Arta monedelor geto-dacice

CUVÂNT ÎNAINTE

Se împlinesc mai bine de două decenii de când dosarul problematicii monedelor geto-dacice a fost închis, pare-se cu deliberată grabă, peste un subiect a cărui abordare teoretică s-a dovedit implicit strivită de cea factologică. Desigur, monede şi tezaure de monede geto-dacice s-au mai descoperit după apariţia lucrării pe care o avem în vedere şi se vor descoperi în continuare. Ele vor continua să plutească în incertitudinea cronologică şi în lipsa unei clarificări integratoare prin care cartea-corpus a lui Constantin Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973, le-a hărăzit unui destin ingrat.
Mai la tot pasul întâlnim astăzi paradigme exegetice comode, bazate pe o tradiţie mai mult decât seculară, lucrări monumentale betonând-o, chipurile, pentru eternitate. Acceptate cu deplină satisfacţie fiindcă nu tulbură isihia scientistă a nimănui şi satisfac aproape pe toată lumea, mai ales dacă sunt totodată şi
corpora ale unor categorii de monumente, astfel de cărţi au tocmai prin faptul amintit o reală utilitate şi un incontestabil merit, la care se adaugă nu mai puţin neglijabilul efect al dorinţei de a spune totul, de a explica totul, de a fundamenta pontifical totul şi a-l turna în bronzul neschimbării. Dacă primul aspect este în esenţa lui contraproductiv, cel de al doilea devine incitant fiindcă el se înscrie, prin contrariu, în coordonatele ineluctabilei deveniri.
De peste trei decenii, optica noastră asupra monetăriei geto-dacice a diferit şi s-a opus, în mare, celei a lui C. Preda. Părerile pe care le susţineam au fost făcute publice prin articole, studii, comunicări, conferinţe. C. Preda le-a combătut prin desconsiderare şi ignorare a evidenţei, ori prin răspândita
ignoratio elenchi, modalitate de a trece sub tăcere ceea ce nu-ţi convine, ambele însemnând nu numai un subiectivism exacerbat, dar şi un mod de viată, o forma mentis funciarmente pernicioasă oricărui tip de investigaţie.
Aşa stând lucrurile, această carte nu e scrisă pentru a polemiza neapărat cu autorul ultimei lucrări despre monetăria geto-dacică, ci pentru a obiectiva cercetările personale şi concluziile la care am ajuns cât priveşte subiectul în cauză. De aceea se presupun cunoscute teoriile, faptele, interpretările expuse în
MGD, la care vom trimite ori de câte ori socotim necesar. De asemenea, prezentul eseu nu are intenţia nici să aducă la zi, sub raportul materialului monetar, cele consemnate în MGD, nici să reia chestiuni ţinând de istoricul cercetărilor, pe care cititorul le poate găsi lesne acolo.
Orice studiu, mai ales de dimeniuni considerabile, îşi are lipsurile şi erorile lui inerente. Rectificările confraţilor sunt binevenite, iar în ce priveşte
MGD, regretata Judita Winkler (Observaţii şi rectificări la „Monedele geto-dacilor”, în „AMN”, XII, 1975, pp. 95-106) şi-a asumat această sarcină în faţa căreia dezarmează răbdarea şi acribia multora.
Este necesar, în fine, să lămurim titlul lucrării de faţă, pe care o dorim succintă spre a susţine, prin argumente şi demonstraţii la obiect, interesul cititorului în lectura ei. Nu vom bate apa în piuă despre arta monedelor geto-dacice, despre intenţiile ori realizările ei notabile, deoarece în mod absolut ele sunt de domeniul evidenţei. Ne vom referi însă la organicitatea reprezentărilor umane sau animaliere şi la involuţia în timp a acestora către schematizare şi „barbarizare”, la inspirarea după şi la imitarea unor tipuri monetare preexistente (greco-macedonene) ca singurul criteriu cronologic de seriere a respectivelor emisiuni. El nu este un handicap propriu analizei unei culturi
anistorice. Multe din monedele cetăţilor greceşti se datează uneori exclusiv prin atare procedeu. Amintesc doar două cazuri ilustre: monedele de argint ale Histriei, în Dobrogea, şi cele ale Atenei, al căror unic indiciu că unele serii sunt bătute după victoria asupra perşilor este figurarea unei mici ramuri de măslin.
Am subintitulat aceste pagini
eseu numismatic atât ca o consecinţă firească a celor arătate mai înainte cât şi ca urmare a faptului că „ştiinţa” despre atare monede se bazează exclusiv pe păreri, presupuneri, teorii fără vreo dovadă reală alta decât combinarea, coroborarea ori confruntarea lor; în covârşitoarea lor majoritate, respectivele monede au fost descoperite pe teritoriul Daciei istorice. De aceea C. Preda a optat pentru aproape toate opiniile emise, pe care le-a înfăţişat, reproşându-ne însă, în bună logică autohtonă, că părerile noastre nu ţin seama de cele anterioare, adică sunt lipsite de autoritatea înaintaşilor, deci de autoritatea părerilor acestora. Cum însuşi C. Preda reaminteşte, monedele geto-dacilor nu au fost găsite în morminte, nici în aşezări, nici în alte contexte elocvente, prin care ar putea fi datate. Abia dacă un tezaur, descoperit în dava de la Tinosu, judeţul Prahova (C. Preda, Tezaurul monetar geto-dacic din dava de la Tinosu, în „BSNR”, 77-79, 1983-1985, nr. 131-133, pp. 11-18), în interiorul unei locuinţe, a putut fi datat arheologic în ultimele două decenii ale secoului al II-lea î.e.n. Foarte rarele întâlniri în tezaure ale monedelor geto-dacice cu drahme de argint histriene, ori cu alte monede de argint ale lumii elenistice sunt aproape total neelocvente.
Aceasta fiind situaţia, ne-am calificat opusculul drept eseu, arătând din capul locului că nu avem intenţia prezumţioasă de a lăsa a se înţelege că ar fi vorba de un nou şi doct tratat despre impreciziune. Din aceleaşi motive nu vom face paradă de erudiţie (erudiţie de presupuneri), pe care oricine o poate afla în MGD. Dacă aşa stau lucrurile, cititorul este îndreptăţit să se întrebe cu indignare de ce îl mai îndemnăm să-şi piardă timpul? Fiindcă dl. Preda a spus totul sau aproape totul, cu excepţia esenţialului semnalat de noi, respins ab initio de d-sa, în speranţa că, prin forţa lucrurilor care s-au năruit, va avea ultimul cuvânt şi cel puţin în timpul vieţii sale (facă-i-o zeii cât mai lungă!) nimeni nu va ridica lespedea pe care a aruncat-o deasupra adevărului.
Ei bine, vom încerca să o ridicăm spre a arăta că un mic punct de sprijin care să dea peste cap carul cel mare există şi tocmai de aceea acel punct de sprijin a fost îndelung şi aprig negat. Dl. Preda se numără printre primii care i-au cunoscut valoarea şi ponderea.
Spre a nu crea confuzii, vom păstra, cu rare excepţii, denumirile tipurilor monetare date de C. Preda şi nu vom interveni în clasificările de amănunt ale subtipurilor, deşi se pune problema valabilităţii şi pertinenţei locale a acestei optici specifice emisiunilor monetare din lumea greacă. Atacând un material stufos, un subiect lipsit prin excelenţă de sare, la figurat, dar nu şi la propriu, abordarea noastră este o aventură nădăjduim atractivă, ca oricare aventură a spiritului. În măsura în care este autentică.
Trei decenii am avut răbdarea de a urmări evoluţia acestei problematici, atât pentru a fi confirmat prin noi descoperiri, cât şi pentru a fi infirmat şi iluminat prin eventualele sclipiri fulgurante ale confraţilor. În tot acest timp şi în toate discuţiile un singur cuvânt nu a fost pronunţat. Nimeni nu l-a pronunţat, poate pentru a se adeveri o dată mai mult că acela care are dreptate prea devreme nu are dreptate deloc. Acest cuvânt este
sarea, sarea pământului!

Prof. dr. Mihai Gramatopol
Institutul de Istoria Artei al Academiei Române

Bucureşti, Atena, Olympia,
decembrie 1992

artmon

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2