Arta monedelor geto-dacice

MONEDELE GETO-DACILOR ŞI MOTIVAŢIA LOR ECONOMICĂ

Cum era de aşteptat, mentalitatea comunistă, ghidată şi obsedată de materialismul istoric şi dialectic şi de lupta de clasă, a pus şi în domeniul economiei antice carul înaintea boilor. Cu alte cuvinte monedele atestau o viaţă comercială, ele trebuiau cronologizate, grupate pe serii şi pe regiuni geografice, fară să se dezbată cu seriozitate cea mai firească dintre întrebări: care erau materiile prime ori bunurile prelucrate al căror schimb comercial a făcut necesară apariţia instituţiei monedei la geto-daci? Sau: de unde provenea metalul monetar şi în schimbul căror mărfuri? Atare întrebări, atare elementar pragmatism cu greu se puteau ivi în minţile unor istorici care, ca întreaga societate dealtminteri, fuseseră deposedaţi de orice avere şi trăiau într-o stare psihică de toleraţi, doar prin îngăduinţa celor bine plătiţi ca să administreze bunurile furate de la toți. Aşadar, noi nu mai aveam o minte asemănătoare cu a acelora ale căror fapte istorice le judecam. Cuvintele lui Hayek pe care le aminteam mai sus deveniseră caduce: nu mai ţineam în mână un cuţit cu două tăişuri, ci unul bont, de tăiat hârtie. Cu el nu se putea decât trasa pe nisip conturul trecutului după imaginea luminoasă a viitorului comunist, dedus à rebours, din stivele de volume dogmatice netăiate, ca un Ierusalim pământesc dintr-unul ceresc. Şi aceasta într-o vreme în care cunoştinţele despre monetăria geto-dacică începuseră să crească simţitor. Pentru A. D. Xenopolinfo, N. Iorgainfo sau Vasile Pârvaninfo destul de puţinele monede ştiute pe atunci nu prezentau un interes cu totul deosebit, mai ales fiindcă România rurală trăia în plină epocă modernă într-o economie naturală domestică unde banul servea cel mai adesea la plata impozitelor, la cumpărarea gazului, sării, tutunului şi chibriturilor, deci aproape de orizontul vremurilor dacice preromane. Izvoarele antice scrise, privitoare la economia dacică, imprecise şi generale, alături de realitatea rurală contemporană lor, întregeau pentru aceşti înaintaşi imaginea pe care şi-o făceau despre viaţa strămoşilor pe timpul lui Dromichete.
Istorici mai apropiaţi de mentalitatea negoţului local în antichitatea preromană, precum Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescuinfo, Dumitru Berciuinfo şi Bucur Mitreainfo își pun problema exportării bogăţiilor naturale ale Daciei, ca motivaţie a apariţiei masive şi timpurii a monedelor geto-dacice. Printre acestea sunt menţionate cu precădere grânele, ceara, mierea, sclavii, peştele, lemnul, pieile, blănurile şi „foarte probabil” sarea, sarea pământului!
Să vedem ce spun, de la Herodot până în primele veacuri ale imperiului, izvoarele istorice care se referă fie la zona mai largă a Traciei, fie la ţinuturile de la nord de Istru. Istoricul din Halicarnas vorbeşte de siginii iranieni şi de caii lor de tracţiune, foarte iuţi (V, 9). „Tracii spun că ţinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine şi din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe” (V, 10). Părerea lui Herodot e contrară. El ştie că albinele îndură greu frigul, iar regiunile acelea nu pot fi locuite din pricina frigului. Dacă cumva regii traci îl cinstesc pe Hermes numai pentru că se socotesc descendenţi ai lui (V, 7), informaţia lui Herodot poate ascunde o realitate economică: concentrarea comerţului în mâinile acestora, căci precizarea „fără ceilalţi cetăţeni” pare a acuza monopolul regal asupra negoţului, cu alte cuvinte monopolul căpăteniilor de trib.
Polibiu (200-118 î.e.n.) este cel dintâi care precizează că: „În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toți ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug miere, ceară şi peşte sărat. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem schimb reciproc. Uneori la nevoie ne dau ei, alteori iau dânşii de la noi” (IV, 38, 4). În a doua parte a perioadei elenistice, despre bogăţia regelui trac Sitalces, Diodor din Sicilia (până la 21 î.e.n.) afirmă (XII, 50, 2-3) că „litoralul regatului său se întindea de la ţinutul abderiţilor până la fluviul Istru. De la mare până în inima ţării... este un drum atât de lung cât putea face un călător destoinic în treisprezece zile... Sitalces avea în fiecare an venituri ce întreceau suma de o mie de talanţi (a se vedea şi Tucidide, II, 97, 3, n.n.). Cam în vremea întâmplărilor pe care le-am amintit (429 î.e.n.; a se vedea şi Tucidide, II, 95-101) purtând el un război, izbuti să adune din Tracia o armată mai mare de o sută douăzeci de mii de pedestraşi şi cincizeci de mii de călăreţi... Sitalces era aliat cu Atenienii şi avea o înţelegere cu aceştia să-i ajute în războiul de pe teritoriul Traciei...”
Tot Diodor informează despre luarea în captivitate a lui Lisimah: „Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lisimah, numindu-l şi tată, îl conduse împreună cu copiii săi într-o cetate numită Helis” (XXI, 12, 2). Faptul că tracii, geţii şi dacii (separaţi etnic şi lingvistic din marea masă a tracilor cu începere din veacul al VI-lea î.e.n.) vindeau în lumea greacă sclavi din rândurile populaţiei lor este menţionat de mai multe surse scrise antice, dar cel mai răspicat de către Strabon din Amaseia Pontului (63 î.e.n. - 19 e.n.): „Geţii sunt cei ce se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă...

Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la attici. Această presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit căreia numele ar veni de la «sciţii dai»... şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Attica” (VII, 3, 12). Şi totuşi poliţia ateniană era compusă, pe vremea lui Pericle, din sciţi (liberi).
Despre drumurile comerciale terestre peste Balcani, Arian din Nicomedia (95-175 e.n.), autor al unei Expediţii a lui Alexandru cel Mare, ne dă câteva ştiri deosebit de însemnate. „Se spune că, relatează Arian (I, 1, 4-13), Alexandru a dat năvală în Tracia tracilor numiţi liberi, lăsând la stânga lui cetatea numită Filipi şi muntele Orbelos. După ce a trecut râul Nestos, se povesteşte că în zece zile a ajuns la muntele Haemus. Aici, în strâmtorile urcuşului acestui munte, i-au ieşit în cale mulţi negustori înarmaţi şi traci liberi, care se pregătiseră să-i împiedice înaintarea, ocupând vârful muntelui Haemus, pe lângă care trebuia să treacă oştirea lui Alexandru”. Sigur că termenul émporoi, pe vârf de munte, a părut bizar, astfel că s-a propus lecţiunea énhoroi, adică localnici. Dar localnici înarmaţi pe vârf de munte, alături de traci liberi, localnici care mai erau şi posesori de căruţe, par mai degrabă negustori decât păstori cum credea Pârvan, ori „oameni veniţi din porturi comerciale”. Lupta dintre căruţaşi şi falanga macedoneană este pe larg descrisă de Arian. Negustorii înarmaţi sunt cu totul la locul lor în munţii pe care-i traversează, ducând mărfurile de pe litoralul egeic la Istru şi dincolo de el. Drum de munte lung şi nesigur care dura peste trei săptămâni şi pe care nu se puteau transporta decât materiale incasabile. Drumurile pe care ajungeau vinurile, uleiul şi ceramica fină erau cele ale mării, ale Istrului şi ale râurilor din nord ce se vărsau în el. Arian adaugă că la finele victorios al luptei, macedonenii au capturat toată prada, deci respectivii negustori se aflau în cursul unei cărăuşii de bunuri, mulţi fiind însoţiţi de neveste şi copii. „Alexandru a trimis prada la oraşele de pe malul mării şi el s-a îndreptat spre tribali, care aflând de înaintarea lui şi-au trimis femeile şi copiii spre Istru, poruncindu-le să treacă fluviul până într-unui din ostroavele lui. În această insulă şi-au găsit adăpost şi tracii vecini ai tribalilor, alungaţi de Alexandru.” Tot în acest ostrov, a treia zi după luptă, a găsit Alexandru „corăbii mari sosite de la Bizanţ prin Pontul Euxin şi fluviu” (I, 3, 3). Este limpede că aici se afla un punct nodal al comerţului maritim, fluvial şi terestru. Eu cred că în atare loc era un punct de redistribuire a sării aduse din Subcarpaţii meridionali şi poate, încă de timpuriu, din chiuveta salinelor transilvane. Se ştie că dintre imensele zăcăminte de sare din Dacia multe se aflau chiar la suprafaţa solului sub formă de coline şi dealuri, ca la Ocnele Mari. Exploatarea ei era cât se poate de facilă. Tracia şi Macedonia erau complet lipsite de depozite de sare, în schimb erau bogate în argint. Sarea pentru tăbăcării (platoşe, scuturi), pentru creşterea vitelor, pentru pescuitul maritim sau fluvial venea din Dacia. Către Dacia călătoreau lingourile de argint de la Tasos sau din continentul tasian, ori din Pangeu.
Dacă privim harta depozitelor de sare din ţara noastră, hartă publicată la p. 756 din Enciclopedia României, vol. III, Bucureşti, 1938 (fig. 1) şi o comparăm cu cele ale descoperirilor de monede greceşti şi celtice (fig. 2) şi respectiv romane, de dinaintea cuceririi Daciei (fig. 3) din lucrarea lui B. Mitrea, ambele aproape contemporane, sau cu ale celor ce consemnează descoperirile de monede Macedonia Prima şi tasiene, atât în Bulgaria cât şi în România (fig. 4), vom constata că toate aceste monede se îndreaptă către zonele bogate în sare şi împrejurimile lor. Hărţile difuziunii tipurilor monetare, în MGD, evidenţiază toate regiunile salinifere unde respectivele monede au fost găsite. Dacă chiar în vremea stăpânirii romane, când o mare parte a salinelor din Dacia se afla în posesiune romană, monedele din afara provinciei se îndreaptă cu precădere spre Subcarpaţii saliniferi orientali, începând cu denarii republicani şi sfârşind cu monedele din veacul al III-lea e.n., precum ne demonstrează cărţile lui Virgil Mihăilescu-Bârlibainfo, înţelegem ce importanţă deosebită aveau extragerea sării şi comercializarea ei pentru economia acestor pământuri şi ce cantitate de monedă puteau atrage ele, alături de alte produse tipice aceleiaşi bogate şi active zone subcarpatice.
Apariţia timpurie (prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.) a monedei geto-dacice are ca motivaţie economică exploatarea intensă şi comercializarea cu succes la sud de Dunăre a sării. Celor ce ne-ar pretinde dovezi materiale în acest sens, le reamintim că exploatările erau la suprafaţă şi că urmele unor astfel de lucrări (de altminteri greu de datat) au fost şterse de intemperii. Dar numai datorită acestui schimb putea pătrunde argintul la nord de Dunăre şi de Carpaţi, arie geografică în care lipsea cu desăvârşire încă din antichitate. Dacă aurul de filon sau de râu se mai găsea în Munţii Apuseni sau în nisipurile câtorva râuriinfo, argintul a trebuit adus din sud, atât pentru armurile şi vesela şefilor de triburi geto-dacice, cât şi pentru monedele bătute de Histria.

Metalul galben al descoperirilor de la Băiceni şi Poiana Coţofeneşti reprezintă acumulări anterioare şi constituie o dovadă prin contrariu a lipsei argintului autohton. Iată dovedită încă o dată, pe planul materiei prime, legătura dintre tezaurele getice şi monedele geto-dacice. Existenţa acestor tezaure toreutice presupune vechimea schimbului argint/sare. Către sfârşitul monetariei dacice interdependenţa riguroasă între Tasos şi Pangeu (Macedonia), pe de o parte, şi activitatea monetară de la nord de Istru şi din interiorul arcului Carpaţilor, pe de alta, se face resimţită la modul restrictiv în funcţie de închiderea minelor de argint şi de interdicţia impusă Macedoniei de către romani de a mai importa sare. După închiderea definitivă a minelor macedonene, asistăm, în a doua jumătate a secolului I î.e.n., la un fenomen simetric celui al apariţiei tezaurelor toreutice getice din aur: este bătută prima monedă dacică din aur, purtând inscripţia KOΣΩN (KOSON). Dar asupra acestor chestiuni vom reveni.
Întru întărirea celor de mai înainte, ni se pare convingătoare compararea unor date din antichitate cu cele scrise de Eugeniu Bădescu în abia citatul volum al Enciclopediei României despre situaţia extracţiei argintului în ţara noastră prin procedee industriale moderne. Citându-l pe Aristotel (Constituţia atenienilor, XXII, 7), H. Michell (op. cit  la nota 23, pp. 96-97) ne spune că minele de la Maroneia produceau un venit anual de 100 talanţi, adică 2592 kg/an. La Laurion (Attica) producţia se ridica la 200 talanţi anual, timp de 12 ani la rând după 338 î.e.n. Cu alte cuvinte venitul anual al acestor mine reprezenta dublul producţiei Maroneii şi dublul celei medii a României până în 1932; trebuie însă precizat faptul că minele de la Laurion au avut o producţie de filon de aproape cinci ori mai mare între războaiele persane şi cel peloponesiac; în a doua jumătate a veacului al IV-lea î.e.n. ele sărăciseră însă simţitor. Dar să vedem ce ne spune E. Bădescu despre argintul românesc: „Argintul produs de exploatările miniere de la noi din ţară provine în mare majoritate din minereurile de plumb argentifere produse de minele din regiunea Baia Mare şi în măsură mai mică din minereurile auro-argentifere (precizez, la rându-mi, că minele de la Baia Mare au început a fi exploatate abia în secolul al XVI-lea şi că pe vremea dacilor aceste zăcăminte se aflau pe teritoriul ocupat de tribul celtic al Boilor, aflat în perpetuă vrăjmăşie cu triburile dacice, n.n.). Până în iulie 1933 argintul produs de exploatările din ţară era lăsat la dispoziţia producătorilor, care puteau să-l valorifice cum şi unde doreau. După această dată Banca Naţională a început să cumpere tot argintul produs de minele din ţară, aşa că de atunci posedăm date mai exacte asupra producţiei naţionale de argint. Această producţie este: 10.195 kg în 1933; 12.991 kg în 1934; 14.677 kg în 1935; 18.499 kg în 1936; 25.645 kg în 1937. Din această situaţie se poate vedea creşterea rapidă a producţiei de argint după 1932, datorită în special modernizării instalaţiilor de prelucrare... Din cantitatea de argint achiziţionată de Banca Naţională se aprovizionează în primul rând consumul intern al industriilor de transformare, iar restul e schimbat contra aur, în străinătate”.

*

Imaginea relaţiilor comerciale dintre lumea barbară europeană şi cea mediteraneană a fost mai tot timpul alterată de falsa idee a existenţei, chipurile, a unei cortine de incomprehensiune ce le-ar fi făcut mentalmente greu permeabile. Nimic mai puţin adevărat. Herodot este primul care să ne dezică, prin exemple concrete şi celebre, atât în ce-i priveşte pe sciţi, cât şi pe traci. Eu însumi mă voi opri la două momente ce mi se par semnificative pentru capacitatea politică de sesizare a pulsului momentului de către aristocraţia tribală şi de către şefii ei, fie că vor fi fost aceştia macedoneni ori geto-daci. În speţă, la Filip al II-lea şi la getul Dromichete.
Adormiţi de prosperitatea materială pe care le-o oferise Eubulos, atenienii ezitau să se trezească la strigătele de alarmă ale lui Demostene, conştient de ameninţarea gravă care o reprezenta pentru ei politica lui Filip al II-lea în Tracia. Iată cum se rosteşte în Filipica I: „Vedeţi dar, atenieni, în ce grad de neruşinare a ajuns Filip; nu vă lasă nici măcar dreptul alegerii de a rămâne în pace sau de a acţiona. Fără încetare ne înfăşoară în mrejele sale în timp ce noi ne pierdem vremea în loc să acţionăm. Când veţi face ce va trebui? Ce aşteptaţi? Aşteptaţi să survină o situaţia grea? Dar atunci cele ce se întâmplă cum trebuiesc numite? După mine, cea mai cumplită constrângere pentru un om liber este primejdia de a-şi pierde onoarea. Răspundeţi-mi: vreţi să mergeţi mereu pe străzi şi să vă întrebaţi unii pe alţii: «ce-i nou astăzi?». Ce-ar mai putea fi nou decât că un macedonean, un barbar, bate pe atenieni şi rezolvă ca un stăpân treburile Greciei? «A murit Filip? - Nu, e numai bolnav». Mort sau bolnav, ce deosebire pentru voi? Chiar dacă ar fi să dispară mâine, voi înşivă veţi fi aceia care veţi crea un nou Filip prin felul vostru de a vă neglija treburile. Căci nu forţa sa proprie l-a făcut atât de puternic, ci mai degrabă lipsa voastră de grijă... Voi, atenieni, care aveţi o putere superioară oricărei alteia, în triere, în hopliţi, în cavalerie, în venituri, n-aţi tras nici un profit până acum din pricină că vă purtaţi în faţa lui Filip ca barbarii care se bat cu pumnii: îndată ce unul din ei a primit undeva vreo lovitură, îşi duce mâna acolo; e lovit în alta parte, mâinile lui se îndreaptă către locul unde-i lovit; dar să pareze, să privească înainte pentru a prevedea, nu ştie şi nici nu-l duce mintea.

Aşa şi voi, dacă aflaţi că Filip e în Chersones, trimiteţi acolo ajutoare, dacă e la Termopile, alergaţi într-acolo, vă lăsaţi manevraţi de el fără încetare şi nu prevedeţi nimic înainte de a se fi întâmplat. Într-adevăr, un zeu e acela care, roşind pentru voi de ce se întâmplă, îi insuflă lui Filip nevoia de a acţiona, pentru a zgudui indiferenţa voastră, dacă nu cumva aţi renunţat definitiv. Credeţi că va fi suficient să trimiteţi triere goale, încărcate numai cu speranţele unuia şi altuia ca totul să meargă bine? Nu ne vom îmbarca, în fine, noi înşine? Nu ne vom bate noi înşine? Vasele noastre, în fine, nu vor merge să-l atace?”info.
Loviturile de ciocan ale retoricii exortative a lui Demostene nu mai cad pe un fier călit, ci pe o cocă întărită care i-a luat locul pe nicovala istoriei. Grecia polis-ului apărat de cetăţeni trăgea să moară. În curând se va ivi Grecia regatelor elenistice apărate de mari armate de mercenari. Cetăţenii vor abandona dreptul lor de a face politică şi datoria de a-şi apăra patria în mâinile şi în grija basileului pe care l-au pus în fruntea lor. Acea eventuală cortină de incomprehensiune se destramă cu totul pe măsură ce polisurile se integrează regatelor, pe măsură ce individualismul aflat la baza cetăţii-stat greceşti se topeşte în supuşenia faţă de basileu. Acum grecii şi barbarii sunt din punctul de vedere al structurii politice egali: supuşi şi unii şi alţii regilor lor. Această nouă structură politică, individuată de J. G. Droysen sub numele de elenism, aduce virtual pe barbari la mentalitatea mai nouă a grecilor sau pe greci la cea mai veche a barbarilor, la mentalitatea democraţiei militare care era şi mai apropiată de acea barbaritas pe care Herodot o perecepea exclusiv prin prisma refractantă a realităţilor cetăţii-stat greceşti, atât de diferite de regalitatea de obârşie tribală.
Căderea în captivitate a lui Lisimah şi a fiilor săi în mâinile lui Dromichete este simbolică pentru toate aspectele noilor structuri mentale. Basileul barbar raţionează aidoma unuia elenistic, în parametrii tipici ai democraţiei militare. Diodor din Sicilia (XXI, 12, 3-6) redă filmul evenimentelor cu încetinitorul, spre a fi bine percepute toate fazele şi semnificaţiile lor paradigmaticeinfo. „Ajungând oştirea lui Lisimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci, spuneau ei, poporul care luase parte la primejdiile războiului trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah, spunea el, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lisimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie”info. Textul pare a aparţine Alexandriei ori altei cărţi populare de mare circulaţie în Balcanii epocii moderne, ale cărei ecouri se fac simţite în basmele contemporane ale respectivelor etnii.
Dromichete caută printre prizonieri pe prietenii şi sclavii lui Lisimah şi îi reintroduce în serviciul acestuia. Pune să i se gătească bucate alese şi i le aduce pe o masă de argint, în vreme ce la ospăţ tracilor le dă de mâncare pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. Tracii beau vinul din recipiente de corn şi lemn, în vreme ce Dromichete trăieşte ca basileii elenistici etc. etc.
Din ambele pasaje citate se pot desprinde două lucruri: că regii barbari erau la curent cu toate detaliile politicii greceşti şi că luxul de care le plăcea să se bucure începuse să devină în Grecia o realitate „populară”, reprezentată de facsimile în materiale ieftine ale bijuteriilor de aur şi ale veselei din metale preţioase, în vreme ce în lumea barbară şi în special în Dacia atare „lux la îndemâna maselor” era total necunoscut şi aşa au stat lucrurile până în perioada interbelică, în zonele rurale ale României moderne. Singurul care s-a popularizat o dată cu trecerea vremii a fost negoţul şi aceasta prin forţa lucrurilor, adică prin tot mai marea sa extensiune impusă de nevoia de consum şi mai ales de sporitele cerinţe de „export”, menite să satisfacă tocmai amintitele exigenţe, de masă, ale lumii greceşti elenistice.
S-a scris desigur foarte mult despre economia greacă antică şi în complexitatea lor problemele pot fi măcar reperate în sumara dar limpedea carte a lui M. J. Finleyinfo. Perioadele arhaică şi clasică sunt desigur cele mai interesante prin noutăţile pe care le mai poate aduce din plin studiul atent al mărturiilor arheologice şi al izvoarelor. Mihail Rostovtzeff a atacat cu o imensă erudiţie şi agilitate a minţii chestiunile sociale şi economice ale lumii elenistice în ansamblul ei. Optica sa fundamentală era că în acea perioadă economia diferea de economia modernă numai cantitativ, nu calitativ.

În ce priveşte economia Greciei epocii clasice, cărţile lui Johannes Hasebroekinfo au conturat un nou model, o nouă imagine pe care trebuie să o avem despre economia şi comerţul cetăţii-stat greceşti şi anume că prima satisfăcea nevoile de consum ale cetăţenilor, iar de o politică cu adevărat economică putea fi vorba doar în ce priveşte împlinirea unor atare nevoi şi nu de protejarea intereselor producătorilor şi exportatorilor. Hasebroek venea dealtminteri să reia şi să repotenţeze unele idei exprimate deja de Max Weber.

Dar dacă despre economia greacă clasică ori elenistică ştim astăzi relativ foarte multe lucruri, existând prin mulţimea documentelor şi diverse căi de a le interpreta, despre „economia” teritoriilor barbare, de unde veneau importante resurse materiale ce formau obiectul „industriilor” prelucrătoare din lumea mediteraneană, nu avem posibilitatea să spunem prea multe. Sigur, negoţul era unul şi acelaşi peste tot, efectele lui sunt însă diferite în barbaritas şi în graecitas. Deseori ne aflăm în situaţia de a calchia în mod eronat unele aspecte după realităţile greceşti (şi ele diferite de la caz la caz), iar alteori credem că în lumea barbară multe fenomene economice se manifestau cu totul altfel decât în cea greacă.
„Comerţul cu populaţiile negreceşti cere un studiu în sine. Este o ipoteză rezonabilă că aspectele politice şi economice ale acestui comerţ erau diferite de condiţiile şi mecanica comerţului intergrecesc. Ne referim aici la egipteni, sciţi, traci, gali”, afirma pe bună dreptate M. J. Finley, în intervenţia sa la conferinţa de la Aix en Provence. Căruia Claude Mossé (ibidem) îi răspundea cu egală îndreptăţire: „În ce priveşte studiul sistematic al relaţiilor cu populaţiile negreceşti, se va ţine seama deopotrivă de condiţiile diferite în care se operau schimburile, dar şi de diferenţa de dezvoltare economică a diverselor populaţii barbare cu care grecii au întreţinut relaţii comerciale. În această privinţă transformările economice care au afectat în secolul al IV-lea î.e.n. unele populaţii tradiţional cliente ale Atenei au avut repercusiuni importante asupra comerţului atenian”. Claude Mossé conchidea că utilizarea mai sistematică a materialului arheologic, reclamată de Finley la punctul 8 al listei sale de priorităţi, este singura cale fermă şi unica şansă de a face lumină într-un atare domeniu special. Or, slavă Domnului, cât despre teritoriile Daciei preromane, nu ducem lipsă de astfel de materiale, deopotrivă arheologice şi numismatice. Să vizăm deci o mai sistematică şi realistă utilizare a lor. Este totuşi, în ultimă instanţă, o chestiune de optică. Începem prin a evoca o serie de fapte din lumea greacă, tangente cu problematica noastră şi deopotrivă edificatoare în ce o priveşte.
Pentru o cetate greacă, moneda însemna un prestigiu politic şi economic; fără aceste două coordonate nu era decât un lingou ştampilat, o formă de a face să circule argintul provenit din exploatarea minelor de argint aflate în posesie, circulaţie mai degrabă indirectă decât directă. Staterii de la Cizic nu au fost aduşi la Olbia şi Panticapeum de către cizicieni, aşa cum talerii Mariei Tereza nu au fost vehiculaţi exclusiv de austrieci, observa M. J. Finley (op. cit. la nota 20). Tot din motive de prestigiu politic şi economic Atena îşi păstrează vreme de secole acelaşi tip monetar, fiindcă tetradrahmele ei erau dolarii americani ai antichităţii, bazate economiceşte pe producţia solidă a cetăţii şi pe cantitatea de argint livrată de minele de la Laurion, a căror eficienţă în exploatare depăşea cu mult, în secolele al V-lea şi al IV-lea î.e.n., pe cea a României moderne de până la 1930. Nici un stat grecesc nu putea garanta valoarea monedei sale dincolo de limitele influenţei pe care o exercita. Valoarea la care circulau atare monede era întotdeauna convenţională, măsurată în raport cu valoarea argintului local; această valoare nu era fixată de statul emitent, ci de statele unde astfel de monede circulau, sau prin înţelegere particulară.
Când cetăţile greceşti trebuiau să facă rost de mărfuri de bază, ele nu recurgeau la monedele lor naţionale de prestigiu, emise de regulă în argint, pe care şi-l procurau de peste mări ori de la mari depărtări, din interiorul continentuluiinfo. Ele recurgeau la o monedă nu de prestigiu, nu la o monedă „scumpă”, ci la una „ieftină” şi grea (în argint). Statele greceşti ce aveau contoare la Naucratis îşi procurau pentru ele ori pentru negoţ cereale din Egipt.
Toate tezaurele din zonă abundă în monede aşa-zise traco-macedonene, din secolul al VI-lea î.e.n., bătute de deroni (il. 1), bizalţi, edoni şi de alte populaţii semibarbare din nordul Egeei. Aceste monede reprezentau lingouri sub formă de monedeinfo. Argintul din nordul Egeei nu era comercializat direct, căci nu există nici o dovadă a legăturilor dintre cele două zone, ci, așa cum crede Sutherland, grecii ionieni îşi procurau de aici acest argint ieftin pe care nu-l mai remonetizau în cetăţile lor, ci îl achiziţionau prin troc cu lânuri fine şi alte produse finite, din zonele traco-macedonene, şi îl schimbau pe grâu în Egipt, care avea şi el nevoie de argint ca materie primă pentru artefactele sale.

Argintul, ca şi sarea erau două materii prime fundamentale pentru economia şi negoţul lumii greceşti. Foarte puţine, minele de argint şi aur din insulele Egeei şi din Orient s-au epuizat cel mai târziu la finele epocii arhaice. Michell împărtăşeşte opinia lui O. Davies, bazată pe analize chimice, că foarte de timpuriu în lumea greacă a început să sosească aurul din Transilvania şi de pe valea Dunării. Deci din Dacia se trimitea aur ca produs brut contra bunuri finite şi în parte în schimbul argintului de la sud de Haemusinfo.
Cum spuneam, existau cetăţi care ţineau la prestigiul monedelor lor, altele care erau mai tolerante şi nu-și puteau impune cu forţa exclusivitatea în zona de circulaţie a propriei lor monede. De pildă Atena, prin decretul din 440 sau 435 î.e.n. interzicea pătrunderea în sfera ei de influenţă a altor monede (exceptând cele din aur şi electru), cerând ca pe tot cuprinsul Ligii de la Delos plăţile să se facă în monedă ateniană. Ca urmare a acestei hotărâri multe cetăţi din imperiul maritim atenian şi-au închis monetăriile, iar altele au început să bată monedă proprie abia după războiul peloponesiac. Alte polis-uri adoptau o cu totul altă atitudine. Este foarte semnificativă cea a Olbiei, situată în imediata vecinătate a lumii scitice, un fel de ieşire la mare şi de poartă deschisă către istorie a acesteia. Decretul din secolul al IV-lea î.e.n. de la Olbiainfo, privitor la monede, stipulează patru reguli fundamentale: 1) folosirea exlusivă a monedelor de argint locale pentru tranzacţiile din interiorul cetăţii; 2) rata fixă pentru schimbul între argintul local şi staterii cizicieni; 3) schimbarea oricăror altor monede pe orice bază convenită între părţi; 4) dreptul nelimitat de a importa şi a exporta tot felul de monede şi aici gândul ne duce neapărat la marile cantităţi de monedă de argint geto-dacică ce se puteau tranzacţiona pe piaţa Olbiei sau a altor cetăţi cu legislaţie financiară identică.
Unele cetăţi emit târziu monedă din diverse motive. De pildă, Damastion (localizabilă probabil în sudul Serbiei) reuşeşte să-şi procure argint din Macedonia abia în secolul al IV-lea î.e.n., căci în vremea războiului peloponesiac, în zona Adriaticii, nu exista nici un fel de sursă de argint. Cu alte cuvinte cauzele din pricina cărora o cetate emite mai devreme sau mai târziu monedă proprie nu constitue totdeauna un indiciu al dezvoltării ei economice şi sociale. Pe de altă parte, a reieşit limpede din cele de mai sus că aşa-zisele monede traco-macedonene timpurii jucau un rol important în comerţul internaţional al vremii, fără a putea considera acea zonă egală din punctul de vedere al dezvoltării economice şi sociale cu Atena, de pildă, sau cu cetăţile greceşti din Ionia. Când dispui de materii prime atât de importante cum e argintul sau sarea, toate ideile fixe şi postulatele marxiste trebuie să cedeze în fata realităţii şi a evidentei, chiar dacă tertipurile şi reaua credinţă a acelei nesciendi ars ating pernicioase subtilităţi teologale.
Corintulinfo importa argint brut (nu ştim de unde) şi îl vindea sub formă de lingouri cetăţilor care duceau lipsa lui. După prăbuşirea celei de a doua Ligi de la Delos, Macedonia, bogată în atare metalinfo, vinde argintul ca marfă pe piaţa de la Delosinfo. Pentru mai multe dovezi evocatoare ale relaţiilor între sursele de argint, monetizarea lui şi materiile prime pe baza căruia era procurat, precum şi despre emiterea timpurie a monedelor în lumea geto-dacică, a se vedea un mai vechi studiu al nostruinfo.
Ampla motivaţie economică pe care o facem în acest capitol în favoarea emiterii timpurii a primelor monede geto-dacice (prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.), ca modalitate de continuare a toreuticii practicate în veacul anterior şi la începutul celui menţionat şi obiectivate prin marile tezaure din aur şi argint, de armură şi veselă, se înscrie nu numai în cadrul evidenţei istorice, ci şi în acela al „tradiţiei de cercetare”, atât de dragă lui C. Preda, căreia îi confirmă dealtminteri calitatea de argument probant. Admiţând că d-lui Preda îi repugnă ideea exportului masiv de sare, ca prea „capitalistă” şi prea „timpurie” pentru „stadiul de dezvoltare” etc...., cum îşi explică d-sa prezenţa măruntei monede de bronz a lui Filip al II-lea la Preajba de Pădure şi Mărgărităreşti (Oltenia), în câteva exemplare info, sau la Zimnicea - şi a monedei histriene de bronz, în 200 exemplare, la Fedeşti, Vasluiinfo, pe la mijlocul secolului al IV-lea î.e.n., altfel decât ca o dovadă că geto-dacii cunoşteau de mult şi practicau de timpuriu instituţia monedei de vreme ce acceptau şi nominale mici de bronz din coloniile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin sau din Macedonia - pe lângă cantităţi mari de monedă de aur (în special tezaurele din Moldova)?

Cât priveşte opiniile celor ce s-au ocupat înainte de C. Preda şi de noi de emisiunile monetare dacice, de data lor de început, precum şi de poziţia pe care acestea se situează în ansamblul monedelor barbare, Constantin Moisil este cel dintâiinfo care propune o datare timpurie (secolul al IV-lea î.e.n.). K. Pink le fixează apariţia şi dezvoltarea între 150 şi 50 î.e.n. Vasile Pârvaninfo le leagă nemijlocit de marea deplasare a celţilor către est, care are loc în jurul lui 280 î.e.n., considerându-le drept rezultat al influenţei civilizaţiei celtice şi al tehnicii ei de prelucrare a metalelor. C. Daicoviciuinfo situa într-a doua jumătate a secolului al III-lea î.e.n. începuturile monetăriei dacice care imită moneda macedoneană, sub impulsul artei monetare celtice. Radu Vulpeinfo se raliază părerilor lui Pârvan în ce priveşte data de început a monetăriei geto-dacice, dar aduce nuanţarea că monedele geto-dacice, diferind de cele celtice (lucru încă de multă vreme evident specialiştilor), par să fi constituit pentru cele din urmă o sursă de inspiraţie cât priveşte tehnica monetară.
Două sunt direcţiile în spaţiu pe care funcţionau relaţiile economice dintre geto-daci şi greci: a) prin coloniile pontice din Dobrogea; b) pe drumul continental ce lega Tracia, Tasosul şi viitoarele cetăţi macedonene, traversând Balcanii, cu Dunărea şi mai apoi cu Subcarpaţii meridionali. În ultimele două veacuri ale erei păgâne, produsele sudice au trecut Carpaţii, pe mai vechiul drum al Pasului Bran şi poate şi prin cel al Oltului (Turnu Roşu). Prima direcţie e o direcţie de tranzit maritim,  cealaltă o cale terestră de absorbţie directă a bunurilor în lumea tracică şi macedoneană, mai ales a sării. Există şi o a treia direcţie, către sud-vestul (adriatic) al continentului, dar ea devine activă abia după sfârşitul monetăriei geto-dacice, în momentul pătrunderii drahmelor de la Apolonia şi Dyrachium şi a denarului roman republican.

*

Coloniile pontice din Dobrogea au avut în epoca arhaică şi la începutul celei clasice o influenţă limitată, iradiind cu precădere în hinterlandul lor şi netrecând fluviul spre nord, ci limitându-se doar la albia lui, cam de la Zimnicea în jos, despre care grecii aveau în genere cunoştinţă. Nici în epoca clasică monedele histriene nu depăşesc decât pe râurile din nord (Siret, Argeş, Olt) valea marelui fluviuinfo. Mult mai răspândite sunt amforele cu vin apreciate de aristocraţia tribală, care sosesc în Dacia pe calea apei din Egeea, inclusiv de la Tasos, pe lângă cele de la Rodos şi Cos. Moldova, până în nord, valea Dunării, Subcarpaţii Munteniei, iată teritoriul pe care ele se răspândescinfo. Până nu de mult, material din punct de vedere cronologic foarte vag indicativ, amforele ştampilate încep acum a furniza date precise, având în vedere consumul relativ rapid al conţinutului. Aflăm aşadar că apariţia amforelor tasiene în cetăţile pontice are loc în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n., iar perioada de vârf a prezenţei celor de la Sinope se situează între 280-263 î.e.n.info. Răspândirea lor în teritoriul geto-dacic nu se putea petrece la mare distanţă în timp faţă de semnăturile astinomilor din centrele de producţie respective. Suntem surprinşi de prezenţa în Moldova a unor mari tezaure de monede de aur emise în cetăţile din Dobrogea (în special Callatis), cum e cazul celui de la Mărăşeşti, faţă de puţinătatea altor mărturii de natură economică menite să justifice atare acumulări valorice. Din păcate nu cunoaştem prea bine viaţa economică a Dobrogei în epocile clasică şi elenistică spre a putea judeca iradierea comercială de la nord de fluviu, măcar până pe linia Carpaţilor Orientali, marcată de o salbă de depozite de sare. O lucrare pe această temă, rămasă în faza de teză de doctorat, consemnează mai mult lipsa de informaţii, decât comentează pe cele ştiute, ori deduce din acestea alteleinfo.

*

Evident, mult mai importantă este direcţia tasiană-tracogetică şi pe ea se fac la început schimburile argintului cu sarea. Trebuie să ne fie clar tuturor că dacă Tracia si Macedonia şi chiar Grecia, în genere, nu ar fi fost lipsite de saline, teritoriile de la nord de Dunăre n-ar fi prezentat nici un interes sau aproape nici unul pentru lumea nord-egeeană. În cazul în care istoricii greci cunosc aceste lucruri, ei le cunosc la a treia mână; Herodot, de pe mare, poate doar la a douainfo. Cu siguranţă că aceştia nu-şi puneau problema originii sării, întrucât, pentru ei, ea venea din Macedonia sau Tracia, adică penultimele etape ale unui lung drum continental, înaintea distribuţiei finale. Dacia era într-un fel contrapartea Egiptului: de acolo grâne, ca şi din sudul Rusiei, de aici sare; în ambele locuri contra argint. Vom vedea că monedele lingouri traco-macedonene le reîntâlnim şi într-un alt punct nodal al comerţului mediteranean oriental. Grecii nu precupeţeau nici un efort, nu se înspăimântau de distanţe când era vorba să-şi procure un produs indispensabil: zincul, necesar într-un procentaj mai mare obţinerii bronzului strălucitor, era căutat şi procurat de la mari depărtări, dincolo de Coloanele lui Hercule.
Spre deosebire de mulţi dintre grecii din Ionia, pe care ideea de a trăi sub autoritatea persană i-a determinat să-şi caute refugiul în Tracia (cazul celor din Teos, care după ce de două ori au încercat să întemeieze un oraș al lor, dar au fost alungați de traci, au reuşit abia a treia oară să fundeze Abdera), coloniştii parieni care s-au stabilit pe la 680 î.e.n. în insula Tasos au trăit paşnic alături de băştinaşii traci până când împreună cu întreaga lume sud-tracică, inclusiv cu ionienii de curând aşezaţi acolo, au fost nevoiţi să „medizeze”, adică să colaboreze cu vechii vrăşmaşi ai ionienilor, pentru că imensa expediţie persană, terestră şi navală, îi copleşise numeric.

După victoria de la Salamina, tasienii au aderat mai mult pro forma la Liga de la Delos, din care s-au retras tot formal în 465, în urma unei neînţelegeri cu Atena privind minele de aur şi argint pe care le posedau pe continentul învecinat. Independenţa economică, mulţimea relaţiilor comerciale si tradiţiile acestora pe care parienii le aduseseră cu ei, precum şi controlul pe care tasienii îl exercitau asupra părţii continentale învecinate (Perea), foarte bogată, cum spuneam, în mine de aur şi argint, toate acestea i-au adus repede pe insulari în conflict cu imperialismul atenian. Politica atenianului Cimon dă cu greu roade, dar le dă, căci după doi ani de asediu crâncen, insula cedează (462 î.e.n.). Herodot şi Tucidide au subliniat bogăţia şi importanţa minelor din insulă şi din Perea. După 463, cele din urmă (Perea) au intrat în stăpânirea Atenei, astfel că Tasosul plăteşte un tribut doar de 3 talanţi Ligii de la Delos. Prăbuşirea Tasosului a fost urmată de încetarea emisiunilor sale monetare, deosebit de numeroase şi foarte răspândite. În afară de aceasta, zidurile i-au fost distruse, mina de aur de la Scapte Hyle a fost şi ea cedată Atenei.
După 447/6 tributul tasian către Ligă s-a ridicat la 30 talanţi, se reiau emisiunile monetare, ceea ce înseamnă recuperarea cel puţin parţială a Pereaei. Pouillouxinfo credea că reala bogăţie a Tasosului consta în comerţ, agricultură şi viticultură. „Ca urmare a păcii lui Callias, spune el, Atena a decis să facă din Tasos unul din bastioanele sale imperiale spre a-l folosi ca releu pentru nord”. Aceasta nu înseamnă că resursele naturale de argint nu şi-au jucat rolul în momentele propice ale istoriei. Menirea de releu hărăzită de Atena se întemeia înainte de toate pe solida tradiţie comercială, apoi pe poziţia geografică pe care o deţinea şi, în fine, din punctul de vedere atenian, pe slăbiciunea ei, mai ales după ce-i fuseseră dărâmate zidurile.
Tasos s-a numărat printre primele cetăți din nordul Greciei insulare care au bătut monedă. În afară de descoperirile din Egipt deja amintite, în marele tezaur de la Ras Shamra predomină monedele tracice din zona Tasosului. La Persepolis, în fundaţiile marii săli Apadana a palatului lui Darius (511 î.e.n.) s-a găsit şi o monedă traco-tasianăinfo. Conchizând asupra importanţei Tasosului în secolele VI-V î.e.n. John Boardman spune: „Atât cât știm, si nu sunt motive să ne înşelăm grav, în secolul al VI-lea î.e.n. centrul artistic al cetăţilor din nordul Greciei era la Tasos şi în coloniile sale de pe continent. Dar chiar şi acolo putem cu greu vorbi despre o şcoală de artă colonială independentă, de vreme ce toate operele ei dovedesc o influenţă atât de puternică din insulele greceşti şi din Ionia. În anii de după războaiele medice, cel mai cunoscut pictor grec era însă un tasian, Plignot”info. Cu siguranţă că de la Tasos va fi provenit acel Kouros Kyrieleisinfo, înalt de 4,85 m, descoperit ca ofrandă în Heraionul de la Samos şi aflat acum expus într-o sală special construită în Muzeul de la Vathy; el poartă pe piciorul stâng inscripţia dedicatorie: Ishes anétheken thrésios (Ishes tracul m-a pus ca ofrandă).
La sfârşitul răzoiului peloponesiac, după dezastrul din Sicilia şi instalarea oligarhiei celor 400 la Atena (411 î.e.n.), Tasos se desprinde din Liga de la Delos şi primeşte o escadră peloponesiacă. Până la capitularea definitivă a Atenei (404 î.e.n.), marea insulă tracică este tulburată de lupte interne între partizanii celor două tabere (spartană şi ateniană). O dată cu începutul secolului al IV-iea, graţie bunelor oficii ale metropolei Paros, animozităţile sunt atenuate şi şterse, reorganizându-se şi Tasosul „continental”, adică Perea. Ştampilele de amforă tasiene apar deci după 404, într-un lot masiv databil între 370-350. Ştampilarea era o formă de control a statului asupra comerţului şi ea va fi fost exercitată prima oară când, după pacea lui Callias, tributul plătit de insulă Ligii creşte la 30 de talanţi. Atare creştere, în ciuda restituirii parţiale a posesiunilor continentale, va fi reprezentat şi impozitele aplicate produselor specifice locului. În tot cazul prezenţa foarte numeroasă a ştampilelor de amforă tasiene în cetăţile greceşti din Dobrogea se înscrie în arcul temporal 340-305 î.e.n.
Dacă monedele tasiene au constituit modelul primelor emisiuni geto-dacice, atunci drumul continental spre Tasos va fi fost frecventat, cel puţin în această privinţă şi din aceste motive, cu o jumătate de veac mai devreme. Expunând pe scurt istoria Tasosului, constatăm că exportul masiv de sare către sud cu greu ar fi putut avea loc înainte de 411 î.e.n. Dacă el va fi început înainte de 463, iar argintul din tezaurele toreutice getice ar fi fost de obârşie tasiană, înseamnă atunci că acesta reprezintă o acumulare anterioară. Nu s-a descoperit până acum pe teritoriul României nici o monedă traco-macedoneană de felul celor ieşite la iveală la Naucratis sau la Ras Shamra. Acesta este doar un argument ex silentio, valabil până la proba contrarie.
Nu putem însă şti dacă, într-o măsură incipientă, redusă, înainte de 463 î.e.n. argintul nu va fi călătorit în formă de lingouri către triburile getice, cu precădere pe calea maritimă a Strâmtorilor, a Dunării si a afluenţilor ei nordici, în schimbul unei materii prime locale (sarea) şi a unor produse specifice (mierea, peştele de apă dulce etc).

Faptul este posibil întrucât la acea vreme Tasosul dispunea de o flotă puternică (în ce scop, dacă nu pentru negoţ?) pe care şi-o crease utilizând abundenţa locală a lemnului şi a veniturilor aduse de minele de argint. Tasienii au inventat doar acele „nave lungi”, dotate cu punte continuă. Prezenţa Tasosului în comerţul din Pontul Euxin pare a fi o realitate la finele secolului al VI-lea î.e.n. şi la începutul celui următor, până la războaiele persane şi poate chiar în timpul acestora. Mult mai târziu, Demostene (50, 22, 32) pomeneşte de triere ateniene care remorcau navele cu grâne numite plóia, dar care în realitate se chemau holkádes (şlepuri), de la Tasos la gura Strymonului, pe o distanţă de aproape 50 de mileinfo. Oricum, reorganizarea Pareaei de către metropola Paros, spre finele războiului peloponesiac, a însemnat repunerea pe picioare a activităţii comerciale şi a relaţiilor de schimb si cu nordul tracic.
Drumul argintului tracic către lumea geto-dacică va fi fost temporar barat de mai multe ori în cursul veacurilor al V-lea şi al IV-lea, sau pur şi simplu întrerupt. Este prezumţios să speculăm asupra unor necunoscute. Mi se pare însă că o coincidenţă trebuie să existe şi în acest sens, care să rimeze în Dacia cu trecerea de la acumularea metalului preţios şi prelucrarea sa în armuri şi vase la monetizarea lui. Pe drept invocabilă ca motiv temporar al întreruperii schimburilor pare a fi instalarea după 280 î.e.n. a regatului celtic din Tylis între sursele metalului alb şi cele ale sării din Subcarpaţii getici. Este tocmai vremea lui Dromichete, când dacii începuseră a bate pentru prima oară monede, după cum credea Pârvan.
Activitatea monetară a geto-dacilor este de departe impresionantă, nu numai prin cantitatea de monedă, ci mai ales prin varietatea ei. Varietatea tipurilor, dar şi varietatea nominalelor, mai ales în. cadrul seriilor de imitaţie. Se ajunge până la hemidrahmă, ceea ce vădeşte pătrunderea instituţiei monedei ca atare în straturile largi ale populaţiei, sau mai bine zis a unei populaţii ce dispunea de o numeroasă clasă negustorească. Trebuie să ne obişnuim cu această idee, în ciuda faptului că decenii de-a rândul s-a preferat datarea târzie a monetăriei dacice numai pentru a nu contraveni postulatului marxizant al „neatingerii nivelului de dezvoltare corespunzător”. Corespunzător cui? În fine!
Faptul că de la începuturile până la sfârşitul monetăriei dacice tezaurele sunt deseori alcătuite dintr-un singur tip monetar, rareori din două, trei sau chiar patru tipuri, că aceste monede nu se vădesc îndeobşte a fi foarte circulate, înseamnă, în opinia mea, că argintul, exceptând unele intermitente de care aminteam mai sus, venea continuu din sudul Dunării si că monetizarea lui avea loc în acelaşi ritm. În ce scop avea loc această monetizare în ritm susţinut, atâta timp cât economia rurală tipică geto-dacilor nu necesita rularea unei mase monetare apreciabile, lucru dovedit (cu excepţia monedelor din Moldova) de aspectul necirculat sau puţin circulat al monedelor? Pe de altă parte tezaurizarea era un fenomen frecvent şi scopul ei pare a fi fost sustragerea unei cantităţi de argint monetizat din circuitul căruia îi era destinat. Amintindu-ne de decretul din veacul al IV-lea î.e.n. de la Olbia, privitor la circulaţia monetară, întrebarea ce ne vom pune este cu totul legitimă: nu monetizau geto-dacii argintul sud-dunărean primit contra sării pentru a-l vinde apoi cetăţilor de pe litoralul nordic al Pontului Euxin, cărora le lipsea acest metal? Și unde nu lipsea argintul? Nu cumva îşi procurau ei astfel monede de largă circulaţie şi de superioară valoare, cum am spune astăzi, nu-și făceau ei astfel rost de valută? Aflarea în tezaure a unor monede de mare circulaţie înseamnă că acestea erau căutate în Dacia şi mai ales prezente aici. Faptul că nimereau rareori în loturi menite ascunderii înseamnă că atare monede, ca şi drahmele histriene, pierdute în teritoriu mai mult decât tezaurizate, se aflau mai degrabă pe mâna negustorilor, a aristocraţiei tribale, şi nu în posesia mărunţilor deţinători care de obicei îşi îngroapă mica lor comoară, de teamă să nu le fie prădată.
Un depozit monetar geto-dacic se limita până nu demult la câteva zeci de piese, ceea ce întăreşte ipoteza micilor deţinători de monedă, înclinaţi mai mult spre tezaurizare decât spre fructificare prin comerţ. În ultimele decenii au apărut însă tezaure masive de monede bătute de geto-daci, cum este cel de la Şilindia-Aradinfo, compus din 727 piese, păstrate în muzeele din Oradea şi Arad sau aşa-zisul tezaur de la Copăceni, parte a unuia mai mare, descoperit pe la 1939-1940 în nord-vestul Transilvaniei, şi care cuprindea peste 1000 monede asemănătoare celor din depozitul de la Tulghieş-Mireşu Mareinfo. Este foarte probabil ca acumulările marilor depozite să fie simptomatice pentru fluxul intermitent al argintului la nord de Dunăre, astfel de acumulări prevestind o eventuală întrerupere temporară a livrărilor, a comerţului care aducea argintul în zonele geto-dacilor. Speculaţii se pot face multe, dar ceea ce tocmai spuneam este întărit de tezaurele, destul de cuprinzătoare, de monede Macedonia Prima, Tasos, Apollonia şi Dyrachium. Prezenţa acestora marchează însă fază finală a monetăriei geto-dacice si deceniile ce i-au urmat. Abia acum avem şi proba concretă a celor afirmate despre începuturile timpurii ale acestei monetarii, anume despre exploatarea şi comercializarea sării.

*

Cu cât ne apropiem de momentul încheierii emisiunilor monetare geto-dacice, acestea devin, după cum se va vedea, tot mai schematizate, pe de o parte, şi tot mai sărace în argint, pe de alta. Aşa-numitul tip Inoteşti-Răcoasa sfârşeşte prin a fi doar monede scifate din bronz, atât de uşor argintate, încât argintul a dispărut complet.
Pe vremea istoriei comunisto-naţionaliste burebistane, C. Preda arăta că: „trecerea de la un sistem monetar la altul (de la emisiunile geto-dacice la folosirea intensă a denarului roman republican, n.n.) coincide cu unificarea geto-dacilor de către Burebista. Fenomenul constă în abandonarea tipurilor monetare anterioare, distribuite pe uniuni tribale, în favoarea tipului monetar valabil în toată Dacia”info. Rămânând la convingerea că în Dacia se găsea argint berechet, C. Preda se întemeiază pe descoperirile de ştanţe monetare pentru denari republicani de la Tilişca, Ludeşti-Hunedoara, Poiana-Galați şi Braşov când hărăzeşte totuşi dacilor o reputaţie dintre cele mai triste, cea de falsificatori de monede doar pentru amorul „artei”, tocmai sub domnia neasemuitului rege Burebista, prefigurare peste milenii a marelui geniu şi patriot „naţional”. De ce credeţi că-si făcea Burebista obrazul toval? Fiindcă Michael Crawford (University College, Londra) îşi luase îndrăzneala să presupună că în urma uciderii a zeci de mii de sclavi după revolta lui Spartacus şi a împuţinării acestui negoţ după ce Pompei stârpise piraţii din Mediterană, Roma avea nevoie de atare marfă iar Burebista i-ar fi vândut romanilor pe compatrioţii „disidenţi” ca sclavi. Ştiut fiind că din vremuri imemoriale noi nu ne vindem ţara, Burebista a preferat să falsifice bani decât să-şi vadă opozanţii (de mâna cărora a şi pierit în acelaşi an şi poate la fel ca Caesar în 44 î.e.n.) ajunşi de izbelişte şi la cheremul străinilor. Cu alte cuvinte, sub Burebista „civilizaţia geto-dacilor ajunsese în faza ei clasică”, după cum ne învăţa istoriografia practicată şi de C. Preda, adică de deplină mistificare, dacă e să înţelegem stricto-sensu raţionamentele patriotarde de mai sus. „Situaţia economică şi politică din Dacia acelei vremi, conchide dl. C. Preda, cât şi difuziunea uniformă a denarilor pe totalitatea teritoriului ei, marele număr de ştanţe monetare, sunt tot atâtea argumente (sublinierea mea) infirmând ipoteza sus menţionată” (a lui Crawford, n.n.).
Am încercatinfo să dăm un sens, altul decât cel antonesciano-ceauşist (Burebista cuceritorul Transnistriei, până la Odesa), comportamentului lui Burebista, insistând anume asupra faptului că acest comportament era tipic pentru deja petrecutul sfârşit al structurilor economice elenistice, faţă de care acţiunile benefice ale lui Pompei în Orient îndreptăţeau speranţa unei refaceri sau unei revitalizăriinfo a acelei pars orientis a lumii romane pe baze continuând tradiţionala integrare elenistică pe care spiritul occidental al Romei o demolase în propriile ei interese de putere.
Vom vedea şi epifenomenele defavorabile Daciei ale acestei demolări ale cărei pretexte au fost cererile de arbitraj şi de intervenţie ale Greciei înseşi. Nu este însă mai puţin adevărat că penetraţia denarului roman republican în Dacia putea avea tot atât de bine acelaşi motiv ca şi a argintului tracic cu câteva veacuri mai înainte, anume depozitele de sare care acum satisfăceau nevoile Italiei. După înfrângerea Macedoniei şi transformarea ei în provincie romană (148 î.e.n.), coastele Iliriei, şi ea aliată a lui Perseu, au intrat în componenţa noii provincii. Temuţii piraţi iliri care stânjeneau comerţul roman în Adriatica au fost lichidaţi încă din primul război iliric (229/228 î.e.n.), când a fost înfrântă regina Teuta şi protectoratul roman s-a instalat în această regiune. Negoţul cu sare gemă provenită din chiuveta saliniferă a Transilvaniei îşi afla drumul său de apă pe Mureş, Tisa, Dunăre, Sava, traversa apoi terestru lliria, continua să plutească peste Adriatica spre diversele porturi ale litoralului italic, de unde prin reţeaua şoselelor romane se răspândea în întreaga Peninsulă. La Roma, sarea ajungea pe vestita Via Salaria, care atingea litoralul adriatic la est de Asculum, traversa Apeninii, intra în Roma prin Poarta Pinciana şi se întâlnea cu Via Campana pe care venea sarea din salinele maritime de la nord de Ostia.
Nu este de asemenea câtuşi de puţin exclus ca pe mai vechiul drum sugerat de difuziunea monedelor geto-dacice de tip Vovrieşti-Huşi, drum care ocoleşte pe la nord Carpaţii, coboară în Câmpia Tisei şi se îndreaptă către Dunăre şi valea Savei, pe care se va fi vehiculat, din motive necunoscute nouă, sarea din Subcarpaţii orientali către Macedonia şi Iliria, să se fi practicat şi înainte cu două veacuri de crearea provinciei Dacia transportul sării către vest, ocolind podişul Transilvaniei (a se vedea harta de la fig. 1).
Să revenim însă câteva secole mai înapoi în timp pentru a puncta pe scurt istoria Tasosului de după războiul peloponesiac. În ciuda masacrului partizanilor Atenei de către Lisandru, în 404 î.e.n., insula se aliază din nou în 389 cu cetatea care o cucerise şi devine membru permanent al celei de a doua Ligi de la Delos. În 340 a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei şi a rămas sub stăpânire macedoneană până în 196 când Titus Quinctius Flamininus, după ce îl învinge pe Filip al V-lea la Cynoscefale, proclamă la Jocurile Istmice libertatea Greciei.

Un bogat loc strategic învecinat era Amfipolis. Acest oraş tracic denumit „Nouă drumuri” (Herodot, VII, 114; Tucidide, I, 100; IV, 102) a fost cucerit de atenieni în 437-436 î.e.n. şi denumit astfel pentru că fiind aşezat pe malul estic al Strymonului era înconjurat din trei părţi de râu. Importanţa lui era legată de controlul podului de peste fluviu şi al diurnului care lega nordul Greciei cu Helespontul drum cu multiple ramificaţii laterale.
Importanţa comercială a aşezării consta în acumularea metalelor preţioase din zona Pangeului şi în expedierea lemnului pentru corăbii. De aceea a fost disputată de atenieni şi spartani, ultimii punând stăpânire pe Amfipolis în 424, sub ochii istoricului Tucidide, aflat la comanda unei escadre navale staţionată la Tasos. Prin pacea lui Nicias (421 î.e.n.) Amfipolisul este restituit Atenei, dar de fapt rămâne independent până ce va fi cucerit de Filip al II-lea în 357, devenind principala monetărie a regilor Macedoniei. După înfrângerea de la Pydna, în 168 î.e.n., a căpătat statutul de „cetate liberă” şi a fost capitala provinciei romane Macedonia Prima (Plinius, Istoria naturală, IV, 38). Argintul de la Tasos, din Perea şi zona Pangeului era vândut de Macedonia şi pe piaţa de la Delos, în intervalul dintre prăbuşirea celei de a doua Ligi şi cucerirea Macedoniei de către romani.
O bună parte a acestui argint, sub formă de monede cu flanul mare, de la Tasos şi de la Amfipolis (bătute pentru provincia Macedonia Prima şi rareori pentru provincia Macedonia Secunda, având pe avers, în scut macedonean, bustul zeiţei Artemis, il. 2), ia calea Transilvaniei pe străvechiul drum comercial transbalcanic si transdanubian, pe valea Argeşului şi a Dâmboviţei, prin pasul Bran. Ce oferea Transilvania în schimbul tetradrahmelor Macedonia Prima şi mai ales al celor tasiene? „Probabil, pe lângă alte produse de mai mică importanţă, aur, sare și sclavi”, se exprimă cu multă dreptate Eugen Chirilăinfo, invocând în acest sens (sclavii) pe Strabon (VII, 3, 11), iar în ce priveşte lipsa totală a sării în Peninsula Balcanică, mai vechea dar veridica constatare a lui Bucur Mitreainfo . Tot Eugen Chirilă arată că în Transilvania apar imitaţii ale monedelor Macedonia Prima, în tazaurele de la Petelea si Sibişel, iar sub influenta acestor tetradrahme „discul monedelor geto-dacice propriu-zise îşi schimbă aspectul: apar aşa-nurnitele emisiuni dace cu pastilă mare şi schifate care se împart în două tipuri, tipul Hunedoara, reprezentat prin tezaurele de la Bozeş, Cugir, Rădulesti, Sălaş si Temeșești şi tipul vest-transilvan, reprezentat prin tezaurele de la Almaş, Chereluş, Feniş, Pecica şi Turda. Sub influenţa pieselor tasiene..., în faza târzie a grupului vest-transilvan apar emisiunile cu pastilă plată, foarte puţine la număr şi reprezentând emisiunile finale ale tipului vest-transilvan”.
Înfrângerea lui Perseu la Pydna în 168 î.e.n. a însemnat împărţirea Macedoniei în patru provincii guvernate independent de romani şi instaurarea în aceste patru zone administrative a unor interdicţii menite să distrugă economia puternică a ţării, cu greu şi abia învinse. Se interzicea astfel importul sării (din Dacia, măsură ce confirmă teoria noastră), exploatarea lemnului pentru corăbii, a minelor de aur şi argint şi evident baterea monedei. După zece ani de aplicare a acestor interdicţii, Macedonia e la pământ, populaţia diminuată şi ajunsă în stare de disperare. Romanii se tem de o puternică răscoală şi ridică interdicţia exploatării minelor (nu însă şi pe cea a importului sării, necesară tăbăcarilor lucrând piei pentru armată). Aurul avea să fie predat Romei sub formă de lingouri, iar argintul monetizat la Amfipolis. Obligativitatea monetizării argintului şi apoi prezenţa acestor monede în Transilvania înseamnă că sarea nu mai putea fi procurată contra lingouri, importul ei fiind controlat şi limitat prin însăşi monetizarea argintului. Macedonia Prima și Secunda emit monede de argint, Macedonia Quatra doar monede de bronz, iar Macedonia Tertia nici un fel de monedăinfo.
Este foarte interesant că chiuveta saliniferă transilvană este acum ţinta ultimă a eforturilor economice ale Macedoniei şi Traciei, faptul marcând extinderea comerţului de structură elenistică, în ultima sa fază, în interiorul arcului Carpaţilor. Acţiunile lui Mitridate al Vl-lea Eupator în Orient şi în Grecia, campion al revoltei şi nemulţumirilor împotriva Romei, precum şi cele ale învingătorului său Pompeius Magnus, trezesc în lumea barbară nădejdea reînfiripării unei structuri economice elenistice în partea orientală a imperiului Romei. Întemeierea unui regat dacic unificat de către Burebista şi înfrângerea lui Pompei, dezamăgit că după întoarcerea sa din Orient la Roma nu au fost înţelese problemele pe care el însuşi încercase să le rezolve ori să le atenueze acolo, toate acestea trădează o stare de disperare şi de nesiguranţă, deopotrivă în lumea greacă, cât şi în cea barbară, adusă să constate că centrul puterii, al economiei şi al politicii se mută treptat, tot mai mult şi cu o regretabilă certitudine, din Peninsula Balcanică în cea Italică.
Este deosebit de important să recunoaştem în Transilvania această ultimă zvâcnire economică sud-dunăreană, predominantă, performantă, modelatoare, înaintea deschiderii celei de a treia căi de penetraţie, de care aminteam mai sus, cea sud-vestică, pe care se insinuează la început timid, apoi tot mai insistent monedele de argint (drahmele) ale celor două oraşe de pe coasta dalmată, Apolonia şi Dyrachium, în fine denarul roman republican.

Astfel de tezaure politipe de considerabile dimensiuni (pentru acel moment) continuă să se descopere din nordul Transilvaniei, cum e cel de la Şieu-Odorhei, judeţul Bistriţa Năsăudinfo, până la Bucureşti, cartierul Militariinfo şi în Câmpia Dunăriiinfo, dând deopotrivă impresia începutului unei normalizări ce se efectuează poate sub prezenţa de facto ori mediată a publicanului roman, deopotrivă negustor, bancher, investitor, intermediar, proprietar, arendaş, cărăuş.
Despre rapiditatea difuziunii monetare, dar şi a „módelor” monetare atât în lumea greacă, cât şi în barbaricum, ne putem da seama urmărind apariţia „noului stil” monetar al tetradrahmelor. Flanul mare, discoidal şi subţire, cu destul de mari spaţii libere înconjurând imaginea de pe avers şi de pe revers, apare în Asia Mică pe la 189 î.e.n., iar la Atena pe la 180, după unii, pe la 195, după alţi numismaţi. Între 186-180 î.e.n., Filip al V-lea introduce acest stil nou în Macedonia, precedat aici de o serie de tetradrahme emise între 201-197 î.e.n. al căror flan era mult mai mare decât cel tradiţionalinfo. În câteva cuvinte, acestea ar fi coordonatele începuturilor „noului stil” monetar în Asia şi în bazinul egeean, inclusiv în regiunile învecinate. Emisiunile Macedoniei Prima încetează la 150 î.e.n., deci după opt ani de funcţionare, an când romanii dispun închiderea minelor de argint. Lovitura se va face simţită şi în ce priveşte procentajul de metal alb din emisiunile geto-dacice.
După ce, în cadrul politicii lor de subminare a economiei elenistice, romanii distrug Corintul, transformă Delosul în porto-franco spre a lichida definitiv Rodosul şi încurajează economic Tasosul pentru a avea în mână legăturile Egeei cu nordul tracic si geto-dacic, este firesc ca moneda acestei insule să devină o monedă regională de prestigiu. Emisiunile tasiene de tip Dionysos-Herakles, în „noul stil”, încep pe la 148-146 după Head, Rostovtzeff şi Seltman şi la 168 î.e.n., data înfrângerii macedoneanului Perseus, după Hiller von Gaertringen. Oricare ar fi data la care ne-am opri, E. Chirilă crede şi el că de abia de atunci se poate vorbi de pătrunderea comerţului tasian, anterior limitat la ţărmurile bazinului egeean, în Tracia continentală, la nord de Haemus şi în Dacia, adică până în interiorul arcului carpatic. Trebuie precizat că acest comerţ tasian târziu, de după imixtiunea Romei în treburile lumii elenistice, nu va fi confundat cu acela „timpuriu”, mai înainte evocat, care se desfăşura prin negustori cărăuşi interpuşi, întâlniţi de Alexandru cel Mare în trecătorile Balcanilor, după cum modelele de tipul Donysos-Herakles ale „stilului vechi” nu au nimic comun cu cele abia amintite ale noului stil.
Un lucru rămâne însă cert şi anume că tetradrahmele tasiene cu flan mare urmează cronologic în Dacia celor emise de Macedonia Prima până în 150 î.e.n. Împreună cu aceste monede, cu imitaţii Filip al II-lea târzii, apar în mediul geto-dacic podoabele de argint ce se datează către sfârşitul monetăriei autohtone. Descoperirea unui lingou de argint la Stăncuţa, judeţul Galaţi, interpretată de C. Preda ca probă a faptului că argintul se găsea şi se extrăgea în Daciainfo, dovedeşte tocmai, în respectiva perioadă a crizei metalului alb, tendinţa de a-l transforma în podoabe, deci de a-l trece într-o categorie valorică superioară.
Pe bogăţiile insulei Tasos, pe rezervele ei de argint, pe emisiunea supraabundentă a noului ei tip monetar s-a bazat economiceşte acţiunea militară a lui Sulla împotriva lui Mitridate al VI-lea. Mie mi se pare că acum, cea de a doua direcţia a comerţului, cea terestră cu sudul, este activată din nou si că în atare mişcare ale cărei cauze imediate şi aspecte particulare nu le putem prea bine pătrunde, lumea tracică sud-dunăreană solicită din nou nordul, incluzând de această dată şi teritoriile intracarpatice în efortul de susţinere economică a Romei în politica ei orientală. Este aici o ambivalenţă pragmatică destul de derutantă. Dacă economia elenistică s-a prăbuşit prin eforturile Romei, geto-dacii răspund la solicitările mai vechiului lor context zonal, indiferent de sensul pe care îl capătă în noul context contribuţia materială a acestora.
După Gina Katzarovainfo, cea mai mare cantitate a monedelor tasiene este emisă în primele două decade ale secolului I î.e.n. şi este de pus în legătură cu războaiele lui Sulla; acum apar siglele M şi M barat. Aceeaşi autoare susţinea că emisiunile insulei încetează pe la mijlocul secolului I î.e.n., după ce au fost copios imitate în lumea tracică. La nord de Dunăre sunt prezente deopotrivă originale şi imitaţii barbarizate venite din sudul tracic. După cum se va constata, influenţa acestui tip monetar s-a resimţit iconografic în două rânduri asupra tipurilor succedanee ale tipului Jiblea pandacic (a se vedea capitolul următor).
Monedele Macedoniei Prima au fost desigur cele dintâi care au adus la nord de Dunăre „noul stil” monetar. În cei opt ani de emitere a lor, ele au influenţat însă mai puţin, sau aproape deloc, altfel decât prin mărimea şi subţirimea flanului monetar, monetăria geto-dacică autohtonă.

Cu toate acestea, monedele macedonene si tasiene se află deseori împreună în aceleaşi tezaure, la sud şi la nord de Carpaţi, iar prin predominanţa unora sau altora par a indica momente sensibil diferite de îngropare a tezaurelor. Comentându-se alcătuirea tezaurului monetar de la Poiana, judeţul Teleorman, ni se spuneinfo că „din analiza internă a tezaurelor mixte în care se găsesc monedele provinciei Macedonia Prima şi tasiene se disting trei categorii ce pot fi explicate prin formarea acestor tezaure în momente clar deosebite: un prim moment în care tetradrahmele cu legenda Makedónon Prótes apar individual, un al doilea moment exemplificat de tezaurele alcătuite din tetradrahme Macedonia Prima şi tasiene, uneori în asociaţie cu monede republicane - şi un al treilea moment ilustrat de tezaurele formate din tetradrahme tasiene uneori în asociaţie cu monede republicane. Se pare că asocierea destul de frecventă a tetradrahmelor tasiene cu denari republicani, coroborată cu lipsa acestora din urma din tezaurele formate în majoritate din monede ale Macedoniei Prima, este probabil indiciul unui decalaj cronologic între momentul când intră în circulaţie monedele macedonene şi cel în care începe emiterea şi folosirea celor tasiene, răstimp în care s-au format tezaurele exclusiv cu monede macedonene. Ipoteza pare a fi întărită şi prin faptul că în acest prim moment monedele Macedonia Prima pătrund dinspre vest în centrul Peninsulei Balcanice, până la Dunăre” (vezi şi harta de la fig. 4).
Autoarea studiului citat crede că circulaţia monedelor Macedonia Prima încetează în momentul în care denarii republicani cuceresc piaţa balcanică, pe când tetradrahmele tasiene coexistă o perioadă de timp (este şi normal, având în vedere motivaţia syllaniană a emiterii lor abundente de către insula aliată a Romei şi duşmană a Atenei). Se conchide că tezaurul de la Poiana, format din cele două feluri de tetradrahme prezente în epocă, s-ar situa la începutul secolului I î.e.n., deci înaintea pătrunderii denarului republican în aria de locuire a traco-dacilor.
Din astfel de judicioase speculaţii reiese limpede faptul că tipurile de tetradrahme ale noului stil, datorită cantităţii de argint relativ mici pe care o vehiculează la nord de Dunăre, nu sunt topite spre a fi transformate în monede dacice argintate, ci eventual în podoabe, metalului ridicându-i-se astfel valoarea. Ultima fază a monedei geto-dacice (începutul secolului I î.e.n.) este cea a unei monede fiduciare, fapt care întăreşte o dată mai mult ancorarea în realitatea economică a instituţiei monedei, sub forma unui drept cutumiar prelungit peste dependenţa de argintul care sosea tot mai puţin şi mai rar din sud. Oricât de numeroase vor fi fost tezaurele formate din tetradrahmele noului stil (aproape tot atât de numeroase ca şi tezaurele de podoabe târzii), ele erau insuficiente faţă de foamea de metal monetar a Daciei. De aceea când apare denarul republican (ca urmare a reorientării exporturilor de sare) în cantităţi considerabile, el devine o comodă sursă de argint prin rebaterea sa cu ştanţe perfect imitate (mecanic) şi prin scăderea conţinutului de argint, imitaţiile fiind îndeobşte friabile şi inconsistenteinfo.
Putem deci conchide că perioada tezaurelor toreutice marchează prezenţa la nord de Istru a unei mici cantităţi de argint venite, nu se ştie cum (poate tot în schimbul sării) din sud. O mare cantitate de argint, deci un intens comerţ cu materii prime, vădeşte integrarea surprinzător de specială în economia elenistică, de la începuturile ei până la destrămarea acesteia de către romani. Masa monetară din Dacia este considerabilă cantitativ şi foarte diversificată, ceea ce dovedeşte implicarea unei largi pături în negoţul cu mărfuri şi chiar în negoţul cu bani. Vesela şi podoabele par a lipsi în această vreme, contrar realităţilor de la sud de Dunăre, dar să nu uităm că zona subcarpatică nu şi-a dezvăluit încă toate secretele, ea nefiind arată adânc precum câmpia şi nici colectivizată intensiv ca aceasta. O dată cu scumpirea argintului dispar monedele locale şi apar tipicele podoabe dacice din secolele I î.e.n.- I e.n
În lumina celor de mai sus, situarea de către C. Preda a primei faze principale a monetăriei geto-dacice în perioada 250-150 î.e.n. pare, evident, o glumă. Privind harta răspândirii depozitelor de sare în România (vezi fig. 1), tot o glumă a lui C. Preda este şi identificarea, ce ne-o propune ca certitudine, a patru mari uniuni tribale emitente de monedă: una în centrul Munteniei, alta în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, o a treia în Oltenia (deşi Oltenia ar trebui să fie în frunte!) şi, în fine, ultima pe văile Mureşului şi Târnavelor (vorba cântecului). Cum le va fi stabilit C. Preda, zeii o ştiu,căci simpla grupare enumerativă a tezaurelor în MGD nu-l îndreptăţeşte la concluzii de ordin etnic şi politic, având în vedere caracterul anistoric al monetăriei geto-dacice. În tot cazul nici Strabon (VII, 3, 11) nu le putea fixa cu precizie, la vremea sa, din moment ce afirmă: „Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale... Urmaşii lui la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi... De curând puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă [la moartea lui Burebista] stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel când într-altul”.

Le va fi depistat C. Preda prin analiza ştanţelor monetare care puteau circula aiurea într-un mediu anistoric? Le va fi dedus dintr-o analiză iconografică de inspiraţie panofskyană? Dar anistorismul funciar al locului permitea o mişcare browniană a gravării tipurilor aversului cel puţin în spaţiu dacă nu şi în timp pe zone restrânse şi perioade scurte? În fine, trebuie să ne mărturisim neputinţa găsirii unui criteriu, afară de cel al inspiraţiei personale a autorului, liberă şi independentă ca „pasărea ceriului”?!
Că, aşa cum va reieşi din capitolul ce urmează, dl. Preda vede si ce nu există, fără a vedea însă realitatea, ar tebui să ne liniştească îh ce „priveşte” marile uniuni tribale şi specificităţile lor artistice atât de cert creionate.

*

Înainte de a sfârşi acest capitol vom reveni la două chestiuni poate nu suficient argumentate anterior, anume la direcţia comercială sud-vestică şi la caracterul anistoric, „devălmăşesc” al monetăriei geto-dacice. În ce priveşte primul subiect sunt de relevat două fapte, unul de pe la începuturile monetăriei autohtone, iar celălalt petrecut după câteva decenii de la încetarea ei.
Problema răspândirii produselor toreutice sud-italice, recte tarentine, a preocupat pe mai mulţi cercetători. Este vorba de piese chiar de argint care ajung în Macedonia, în zona Dunării de Jos, în Asia Mică şi în mediul scitic. Mă gândesc în primul rând la un anumit tip de riton, figurând în ronde-bosse un cap de viţel sau de mistreţ, cu registru figurativ repusat sub buză şi toartă în prelungirea gâtului. Este foarte probabil ca acestei categorii să-i aparţină şi ritonul de la Poroina, unde registrul decorativ a fost lăsat complet lis de către toreuţii tarentini, anume pentru a fi completat după gust de către meşterii locali ai bogatei lor clientele din barbaricuminfo. În cazul în speţă este vorba de figurarea în repusaj pe acest registru a unei zeităţi feminine autohtone al cărei cap din faţă îl regăsim aproape identic pe aversul unuia din tipurile monetare getice timpurii, poate chiar contemporan dacă nu cumva premergător execuţiei scenei de sub buza ritonului de la Poroina.
Aceleaşi ateliere toreutice tarentine produc în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. un tip de coifuri de bronz destinate lumii barbare central-europene. Un exemplar din Colecţia Caylus se află la Biblioteca Naţională din Paris, iar altul la Ermitaj, descoperit în sudul Rusiei şi nu de mult studiat şi reîntregit de regretata Anastasia Mantzeviciinfo. Diferite de coifurile de la Paris şi Ermitaj (Mastiughino, il. 3) sunt cele de tip frigian (din bronz), lucrate tot la Tarent şi vizând aceeaşi clientelă. Cinci piese au fost descoperite în Bulgaria, câteva la Dodona şi altele în Macedonia. Un exemplar a fost găsit de curând în peninsula Taman, nu foarte departe de locul descoperirii de la Mastiughinoinfo.
Calea comercială sud-vestică, legăturile comerciale ale acestor locuri cu vestul grecesc al Mediteranei au deci o tradiţie seculară, deşi intermitenta, căreia, dacă ne gândim la posibilul drum parcurs de etrusci pe valea Dunării şi prin Dalmaţia spre regiunea transadriatică unde s-au aşezat, iradiind apoi peste mare până în interiorul continentului, i se adaugă o străveche antecedenţă. Să evocăm, după cum aminteam, un ultim fapt petrecut pe direcţia comercială în discuţie şi notabil pentru subiectul aici tratat.
După 44 î.e.n., anul dublei morţi a lui Caesar şi Burebista, geto-dacii emit singura monedă de aur a lor pe care o cunoaştem, aceasta fiind în genul denarilor republicani, o imitaţie cântărind în jur de 8 g, alcătuită dintr-un avers copiat după denarul lui M. Iunius Brutus (consul între doi lictori) şi dintr-un revers copiat după denarul lui Pomponius Rufus (vultur pe sceptru, cu coroana în gheare). Pe avers, în exergă, inscripţia KOΣΩN (Koson), uneori cu literele punctate în relief (MGD, 353-361). E nu numai singura monedă de aur, dar şi singura cu inscripţie, desemnând numele basileului emitent. Noi am mai publicat câteva monede dacice cu inscripţie antroponimică (ΔYOHΣ), declarate de C. Preda false, apoi de acelaşi autentice. Oricum, inscripţia de pe fragmentul ceramic de la Govora (Basiléos Thyamárkou), din acelaşi veac I î.e.n. ne lasă a înţelege că aristocraţia tribală geto-dacică era şi grecofonă înainte de a deveni latinofonă. Mai multe mărturii arheologice pledează în favoarea respectivei opinii. Numărul existent de monede de acest fel nu depăşeşte cu mult 120 si direcţia de răspândire este din zona Sarmizegetusei spre sud-vest, până în Serbia. Deasupra numeroaselor incertitudini şi ipoteze un singur lucru este sigur: atare monedă este o monedă forte, bătută în aur, fiindcă argintul lipsea, într-un număr limitat şi destul de mic de exemplare menite a satisface anume cerinţă de plată dintr-un context monetar bimetalic, geograficeşte aflat pe direcţia sud-vestică.
Dacă prin natura metalului atare monedă confirmă lipsa cu desăvârşire a argintului în Dacia, ea atestă indirect şi următoarele realităţi: lichidităţile în denari republicani în Dacia erau în acel moment insuficiente şi sensibil mai mici decât cuantumul plăţii respective în aur; tradiţia unui stat dac şi a unei autorităţi emitente (Koson) se menţine teoretic până cel puţin la emiterea acestor monede (lista conjecturală a succesiunii regilor daci de la Burebista la Decebal nu ne lămureşte asupra naturii şi extinderii respectivei autorităţi regale); personajul Koson era cunoscut prin implicarea lui în politica Romei în Balcani, ca să i se accepte moneda ca atare; după emiterea acestor monede rolul politic jucat în zonă de către geto-daci devine aproape nul, dacă judecăm după documentele arheologice existente; despre rolul lor economic putem bănui doar că el nu depăşeşte limitele administrative impuse noilor teritorii intrate sub cârmuirea Romei.

 

Fiindcă moneda de tip denar poartă o inscripţie antroponimică, ea iese din anistorismul funciar al emisiunilor autohtone anterioare. Despre acest anistorism suntem aduşi să ne pronunţăm ori de câte ori constatăm că atât monedele traco-macedonene timpurii, cele ale regilor traci (ca de pildă monedele lui Seutes al III-lea, 323-311 î.e.n., emise la Seutopolis, il. 4), ale regilor sciţi şi ale unor basilei traco-geţi din Dobrogea (MGD, 180-182), precum şi ale şefilor de trib din lumea celtică, poartă foarte adesea fie etniconul, fie numele emitentului însuşi.
De ce monedele autohtone (în afara celor ce imită nemijlocit şi fidel monedele regilor macedoneni) sunt eminamente anepigrafe? Departe de lumea greacă, dar nu foarte departe de coloniile greceşti de pe litoralul dobrogean, astfel de monede nu ne lasă nici a ghici pe aversurile lor potretele individualizante ale unor „basilei” locali, asa cum o fac monedele mai înainte amintite, emise după instaurarea acestei mode în lumea greacă. Deşi diferite ca modalitate de redare a tipului predominant (cap masculin cu cunună, pe avers - cal, pe revers), ele par emise peste tot, în devălmăşie. Această unitate, într-o bine temperată şi chiar minimă diversitate, pare a nu fi cu totul întâmplătoare. Tăieturile, destul de frecvente pe diverse tipuri monetare geto-dacice, vădesc importanţa acordată conţinutului de metal alb al monedei. Dacă respectivele monede nu sunt doar nişte simple lingouri - dovadă subdiviziunile lor şi existenţa diacronică a unui tip şi a succedaneelor sale de la începutul până la finele monetăriei autohtone, atunci trebuie să admitem că astfel de monede mediau schimburile comerciale continue ale unor importante materii prime, precum şi a celor adiacente, ocazionale, pe care atare flux comercial le antrena într-un sens sau altul al respectivului negoţ.
Doar sarea şi argintul pot fi, după noi, materiile prime indispensabile, circulabile una contra alteia în principal şi în mod continuu, antrenând produse de mai mică importanţa în schimbul unor „fabricate” de lux, în mod ocazional dar frecvent. „Devălmăşia” monedelor autohtone, caracterul lor cvasiunitar se integrau perfect masei mari a monedelor barbarizate care inunda vasta zonă a Dunării de Jos. Barbarizarea nu înseamnă numai procesul artistic al degradării imaginii. Barbarizarea înseamnă deopotrivă şi voinţa de monetizare cu orice chip a unei abundente cantităţi de argint aflate într-un areal dat, la dispoziţia unor populaţii barbare situate la periferia unei civilizaţii istorice. Către această civilizaţie istorică voiau să treacă sub forma monetizată argintul lor populaţiile de factură anistorică. Din pricina aspectului progresiv neartistic al monedelor în chestiune, acestea nimereau însă cu precădere într-un alt context anistoric şi apoi, la bună învoială, cum spune decretul de la Olbia, în mâinile unui zaraf care le vindea cu profit drept argint monetizabil; ele ajungeau deci în cele din urmă în oala de topit a cine ştie cărei monetarii greceşti.
Nu este inutil să repet în final lucruri deja spuse: valoarea monedei ca marfă era superioară celei a lingoului de argint ca marfă, pentru că moneda ca marfă se putea negocia în detaliu; sarea era însă vândută en gros, în vrac, pauşal, pe argint en gros care putea fi însă cântărit; proba celor afirmate o constituie tocmai faptul că în Dacia se monetiza argintul care venea în lingouri din afara ei. Remonetizarea în Dacia a unor monede sub forma cărora ar fi venit argintul este un nonsens atât în optica noastră, cât si a celor vechi: dacă monedele veneau din cetăţile greceşti ele erau de bună calitate artistică, se bucurau de prestigiu şi de un preţ deosebit, dacă de la sud de Dunăre veneau monede barbarizate întâlneau în Dacia altele asemenea lor, de acelaşi tip sau de alte tipuri, cu grad egal sau aproape egal de involuţie artistică. Remonetizarea barbară a unor alte monede barbare nu avea nici un rost. Cred că aceste lucruri nu au fost niciodată bine înţelese la noi şi de aceea ele au putut părea în esenţă lipsite de noimă.
Se aplica voluntar sau involuntar o optică istorică numismaticii autohtone fiindcă instituţia monedei era considerată tipică unei civilizaţii istorice. Dacă acceptăm evidenţa că populaţiile barbare au bătut monedă, să acceptăm atunci şi mentalitatea lor anistorică, adecvarea creatoare dată unui împrumut dintr-o lume către care virtualmente tindeau şi cu care oricum se aflau în legături mediate sau imediate. Mania definiţiilor tranşante, apodictice, exclusive, în optica terţului exclus, era proprie marxismului şi spiritului său totalitar. E momentul ca, renunţând la falaciosul spirit dogmatic, să acceptăm şi logica terţului inclus. Cu siguranţă că în atare logică vom înţelege mai mult şi mai multe din acea lume periferică şi anistoric condiţionată a Daciei preromane. De fapt pe atare mecanisme ale receptării, ale creaţiei interpretative, care prind fiinţă atunci, se va edifica viitoarea civilizaţie europeană în formele ei atât de nuanţate şi unitare, după prăbuşirea antichităţii greco-romane.

*

Prezentului capitol îi vor urma alte trei, cuprinzând problematica materialului monetar geto-dacic împărţit, în virtutea celor abia reafirmate, în: seria monedelor cu iconografie autohtonă; seria de imitaţie si seria de influenţă. Ce înţelegem prin fiecare din denumirile date, vom arăta la începutul respectivelor capitole. Credem că în acest fel vom reuşi să readucem în atenţie dosarul chestiunilor teoretice, prea grabnic închis, şi să scoatem materialul monetar geto-dacic de sub imperiul unei mentalităţi hibride, scientiste, care operează în domeniul anistoricului exclusiv cu instrumentarul propriu cercetării unei civilizaţii istorice.

*

Cunoscută fiind vechimea preocupărilor pentru monedele geto-dacice, ne întrebam cum de nu s-au ivit şi falsuri moderne interpretative care să depăşească simpla copiere mecanică, în argint, a unor tipuri. Oricât ar părea de ciudat, falsificarea modernă a unei monede greceşti pare mult mai plauzibilă decât cea a unei monede barbarizate. Acest lucru dovedeşte pe de o parte cât suntem încă de tributari naturalismului artei greceşti, iar pe de alta cât de departe ne aflăm de înţelegerea adecvată a anistorismului confesiv al artei barbare. Dar iată că, asemenea unor falsuri interpretative epigrafice sau/şi arheologice, cum sunt de pildă inscripţiile moderne publicate de Th. Mommsen la începutul celui de al III-lea volum din CIL, ori placa de plumb din Colecţia Severeanu, discutată şi reprodusă de noi în DA (pp. 94-95, pl. I, 4), ne-au ajuns foarte de curând la cunoştinţă, graţie amabilităţii d-lui Silviu Sanie de la Institutul de arheologie din Iaşi, fotografiile pe care le şi reproducem (il. 6) ale unei monede (mai degrabă medalii, căci are diametrul de cca 10 cm) din bronz cu patină verde, piesă aflată în colecţia Muzeului din Focşani şi înregistrată ca „descoperire întâmplătoare”. „Moneda” aminteşte de cele ale oraşelor greceşti din Orientul epocii imperiale romane, având pe avers, în cerc perlat, inscripţia (retrogradă şi inversată) BAΣIΛEΩΣ . ΣΩM . OPO . Δ, iar în centru, orientat spre dreapta, un cap imberb şi cu masă capilară bogată, în faţa căruia se află literele X/M; în spate, literele T/Γ. O rozetă din care pornesc în sens invers două ramuri (?) se află sub portretul închipuit Duras-Diurpaneus sugerat de legendă (cca 68/69-87 e.n.), pe care H. Daicoviciu îl considera frate al lui Scorilo şi unchi al lui Decebal, căruia îi şi cedează domnia sub iminenţa ofensivei lui Domiţian (Cassius Dio, LXII, 6). Pe revers, într-o cunună în care alternează rozetele cu aceleaşi frunze sau ramuri de la baza aversului, se află faţada unui templu cu trei (!) coloane încadrată de mai multe litere ce ar voi să sugereze Metrópolis tôu Póntou, adică Tomis. Pe cât de fantezist, pe atât de „patriotic”, acest fals „pledează” pentru un fapt dealminteri incontestabil şi anume „unitatea etnopolitică a spaţiului carpato-danubiano-pontic” (il. 5).

artmon

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2