Arta monedelor geto-dacice

INTRODUCERE

Până la finele veacului al XVIII-lea noţiunea de „ştiinţă” era larg deschisă aproape tuturor domeniilor spiritului. Forma cea mai adecvată în care-şi găseau obiectivarea diversele teme cercetate de ştiinţă era eseul. O dată cu începutul secolului următor, ştiinţele fizice sau naturale se izolează de celelalte domenii ale spiritului, căpătând astfel un sens special, îngust, ştiinţa devenind tot mai mult un atribut exclusiv al disciplinelor fizice şi biologice, ce-şi revendicau pentru ele o rigoare şi totodată o certitudine care le situau mult deasupra celorlalte activităţi intelectuale. Atare promovare era nemijlocit legată de ideea de progres ştiinţific, iar prestigiul căpătat de aceste ştiinţe a exercitat o deosebită fascinaţie asupra celor ce lucrau în alte domenii, încât cei din urmă au imitat cu repeziciune vocabularul şi sistemul educaţional formativ propriu respectivelor ştiinţe.
Astfel, spune Hayekinfo, a început tirania pe care metodele şi tehnica ştiinţelor au exercitat-o asupra domeniilor din afara lor. „Dar faptul de a imita ştiinţele sau ştiinţa în metodele mai mult decât în spiritul ei a contribuit prea puţin la înţelegerea de către noi a fenomenelor sociale şi nu încetează să continue să încurce şi să discrediteze activitatea disciplinelor sociale. Francis Bacon, lordul cancelar, a fost pe drept cuvânt numit demagogul ştiinţei”, ne reaminteşte F. A. Hayek. „Metodele pe care scientiştii sau oamenii fascinaţi de prestigiul ştiinţelor naturii au încercat atât de des să le aplice cu forţa ştiinţelor sociale nu au fost întotdeauna în chip necesar şi cele pe care oamenii ştiinţelor exacte le-au aplicat în propriul lor domeniu, ci mai degrabă cele pe care scientiştii credeau că le folosesc aceia”info. Pentru omul ştiinţelor naturii contrastul între faptele obiective şi opiniile subiective era limpede, atare distincţie nu putea însă opera mecanic în cazul ştiinţelor sociale. Cu toate că faptele acestora sunt tot atât de puţin subiective ca şi cele ale ştiinţelor naturii, obiectivitatea lor este o obiectivitate de context, fiind prin natura lor opinii contextuale, nu opinii ale oamenilor de ştiinţă despre atare opinii. Faptul că noi înşine avem o minte asemănătoare cu a lor este un cuţit cu două tăişuri: pe de o parte le putem recepta şi analiza corect, pe de alta le putem denatura ori inventa cu uşurinţă şi nebăgare de seamă, înscriindu-ne pe nesimţite în falsinfo.
În propria noastră contemporaneitate, Heidegger, printre alţii, avertiza asupra confuziei regretabile dintre ştiinţă şi tehnică în legătură cu ideea de progres. Problema o regăsim aproape în aceiaşi termeni în antichitate. Epídosis, iar în vremea elenistică prokopé, pendulează între progresul ştiinţei (filosofie şi ştiinţele naturii, la Aristotel) şi progresul tehnicii, realizat mai ales sub specia colosalului, nu a invenţiunii. De aceea, după veacul al V-lea î.e.n. marile şcoli filosofice greceşti au fost în genere ostile progesului tehnic, admiţându-l doar restrictiv. Prevala deci credinţa în progresul moral, ca de pildă la Platon, Posidonios, Lucreţiu, Seneca. Acolo unde mediul cultural se caracteriza prin dominanta filosofică, credinţa în progres era larg răspândită şi dimpotrivă, unde şi când dominanta tehnică era preponderentă, ideea de progres se restrângea la numărul tehnicienilor, al specialiştilor, al celor direct implicaţi în obiectivarea lui matrială. Atunci când virtualmente progresul încetează pe toate planurile, ca în ultimele veacuri ale Imperiului roman, speranţa în progresul viitor dispareinfo.
În ceea ce priveşte aşa-numitele „ştiinţe umaniste”, Croce a fost primul şi ultimul care a făcut din istorie beneficiara încercării sale de a circumscrie deopotrivă filosofia şi ştiinţele sociale, ridicând astfel istoria pe înălţimi neobişnuite până atunci, adică în vârful ierarhiei intelectuale. Crezul său era că istoria, formă centrală a cunoaşterii, făcea ca totul să nu fie decât istorie, poziţie socotită de către istoricii practicanţi dacă nu depăşită, în tot cazul pernicioasă. Reacţionând împotriva a ceea ce părea depăşit la Hegel, Croce a decis că istoria este fără de sfârşit şi mult mai radical deschisă decât şi-a imaginat-o Hegel, tocmai pentru că nu este un proces care să se întoarcă într-o măsură asupra lui însuşi sau să se autosatisfacă. Croce era convins că ideile sale despre istorie erau convergente cu cele ale neopozitiviştilor contemporani: H. Rickert, A. D. Xenopol, P. Lacombe. Negarea deosebirii pe care Hegel o făcea, în teleologismul lui, între necesar şi superfluu (insistând asupra faptului că numai ceea ce era necesar să-şi atingă scopul era cu adevărat istoric) şi proclamarea de către Croce drept istoric a tot ceea ce se întâmplă - căci orice pas din trecut ar fi o treaptă, un pas către situaţia prezentă - pare să fi deschis poarta către relativismul debilitant care a părut multă vreme un corolar al istorismului. În dezvoltarea formei sale absolute de istorism, „Croce a căutat să arate că istoria, concepută fară scopul lui Hegel şi consecventul criteriu al semnificaţiei, nu se prăbuşeşte într-un haos de particularisme, ci e tocmai ancora gnoseologică de care avem nevoie”info.
Istoricul de artă Ranuccio Bianchi Bandinelli a fost în tinereţea sa deopotrivă un discipol al lui Croce şi un fervent admirator al marxizantului Antonio Gramsci, al cărui prestigiu se afla în creştere, în detrimentul celui al lui Croce. Croce spunea despre Marx că, dintre toţi filosofii timpurilor, este singurul care s-a străduit nu să descopere adevărul, ci să-l ascundă, să-l măsluiască. Teoria plusvalorii în accepţiunea marxistă este, după Croce, unul din acele falsuri grosolane transformate în postulate şi care neagă evidenţa şi principiile economiei de piaţă ale lui Adam Smith şi David Ricardo, fiind, în raport cu acestea, o tumoare malignă menită să „revoluţioneze”, adică să ascundă şi să falsifice un mecanism chipurile „intrat în descompunere”.

Marxismul a fost deci un contraprodus al romantismului, ale cărui protuberanţe tot mai cuprinzătoare, mai false şi mai nocive s-au întins până în anii din urmă, ucise de propriile-i otrăvuri, o dată distrusă economia pe care s-a grefat. Este singura ideologie care pornind de la şi aflându-şi sfârşitul în economic a reuşit să reîntoarcă în anistoric acele părţi ale lumii de ea afectate. Invocând ideea de progres ca pe un calp crez al său, marxismul s-a dovedit cea mai reacţionară ideologie a falsului; de aici acele exprimări ale istoriografiei sale ca: fenomenul cutare nu s-a putut întâmpla într-o anumită perioadă fiindcă respectiva societate nu ajunsese la nivelul de dezvoltare etc. etc... El impunea a posteriori istoriei nişte legi pe care le dedusese în mod eronat din prezent şi ne cerea la modul cominatoriu să le urmăm „neabătut” în viitor, „pentru a împlini idealul de progres al omenirii”. De aceea pe bună dreptate s-a spus că marxismul voia să modeleze nu numai viitorul, ci şi trecutul, al cărui urmaş legitim se socotea, aidoma acelor creştini care descopereau în marile spirite ale erei păgâne vestitori ai venirii lui Hristos.
De la Croce, dar şi de la Gramsci, Bianchi Bandinelli a dedus noţiunea de storicità (istoricitate) a fenomenelor artistice, păstrând de la Hegel câte ceva din ceea ce marxismul falsificase din el. Istoria artei este, din punct de vedere social, spunea Bandinelli, nonaxiologică întrucât ea reflectă fidel şi este parte a realităţii istorice peste care nu poate fi aplicată nici o grilă axiologică. Nu avem deci nici măreţie, nici decădere, nici secole de aur, nici catastrofe, nici progres, nici regres, totul fiind deopotrivă egal cu totul, în sensul devenirii istorismului absolut al lui Croce. Această imagine statică (în fond) asupra lumii pare un fel de eleatism modern, fiind unul din ecourile apostazante ale romantismului. Pe de altă parte, Bandinelli a subliniat că din punctul de vedere al realismului şi al organicităţii redării figurii umane, cât şi a naturii înconjurătoare (teoria perspectivei), grecii au fost cei dintâi, fară nici un antecedent ori surse din afara civilizaţiei lor, care au ajuns la acea formă de artă creată spre a reprezenta adevărul, iar întreaga cultură europeană le datorează în întregime această importantă cucerire a spiritului.
Dominând bazinul mediteranean pe care l-au împânzit cu cetăţile lor, grecii au devenit implicit un factor iradiant pentru populaţiile europene aflate în apropierea acestora şi chiar pentru cele mai îndepărtate. Identitatea de substrat a jucat în favoarea disparităţii de ritm. O civilizaţie care cunoaşte şi foloseşte scrisul, se întemeiază pe o formă statală şi nu tribală, este o civilizaţie istorică. Dezvoltarea ei este sistemică. Culturile aflate la periferia acesteia se găsesc într-un raport anistoric cu ea. Anistorismul culturilor pre şi protoistorice se caracterizează, din punctul de vedere al preluărilor dinspre civilizaţia istorică, prin câteva invariante. Preluările se fac opţional în funcţie de valenţele reale sau întâmplătoare (părelnice) pe care artefactele respective le oferă mentalităţii receptoare. Grecii n-au folosit imperialismul cultural. Dezvoltarea culturii anistorice este prin forţa lucrurilor nesistemică. Aceasta înseamnă că preluările pot fi făcute din diverse niveluri temporale sistemice, aflate la distanţe mai mari sau mai mici în timp. Sincronismul receptării se explică în virtutea principiului opţiunii, iar opţiunea este întotdeauna motivată din punctul de vedere al optantului. Imitaţia perfectă sau vizând perfecţiunea este întotdeauna deliberată, ţintind un scop ascuns şi dând măsura neputinţei prin raport cu voinţa. Celelalte forme de preluare sunt creaţii interpretative. Între două culturi anistorice venite în contact, prevalente asupra celeilalte sunt trăsăturile culturii mai avansate pe calea istoricizării şi faţă de amândouă trăsăturile civilizaţiei istorice. Nu există iradiere care să nu aibă la bază o formă de schimb comercial, oricât de rudimentară ar fi ea. Asupra acestei ultime trăsături vom reveni mai pe larg în capitolul următor.
Într-o carte devenită celebră (Organicità e astrazione, Milano, 1956), R. Bianchi Bandinelli ţinea să demonstreze că „realismul şi abstractizarea n-au apărut de fapt în lumea artei abia astăzi”. Cum aimnteam mai sus, realismul şi organicitatea redării figurii umane au fost descoperite de greci. În cazul unei culturi anistorice fiecare împrumut poate fi cap de serie, fie cu valoare de creaţie interpretativă, fie cu intenţia de copie fidelă. În ambele eventualităţi stadiile involutive următoare sunt tot mai schematizate, mai „anorganice”, până ating o abstractizare finală. Această abstractizare poate să mai sugereze încă organicitatea iniţială a figurii, ori o poate anula complet.
Când constatăm (de aici înainte nu ne referim şi la producţia toreutică traco-getică, ci exclusiv la monede) o involuţie în cadrul aceluiaşi tip, marcată de mai multe faze în care intervin şi contaminări cu elemente de pe alte tipuri monetare luate ca model, am denumit aceste faze şi atare monede geto-dacice, tocmai pentru a sublinia legăturile lor funciare, succedanee. Deși termenul are astăzi un înţeles prevalent medical (un medicament ce înlocuieşte pe un altul, înlocuitor deci), am optat pentru sensul său latinesc (succedaneus, substantiv), succesor, urmaşinfo.

Involuţia: organicitate — barbarizare – abstractizare marchează dăinuirea în timp a unui tip monetar şi apariţia altora, la diverse niveluri cronologice, care pot deveni capete de serie independente faţă de originalul imitat.
Monedele geto-dacice nu ating decât arareori abstractizarea absolută. Caracteristica lor generală este cea a menţinerii legăturii imagistice cu prototipul imitat sau interpretat. Din punctul de vedere al imaginii, ele nu sparg niciodată ireconciliabil organicitatea figurii umane. Iconografia lor este redusă: un cap uman pe avers şi un călăreţ pe revers; de multe ori este reprezentat calul singur, motiv decorativ frecvent la traco-geţi, ilustrat spre exemplu de vasele ceramice de la Zimnicea care prezintă pe umeri o suită de atare imagini (călăreţi). Câteva simboluri zoomorfe sau vegetale completează adesea acest repertoriu stereotip.
Este necesar sa subliniem faptul că, din punct de vedere iconografic şi stilistic, multe din imitaţiile interpretative după monedele lui Filip al II-lea ori Lisimah pot fi sincronice, întrucât ele au fost emise pe un spaţiu vast, în afara şi înlăuntrul arcului Carpaţilor. Marile etape involutive sunt importante, nu variaţiunile stilistice. Ar fi bine să ştim ce durată în timp au avut acestea. Cred că duratele lor nu sunt egale între ele şi că etapele involutive sunt cronologic mai lungi la începutul imitaţiilor interpretative şi mai scurte către finele lor.
Una din marile lipsuri ale cercetărilor de numismatică geto-dacică a fost evitarea constantă şi îndârjită a conexării lor cu studiile despre toreutica traco-getică. Am încercat pe cât am putut să argumentăm atare unitate de preocupări, mai ales că ea reieşea cu evidenţă din realităţile iconografiei foarte înrudite cât priveşte cele trei serii monetare cu imagistică autohtonă. Cărarea bătută, teama de nou, tirania statu-quo-ului, simptome tipice ale ideologiei comuniste obiectivate în studiile istorice de până acum, au făcut cu neputinţă acceptarea propunerii noastre, în ciuda tuturor argumentelor. Un fel de nesciendi ars făcea ca toate acestea să nu atingă urechile şi să nu incite spiritele, cu toate că vagi ecouri ale amintitelor încercări le-am putut depista în tentative contorsionate de a îmbrăca cu o subţire haină nouă lutul inert al străvechilor apucături mentale. Contraargumentul dogmatic prevalent era: „în acea fază a La Tène-ului dacic societatea nu era suficient dezvoltată pentru a atinge pragul economiei monetare etc. etc.”. Produsele toreuticii existau însă şi ele se descopereau mereu, noţiunea arheologică de La Tène devenea pe cuprinsul acestor teritorii tot mai vagă şi mai inconsistentă, dar „arta de a nu trebui să ştii” nu putea fi zguduită de nimic! Când pe aversul tipului numit de noi Bendis (la modul generic) apare aceeaşi figură întâlnită pe ritonul de la Poroina, pe falerele de la Galice (Bulgaria), pe fibulele de la Coada- Malului, pe un fragment ceramic de la Popeşti, pe numeroase vase de argint din bogatele tezaure tracice descoperite la rând în decursul ultimelor decenii în Bulgaria, a refuza, în ciuda tuturor insistenţelor, să-ţi pui măcar întrebarea de ce ar fi imposibil ca toate aceste reprezentări să nu aibă o firavă legătură între ele, înseamnă a ridica acea nesciendi ars la rangul de virtute cardinală a deontologiei cercetării istorice de tip marxist.
Când meşterii toreuţi, care puteau fi şi meşteri monetari, circulau pe la curţile căpeteniilor dacice făurindu-le armuri şi veselă din argint, simplu ori aurit, sau chiar din aur, trebuiau ei să aştepte orizontul propice al La Tène-ului dacic postulat de arheologii şi istoricii comunişti de astăzi (evident, cu toţii victime inocente ale ideologiei marxiste) ca să bată monedă pentru aceste căpetenii aflate la câteva sute de kilometri de litoralul egeic sau de cel al Pontului Euxin? Când astfel de meşteri se pricepeau să desfăşoare bogate reprezentări antropomorfe, zoomorfe şi vegetale, pe coifuri, ritonuri, căni, cnemide, vor fi fost şi ei loviţi de acea nesciendi ars, dacă era nevoie să graveze matriţe monetare? Când la sud de Balcani tracii cunoşteau instituţia monedei şi a schimburilor bazate pe ea, când la nord de Dunăre întâlnim circulând monede ale cetăţilor pontice dobrogene, nu numai din aur şi argint, dar chiar din bronz (atestând negoţul cu amănuntul), vor fi bâiguit acei meşteri, ducându-i cu vorba pe mai marii etniilor „băştinoase”, că viitorul zeu Marx n-a dezlegat încă băierele pungii economiei de piaţă în capetele iluminat a giorno (cu lampa lui Ilici) ale succedaneilor lor comunişti de peste aproape două milenii şi jumătate?
Nu! Somnul raţiunii acestor succedanei a produs toţi monştrii totalitarismului ştiinţific - facil decalc al celui ideologic şi social. Nimeni nu li l-a impus până la ultima cută a istoriei antice. Dovadă că atâţia l-au putut respinge ca nul şi neavenit. E drept, plătind fiecare preţul neascultării sale. Aceiaşi angvipezi preaascultători altădată vor astăzi, cu tot mai mult tupeu şi obrăznicie, să se facă din nou ascultaţi şi temuţi. Să nu îndrăznească însă a mai ieşi ca şerpii în calea noastră!

Spuneam că prezentul eseu nu va intra în adâncul factologiei numismaticii geto-dacice. Aceasta nu înseamnă că ea nu va trebui restudiată prin metode cibernetice. Un bun subiect al unei viitoare teze de doctorat este cel al serierii aversurilor şi reversurilor respectivelor monede cu ajutorul unui calculator care să stabilească seriile, conform unei programări anume, dincolo de subiectivitatea ochiului, de la perfecta identitate până la expresia ultimă a fiecărui tip. Numai astfel se va putea obţine conturarea precisă a tipurilor, raporturile dintre ele (şi în ce priveşte relaţia avers-revers), catagrafia răspândirii tipurilor în tezaure şi implicit duratele etapelor involutive. O muncă de benedictin modern închinată ideii de ordine, chit că rezultatele ar putea părea disproporţionat de mici în ce priveşte cronologia relativă. În schimb, orice nouă descoperire va putea fi imediat distribuită, piesă cu piesă, clasei imagistice căreia îi aparţine, făcându-se ceva mai multă lumină în chestiunea identificării matriţelor şi copiilor mecanice ale acestora. Se pot înmagazina mai întâi datele uşor accesibile ale monedelor aflate în colecţiile din ţară şi apoi ale celor din străinătate. Cartea lui C. Preda este şi în acest caz un ghid folositor.
Nu avem de gând să repetăm aici ceea ce am publicat pe această temăinfo infode-a lungul mai multor decenii. Cei special interesaţi vor recurge la acele scrieri. Prezenta „viziune” este, evident, o propunere al cărei unic şi deversificat merit este acela că osebeşte presupunerile (foarte numeroase, invocate de alţii drept „argumente”) de argumente (faptice şi logice, destul de puţine prin raport cu primele) şi că nu se lasă manipulată de autoritatea sacrosanctă a „bibliografiei”, acea pâine zilnică indigestă a celor bolnavi de scientism. Căci mentalitatea marxistă autentică, atunci când se vrea disimulată şi „curată”, funciarmente neputincioasă de a fi altceva decât ceea ce este, se refugiază în scientism şi în ne-știință. Cei ce-și renegau propria formaţie intelectuală, numindu-se arheologi sau numismaţi „puri”, declarând că ar fi uitat orice boabă grecească sau latinească în favoarea unei „ciobologii” nepătate de vreo cunoaştere a limbilor civilizaţiilor studiate, acele busturi ecvestre ale marxismului „biruitor” s-au baricadat de obicei în spatele unor fişiere de bibliotecă pe care le copiau în notele de subsol şi la adăpostul cărora îşi cultivau ne-ştiinţa complice cu ideologia falsificării şi minciunii.
Această carte se vrea înainte de toate o carte de istorie nemarxistă şi antimarxistă, în care fărădelegile marxismului împotriva adevărului istoric nu sunt evocate la modul general şi retoric, ci la cel concret şi particular, observabile cu ochiul liber de către cititor graţie materialului ilustrativ indispensabil atât perceperii problemelor în sine, cât şi refuzului deliberat de a lua act de existența lor. Lipsit de larga respiraţie ideatică, atare eseu, cantonat în domeniul măruntului document istoric care nu vorbeşte cititorului astfel decât prin imagine, are compensativ avantajul de a fi o radiografie la obiect a procesului mental deconstructiv prin care s-a ajuns la denaturarea şi negarea faptului istoric ca atare, în domeniul ştiinţelor sociale. Ideologia marxistă făcea de obicei alb din negru şi viceversa. Cititorul va avea aici ocazia să constate el însuşi acest lucru, într-un domeniu cât se poate de neimportant pentru „vitalitatea” marxismului ca ideologie totalitară a falsului. El va putea pătrunde în sectorul gratuităţii acestei mentalităţi,  acolo unde negarea evidenţei este pe cât de pură, pe atât de general neinteresantă. Dar această pseudoştiinţă care e marxismul, prin înşişi vehiculatorii ei voluntari şi „generoşi”, a avut răbdarea şi tenacitatea să coboare la obârşia lucrurilor pentru a le roade şi toxiciza rădăcinile. Lucrarea răului absolut şi gratuit şi-a aflat în el instrumentul perfect adecvat.

artmon

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2