din antichitate tiraniei imobilismului impus de cortina de fier şi de comportamentul caracteristic războiului rece (MGD, 135).
Aria de răspândire a acestor monede depăşeşte cu puţin către Valahia Mare, Transilvania, Serbia şi Bulgaria, zona Olteniei în care au fost emise, fără să se aglomereze către regiunea saliniferă. Dealtminteri nu se cunosc decât cel mult 170 tetradrahme cu diferite variante. Nu există succedanee şi baterea lor nu a continuat multă vreme, fiind mai degrabă un expedient înaintea începerii imitării monedelor lui Filip al II-lea.
Problema incertitudinii prototipului este reală, dar nu în felul în care o pune C. Preda. Beneficiarii acestui tip monetar doreau într-adevăr pe avers un cap feminin din faţă. Ei au constatat, ca şi grecii emitenţi de monede având pe avers un cap feminin din faţă, că relieful lor se degradează foarte repede prin tocire, devenind urât. În nordul Egeei, redarea pe monede a capului uman din faţă apare cel mai devreme pe la 420 î.e.n., la Amfipolis, colonie atenianăinfo. Atare manieră de reprezentare durează cel mai mult la Histria, până către finele secolului al IV-lea î.e.n.info şi chiar mai târziu. Între circa 400-344 î.e.n. Larisa, în Tesalia, emite didrahme, drahme, semidrahme şi trihemioboli cu capul nimfei fântânei Larisa, la început în profil şi mai târziu din faţă; tetradrahmele Larisei sunt emise însă între 352-344 î.e.n.info în toate cazurile, capetele din faţă ale monedelor din lumea greacă nu sunt redate strict frontal, ci uşor întoarse spre dreapta sau spre stânga. Tot aşa stau lucrurile şi la Larisa (il. 28) şi la Amfipolis (il. 29), unde capul lui Apolo este destul de feminizat ca să poată fi luat ca prototip al unei figuri feminine.
Dovadă că s-a preferat totuşi capul lui Apolo de la Amfipolis, cetate în care atare tetradrahme s-au emis între 424-358 î.e.n.info, şi nu al nimfei Larisa este faptul că atât Pink, 219-220, cât şi De la Tour, 9691 (MGD, pl. XXVIII, XXX) întregistrează monede barbarizate din Dacia care reproduc deopotrivă întoarcerea capului uşor spre dreapta cât şi coafura tipică a lui Apolo de la Amfipolis.

Mai mult încă, în tezaurul de la Şilindia, descoperit în 1967 şi publicat în 1972info, monedele purtând nr. 404 (il. 30), 402 (il. 31) şi 405 (il. 32) reproduc pe avers respectiv capul lui Apolo cu păr buclat, uşor declinat spre dreapta, capul lui Apolo frontal, cu păr buclat, şi capul lui Apolo foarte barbarizat, frontal, cu păr buclat şi radiat. Toate trei piesele au pe revers călăreţul spre stânga. Şi în acest caz imitaţiile se referă exclusiv la aversul monedei luată ca sursă de inspiraţie.
Monedele dacice evocate au flanul mult mai mare decât cele de la Hinova, Sărbătoarea etc. Voi reproduce ce spun E. Chirilă şi colaboratorii despre această chestiune: „Piesele de la Şilindia, cele ale variantelor A-B, nr. 402-404, prezintă însă remarcabile analogii atât tipologice cât şi în ce priveşte diametrul cu cele două piese de la Lugoj (Pink, pl. XI/219-220). Ar putea fi deci vorba de două ateliere diferite: unul din care provin piesele cu diametrul mic şi altul din care provin piesele cu diametrul mare (e interesant de remarcat că şi grupa XVII are analogii reprezentate prin piese cu diametrul mic, vezi Pink, pl. IV/38-43, care par a prezenta o fază mai veche a celor cu diametru mare. La fel ar putea sta lucrurile cu piesele de la Hinova, Sărbătoarea şi cu cele analoge din sudul Dunării, care ar putea proveni din acelaşi atelier. Piesele cu diametrul mare sunt foarte bine păstrate, à fleur de coin, în timp ce celelalte sunt mai uzate, ceea ce pledează pentru vechimea lor)”info.
Cele constatate de E. Chirilă şi colaboratorii sunt desigur fapte reale şi corect interpretate. Eu nu-mi pot însă explica cum de s-a ajuns, pornind fie de la coafura nimfei Larisa, fie de la cea a lui Apolo de la Amfipolis, la stilizarea tipică a masei capilare pe tetradrahmele cu flan mic descoperite la Hinova şi în alte locuri. Această coafură, „în şir de cârnăciori deasupra frunţii”, cu meşele precis detaliate, pare mai degrabă o cunună rituală din fire de lână decât o pieptănătură asupra căreia s-a insistat cu deosebită stăruinţă. Totodată nu ne este îngăduit să trecem cu vederea fragmentul de cupă „deliană”, de fabricaţie getică, descoperit la Popeşti (A. Vulpe, în „SCIV”, 16, 1965, pp. 341-349), databil mult mai târziu şi unde este reprodusă figura identică a unei femei (il. 33) din faţă, cu coafura sau diadema (?) tipică, cu sânii bine marcaţi în relief şi ţinând în ambele mâini ridicate din umeri şi îndoite de la cot în jos câte o ramură de felul celei ce figurează ca atribut al divinităţii feminine de pe reversul tipului Jiblea pandacic. În plus, pe această reprezentare ceramică a unui dans ritual, cele trei femei hipostazate în adoratoare ale aceleiaşi divinităţi poartă fusta rituală vegetală ependyma, care apare pe atâtea monumente tracice şi nu numaiinfo.
Capul de pe aversul monedelor tip Bendis este tratat altfel decât cel al lui Apolo, cu adevărat Apolo-Amfipolis, de pe aversul monedelor de la Şilindia. Convingerea mea este că nu avem de a face cu acelaşi atelier, dar nici măcar cu aceeaşi concepţie de redare a figurii umane. Din punct de vedere plastic, reprezentarea de pe aversul monedelor descoperite la Hinova şi în alte locuri are mult mai multe detalii în comun şi o mai adâncă înrudire plastică cu reprezentările toreutice traco-getice de pe ritonul de la Poroina, ori cu iconografia foarte bogată a aceleiaşi divinităţi feminine de pe tezaurele ori din arhitectura funerară din Bulgaria, decât cu monedele de la Amfipolis pe care se presupune că le imită. Cele din tezaurul de la Şilindia, considerate „mai recente”, ar contrazice realitatea morfozei artei barbare, conform căreia imitaţiile mai vechi sunt mai conforme cu originalul decât cele mai târzii. Ni s-ar putea replica, în chiar maniera noastră de a pune problema, că anistorismul artei barbare implică atare inversiuni cronologice şi că el nu este o simplă reflectare în oglindă a istorismului, adică un istorism întors pe dos. Desigur, în fapt, aşa şi stau lucrurile, dar în cazul în speţă ele sunt o confirmare în plus a nonexistenţei unui prototip comun.
Nu vreau să se înţeleagă că aş contesta faptul că respectivele monede de la Şilindia şi afiliatele lor consemnate de bibliografia mai veche n-ar descinde din tipul Apolo-Amfipolis. Dimpotrivă! Este cert că aceasta este situaţia! Nu pot însă accepta că reprezentările de pe cupa ceramică de la Popeşti şi, pe cale inversă, de antecedenţă, cele de pe aversurile tipului Bendis, înrudite între ele, ar avea aceeaşi obârşie iconografică monetară (Amfipolis). Probabil că ele descind, dacă vrem să fim foarte pedanţi cu principiul imitaţiei de la care nimic n-ar face excepţie, dintr-un prototip încă necunoscut nouă, în cazul în care nu acceptăm nici în ruptul capului că ar fi vorba de o creaţie locală.
Căci nu este neapărat obligatoriu ca aversul sau reversul unei monede să imite exclusiv una din feţele unui prototip monetar elenic. Tezaurul monetar de la Şilindia ne aduce în acest sens o confirmare cât se poate de binevenită şi de spectaculoasă, care ne îngăduie să deducem nu numai legătura artistică, organică, de meşteşug, dintre toreuţi, gravori monetari, dar şi pe cea dintre aceştia şi litoglifi. Tocmai pentru că e insolită, E. Chirilă şi colaboratorii au preferat să nu comenteze atare incomodă revelaţie. Incomodă fiindcă, desigur, sparge şi cele mai îngăduitoare paradigme ale cunoaşterii „ştiinţifice”.

Moneda din marele tezaur monetar arădean ce poartă numărul de serie 108, sub care au înregistrat-o editorii, redă barbarizat pe revers reversul tetradrahmei lui Filip al II-lea; se mai văd şi două litere (ΛI) din legenda ΦIΛIΠΠOY (iubitorul de cai). Pe avers figurează o „grotescă”, un gryllos, respectiv un cap masculin bărbos coafat, în partea lui din spate, cu o mască bărboasă (il. 34). Sursa de inspiraţie este certă: intaliile groteşti elenistice, aşa-numiţii grylloiinfo, care apar în gliptica elenistică încă de la începutul primei perioade a acestei epoci istorice de după moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.e.n.). Fără comentarii şi speculaţii suprainteligente!
Cred că din toate cele expuse până acum a rezultat, pe calea unei maieutici normale şi fără ajutorul vreunui forceps gnoseologic deformant, de natură sofistică, prioritatea în timp a seriei monetare geto-dacice cu iconografie autohtonă faţă de celelalte emisiuni în argint bătute pe cuprinsul Daciei preromane.
Cine se încumetă să abordeze această problematică din punctul de vedere al unor realităţi istorice central-europene cade în capcana istorismului formal, căci privită din acel punct, numismatica geto-dacică i se înfăţişează nu numai periferică sub raport geografic, dar şi târzie sub raport cronologic, un epifenomen al numismaticii celtice. Acesta a fost cazul lui Karl Pink, savant de remarcabilă forţă a observaţiei, căruia însă atare abordare i-a jucat acea festă exegetică în mrejele căreia nu-i mai poate fi îngăduit astăzi lui C. Preda să se încurce şi să se bâlbâie lamentabil. Cu atât mai demnă de toată consideraţia şi mai exemplară ne apare acum poziţia realistă a lui Constantin Moisil care, fără să fi dispus de feluritele mărturii invocabile azi, a intuit, graţie acelui „spirit de fineţe” pascalian, ultima şansă şi speranţă a istoricului, o situaţie de fapt pe care sunt deplin încredinţat că o vor confirma şi descoperirile arheologice viitoare.

artmon

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2